©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 8 noiembrie 2007
în Cauza Rada împotriva României
(Cererea nr. 38840/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 08.02.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Rada împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul E. Myjer,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 octombrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38840/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ioan Constantin Rada (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 7 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.H. Radu.
3. La 9 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte la Oradea.
A. Contestaţie împotriva destituirii reclamantului
5. Printr-un contract cu durată nedeterminată din 15 martie 1991 societatea comercială PECO Bihor S.A. (« S.C. PECO Bihor »), sucursala Societăţii Naţionale a Petrolului PETROM S.A. Bucureşti (« S.N.P. PETROM »), societate cu capital de stat, a angajat reclamantul ca director comercial.
6. Printr-o hotărâre din 30 octombrie 2000 directorul general al S.N.P. PETROM l-a destituit pe reclamant din funcţie şi l-a pus la dispoziţia a S.C. PECO Bihor.
7. Printr-o hotărâre din 8 noiembrie 2000, directorul general al S.C. PECO Bihor l-a numit pe reclamant în funcţia de şef la serviciul de vânzări şi transporturi.
8. La 24 noiembrie 2000 reclamantul a înaintat la Judecătoria Oradea o acţiune în anulare a celor două hotărâri menţionate anterior. El a cerut renagajarea sa în funcţia de director comercial al S.C. PECO Bihor, daune-interese cu titlu de reparaţie a prejudiciului material suferit din cauza destituirii sale precum şi restituirea cheltuielilor de judecată suportate. Acţiunea era îndreptată împotriva S.N.P. PETROM şi S.C. PECO BIHOR.
9. La şedinţa din 29 martie 2001 reclamantul a declarat că renunţă la capătul de crerere referitor la despăgubire.
10. Printr-o sentinţă din 2 aprilie 2001 Judecătoria Oradea a admis acţiunea reclamantului şi a anulat hotărârile în litigiu, ordonând reangajarea reclamantului în funcţia de director comercial. Instanţa a considerat că prin hotărârile respective angajatorul modificase unilateral termenii contractului de muncă din 15 martie 1991 şi că această modificare era contrară dispoziţiilor Codului muncii care reglementează contractele de muncă pe durată nedeterminată.
11. La 2 mai 2001 S.N.P. PETROM a formulat recurs împotriva sentinţei citate anterior, menţionând că contractul dintre societate şi reclamant, în calitate de director comercial, era un contract de reprezentare şi că prin urmare putea revoca reclamantul din funcţie fără consimţământul acestuia.
12. Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2001 Tribunalul Bihor a respins ca neîntemeiat recursul S.N.P. PETROM şi a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă, considerând că contractul din 15 martie 1991 era un contract de muncă ale cărui clauze nu puteau fi modificate unilateral de angajator.
B. Recurs în anulare formulat de procurorul general
13. Printr-un memoriu din 3 octombrie 2001 S.N.P. PETROM a cerut Ministerului Justiţiei să sesizeze pe Procurorul General al României pentru ca acesta din urmă să înainteze un recurs în anulare împotriva hotărârii din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor. Memoriul citat anterior nu a fost transmis reclamantului.
14. La 9 septembrie 2002, la cererea Ministrului Justiţiei, Procurorul General al României a formulat la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotărârii din 7 septembrie 2001, în baza art. 330 (2) din Codul de procedură civilă. În recursul său, transmis reclamantului, Procurorul general a cerut casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii.
15. Printr-o hotărâre din 8 mai 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare. Ea a considerat că raporturile contractuale stabilite între reclamant şi angajatorul său era reglementat nu numai de codul muncii, ci şi de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. În baza dispoziţiilor pertinente ale acestei legi Curtea Supremă de Justiţie a calificat contractul respectiv drept contract de reprezentare şi a concluzionat că hotărârea din 7 septembrie 2001 fusese pronunţată în urma unei încălcări esenţiale a legii, ceea ce a condus la o apreciere greşită asupra fondului cauzei. Ea a pronunţat casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii citate anterior şi soluţionând litigiul în fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului pe motiv că revocarea acestuia din funcţia de director comercial fusese justificată.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Codul de procedură civilă
16. Articolele pertinente dispun :
Articolul 330
« Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile irevocabile pentru următoarele motive :
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ;
2. când hotărârea ce face obiectul recursului în anulare a încălcat legea, ceea ce conduce la o soluţie greşită pe fondul cauzei sau când această hotărâre este în mod manifest neîntemeiată. »
Articolul 330¹
« În cazurile prevăzute la alineatele 1 şi 2 ale art. 330 recursul în anulare se poate formula în termen de un an de la data la care hotărârea vizată a devenit definitivă şi irevocabilă. »
Articolele 330, 330¹ şi 330³ au fost abrogate de ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
B. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
17. Articolele pertinente dispun :
Articolul 141 alin. 2
« Consiliul de Administraţie poate revoca oricând persoanele numite în comitetul director. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 şi 13 din Convenţie
18. Reclamantul consideră în principal că rejudecarea hotărârii definitive din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor, în urma recursului în anulare formulat de Procurorul General, a adus atingere principiului siguranţei raporturilor juridice, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
19. Reclamantul invocă de asemenea lipsa de imparţialitate şi de independenţă a Curţii Supreme de Justiţie, care ar fi admis recursul în anulare datorită faptului că SNP PETROM era o societate cu capital de stat. El se plânge de asemenea de nerespectarea şanselor egale în procedura de recurs în anulare, precum şi de o atingere adusă principiului contradictorialităţii din cauza necomunicării memoriului pe care partea adversă îl prezentase Ministrului Justiţiei la 3 octombrie 2001. Reclamantul invocă art. 6 alin. 1 şi 13 din Convenţie.
20. În partea sa pertinentă art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
21. La rândul său art. 13 din Convenţie prevede următoarele :
« Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. »
A. Asupra admisibilităţii
22. Citând cauza Martinie împotriva Franţei ([GC], nr. 58675/00, alin. 29, CEDO 2006-...), Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6, pe motiv că postul de director comercial ocupat de reclamant în cadrul sucursalei Bihor a SNP PETROM implica o participare directă la exercitarea puterii statului şi la funcţiile vizând protejarea intereselor generale ale statului.
23. În această privinţă Guvernul subliniază că SNP PETROM era la vremea faptelor o societate cu capital de stat, ce se ocupa de activităţile legate de exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale şi de distribuirea şi comercializarea petrolului şi gazului.
24. Referindu-se la importanţa strategică a sectorului petrolier în economia românească, Guvernul menţionează că atribuţiile reclamantului în calitate de director comercial al S.C. PECO S.A. implicau o putere decizională precum şi un anumit nivel de responsabilitate.
25. Guvernul deduce din aceasta că statul avea un interes legitim în a cere reclamantului o relaţie specială de încredere şi loialitate şi invită Curtea să concluzioneze în sensul neaplicării ratione materiae conform art. 6 la contestaţia reclamantului împotriva destituirii sale.
26. Reclamantul nu a prezentat observaţii pe tema excepţiei preliminare invocată de Guvern.
27. Curtea aminteşte că evoluţia recentă a jurisprudenţei în materie, în special Hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei ([GC], nr. 63235/00, CEDO 2007...) în care a considerat că, pentru a concluziona în sensul neaplicării art. 6, dreptul intern trebuie mai întâi să fi exclus în mod expres accesul la instanţă în privinţa funcţiei sau categoriei de salariaţi în chestiune (Eskelinen, citat anterior, par. 62), ceea ce nu este cazul în speţă.
Curtea a estimat de asemenea în cauza citată anterior că în principiu nimic nu justifică sustragerea de la garanţiile art. 6 a conflictelor obişnuite de muncă în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorităţii statului (ibidem).
Ţinând cont de circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că art. 6 alin. 1 este aplicabil în speţă.
28. De altfel, Curtea constată că plângerile reclamantului nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să le declare admisibile.Asupra fondului
1. Susţinerea părţilor
29. Guvernul recunoaşte că conform jurisprudenţei constante a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac care rejudecă o hotărâre definitivă printr-o procedură de control a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României, [GC], nr. 28342/95, par. 62, CEDO 1999-VII ; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, par. 36, 1 decembrie 2005). În această privinţă, el aminteşte că după Hotărârea Brumărescu citată anterior codul de procedură civilă a fost modificat şi că dispoziţiile legale ce permiteau Procurorului General să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva sentinţei definitive au fost abrogate.
30. Guvernul subliniază apoi că spre deosebire de cauzele citate anterior, în care hotărârile definitive anulate priveau drepturi în principal patrimoniale, în prezenta cauză hotărârea anulată nu aducea atingere unor asemenea drepturi, în măsura în care instanţele interne au fost chemate să examineze numai legalitatea deciziilor de destituire a reclamantului şi de numire într-o altă funcţie.
31. În fine, tot în opoziţie cu cauzele menţionate anterior (Brumărescu citat anterior, par. 62 ; SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citat anterior, par. 36), Guvernul menţionează că în speţă hotărârea din 7 septembrie 2001 nu a fost executată înainte de anularea sa în urma recursului în anulare formulat de Procurorul general.
32. Reclamantul consideră că aspectele prezentate de Guvern nu ar putea justifica intervenţia procurorului în litigiul pe care îl avea cu SNP PETROM.
33. Curtea aminteşte că dreptul la o judecată echitabilă în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina părţii introductive a Convenţiei care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
34. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu citat anterior, alin. 61). În virtutea acestui principiu nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, par. 52, CEDO 2003-IX). Astfel, controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra temei nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate abate de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase o impun (Riabykh citat anterior, par. 52).
35. În speţă, pe baza observaţiilor părţilor, Curtea nu are niciun motiv ca să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi (a se vedea de asemenea SC Maşinexportimport Industrial Group SA citată anterior, par. 36). În special, faptul că hotărârea din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor nu a fost executată în momentul în care a fost anulată nu poate convinge Curtea să ajungă la o concluzie diferită în speţă (a se vedea, între altele, Hotărârea Sipchenko împotriva Rusiei, nr. 38368/04, par. 45, 1 martie 2007).
36. În privinţa argumentului Guvernului conform căruia anularea hotărârii din 7 septembrie 2001 în urma recursului în anulare nu a adus atingere drepturilor patrimoniale ale reclamantului, Curtea relevă că principiul siguranţei raporturilor juridice se impune independent de caracterul patrimonial al dreptului civil pus în joc.
37. De altfel, Curtea consideră că dreptul reclamantului de a fi reangajat pe vechiul său post are un caracter patrimonial din cauza repercusiunilor băneşti ce decurg din reangajare.
38. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea hotărârii din 7 septembrie 2001 a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la o judecată echitabilă.
39. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
40. Pe baza concluziilor anterioare Curtea consideră că nu trebuie examinate separat capetele de cerere întemeiate pe pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie şi pe nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi şanselor egale; aceste plângeri nu constituie într-adevăr decât aspecte deosebite ale dreptului la o judecată echitabilă consacrat de art. 6 alin. 1, în privinţa căruia a concluzionat deja că a fost încălcat (a se vedea SC Maşinexportimport Industrial Group SA citat anterior, par. 39 ; Popea împotriva României, nr. 6248/03, par. 38, 5 octombrie 2006).
41. În fine Curtea consideră că nu trebuie examinate separat capetele de cerere întemeiate pe art. 13 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
42. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
43. Cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit în urma anulării hotărârii din 7 septembrie 2001, reclamantul cere, fără a prezenta acte doveditoare, suma de 23.236 euro, reprezentând pierderile salariale pe care le-ar fi suferit începând de la 1 noiembrie 2000, data destituirii sale din funcţia de director comercial la S.C. PECO Bihor.
44. De altfel, reclamantul cere 50.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru frustrarea şi neplăcerea provocate de ingerinţele în drepturile sale invocate în faţa Curţii.
45. În privinţa cererii de reparaţie a prejudiciului material, Guvernul îl consideră excesiv, speculativ şi nesusţinut.
46. Guvernul susţine în primul rând că reclamantul nu ar putea cere daune-interese cu titlu de salarii neîncasate pentru perioada anterioară hotărârii din 7 septembrie 2001, din moment ce a renunţat la cererea înaintată în acest scop în faţa instanţelor interne.
47. În privinţa perioadei ulterioare Guvernul menţionează că hotărârea din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor se limitează la a ordona reangajarea reclamantului în funcţia de director comercial şi nu stabileşte în favoarea sa dreptul de a încasa salarii până în momentul reangajării sale efective.
În opinia Guvernului, nu s-ar putea stabili nicio legătură de cauzalitate între încălcarea art. 6 alin. 1 şi prejudiciul material invocat de reclamant.
48. În ultimul rând, Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare care să ateste cifra salariilor pe care le-ar fi încasat în caz de reangajare.
49. În ceea ce priveşte cererea de reparaţie a prejudiciului moral, Guvernul face trimitere la cauze similare examitate de Curte şi consideră că suma cerută de reclamant este excesivă.
50. Curtea aminteşte mai întâi că a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza anulării unei hotărâri judecătoreşti definitive care ordona reangajarea reclamantului, în urma recursului în anulare formulat de Procurorul General.
51. Ea aminteşte de asemenea că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (a se vedea Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 28342/95, par. 19, CEDO 2001-I ; a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Metaxa împotriva Greciei, nr. 8415/02, par. 35, 27 mai 2004 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, par. 32, CEDO 2000-XI).
52. Curtea relevă că în principiu reangajarea reclamantului în funcţia pe care o deţinea înainte de destituirea sa, aşa cum a fost ordonată prin hotărârea din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor, precum şi plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit din cauza anulării aceste hotărâri ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie n-ar fi fost încălcate.
Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea nu consideră oportun să ceară reangajarea reclamantului pe postul său, din moment ce în observaţiile sale interesatul nu a formulat nicio cerere în acest scop.
53. În privinţa prejudiciului material, Curtea constată, împreună cu Guvernul, că în cazul în speţă nicio reparaţie corespunzătoare unei pierderi suferite (damnum emergens) nu poate fi acordată reclamantului, din moment ce interesatul a renunţat la cererea sa de despăgubire în faţa instanţelor interne, care s-au limitat deci la a ordona reangajarea sa.
54. În privinţa sumei corespunzătoare lipsei de câştig (lucrum cessans), Curtea relevă că, deşi a fost informat la 22 august 2006 asupra cerinţelor impuse de art. 60 din Regulamentul Curţii în privinţa cererilor de satisfacţie echitabilă, reclamantul nu şi-a susţinut pretenţiile cu acte doveditoare pertinente. Astfel, nu a oferit documente care să ateste cifra salariului pe care îl încasa în momentul destituirii sale şi cifra salariilor pe care le-ar fi obţinut în calitate de director comercial pentru perioada ulterioară hotărârii din 7 septembrie 2001. Nu a prezentat nici acte doveditoare cum ar fi ştatele de plată din care să reiasă cifra salariului pe care l-a încasat efectiv în calitate de şef al serviciului vânzări şi trasporturi la SC PECO Bihor. În plus, estimarea propusă de reclamant nu poate fi acceptată în lipsa documentelor, cum ar fi contractul colectiv de muncă, ce stabileşte cifra diferitelor indemnizaţii adăugate la salariul de bază, pe care inculpatul le include în calculul său.
55. Prin urmare, în lipsa actelor doveditoare pertinente, Curtea nu ar putea face speculaţii asupra valorii lipsei de câştig de care reclamantul consideră că a fost privat în urma anulării hotărârii din 7 septembrie 2001 (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne şi alţii împotriva României (satisfacţie echitabilă), nr. 78047/01, par. 18, 16 noiembrie 2006). Aşadar nu trebuie să i se acorde reclamantului o despăgubire cu acest titlu.
56. Curtea consideră totuşi că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special datorită frustrării provocate de anularea hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
57. Pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 3.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri şi cheltuieli
58. Reclamantul nu formulează nicio cerere cu acest titlu.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
60. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza anulării hotărârii din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor în urma recursului în anulare formulat de procurorul general ;
3. hotărăşte că nu trebuie examinate separat celelalte capete de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
4. hotărăşte că nu trebuie examinate separat capetele de cerere întemeiate pe art. 13 din Convenţie ;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale ;
c) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua efectuării plăţii ;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier
Subsemnata Mioara Cioranu, titulară a autorizaţiei cu nr.2885 eliberată de Ministerul Justiţiei, certific exactitatea acestei traduceri cu textul documentului din limba franceză, care a fost vizat de mine.
Full & Egal Universal Law Academy