CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA PUDAS contra SUEDIEI[1]
(cererea nr. 10426/83 )
Hotărâre
27 octombrie 1987
Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu Articolul 43 din Convenţie Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii, în Cameră formată din următorii judecătorii:
dl R. Ryssdal, preşedinte,
dl G. Lagergren,
dl B. Walsh,
dl R. Macdonald,
dl C. Russo,
dl J. Gersing,
dl J. De Meyer,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după deliberarea care a avut în camera de consiliu, la data de 25 martie şi 24 septembrie 1987,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
1. Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 13 martie 1986, în termenul de trei luni prevăzut de articolului 32 § 1 şi articolului 47 din Convenţie. La origine se află plângerea (nr. 10426/83) formulată împotriva Regatului Suediei, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către un cetăţean suedez, dl Bent Pudas, la data de 30 martie 1983.
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Suedia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Obiectul plîngerii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească, dacă în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat exigenţele Articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie.
2.Ca urmare a anchetei desfăşurate în conformitate cu Regula 33 §3 (d) din Regulamentul Curţii A, reclamanţii şi-a exprimat dorinţa de a participa la audiere în faţa Curţii şi au desemnat un avocat care urma să-i reprezinte (Regula 30).
3. Camera din şapte judecători care urma să se constituie include ex officio pe dl G. Largergren, judecător ales din partea Suediei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b)). La 19 martie 1986, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi cinci membri, şi anume, dl J. Cremona, dl B. Walsh, dl R. Macdonalds, dl C. Russo şi dl. J. Gersing (articolul 43 in fine din Conveţie şi regula 21 § 4). Ulterior, dl J.De meyer, judecător de rezervă, l-a înlocuit pe dl Cremonal, care a fost retras din caz (regulile 22 § 1 şi 24 paragraful 1).
4. Domnul Ryssdal, în calitate d Preşedinte al Camerei (Regula 21§ 6), acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”), Delegatul Comisiei şi avocatul dlui Pudas cu privire la organizarea procesului (Regulele 37 § 1). La 16 iunie 1986, el a decis că agentul şi avocatul vor avea dreptul de a prezenta memoriile lor către data de 16 august şi că, ulterio delegatul va dispune de o lună pentru a depune un memoriu în răspuns.
5. Grefierul a primit memoriul reclamantului la 6 august 1986. la 19 august, el a primit o scrisoare dactată 14 august dinpartea agentului guvernamental prin care se declara că guvernul nu are nicmic de adăugat la observaţiile prezentate în scrisoarea din 11 aprilie 1986 adresată Curţii. La 2 septembrie, Secretarul Comisie a comunicat că delefatul nu intenţionează să prezinte observaţii scrise.
6. La 26 febriarie 1987, Preşedintele a decis organizarea audierii la data de 23 martie, după ce s-a consultat prin intermediul grefierului cu agentul guvernamental, delegatul Comisiei şi avocatul reclamantului (regula 38).
5. În conformitate cu decizia Preşedintelui, la data de 23 martie 1987 a avut loc audierea publică la Palatulu Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară.
În faţa Curţii s-au prezentat:
(a) din partea guvernului
dl H. Corell, Ambasador, Secertar adjunct pentru Afacero Juridice şi Consulare
Ministerul Afacerilor Externe agent
dl P. Löfmarck, Secretar adjunct pentru Afaceri Juridice,
Ministerul Transporturilor şia Comunicaţiilor
dl. H. Berglin, Consilier juridic, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri
(b) din partea Comisiei
dl. Gaukur Jörundsson, delegat
(c) din partea reclamantului
dl G. Ravnsborg, Lector în drept la Universitatea din Lund avocat
Curtea a audiat declaraţiile dlui Cede, dlui Trechsel şi a dlui Lansky.
La 19 iulie 1994, la solicitarea curţii, Guvernul a prezentat observăţiile scrise cu privire la un cont suplimentar de cheltuieli prezentat de către reclamanţi la sfîrşitul audierii.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI
8. Reclamantul, dl Bengt Pudas, nascut în 1959, este cetăţean suedez. El locuieşte în Hedenäset, o localitate situată în municipiul Övertorneå şi districtul Norrbotten din nordul Suediei.
9. La 1 februarie 1980, prefectura districtului Norrbotten (länsstyrelsen) i-a eliberat reclamantului o licenţă de taxi şi la 20 mai o licenţă de transportare a pasagerilor şi a bunurilor lor pe anumite rute interurbane (linjetrafik). Licenţele erau valabile până la emiterea unui nou ordin.
10. Reclamantul şi-a început activitatea combinată de şofer de taxi şi transportator interurban la 20 mai 1980. Două vehicole (un Peugot 505, utilizat în special pentru călătoriile cu taxiul şi un Citroën cu şapte locuri utilizat pentru deplasările interurbane) erau conduse de reclamant, tatăl lui şi un şofer angajat temporar. Pe traseul interurban, reclamantul oferea un serviciu de două călătorii pe săptămână la ore fixe, care erau organizate la solicitare şi trebuiau comandate cu o zi înainte.
Cererea Companiei districtuale de transport către prefectură
11. La 2 aprilie 1981, Compania de transport a districtului Norrbotten (länstrafiken i Norrbotten AB) (a se vedea în continuare paragraful 20) a depus o cerere către prefectură (a se vedea în continuare paragraful 19) pentru obţienrea unei licenţe de prestarea a serviciilor de transport inetrurban pe rutele care erau deja acoperite de cea de-a doua licenţă eliberată dlui Pudas. În acelaşi timp, Compania districtuală de trasport a solicitat retragerea lecenţei eliberate dlui Pusdas şi a unei licenţe acordate în 1973 unui oarecare domn Wälimas.
În spijinul cererii sale, Compania a afirmat că două servicii de transportare în două regiuni diferite trebuiau grupate într-un serviciu regulat care ar funcţiona în baza unui orar unic, prestat de către o companie de autobuze administrată de dl Wälimaa şi de asociaţii lui.
Reclamantul nu a fost de acord cu decizia de a-i retrage licenţa.
Decizia de a retrage licenţa dlui Pudas
12. La 17 august 1981, prefectura a acordat Companiei districtuale de transport o licenţă, valabilă până la 1 septembrie 1981, de a asigura transportul interurban a pasagerilor şi bunurilor pe rutele indicate în cererea sa. Printr-o altă decizie emisă în aceiaşi zi, prefectura a retras licenţele reclamantului şi a dlui Wälimaa pentru transportul interurban, printre altele pentru următoarele motive:
„Perspectivele pentru viitorul serviciu de transport oferite de Compania districtuală includ un serviciu regulat de transportare cu autobuzele care urmează a fi creat între localităţile în litigiu. În opinia prefecturii, un astfel de plan va facililita crearea în zonă a unei reţeli mai eficiente de rute şi coordonarea trasnportului pe o singură rută. Ţinând cont de aceasta, prefectura consideră că serviciile de transport în zonă vor fi ameliorate în aşa fel încât licenţa solicitată de către Compania districtuală nu poate fi refuzată. Prin urmare, licenţele eliberate anterior reclamantului şi dlui Wälimaa vor fi retrase”.
În virtutea unei ordonanţe emise ulterior, licenţa dlui Pudas expira în ziua în care decizia de retragere din 17 august devinea definitivă. În scurt timp după aceasta, compania districtuală de trasport a reziliat contractul cu compania dlui Wälimaa şi a asociaţilor lui privind gestionarea unui srviciu de autobuze pe rutele acoperite de noua sa licenţă.
Apelurile depuse de dl Pudas împotriva retragerii licenţei.
13. Reclamantul a introdus un apel la Consiliul de trasport (transportrådet), reclamând printre altele următoarele. Cererea companiei districtuale de transport pentru obţinerea unei licenţe pentru rutele acoperite de licenţa reclamantului a fost motivată nu de un interes public de ameliorare a serviciului de transport, dar de un acord între companie şi dl Wälimaa (a se vedea paragrafle 11 şi12 de mai sus). Numai în baza unor motive foarte serioase, aşa ca comportamentul inadecvat a deţinătorului licenţei, se poate justifica retragerea licenţei. Dispunând retragerea licenţe reclamantului, prefectura a făcut abstracţie de interesele lui. În final, serviciile de transport pe rutele vizate nu puteau fi îmbunătăţite numai dacă erau gestionate de dl Wälimaa şi asociaţii lui şi nu de reclamant.
Consiliul de trasport a respins apelul la 14 mai 1982.
14. În continuare, dl Pudas a introdus un recurs la guvern (Ministerului Transportului şi a Comunicaţiilor), în care s-a referit la argumentele prezentate Consiliului de Transport.
15. Guvernul a respins apelul la 21 octombrie 1982. Ca răspuns la o cerere ulterioară din partea reclamantului, guvernul a refuzat la 13 ianuarie 1983 de a reexamina decizia sa adoptată anterior.
DREPTUL INTERN APLICABIL
Descrierea generală a sistemului de licenţe
16. Dreptul intern relevant se conţine în legea şi ordonanţa din 1979 cu privire la transportul comercial (yrkestrafiklagen1979: 559 – „Legea din 1979, şi zrkestrafikförorodningen 1979: 871 – „Ordonanţa din 1979”).
Articolul 4 din capitolul 1 al legii din 1979 defineşte transportul comercial ca un serviciu de transportare a pasagerilor şi a bunurilor cu maşina, camion sau autobuz oferit publicului contra unei plăţi. Astfel de serviciu poate fi prestat numia de persoane care sânt titulari a unei licenţe de transport (Capitolul 1, articolul 1).
Condiţiile de eliberarea a licenţelor
17. În conformitate cu legea din 1979 (Capitolul 1, articolul 5) există trei tipuri de licenţe pentru transportul de pasageri, care pe scurt pot fi descrise după cum urmează:
- licenţe de transport la solicitare, în cazul în care vehicolul cu un şofer este pus la dispoziţia clientului, iar preţul este fixat în dependenţă de utilizarea serviciului de către client (beställningstrafik);
- licenţe de transport turistic, care cuprind călătoriile turistice la comandă (turisttrafik); şi
- licenţe de transport sistematic pe un traseu stabilitîn limitele sau între anumite zone urbane – transportul interurban (linjetrafik) care nu prevede punerea la dispoziţia clientului a vehicolului.
Numai persoanele (fizice sau juridice) care sânt considerate apte de a gestiona un astfel de serviciu pot obţine licenţa. La examinarea candidaturilor, astfel de factori ca competenţa profesională şi circumstanţele economice sânt luate în consideraţie cu scopul de a garanta ca serviciile de trasport sânt prestate respectând condiţiile de securitate de către întreprinderi solide din punct de vedere economic (Capitolul 2, articolul 3 din legea din 1979). O altă condiţie este ca serviciul planificat să fie considerat necesar şi adecvat(Capitolul 2, articolul 11). Această exigenţă se bazează pe obiectivul general de a stabili o reţea de transportare eficientă şi de a evita crearea unui serviciu excedentar inadecvat. Acest obiectiv urmăreşte să asigure ca şoferii care lucrează în zilele şi în orele care nu sânt profitabile să nu fie expuşi unei concurenţe necontrolate din partea acelor şoferi care prestează servicii în cazul în care există un profit.
Administraţia competentă eliberează licenţe de transportare pasagerii pe rutele interurbane sub rezerva unor condiţii specifice, spre exemplu în ceea ce priveşte rutele şi horarul călătoriilor (Capitolul2, articolul 23 şi Capitolul 3, articolele 5 şi 6 din Ordonanţa din 1979). Consiliul de Transport stabileşte costul călătoriilor (ibid., Capitolul 3, articolele 1 şi 3).
Organizarea şi gestionarea sistemului de tranport
18. Districtul Norrbotten este unul din disctrictele vaste şi slab populate ale Suediei, unde un serviciu adecvat de transportare nu poate funcţiona în absenţa fondurilor publice. S-a estimat că o medie de 50% din costul pentru transportul pasagerilor în Suedia este acoperit de fondurile public şi că acest procent este chiar mai înalt în regiunile de nord a ţării.
19. Licenţele de a transporta pasageri pe rutele interurbane în mod normal sât eliberate şi retrase de prefectură.
20.În conformitate cu legea din 1978 privind „Conducătorii” responsabili pentru diferite forme de transport public a pasagerilor (Lag 1978:438 om huvudmannaskap för viss kollektiv persontrafik –„legea din 1987”, fiecare district trebuie să aibă o „conducere” („huvudman”) responsabil pentru transportulpublic local şi regional (articolul1) şi, în special, pentru asigurarea disponibilităţii unor mijloace adecvate de transport la un preţ suportabil pentru contribuabili.
Constituit din Consiliul districtual (landstinget) şi municipiile locale (kommunernal), conducerea îşi asumă responsabilitate generală pentru funcţionarea transportului public pe teritoriul ţării. În unele districte funcţiile de conducere sânt îndeplinite de un organ public (kommunalförbund). Oricum, în majoritatea districtelor, înclusiv în Norrbotten, aceste funcţii sânt îndeplinite de către o companie, cunoscută ca compania districtuală de transport, care este proprietatea Consilului districtual şi a municipiilor.
Însăşi Conducerea poate deţine licenţele sau poate gera un sistem în baza căruia ele sânt deţinute de transportatorii privaţi. În primul caz, Conducerea poate furniza un serviciu sub propria dministrare sau poate semna contracte cu persoane private în vederea prestării serviciilor de transportare. Chiar şi în cazul în care deţinătorul licenţei este un transportator privat, el depinde de subvenţiile alocate de Conducere pentru acoperirea deficitul.
Condiţiile retragerii licenţei de transportare a pasagerilor pe rutele interurbane
21. Licenţa poate fi retrasă în cazul în care este utilizată de aşa o manieră încât pune la îndoială competenţa titularului de a presta astfel de serviciu (cu toate că în cazuri mai puţin grave poate fi emis un avertisment), de asemenea ea trebuie retrasă dacă serviciul nu este întreţinut/menţinut
(Capitolul 3, articolele 1 şi 2 din legea din 1979).
De asemenea, licenţa poate fi restrasă spre exemplu în cazul în care un municipiu sau conducerea solicită o licenţă sau stabileşte că mijloacele de transport în zonă vor fi îmbunătăţite dacă vor fi administrate de administraţia municipiului sau de conducere (capitolul 3, articolul 5 din legea din 1979). Suplimentar, licenţa poate fi retrasă, cu ocazia unei cereri înaintate de către un nou transportator, dacă există motive solide de a presupune că aceasta va avea ca efect organizarea mai raţională a transporului.
Remediile disponibile împotriva retragerii licenţelor de a transporta pasagerii pe rutele interurbane
22. Un apel împotriva unor astfel de decizii adoptate de prefectura de a restrage o licenţă se introduce la Consiliul de transport. În calitatea sa de autoritate în ultimă instanţă, guvernul (ministerul transportului şi a comunicaţiilor) poate reexamina deciziile Consiliului.
23. În mod general, administraţia suedeze nu se supune controlului de către instanţele ordinare de judecată. Aceste instanţe iniţiază acţiuni împotriva statului numai în materie contractuală şi cu privire la responsabilitatea extracontractuală şi, în conformitate cu unele regulamente, în ceea ce priveşte deciziile administrative.
Prin urmare, controlul judecătoresc a actelor administrative este, în primul rând este de competenţa tribunalelor administrative. Aceste instanţe de judecată cuprind trei niveluri: tribunale administrative districţionale (länsrätterna); curţile administrative de apel (kammarrätterna); şi Curtea administrativă supremă (regeringsrätten). Ele sânt compuse din magistraţi independenţi şi se bucură, în principiu, de împuterniciri extinse care le permit nu numai să anuleze actele administrative dar şi să le modifice sau să le înlocuiască.
Acest principiu cade sub rezerva unei excepţii importante prin accea că nici un apel nu poate fi făcut împotriva deciziilor adoptate de guvern. Cu toate acestea, există o posibilitate limitată de a înainta o cerere la Curtea administrativă supremă pentru redeschiderea procedurii (resningsansökan) privind deciziile guvernului şi a altor autorităţi. Detalii supliemntare privind această cale de recurs sânt furnizate de hotărârea din 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Lönnroth (Seria A nr. 52, p 19-20, paragraful 50).
24. Responsabilitatea civilă a statului este examinată în capitolul 3 din legea din 1972 cu privire la responsabilitatea civilă (skadeståndslagen 1972:207).
În conformitate cu articolul 2, actele autorităţilor publice pot provoca un drept la compensaţie în cazul unei erori sau neglijenţă.
Oricum, în temeiul articolului 7, deciziile adoptate de parlament, guvern, Curtea Supremă, Curtea Administrativă Supremă sau Curtea pentru Securitatea Socială Naţională nu poate constitui obiectul unei acţiuni în responsabilitate.
25. În final, în cazul în care se acordă o nouă licenţă, fostul titular al licenţei poate invita succesorul său să „răscumpere” vehicolele şi restul echipamentului utilizat în afacerea lui. O astfel de solicitare trebuie formulată nu mai târziu de două luni după ce decizia de retragere a devenit definitivă. Cazurile de răscumpărare sânt examinate de Comisia de evaluare a taxiurilor şi a autobuzelor în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei din 1969 (kungörelsen 1969:690 om buss-och taxivärderingsnämnden). Această comisie determină proporţia răscumpărării şi suma care urmează a fi achitată. Bunurile trebuie evaluate la o valoare care ar corespunde sumei reale care ar putea fi obţinută la vânzare în condiţii normale. Dacă estimarea ar produce un rezultat în mod vădit inechitabil, suma poate fi ajustată.
Comisia trebuie să ofere părţilor posibilitatea de a prezenta argumentele lor în scis sau verbal. De asemenea, comisia trebuie să asigure desfăşurarea unei achete de către experţi indeăendenţi. Costurile de judecată sânt, de regulă, suportate de către noul titular al licenţei.
Comisia este compusă din preşedinte şi doi membri. Preşedintele trebuie să fie un judecător cu experienţă în domeniu.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
26. În cererea sa din 30 martie 1983 înaintată Comisiei (nr 10426/83), dl Pudas s-a plâns că decizia de a retrage licenţa de transportare a pasagerilor pe anumite rute interurbane a violat prevederile articolului 1 al protocolului 1. Suplimentar, el a pretins că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, invocând lipsa posibilităţii de a reexamina decizia de retragere de către o instanţă de judecată. De asemenea, reclamantul a invocat articolul 13, susţinând că nu a beneficiat de „un recurs efectiv” împotriva deciziei în litigiu.
27. La 5 decembrie 1984, Comisia a declarat admisibilă, sub aspectul chestiunilor în temeiul articolului 6 şi 13 din Convenţie, plângerea reclamantului privind lipsa unei căi de recurs în faţa unei instanţe de judecată în ceea ce priveşte retragerea licenţei lui. Restul plângerilor au fost declarate inadmisibile.
În raportul său din 4 decembrie 1985 (articolul 31), Comisia a exprimat opinia unanimă că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 şi că nu a fost ridicată nici o chestiune distinctă în termenii articolului 13.
Textul integral al opiniei Comisie este anexat la prezenta hotărâre.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL1 DIN CONVENŢIE
28. reclamantul s-a plâns că în conformitate cu dreptul suedez el nu a beneficiat de posibilitatea ca decizia de retragere a licenţei lui de transport să fie reexaminată de o instanţă de judecată. El a pretins încălcarea articolului 6 paragraful 1, care, în pasajele relevante, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la...judecarea cauzei sale... de către o instanţă ...”
29. Având în vedere tezele prezentate, Comisia trebuie să decidă dacă prevederea în cauză este aplicabilă şi, în mod special, dacă în speţă se tratează „decizia” asupra unui „drept cu caracter civil”.
A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1
30. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, articolul 6 paragraful 1 se extinde numai asupra „dezbaterilor” cu privire la „drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil, care trebuie, cel puţin de o manieră discutabilă, recunoscute în dreptul intern; articolul nu garanteată un conţinut special pentru „drepturile şi obligaţiunile cu aracter civil” în dreptul material al Statelor Contractante (a se vedea, în primul rând, hotărârea din 8 iulie 1987 în cazul W c. Regatului Unit, Seria A nr. 121, p. 32-33, paragraful 73).
Cu privire la existenţa unei „dezbateri” asupra unui „drept”
31. Cât priveşte întrebarea dacă a existat o „dezbatere” în sensul articolului 6 paragrafului 1, trebuie să se ţină cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii şi rezumate în hotărârea din 23 octombrie 1985 în cazul Benthem, Seria A nr. 97, p. 14-15. paragraful 32):
(a) Spritul Convenţiei impune ca termenul „dezbatere” să nu fie interpretat prea tehnic şi să aibă mai curând un sens material decât formal.
(b) „Dezbaterea” se poate referi nu numai la existenţa reală a unui drept dar şi la anvergura acestuia sau la maniera de exercitarea.
(c) Termenul trebuie să fie adevărat şi să aibă un caracter serios.
(d) Expresia „dezbaterea cu privire la drepturile şi obligaţiunile cu cacarter civil” (disputes over civil rights and obligations) acoperă toate procedurile al căror rezultat are o putere decisivă pentru astfel de drepturi şi obligaţiuni. Cu toate acestea, o legătură neesenţială sau consecinţe divergente/îndeărtate nu satisface Articolul 6 paragraful 1Ş drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul, sau unul din obiectele, „dezbaterii”; rezultatul procedurii trebuie să fie în mod direct decisiv pentru un astfel de drept.
32. În faţa organelor Convenţiei, reclamantul a pretins că la baza retragerii licenţei lui a stat un acord sectret incheiat de Compania districtuală de transport şi dl Wälimaa şi că a avut loc un abuz de putere din partea autorităţilor. De asemenea, reclamantul a subliniat că în rezultatul retragerii licenţei el a pierdut o parte importantă a clienţilor lui şi mijloacele de existenţă.
33. Guvernul în primul rând a menţionat că legea din 1979 nu prevedea nici un drept de a obţine o licenţă de tipul celei în litigiu, în sensul că o astfel de licenţă ar fi acordată în mod automat oricărei persoane care ar satisface anumite condiţii. În al doilea rând, guvernul a afirmat că licenţa în cauză nu constituia un „drept „ penrtu dl Pudas, din moment ce nu a fost eliberată pentru un interval concret de timp, ci era valabilă „până la următorul ordin” ( a se vedea paragraful 9 de mai sus). În final, el a afirmat că retragerea licenţei a fost condiţionată în mod esenţial de o evaluare a problemelor de politică care nu sînt capabile sau potrivite/adecvate pentru controlul judecătorsc (a se vedea paragrafele 17 şi 21 de mai sus). Cu privire la ultimul punct, givernul a făcut trimitere la hotărârea din 26 iunie 1986 în cazul van Marle şi alţii (seria A nr. 101, p. 12, paragraful 36).
34. Curtea a împărtăşit opinina Curţii că odată cu obţinerea licenţei reclamantul a fost investit cu anumite drepturi importante.
Pentru început, sub rezerva posibilităţii de a fi retrasă, licenţa i-a conferit reclamantului un „drept” în formă de autorizaţie de a desfăşura un serviciu de transport în conformitate cu condiţiile pe care le prevedea şi care erau enunţate în dreptul intern (a se vedea paragrafele 9, 16 şi 17 de mai sus). Este adevărat că licenţa în litigiu nu specifica condiţiile în baza cărora ea putea fi retrasă şi că legea permitea o anumită libertate de apreciere în ceea ce priveşte retragerea, dar conform principiilor administrative şi jutridice general acceptate autorităţile nu dispunea de o marjă nelimitată de apreciere la acest capitol.
Reclamantul putea în mod plauzibil şi contestabil menţine că în termenii dreptului suedez el avea dreptul să continue prestarea serviciilor de transport în baza licenţei. Curtea notează că în apelul lui depus la Consiliul pentru Transport, el a prezentat următoarele argumente (a se vedea paragraful 13 de mai sus): cererea Companiei districtuale de trasnport înaintată prefecturii prin care se solicita transferul licenţei reclamantului nu era motivată de un interes public şi nu avea ca scop ameliorarea serviciilor de transport pe rutele în discuţie, dar de un acord între companie şi o altă întreprindere de trasnport; serviciile de transport nu puteau fi îmbunătăţite dacă urmau a fi prestate de această altă întreprindere. După cum a subliniat delegatul Comisiei în timpul procedurii, reclamantul contesta nu numai temeinicia dar şi legalitatea revocării ca chestiune de politică.
Suplimentar, procedura în litigiu putea duce – ceea ce este valabil în cazul de faţă- la confirmarea deciziei contestate, şi anume retragerea a licenţei reclamantului de către prefectură; prin urmare, ea a fost determinat în mod direct dreptul în litigiu.
Caracterul civil al dreptului
(a) Principii relevante
35. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, conceptul de „drepturi şi obligaţiuni civile” nu trebuie interpretat numai făcând referinţe la dreptului intern al statului respondent şi articolului 6 paragraful 1 se aplică independent de statutul părţilor, precum şi de caracterul legislaţiei care guvernează modalitatea de determinare a disputei şi caracterul autorităţii care este investită cu jurisdicţia în materie; este suficient ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru drepturile şi obligaţiunile private (a se vedea în special hotărârea din 29 mai 1986 în cazul Deumeland, seria A nr. 100, p. 22, paragraful 60 şi hotărârea din 8 iulie 1987 în cazul Baraona, seria A nr. 122, p. 17-18, paragraful 42).
(b) Aplicarea acestor principii în speţă
36. Guvernul a afirmat că asigurarea serviciilor de trasnport public în Suedia se consideră a fi „ o activitate de drept public”. Astfel, responsabilitatea de a asigura disponibilitatea mijloacelor adecvate de transport este impusă de lege autorităţilor publice (a se vedea paragraful 19-20 de mai sus).
În continuare, guvernul a susţinut că pentru a exercita activităţile în discuţie este necesară o autorizare administrativă şi astfef de autorizare, la fel şi retragerea ei, în cazuri adecvate, depinde parţial de o apreciere discreţionară, spre exemplu a necesităţii şi oportunităţii prestării unui anumit serviciu pe o rută anumită. Orice licenţă este eliberată în mod normal sub rezerva unui număr de condiţii privind, spre exemplu, rutele pe care le acoperă, regularitatea serviciului prestat şi tarifele maxime care nu trebuie depăşite. În măsura în care se poate spune că reclamantul s-a angajat într-o relaţie contractuală cu clienţii lui, el din punct de vedere legal era orbilgat să respecte aceste condiţii. Pe scurt, reclamantul trebuia să desfăşoare o activitate reglementată în detaliu de autorităţile publice. Aceste regulamente sânt prevăzute de lege în special cu scopul de a răspunde interesului public prin asigurarea unui sistem raţional de transport. (a se vedea paragrafele 16, 17 şi 21 de mai sus).
În final, spre deosebire de situaţi unui om de afaceri care activează în sectorul privat, o parte substanţială şi deseori destul de semnificativă din cheltuielile de gestionare a afacerii suportate de titularul licenţei este acoperită de subvenţiile publice (a se vedea paragraful 18 de mai sus ).
37. Cu toate acestea, în opinia Curţii aceste aspecte ale dreptului public nu sînt suficiente pentru a exclude din categoria drepturilor cu caracter civil, în sensul articolului 6 paragraful1, drepturile conferite reclamantului de licenţă. Menţinerea licenţei, asupra cărei reclamantul a pretins de a avea dreptul, a fost una din condiţiile exercitării activităţii lui profesionale.Suplimentar, serviciile de transport public în Suedia nu sânt asigurate de către un monopol al Statului, dar atât de organele publice cât şi de persoane private (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Cel puţin în cel din urmă caz, asigurarea a astfel de servicii ia forma unie activităţi comerciale, care este desfăşurată cu scopul de a obţine venituri şi se bazează pe o relaţie contractuală între titularul licenţei şi clienţii.
38. Prin urmare, controversa între dl Pudas şi autorităţile suedeze nu vizează „un drept civil” şi, respectiv, articolul 6 paragraful 1 nu se aplică în speţă.
B. Cu privire la respectarea prevederilor articolului 6 paragraful 1
39. Guvernul a admis faptul că, în cazul în care Curtea ar fi constatat că articolul 6 paragraful 1 este aplicabil, reclamantul nu ar fi beneficiat de garanţiile instituite de acest text. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze dacă dl Pudas a beneficiat de „dreptul la un tribunal”, garantat de articolul 6 paragraful 1(a se vedea hotărârea din 21 februarie 1975 în cazul Golder, seria A nr. 18, p. 18, paragraful 36).
40. Controversa în litigiu a fost soluţionată de guvern (Ministrul Transportului şi a Comunicaţiilor) în capacitatea sa de autoritate de ultimă instanţă (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Decizia guvernuluide a respinge apelurile dlui Pudas împotriva retragerii licenţei lui de către prefectură nu a fost deschisă spre reexaminare legalităţii măsurii nici de către instanţle ordinare de judecată şi nici de tribunalele administrative, sau de către un alt organ care ar putea fi considerat „tribunal” în scopul articolului 10 paragraful1 (a se vedea paragraful 23 de mai sus).
41. În mod evident, titularii unei licenţe de transport interurban pot contesta legalitatea retragerii acesteia solcitând Curtea Administrativă Supremă să redeschidă procedura. Oricum, pentru motivele enunţate în hotărârea din 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Lönnroth (seria A nr. 52, p. 31, paragraful 86), acest remediu extraordinar nu satisface exigenţele impuse de articolul6 paragraful 1.
C. Concluzie
42. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13
43. Reclamantul a pretins că a fost privat de orice „recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale” impotriva situaţiei reclamate.
Ţinând cont de decizia sa cu privire la articolul 6 paragraful 1, Curtea, la fel ca şi Comisia, nu consideră necesar de a examina cazul sub aspectul articolului 13, deoarece exigenţele lui nu sânt mai puţin stricte şi în cazul de faţă sânt absorbite de cele impuse de articolul 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea anterior menţionată în cazul W. c. Regatului Unit, seria A nr. 121, p. 37, paragraful 86).
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
44. În faţa Comisiei, reclamantul a pretins că retragerea licenţei de transportare interurbană şi maniera în care aceasta decizie a fost executată, a constituit o violare a articolului 1 al protocolului nr. 1, care în fond garantează dreptul la proprietate.
Deşi Comisia a declarat această cerere inadmisibilă, reclamantul a menţinut-o în memoriul său prezentat Curţii. Oricum, el nu a revenit la acest subiect pe parcursul audierii publice ulterioare. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că ea nu trebuie să examineze dacă este competentă de a trata plîngerea sub aspectul articolului 1 al protocolului nr. 1 şi, în acest caz, dacă a avut loc o încălcare a acestei prevederi.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE
45. Conform articolului 50 din Convenţie,
„Dacă hotărîrea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unie părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta conveţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale aceste măsuri, prin hotărârea Curţii se acirdă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă”.
Cu titlu de statisfacţie echitabilă, dl Pudas a solicitat despăgubiri financiare pentru prejudiciul pretins de a fi suferit şi rambursarea cheltuielilor de judecată.
Daune
46. Reclamantul a solicitat de „zece la cinspreze ori” suma de 70,000 corone suedeze (SEK), plus interesele, cu titlu de „compensaţie” pentru daunele cauzte de retragerea licenţei lui.
47. Cât priveşte posibilele daune materiale pretinse, probele prezentate nu justifică concluzia că dacă dl Pudas ar fi fost capabil de a contesta retragerea licenţe sale în faţa unui tribunal, s-ar fi adoptat o decizie în vavoarea lui. De asemenea, nu este de competenţa Curţii de a examina motivele retragerii sub aspectul dreptului suedez. Prin urmare, nici o compensaţie nu poate fi acordată pentru daunele materiale.
48. Oricum, Curtea consideră că reclamantul a suportat pentru motivul absenţei unui remediu judecătoresc, anumite prejudicii materiale şi că, în contradicţie cu opinia guvernului şi a Comisiei, satisfacţia echitabilă nu poate fi acordată numai în baza constatării unei încălcări. Respectiv, Curtea acordă despăgubire financiară dlui Pudas cu privire la acest capăt de cerere. Adoptând decizia pe o bază echitabilă, Curtea stabileşte un cunatum de 20,000 corone suedeze (SEK).
B. Costuri şi cheltuieli
49. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reclamantul a solicita rambursarea a:
(a) 14,000 SEK pentru deplasările efectuate de el însăşi, avocatul lui (dl Andersson) şi consilirul lui personal (dl Puranen) la sediul prefecturii din Luleå şi la birourile guvernamentale din Stockholm pentru a întreţine întrevederi cu Ministrul Trasportului a Comunicaţiilor;
(b) 3,100 SEL pentru activitatea avocatului, dlui Andersson, care l-a asistat în cursul procedurilor naţionale;
(c) 3,000 SEK pentru dna Puranen, care a efectuat activitatea de „cercetare” (despăgubire pentru chltuielile de deplasare şi de şedere);
(d) 5,000 SEK pentru „pierderea veniturilor ordinare” suportată de dna Puraden;
(e) 126, 000 SEK pentru onorariile avocaţilor (90 de ore la 1, 400 SEK pe oră), care l-au asistat în cursul proceduriloe în faţa organelor de la Strasbourg
50. Guvernul şi-a exprimat disponibilitatea de a rambursa, în cazul în care Curtea constată o încălcare a prevederilor Convenţiei, toate cheltuielie de judecate suportate în mod rezonabil de reclamant în legătură cu cazul său. Cu toate acestea, guvernul a contestat primul capăt de cerere , invocând motivul că cheltuielie reclamate nu au fost suportate pentru un scop care „se încadrează în domeniul examinat de organele de la Strasbourg”. De asemenea, el a contestat al patrulea capăt de cerere, din moment ce nu era clar cu ce ocazie aceste cheltuilei au fost angajate. În final, cât priveşte cel de-al cincelea punct, guvernul a susţinut că numărul pretins de ore şi ratele pe oră erau exesive.
51. Cu rpivire la primul şi al patrulea punct, cheltuielile de transport şi pierderea veniturilor suportate de dl Puranen, nu a fost prezentate dovezi care ar demonstra că aceste cheltuieli se refereau la costurile suportate în mod necesar în vederea împiedicării sau obţinerii pentru încălcarea constatată de Curte a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie. Prin urmare, cu privire la aceste titluri nu se acordă nici o compensaţie.
52. Pe de altă parte, onorariile dnilor Andersson şi Puraden reclamate în cel de-al doilea li al treilea capăt de cerer nu au fost contestate de către Guvern.
53. La fel, nu a fost pus în discuţie dacă cheltuielile reclamate în cel de-al cincilea punct , şi anume cheltuielie de judecată achitate pentru asistenţa acordată reclamantului în faţa organelor de la Strasbourg, au fost suportat în realitate. Oricum, la fel ca guvernul, Curtea nu este convinsă dacă aceste cheltuieli au fost in mod necesar suportate şi dacă au fost estimate în mod rezonabil.
În aceste circumstanţe, Curtea nu poate acorda suma intergală reclamată. Ea consideră pe o bază echitabilă că reclamantul are dreptul la rambursarea cheltuilelilor în litigiu în cunatum de 50, 000 SEK, din care urmează a fi dedusă suma de 2, 720 franci francezi (FF) care deja fusese acordată de Consiliul Europei cu titlu de costuri juridice.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
Hotărăşte că prevederile articolului 6 paragraful 1 se aplică în speţă;Hotărăşte că a avult loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1;Hotărăşte că nu este necesar de a examina cazul sub aspectul articolului 13 din Convenţie sau articolului 1 al protocolului nr. 1;Hotărăşte că statul respondent trebuie să plătească reclamantului cu titlu de daune materiale, suma de 20, 000 (douăzeci mii) crone suedeze şi 56,100 (cincizeci şi şase mii una sută) crone suedeze pentru acoperirea costurilor şi cheltuilelilor de judecată, iar suma de 2, 720 (două mii sapte sute douăzeci) de franci francezi urmază a fi convertite în crone suedeze la rata de schimb în ziua pronunţării prezentei hotărâri;Respinge restul plângerii pentru satisfacţie echitabilă
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată public la 27 octombrie 1987, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
Rolv RYSSDAL, preşedinte
Marc-André EISSEN, grefier
În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi Regula 52 paragraful 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a dlui De Mezer este anexată la prezenta hotărâre.
Semnat cu iniţiale: R.R.
Semnat cu iniţiale: M.-A. E.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER
(Traducere)
Cu toate că aprob hotărârea adoptată, regret mult faptul că nu pot fi de acord cu anumite elemente ale motivaţiei ei.
Motivele formulate în paragrafele 34 şi 37 sânt suficiente pentru a stabili că „cazul de faţă a tratat o „decizie” cu privire la „un drept cu caracter civil”.[2]
Este inutil de a repeta, în paragrafele 30, 31 şi 35, un număr de consideraţiuni generale care au fost deja exprimate în hotărârile anterior adoptate, cu atât mai mult că unele din aceste consideraţiuni sunt extrem de discutabile.
În special, în paragraful 30 se repetă din nou afirmaţia că garanţiile articolului 6 paragraful 1 din Convenţie se extind „numai asupra „dezbaterilor” cu privire la „drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil” care cel puţin într-o manieră discutabilă, poate fi recunoscută în dreptul intern”.
După cum s-a demonstrat recent în cazurile W, B, R şi O c. Regatului Unit [3], această afirmaţie cu ghinion, care a fost refutată înainte de judecătorul Lagergren în cazul Ashingdane [4] este contestată cel puţin de şase membri ale Curţii. Ea nu a fost repetată în hotărârea din cazul Baraona[5] şi nu trebuie repetată în cazul de faţă.
În continuare, consideraţiunile reproduse în paragraful 31 au atribuit o pondere prea mare noţiunii de „dezbatere”, care apare numai în varianta franceză a articolului 6 paragraful1 din Convenţie şi care nu are un echivalent în textul englez. Ultima se referă, general vorbind, la determinarea drepturilor şi obligaţiunilor şi nu numai la decizii care urmază a fi adoptate cu privire la „dezbateri” asupra drepturilor şi obligaţiunilor.
Invocarea excesivă a noţiunii de „dezbateri” poate atrage după sine o interpretare prea îngustă şi aplicarea principiilor pe care cei care au elaborat prevederile în cauză au încercat să le definească.
În mod similar, exigenţa conform căreia „dezbaterea” trebuie să fie „reală şi serioasă” poate avea un efect prea restrictiv.
În cazul în care se face trimitere la hotărârile adoptate anterior, ceea ce trebuie de reţinut în primul rând este dreclaraţia făcută de Curtea în 1968 în hotărârea cu privire la cazul Wemhoff: „dat fiind faptul că Convenţia este un tratat normativ, este... necesar de a căuta interpretarea cea mai oportună în vederea realizării scopului şi atingerii obiectului tratatului, care nu va restrânge în măsura posibilă obligaţiunile asumate de către Părţi”
5 Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A , nr. 7, p. 23, paragraful 8
[1] Notă de la Grefier: Cazul are numărul 12/1996/110/158. Primul număr indică poziţia cazului pe lista cazurilor deferite în anul relevant, iar al doilea număr anul în care cazul a fost deferit Curţii. Ultimele două numere indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.
[2] Paragraful 29, in fine, a hotărârii
[3] Hotărârea din 8 iulie 1987, seria A nr. 120, p. 32 şi nr. 121, p. 39, 83 şi 129.
[4] Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 27
[5] Hotărârea din 8 iulie 1987, seria A nr. 122