©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA RABAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 25437/08)
Hotărâre
Strasbourg
26 octombrie 2010
Definitivă
11/04/2011
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Raban împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 octombrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25437/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant cu dublă cetăţenie, israeliană şi olandeză, domnul David Raban (primul reclamant), a sesizat Curtea, în numele său şi al copiilor săi, Ela şi Ilan Matzliah Raban (al doilea şi al treilea reclamant) la 28 mai 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către domnul E. Freedman, avocat în Tel Aviv. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Guvernul olandez, căruia i s-a transmis o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 lit. a) din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
3. Primul reclamant, acţionând în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al copiilor săi (al doilea şi al treilea reclamant), a invocat, în special, încălcarea art. 8 şi 6 din convenţie.
4. La 11 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Primul reclamant, domnul David Raban, este cetăţean israelian şi olandez, născut în 1957 şi locuieşte în Yehud, Israel. Al doilea şi al treilea reclamant sunt copiii acestuia, Ela Raban, născută în 2003, şi Ilan Matzliah Raban, născut în 2004. În prezent, aceştia locuiesc în România cu mama lor, A.R.
6. Primul reclamant şi A.R. s-au căsătorit în 2002 în Cipru. Cei doi locuiseră deja împreună în Israel ca un cuplu şase luni înainte de nuntă. În 2003 şi, respectiv, 2004, s-au născut în Israel cei doi copii ai acestora, Ela şi Ilan Matzliah. Ultimul loc unde au locuit în Israel a fost Bat Hefer.
7. În 2006, după cum explică reclamantul, cuplul, care îşi exercitase împreună drepturile de încredinţare, a acceptat ca mama împreună cu cei doi copii să viziteze familia mamei în România pentru şase luni. La 27 aprilie 2006, mama şi copiii au plecat spre România; potrivit biletelor de avion dus-întors, aceştia trebuiau să se întoarcă la 24 octombrie 2006.Totuşi, aceştia nu s-au mai înapoiat în Israel; la 3 noiembrie 2006, mama lui A.R. l-a informat pe primul reclamant că A.R. şi copiii vor rămâne în România.
8. Ulterior, primul reclamant a depus cerere de înapoiere a copiilor, în baza Convenţiei de la Haga (a se vedea infra procedura descrisă la secţiunea nr. 1), iar A.R. a iniţiat acţiunea de divorţ şi de încredinţare a copiilor în faţa instanţelor din România (a se vedea infra procedura descrisă la secţiunea nr. 2).
A. Procedura de înapoiere a copiilor întemeiată pe Convenţia de la Haga
9. La 8 noiembrie 2006, primul reclamant a depus cerere de înapoiere a copiilor săi în temeiul Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga”). Cererea a fost depusă prin intermediul Ministerului Justiţiei din Israel şi adresată Ministerului Justiţiei din România („ministerul”). Primul reclamant a susţinut că soţia sa îi reţinea în mod ilegal pe copii în România, fără consimţământul său.
La 14 februarie 2007, ministerul, în calitate de autoritate centrală pentru implementarea Convenţiei de la Haga, a iniţiat acţiunea în numele primului reclamant la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
10. În baza probelor prezentate în cauză, care includeau o „evaluare psihologică a copiilor”, la 11 octombrie 2007 judecătoria a constatat că neînapoierea copiilor din România era ilegală, conform art. 3 din Convenţia de la Haga, de vreme ce, la data neînapoierii, tatăl avea drepturi legale privind încredinţarea. De asemenea, a decis că susţinerile lui A.R. potrivit cărora primul reclamant acceptase ca copiii să rămână în România pentru că situaţia sa financiară în Israel era precară, confirmate de martorul M.-A. T., care a declarat că nici reclamantul, nici A.R. nu aveau un loc de muncă în Israel, erau totuşi nefondate, având în vedere că primul reclamant a demonstrat că încercase să închirieze o casă pentru familie, înscrisese copiii la o grădiniţă locală şi menţinea regulat legătura cu aceştia la telefon.
De asemenea, apărarea invocată de A.R. în temeiul art. 13 alin. 1 lit. b) din Convenţia de la Haga a fost respinsă de Curte; aceasta a considerat că „starea de insecuritate” invocată şi „ameninţarea generală a atacurilor teroriste” din Israel nu s-au dovedit a fi un obstacol în calea şederii familiei în Israel pentru o perioadă de peste cinci ani înainte de deplasarea copiilor şi nu se poate considera că au atins un nivel ridicat de pericol la momentul respectiv. Curtea a dispus înapoierea copiilor la locuinţa lor din Israel în cel mult trei săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
11. A.R a formulat apel împotriva acestei decizii, care a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2008. Din completul de trei judecători, judecătorul M.H. a formulat o opinie separată, în favoarea motivării judecătoriei.
Decizia majorităţii s-a bazat pe două concluzii: în primul rând, că art. 3 din Convenţia de la Haga nu a fost aplicabil în speţă, în măsura în care copiii, cetăţeni români, au părăsit Israelul şi au rămas în România cu consimţământul părinţilor; în al doilea rând, că, în orice caz, excepţia prevăzută de art. 13 § 1 lit. b) din convenţie era justificată, deoarece s-a demonstrat că, dacă s-ar înapoia în Israel, copiii ar fi expuşi la pericol fizic sau psihic.12. Astfel, curtea de apel a considerat că copiii au părăsit Israelul şi au rămas în România cu consimţământul tatălui, din cauza înrăutăţirii situaţiei financiare a acestuia. Conform înţelegerii părinţilor, copiii urmau să stea în România până se îmbunătăţea situaţia financiară a primului reclamant –astfel, chiar şi faptul că aceştia au cumpărat bilete dus-întors, care erau mai ieftine decât biletele dus, subliniază dificultăţile financiare cu care se confrunta familia; totuşi, odată cu trecerea timpului, probele au arătat că această situaţie a continuat să se înrăutăţească, din moment ce primul reclamant a vândut casa în care locuiseră ca familie, după plecarea lui A.R. cu copiii, şi s-a dus să locuiască împreună cu mama sa. De asemenea, primul reclamant nu a adus nicio probă în sprijinul declaraţiei sale că a trimis bani copiilor. În plus, instanţa a hotărât că primul reclamant nu a demonstrat că a păstrat contactul cu copiii lui; la dosar exista o singură probă a unei vizite făcute de primul reclamant copiilor, la 3 octombrie 2007; convorbirile telefonice pe care primul reclamant susţine că le-a avut cu copiii săi în România au fost efectuate din casa mamei primului reclamant, acestea fiind interpretate drept convorbiri între copii şi bunica din partea tatălui.
Astfel, înţelegerea dintre soţi privind rămânerea copiilor în România s-a dovedit a fi reală, iar o asemenea înţelegere nu poate fi interpretată ca reprezentând o încălcare a art. 3 din Convenţia de la Haga.
13. În plus, probele din dosar au arătat că cei doi copii s-au integrat foarte bine în comunitatea românească – au avut rezultate bune la grădiniţă şi evaluări psihologice pozitive – argumente ce au dus la respingerea acţiunii primului reclamant. De asemenea, instanţa a hotărât că „evaluarea copiilor realizată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în prezenţa unui consilier a arătat că nu se putea face o evaluare a posibilelor efecte ale separării tatălui de copii, în măsura în care nu existau suficiente informaţii cu privire la relaţia dintre tată şi copii”.
14. De asemenea, a fost admisă apărarea în temeiul art. 13 alin. 1 lit. b) din Convenţia de la Haga, şi anume că exista un risc serios de expunere a copiilor la un pericol fizic intolerabil în cazul înapoierii acestora în Israel. Instanţa şi-a bazat motivarea, inter alia, pe „rapoartele prezentate de Amnesty International”, care au afirmat, conform instanţei, că Bat Heffer era situat într-o zonă de conflict, unde cetăţenii se temeau pentru siguranţa lor. În acelaşi timp, instanţa şi-a întemeiat motivarea pe recomandarea în caz de călătorie, emisă în ianuarie 2008 de Departamentul de Stat al S.U.A., în care se făceau atenţionări despre „potenţiale conflicte ce puteau izbucni între israelieni şi palestinieni” şi se făceau referiri la „semnele unui posibil atac terorist în zonă”.
Într-o opinie separată a hotărârii, judecătorul H.M. a subliniat că documentele menţionate anterior „nu se refereau de fapt la Bat Hefer, ci la alte regiuni din Israel”.
15. Reclamantului nu i s-a dat niciodată o copie a rapoartelor menţionate anterior. Într-un certificat emis de Ministerul Justiţiei la 29 mai 2008 către reclamant se menţiona că nici rapoartele Amnesty International, nici comunicatul Departamentului de Stat al S.U.A. nu au fost găsite în acest dosar.
B. Procedura de divorţ şi de încredinţare a copiilor în conformitate cu dreptul român
16. La 6 martie 2007, A.R. a iniţiat acţiunea de divorţ la Judecătoria Sectorului 4, cerând încredinţarea copiilor şi pensie de întreţinere.
17. La 24 septembrie 2008, primul reclamant (pârâtul în acţiunea principală), reprezentat printr-un avocat numit, şi-a prezentat observaţiile ca răspuns la pretenţiile lui A.R. Acesta a susţinut că instanţele româneşti nu aveau competenţe generale într-o astfel de procedură, în măsura în care căsătoria a fost înregistrată în Cipru, pârâtul era cetăţean israelian şi olandez, copiii cuplului erau cetăţeni israelieni, iar ultima locuinţă a cuplului fusese în Israel. De asemenea, acesta a depus o cerere reconvenţională, solicitând instanţelor să îi încredinţeze ambii copii sau să dispună înapoierea acestora la reşedinţa lor obişnuită din Israel.
18. La 18 noiembrie 2008, instanţa a respins cererea primului reclamant cu privire la necompetenţă, considerând că „instanţele româneşti au competenţe depline în aceste cazuri, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti”.
19. În hotărârea din 19 decembrie 2008, tribunalul a pronunţat divorţul lui A.R., pe motiv de vină exclusivă a primului reclamant.
Bazându-se pe concluziile unui raport de anchetă socială privind situaţia concretă a copiilor, care a constatat că aceştia erau bine îngrijiţi şi beneficiau de un nivel de trai bun, şi luând în considerare vârsta acestora (5 şi 4 ani, la acea dată), instanţa a încredinţat copiii mamei. Instanţa a considerat că era în interesul copiilor să rămână cu mama, grija şi prezenţa acesteia fiind un factor psihologic care era absolut esenţial pentru dezvoltarea lor intelectuală, morală şi fizică.
În lipsa oricărei dovezi privind locul de muncă şi/sau venitul primului reclamant, instanţa s‑a referit la salariul minim pe economie şi l-a obligat pe acesta să plătească pensie lunară de întreţinere în cuantum de 90 RON pentru fiecare copil, începând din 6 martie 2007 până vârsta majoratului.
Nici primul reclamant, nici A.R. nu au introdus recurs împotriva acestei hotărâri, care a rămas, astfel, definitivă şi executorie.
II. Dreptul intern şi internaţional relevant
20. Dispoziţiile legale relevante ale Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii sunt descrise în Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04, 27 iulie 2006 şi în Deak împotriva României şi a Regatului Unit, nr. 19055/05, pct. 58, 3 iunie 2008.
Convenţia de la Haga a fost ratificată de România prin Legea nr. 100/1992 din 16 septembrie 1992.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi 8 din convenţie
21. Reclamanţii s‑au plâns că dreptul la respectarea vieţii lor de familie a fost încălcat de curtea de apel care a soluţionat procedura întemeiată pe Convenţia de la Haga. Astfel, aceştia s‑au plâns de rezultatul procedurii pe care l-au considerat contrar Convenţiei de la Haga. În plus, întrucât instanţa internă şi-a bazat motivarea finală pe documente care nu au fost puse la dispoziţia părţilor (a se vedea supra, pct. 15) şi în măsura în care instanţa a interpretat în mod eronat atât dispoziţiile legale aplicabile, cât şi probele care i-au fost prezentate, aceştia pretind că întregul proces a fost inechitabil. Reclamanţii invocă art. 8 şi 6 § 1 din convenţie, care prevăd:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
Art. 8
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
22. În primul rând, instanţa observă că primul reclamant a introdus cauza şi în numele celor doi copii, al doilea şi al treilea reclamant. În conformitate cu jurisprudenţa extinsă a Curţii, statutul de părinte natural este suficient pentru a-i da dreptul să se adreseze Curţii şi în numele copiilor, pentru a apăra interesele acestora [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (GC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 138, CEDO 2000‑VIII, Sylvester împotriva Austriei (dec.), nr. 36812/97 şi 40104/98 (conexate), 26 septembrie 2002 şi Iosub Caras, citată anterior, pct. 21).23. În al doilea rând, Curtea observă că cererile prezentate de reclamanţi sunt îndreptate în principal împotriva fondului hotărârii incriminate, cu privire la problema unei pretinse răpiri internaţionale de copii. Astfel, Curtea apreciază că principala problemă legală invocată prin această cerere se referă la dreptul reclamantului la viaţa de familie, prevăzut de art. 8 din convenţie. Prin urmare, aceasta consideră că examinarea trebuie să vizeze exclusiv problema invocată în temeiul art. 8 din convenţie şi că, prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie (mutatis mutandis, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007; Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 63, 26 mai 2009; Macready împotriva Republicii Cehe, nr. 4824/06 şi 15512/08, pct. 67, 22 aprilie 2010). Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
24. Guvernul a susţinut că hotărârea pronunţată la 7 ianuarie 2008 respecta dispoziţiile Convenţiei de la Haga, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei. În special, curtea de apel a constatat că deplasarea copiilor cu consimţământul tatălui nu intra în domeniul de aplicare a art. 3 şi 14 din Convenţia de la Haga; de asemenea, a considerat că mama, A.R., a demonstrat că copiii s‑au stabilit şi s-au integrat în noul mediu.
În plus, la 19 decembrie 2008, instanţele interne au admis cererea de divorţ introdusă de A.R., încredinţându‑i acesteia ambii copii (al doilea şi al treilea reclamant).
25. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea ar constata că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la viaţa de familie, Guvernul consideră că, din motivele enumerate mai jos, ingerinţa era prescrisă de lege, avea un scop legitim şi nu era excesivă.
Ingerinţa a avut o bază legală în Convenţia de la Haga, şi anume art. 13 alin. 1 lit. b). Scopul legitim al măsurii era protejarea drepturilor şi intereselor minorilor, în măsura în care, atunci când s-a pronunţat hotărârea incriminată, curtea de apel a luat în considerare nivelul efectiv de trai pe care l‑ar fi avut copiii dacă s‑ar fi înapoiat în Israel să locuiască împreună cu tatăl lor (a se vedea, mutatis mutandis, Bianchi împotriva Elveţiei, nr. 7548/04, pct. 78, 80, 22 iunie 2006).
Măsura impusă era proporţională şi necesară într-o societate democratică, având în vedere şi faptul că Curtea de Apel Bucureşti a considerat că art. 3 din Convenţia de la Haga nu era aplicabil circumstanţelor din cauză.
26. Primul reclamant a respins punctul de vedere al Guvernului. În primul rând, acesta a subliniat că acordul dat pentru ca al doilea şi al treilea reclamant să călătorească în România nu era echivalent cu acordul ca aceştia să se stabilească aici, ceea ce înseamnă că art. 3 din Convenţia de la Haga, ce reglementează deplasarea şi neînapoierea ilicită a copiilor, era aplicabil.
În plus, art. 12 din Convenţia de la Haga prevede că instanţele pot lua în considerare argumente privind stabilirea copiilor într-un nou mediu numai dacă a trecut un an între data presupusei răpiri şi data începerii procedurilor în temeiul Convenţiei de la Haga. Totuşi, reclamantul a introdus cererea la un an de la răpire, ceea ce înseamnă că respectivul argument de apărare folosit de instanţele interne şi de Guvern era inadmisibil.
27. În acelaşi timp, reclamantul a pretins că, potrivit Convenţiei de la Haga, interesele copiilor erau protejate prin descurajarea răpirilor şi asigurarea înapoierii prompte a celor care au fost răpiţi, instanţele implicate în procedură în temeiul Convenţiei de la Haga fiind responsabile pentru stabilirea jurisdicţiei care ar rezolva chestiunea privind cele mai bune interese ale copilului. În plus, reclamantul a susţinut că, în temeiul art. 17 din Convenţia de la Haga, nicio decizie de încredinţare ulterioară, nici circumstanţele economice ale petiţionarului nu pot constitui un motiv de refuzare a înapoierii.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
28. În hotărârea recentă pronunţată în cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei [(GC), nr. 41615/07, pct. 131 – 140, 6 iulie 2010, cu referinţe ulterioare] Curtea a afirmat şi a rezumat un număr de principii ce reies din jurisprudenţa sa cu privire la răpirea internaţională de copii, după cum urmează:
(i) Convenţia nu poate fi interpretată în vid, ci, în temeiul art. 31 alin. 3 lit. c) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), trebuie luate în considerare toate normele relevante ale dreptului internaţional, aplicabile părţilor contractante [Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 90, CEDO 2001-II].
(ii) Prin urmare, obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 din convenţie cu privire la întâlnirea părinţilor cu copiii lor trebuie să fie interpretate în temeiul Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 şi a Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980 (Maire împotriva Portugaliei, nr. 48206/99, pct. 72, CEDO 2003-VII şi Ignaccolo‑Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 95, CEDO 2000‑I).
(iii) Curtea este competentă să examineze procedura urmată de instanţele interne, în special să constate dacă aceste instanţe, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, au protejat drepturile garantate de convenţie, în special pe cele ale art. 8 (a se vedea, în acest sens, Bianchi, citată anterior, pct. 92 şi Carlson împotriva Elveţiei, nr. 49492/06, pct. 73, 6 noiembrie 2008).
(iv) În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speţă – al copilului, al celor doi părinţi şi al ordinii publice, în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii (a se vedea Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 62, CEDO 2007-XIII), ţinând seama totuşi de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului (a se vedea, în acest sens, Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX).
(v) „Interesele copilului” sunt considerate a fi următoarele: să păstreze legăturile cu familia sa, cu excepţia cazului în care acestea nu se dovedesc a fi indezirabile şi să i se asigure dezvoltarea într-un mediu sănătos [a se vedea, printre multe altele, Elsholz împotriva Germaniei (GC), nr. 25735/94, pct. 50, CEDO 2000‑VIII, şi Maršálek împotriva Republicii Cehe, nr. 8153/04, § 71, 4 aprilie 2006]. Din perspectiva dezvoltării personale, interesul copilului depinde de diverse circumstanţe individuale, în special vârsta şi nivelul de maturizare, prezenţa sau absenţa părinţilor, mediul şi experienţele.
(vi) Nu se poate dispune înapoierea copilului în mod automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenţia de la Haga, fapt indicat de recunoaşterea în această convenţie a unei serii de excepţii de la obligaţia de înapoiere a copilului (a se vedea, în special, art. 12, 13 şi 20), bazându-se pe argumente privind persoana efectivă a copilului şi mediul acestuia, arătând, astfel, că instanţei care examinează cauza îi revine sarcina de a adopta o abordare in concreto (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată anterior, pct. 72).(vii) Astfel, sarcina de a evalua acest interes în fiecare caz le revine în principal autorităţilor interne, care au adesea beneficiul contactului direct cu persoanele implicate. În acest sens, dispun de o anumită marjă de apreciere, care este supusă totuşi supravegherii europene prin faptul că, în temeiul convenţiei, Curtea examinează deciziile adoptate de autorităţi atunci când îşi exercită această putere [a se vedea, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299‑A şi Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46544/99, pct. 65-66, CEDO 2002‑I.; a se vedea, de asemenea, Tiemann împotriva Franţei şi Germaniei (dec.), nr. 47457/99 şi 47458/99, CEDO 2000‑IV; Bianchi, citată anterior, pct. 92; şi Carlson, citată anterior, pct. 69].
(vii) De asemenea, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional ce a dus la adoptarea de către instanţa internă a măsurilor incriminate a fost echitabil şi a permis persoanelor implicate să îşi prezinte toate probele [a se vedea Tiemann, citată anterior, şi Eskinazi şi Chelouche împotriva Turciei (dec.), nr. 14600/05, CEDO 2005‑XIII (extrase)]. În acest sens, Curtea trebuie să constate dacă instanţele interne au realizat o analiză în profunzime a situaţiei întregii familii şi a unei serii complete de factori, în special de natură factuală, emoţională, psihologică, materială şi medicală, şi dacă au realizat o evaluare echilibrată şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copilul răpit, în contextul dispunerii înapoierii sale în ţara de origine (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată anterior, pct. 74).
29. De asemenea, astfel cum s-a afirmat deja în Varnava şi alţii împotriva Turciei (GC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 164, CEDO 2009‑...: „conform principiului subsidiarităţii, este cel mai bine ca faptele cauzei să fie analizate, iar plângerile să fie soluţionate pe cât posibil la nivel intern. Este în interesul reclamantului, precum şi pentru eficienţa sistemului convenţiei, ca autorităţile interne, care sunt cele mai în măsură să facă acest lucru, să acţioneze pentru remedierea oricăror pretinse încălcări ale convenţiei”.
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
30. În primul rând, Curtea observă că este de la sine înţeles că relaţia dintre reclamant şi copiii săi, ceilalţi doi reclamanţi, intră sub incidenţa vieţii de familie în sensul art. 8 din convenţie.
31. Curtea reiterează faptul că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie o ingerinţă în dreptul garantat de art. 8 (a se vedea Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005 şi Iosub Caras, citată anterior, pct. 29).
32. Evenimentele aflate în discuţie în prezenta cauză au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie, deoarece le-a restrâns dreptul de a se bucura unul de compania celuilalt.
33. În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară într‑o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din convenţie, interpretat în lumina instrumentelor internaţionale menţionate anterior, problema decisivă fiind dacă s-a păstrat un echilibru echitabil şi proporţional între interesele concurente – ale copiilor, ale celor doi părinţi şi ale ordinii publice, în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii [a se vedea supra, pct. 27, (iv)].
34. În temeiul art. 3 din Convenţia de la Haga, deplasarea sau neînapoierea unui copil este considerată ilegală când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale.
În speţă, copiii s‑au născut şi au crescut în Israel, stat ce poate fi considerat, prin urmare, reşedinţa obişnuită a acestora în sensul Convenţiei de la Haga. Primul reclamant şi soţia îşi exercitau împreună, în baza legislaţiei israeliene, răspunderea părintească şi drepturile de încredinţare a copiilor.
Totuşi, în baza probelor aduse în prezenta cauză, curtea de apel a considerat că s-a demonstrat că primul reclamant şi-a dat acordul pentru deplasarea şi neînapoierea copiilor din România până la îmbunătăţirea situaţiei sale financiare, ceea ce face ca art. 3 din Convenţia de la Haga să fie inaplicabil în circumstanţele respective (a se vedea supra, pct. 12).
35. În plus, neaplicarea art. 3 din Convenţia de la Haga nu a fost singurul argument care a determinat refuzul instanţei naţionale de a dispune înapoierea copiilor. Celelalte argumente prezentate de curtea de apel, bazate pe interesele copiilor şi pe dovada, adusă de mamă şi de instituţiile sociale interne, conform căreia aceştia s-au integrat foarte bine în noul mediu, contrastau cu dovada existentă că aceştia ar fi expuşi unui risc grav sau unui pericol psihic dacă s-ar întoarce în Israel, fapt ce a determinat aplicabilitatea excepţiei prevăzute la art. 13 alin. 1 din Convenţia de la Haga (a se vedea supra, pct. 14).
36. Curtea reiterează că principiul privind interesul copilului trebuie să fie fundamental în procedurile introduse în temeiul Convenţiei de la Haga. Prin urmare, în astfel de cazuri se acordă o importanţă crucială pentru ceea ce este în interesul copilului. În acest context, trebuie să se ţină seama de faptul că autorităţile naţionale au beneficiul contactului direct cu toate persoanele implicate, instanţei care examinează cauza revenindu-i sarcina de a adopta o abordare in concreto (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 27).
37. În speţă, Curtea observă că curtea de apel a luat într-adevăr în considerare argumentele părţilor privind acordul tatălui pentru neînapoiere şi, de asemenea, a prezentat o motivare pentru interpretarea oferită dispoziţiilor art. 3 şi art. 13 alin. 1 b) din Convenţia de la Haga.
Probele au fost incluse la dosar în numele ambelor părţi la procedură. Bazându-se pe documentele prezentate de părţi, cu privire la evaluarea psihologică a copiilor şi la mărturiile din dosar, instanţa internă a evaluat circumstanţele de fapt ale cauzei; aceasta a considerat că, de fapt, tatăl şi‑a dat acordul pentru mutarea copiilor, în măsura în care situaţia sa financiară era precară; de asemenea, instanţa a constatat că cei doi copii s-au integrat foarte bine în noul mediu social şi că erau foarte bine îngrijiţi de mamă; s-a stabilit şi că primul reclamant nu şi‑a vizitat copiii decât o singură dată (pct. 12) şi că nu le‑a trimis acestora bani.
Aceste constatări au fost reiterate, mutatis mutandis, în procedurile ulterioare privind divorţul şi încredinţarea (a se vedea concluziile instanţelor interne rezumate la pct. 19 de mai sus) şi, în acest context, se observă că primul reclamant nu a contestat în niciun fel constatările instanţei interne şi nici nu a formulat o acţiune civilă privind drepturile de vizitare sau drepturile de a avea o relaţie personală cu copiii lui.
38. Astfel cum s-a pronunţat deja în mai multe rânduri, Curtea nu poate contesta evaluarea autorităţilor interne decât în cazul în care există o dovadă clară a caracterului arbitrar (a se vedea, printre altele, Perlala împotriva Greciei, nr. 17721/04, pct. 25, 22 februarie 2007, şi Sisojeva şi alţii împotriva Letoniei (GC), nr. 60654/00, pct. 89, CEDO 2007‑II).
Nicio astfel de dovadă a caracterului arbitrar nu a fost prezentată în această cauză; din contră, curtea de apel a examinat cauza şi s-a pronunţat luând în considerare în special principiul intereselor supreme ale copiilor ‑ care erau foarte mici (3 şi, respectiv, 2 ani) la momentul plecării din Israel, şi care acum erau foarte bine integraţi în noul mediu (a se vedea, mutatis mutandis, Neulinger şi Shuruk, citată anterior, pct. 145, 148).
Prin urmare, Curtea hotărăşte că nu există un motiv imperativ pentru a nu ţine seama de hotărârile instanţelor interne în speţă (a se vedea, de asemenea, Iosub Caras, citată anterior, pct. 37).
39. Curtea concluzionează că, având în vedere în special marja de apreciere a statului în această situaţie şi abordarea in concreto necesară pentru soluţionarea cauzelor în care sunt implicaţi copii, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât, în temeiul cerinţelor Convenţiei de la Haga, că nu a fost încălcat art. 8 din convenţia europeană (a se vedea, Monory, citată anterior, pct. 81‑83), ca fiind proporţional cu scopul legitim urmărit.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie;
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 26 octombrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy