©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA RADU POP ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 14337/04)
Hotărâre
Strasbourg
17 iulie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 4 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Radu Pop împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 iunie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 14337/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Radu Pop („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 martie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
4. Reclamantul a pretins, în special, că la 18 august 2003 a fost supus relelor tratamente de către ofiţeri de poliţie şi că ancheta având ca obiect acuzaţiile formulate de acesta privind relele tratamente a fost necorespunzătoare şi ineficientă. De asemenea, s-a plâns de condiţiile materiale de detenţie din diferitele penitenciare în care a fost deţinut şi de lipsa tratamentului medical adecvat în timpul detenţiei. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că apărătorul desemnat din oficiu de către instanţă nu i-a asigurat asistenţa juridică eficientă în pregătirea şi susţinerea cauzei în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultatul fiind acela că nu a beneficiat de un proces echitabil.
5. La 15 iunie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1967 şi în prezent este deţinut în Penitenciarul Gherla.
A. Incidentul din 18 august 2003
7. La 2 aprilie 2003, printr-o hotărâre pronunţată de Judecătoria Zalău, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere, vătămare corporală şi tulburarea ordinii şi liniştii publice la pedeapsa cu închisoarea de 472 zile.s Hotărârea a devenit definitivă la 2 iulie 2003, când Tribunalul Sălaj a respins recursul formulat de către parchet.
8. În cursul procesului penal, reclamantul era deţinut în Penitenciarul Satu Mare pentru o altă infracţiune pe care o săvârşise, dar a participat la şedinţele în faţa instanţei de fond. Reclamantul a fost eliberat din penitenciar la 18 mai 2003.
9. Conform informaţiilor furnizate de reclamant, nu a participat la ultimele şedinţe în faţa Tribunalului Sălaj. El a recunoscut că primise o copie a hotărârii definitive, care i-a fost transmisă la domiciliul său la 2 iulie 2003, prin care era informat că fusese condamnat la pedeapsa cu închisoarea de 472 zile.
10. La 28 iulie 2003, a fost emis, pe numele reclamantului, mandatul de arestare pentru executarea a sentinţei, însă nu a putut fi executat întrucât acesta s-a ascuns.
11. Acţionând pe baza informaţiilor conform cărora reclamantul se afla la domiciliul său din satul Creaca, în dimineaţa zilei de 18 august 2003, la aproximativ 6 a.m., opt ofiţeri de poliţie, împreună cu şeful de post şi cu adjunctul său, au mers la domiciliul reclamantului pentru a-l aresta. Decizia de a acţiona într-un număr atât de mare a fost luată pe motiv că reclamantul avea antecedente de comportament agresiv, condamnarea sa anterioară fiind pentru vătămarea corporală a unui ofiţer de poliţie.
12. Când au ajuns în faţa casei reclamantului, ofiţerii de poliţie l-au somat pe reclamant să se predea în vederea încarcerării, dar acesta nu a răspuns. Ştiind că se află în casă, un grup operaţional format din patru ofiţeri de poliţie au forţat uşa şi au intrat. Întrucât era întuneric în casă, ofiţerul de poliţie L.L. nu l-a observat pe reclamant, care l-a lovit în cap cu o piatră. În timp ce ceilalţi ofiţeri de poliţie încercau să-l imobilizeze, reclamantul a încercat să apuce un topor şi, înainte de a fi imobilizat, l-a muşcat de un deget pe ofiţerul de poliţie H.N. Reclamantul a fost încătuşat şi transportat cu maşina la Secţia de poliţie din Sălaj.
13. Ofiţerul de poliţie rănit a fost internat imediat. Potrivit raportului medico-legal întocmit în urma evenimentelor, acesta a suferit o traumă craniană şi o fractură de craniu, care i-au pus viaţa în pericol, şi a avut nevoie între patruzeci şi patruzeci şi cinci de zile de tratament medical pentru a se recupera.
14. Potrivit reclamantului, acesta a fost bătut de poliţişti atât în momentul arestării sale din 18 august 2003, cât şi în cursul interogatoriului efectuat la secţia de poliţie.
B. Procesul penal împotriva reclamantului pentru tentativă de omor şi vătămare corporală
15. În urma incidentului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sălaj a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru tentativă de omor şi vătămare corporală.
16. Acesta a fost audiat prima dată la 19 august 2003 la secţia de poliţie. A declarat că era conştient că fusese condamnat la pedeapsa cu închisoarea în iulie 2003 pentru infracţiunile anterioare pe care le săvârşise.
17. La 13 noiembrie 2003, reclamantul a dat o declaraţie la parchet. El a declarat din nou că ştia despre condamnarea sa şi a refuzat în mod expres să-şi aleagă un avocat. În aceeaşi zi a fost emis un nou mandat de arestare privind noile învinuiri aduse împotriva sa.
18. La 19 noiembrie 2003, reclamantul a fost informat că ancheta a fost finalizată. El a fost invitat să studieze dosarul cauzei. A refuzat din nou să-şi aleagă un avocat şi a fost asistat de un avocat desemnat de către instanţă, P.M.
19. În cursul ultimei şedinţe, desfăşurate la 17 decembrie 2003 în faţa Tribunalului Sălaj, reclamantul a fost de acord să plătească victimei L.L. despăgubiri pentru prejudiciile material şi moral în valoare de 3 000 de euro (EUR). Avocatul său, P.M., a cerut instanţei să ia în considerare conduita acestuia drept circumstanţă atenuantă în stabilirea pedepsei.
20. La 17 decembrie 2003, Tribunalul Sălaj l-a declarat pe reclamant vinovat şi l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de nouă ani, luând în considerare sentinţa anterioară neexecutată. Hotărârea a avut la bază probe ample: un raport redactat la 18 august 2003, imediat după evenimente şi faţa locului (raport de constatare la faţa locului), un raport medico-legal, declaraţiile reclamantului, precum şi declaraţiile tuturor ofiţerilor de poliţie prezenţi în cursul arestării reclamantului, inclusiv declaraţiile celor două victime, L.L. şi H.N.
21. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii. El a susţinut că declaraţiile pe baza cărora a fost condamnat erau subiective, întrucât martorii erau colegii victimelor. Reclamantul a cerut să fie achitat, motivând că, pe de o parte, nu a avut intenţia de a-l omorî pe ofiţerul de poliţie şi, pe de altă parte, că nu a fost conştient de faptul că persoanele care forţaseră intrarea în casa sa erau ofiţeri de poliţie care acţionau în calitatea lor oficială.
22. În cadrul procedurii în apel, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales, P.P. În cursul şedinţei din 3 martie 2004, avocatul a formulat o cerere pentru efectuarea unui raport psihiatric cu privire la reclamant.
23. Raportul psihiatric, redactat la 28 aprilie 2004, atesta că reclamantul suferea de o tulburare de personalitate de tip impulsiv, dar că îşi păstra capacitatea mentală de a face aprecieri critice.
24. La 12 mai 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul reclamantului ca nefondat. Aceasta a considerat că nu putea fi acceptată versiunea reclamantului potrivit căreia s-ar fi înşelat în privinţa scopului vizitei ofiţerilor de poliţie la domiciliul său, mai ales întrucât reclamantul a recunoscut că ştia că fusese emis un mandat de arestare pentru executarea unei pedepse cu închisoarea. De asemenea, instanţa a subliniat că acel capăt ce de cerere privind lipsa intenţiei de a-l omorî pe ofiţerul de poliţie nu era întemeiat, având în vedere circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, şi anume că ofiţerul de poliţie a fost lovit cu o forţă considerabilă într-o regiune vitală a corpului, capul, cu un obiect capabil să provoace leziuni letale. În plus, raportul medico-legal a confirmat că leziunile cauzate de reclamant au pus în pericol viaţa victimei.
25. Reclamantul a formulat recurs în casaţie solicitând achitarea şi, în caz contrar, reducerea pedepsei.
26. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de doi avocaţi desemnaţi de instanţă. Primul, T.B., a fost desemnat la 7 iunie 2004 pentru a-l asista pe reclamant în cadrul şedinţei din 16 iunie 2004, iar celălalt, M.B., a fost desemnat la 24 iunie 2004 şi l-a asistat în cadrul şedinţei din 7 iulie 2004.
27. La 7 iulie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat.
C. Plângerea penală formulată de reclamant împotriva ofiţerilor de poliţie
28. La 5 ianuarie 2005, reclamantul a depus o plângere împotriva ofiţerilor de poliţie care l-au arestat, acuzându-i de abuz prin prisma relelor tratamente la care susţine că a fost supus la 18 august 2003.
29. Iniţial, plângerea a fost depusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, care şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, întrucât pârâţii erau militari de carieră.
30. Raportul medico-legal întocmit imediat după incidentul din 18 august 2003, din dispoziţia procurorului, pe baza tuturor documentelor medicale, menţiona că reclamantul a suferit „un traumatism cranian fără comoţie, o contuzie a piramidei nazale cu epistaxis secundar şi contuzie toracică fără leziuni osoase”, şi a avut nevoie de trei–patru zile de tratament medical pentru a se recupera.
31. La 15 decembrie 2005, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva ofiţerilor de poliţie. Acesta a considerat că respectivii acţionaseră în legitimă apărare şi că leziunile reclamantului au fost produse în timp ce încercau să-l imobilizeze, întrucât a opus rezistenţă arestării şi a fost agresiv.
32. La 16 decembrie 2005, reclamantul a depus o plângere la Tribunalul Militar Cluj, împotriva rezoluţiei procurorului. Printr-o hotărâre pronunţată la 23 ianuarie 2007, tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea procurorului-şef al Parchetului Militar Cluj.
33. La 27 martie 2007, procurorul militar a respins plângerea reclamantului, menţinând rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. Reclamantul nu a depus nicio plângere împotriva rezoluţiei respective în temeiul articolului 2781 din Codul de procedură penală.
D. Condiţiile de detenţie
34. Începând din 18 august 2003, reclamantul a fost încarcerat în diferite unităţi de detenţie. Iniţial, a fost deţinut în Secţia de poliţie Zalău şi ulterior a fost transferat la Penitenciarele Satu Mare, Baia Mare, Jilava şi Gherla. În ceea ce priveşte unităţile în care a fost deţinut, reclamantul a pretins că a fost ţinut în camere de cazare supraaglomerate, în condiţii precare de igienă. El a susţinut că în camera sa de cazare erau şobolani şi paraziţi. În toate penitenciarele, apa caldă era disponibilă doar o dată pe săptămână. De asemenea, a pretins că a primit mâncare proastă şi că posibilitatea de a face exerciţii în aer liber era limitată la o singură plimbare de zece minute pe zi.
35. Guvernul a furnizat următoarele detalii cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamantului în fiecare unitate:
1. Secţia de poliţie Zalău
36. Reclamantul a fost deţinut în Secţia de poliţie Zalău din 18 august până la 11 decembrie 2003.
37. A fost deţinut în camerele de cazare nr. 7, 8 şi 11.
38. Toate cele trei camere de cazare aveau o lungime de 4 m, o lăţime de 3 m şi o înălţime de 3 m şi erau astfel ocupate: camera de cazare nr. 7 de şase până la şapte persoane private de libertate, camera de cazare nr. 8 de trei până la şase persoane private de libertate şi camera de cazare nr. 11 de doi până la patru persoane private de libertate.
2. Penitenciarul Satu Mare
39. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Satu Mare în următoarele perioade: între 11 decembrie 2003 şi 2 februarie 2004, 23 august 2004 şi 24 ianuarie 2005, 22 martie şi 30 august 2005, şi între 17 şi 23 octombrie 2006.
Camere de cazare în care reclamantul a fost deţinut au fost următoarele:
- camera de cazare nr. 8, cu o suprafaţă de 12,54 metri pătraţi, ocupată de şase până la unsprezece persoane private de libertate;
- camera de cazare nr. 71, cu o suprafaţă de 24,72 metri pătraţi, ocupată de treizeci şi patru persoane private de libertate;
- camera de cazare nr. 56, cu o suprafaţă de 8,2 metri pătraţi, ocupată de şapte persoane private de libertate;
- camera de cazare nr. 59, cu o suprafaţă de 27,78 metri pătraţi, ocupată de douăzeci şi şapte persoane private de libertate;
- camera de cazare nr. 53, cu o suprafaţă de 8,2 metri pătraţi, ocupată de cinci persoane private de libertate;
3. Penitenciarul Baia Mare
40. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Baia Mare din 30 august 2005 până la 1 august 2006.
A fost plasat în camerele de cazare nr. 14 şi 29.
Camera de cazare nr. 14 avea o lungime de 7,75 m, o lăţime de 5,2 m şi o înălţime de 2,75 m şi era ocupată de treizeci şi unu până la treizeci şi şapte persoane private de libertate.
Camera de cazare nr. 29 avea o lungime de 5,2 m, o lăţime de 3,85 m şi o înălţime de 2,9 m şi era ocupată de treisprezece persoane private de libertate.
4. Penitenciarul Jilava
41. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Jilava între 29 martie şi 13 aprilie 2004 şi, din nou, din 14 iunie până la 23 august 2004, în camerele de cazare nr. 612 şi 619.
42. Ambele camere de cazare aveau aceleaşi dimensiuni, şi anume: o lungime de 9,5 m, o lăţime de 4,5 m şi o înălţime de 3 m. Numărul persoanelor private de libertate din prima cameră de cazare a fost, în medie, de treizeci şi şapte, iar în cea de-a doua, patruzeci şi doi.
5. Penitenciarul Gherla
43. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Gherla în următoarele perioade: din 2 februarie 2004 la 11 martie 2004, din 14 aprilie la 14 iunie 2004, din 24 ianuarie la 22 martie 2005, din 23 octombrie 2006 la 29 octombrie 2007, din 6 noiembrie la 12 noiembrie 2007, din 18 decembrie 2007 la 25 mai 2008, din 3 iunie la 25 august 2008, din 16 decembrie 2008 la 19 februarie 2009, din 27 februarie la 10 aprilie 2009 şi din 6 iulie 2009 până în prezent.
44. În ceea ce priveşte Penitenciarul Gherla, Guvernul a prezentat informaţii referitoare la numerele camerelor de cazare în care reclamantul a fost deţinut şi suprafaţa lor, dar nu a prezentat nicio informaţie asupra gradului de ocupare a camerelor de cazare respective.
E. Asistenţa medicală în penitenciar
45. În momentul arestării reclamantului, au fost puse diagnosticele de tulburare de personalitate şi gastrită cronică.
46. Din informaţiile prezentate de Guvern, se pare că reclamantul a primit tratament pentru diverse afecţiuni, în special pentru gastrită cronică, tulburări de personalitate de tip instabil-impulsiv şi epilepsie. De asemenea, se pare că a fost de multe ori internat în spitalele penitenciarelor în care era deţinut. Astfel, a fost spitalizat în unitatea medicală a Penitenciarului Dej între 11 şi 29 martie 2004, 9 şi 17 octombrie 2006, 9 şi 16 iunie 2009. În Penitenciarul Jilava a fost spitalizat între 30 martie şi 13 aprilie 2004, 30 octombrie şi 5 noiembrie 2007, 27 mai şi 2 iunie 2008 şi între 20 şi 27 februarie 2009.
47. Reclamantul a fost de asemenea examinat de diferiţi specialişti. Astfel, a fost supus unor examinări psihiatrice medicale la 9 noiembrie 2006, la 21 şi la 23 mai 2008. A fost supus unor intervenţii chirurgicale pentru leziuni autoprovocate la 16, 17 şi 18 mai 2007.
48. La 12 decembrie 2007, reclamantul a fost spitalizat în unitatea medicală a Penitenciarului Dej, după ce a căzut din pat in timpul unei crize de epilepsie. La 18 decembrie 2007, a fost trimis înapoi la Penitenciarul Gherla, unde era deţinut înainte de spitalizare. A refuzat să rămână în unitatea medicală, aşa cum îi recomandase medicul, preferând să rămână în camera sa de cazare şi semnând o declaraţie în acest sens.
49. A refuzat sistematic spitalizarea şi tratamentul medical care i-au fost oferite. În această privinţă, Guvernul a prezentat copii ale proceselor-verbale redactate de administraţia Penitenciarului Gherla (în special la 11, 14, 16 şi 18 iulie 2008, la 27, 29 şi 30 ianuarie 2009 şi la 2 februarie 2009) care constată că reclamantul a refuzat medicaţia.
50. În plus, reclamantul a refuzat frecvent să mănânce.
51. La 6 noiembrie 2007, a fost spitalizat în unitatea medicală a Penitenciarului Dej, din cauza ingestiei voluntare de medicamente. A refuzat asistenţa medicală.
52. Potrivit dosarului medical al reclamantului din penitenciar, tratamentul pentru diversele sale afecţiuni a continuat.
F. Plângerile introduse de reclamant cu privire la condiţiile de detenţie
1. Plângerea referitoare la condiţiile de detenţie din Penitenciarul Baia Mare
53. La 10 ianuarie 2006, în perioada în care era deţinut în Penitenciarul Baia Mare, reclamantul a formulat, în temeiul Ordonanţei nr. 56/2003, o plângere împotriva administraţiei penitenciarului. Acesta a solicitat, între altele, să fie transferat într-o altă cameră de cazare cu mai puţine persoane private de libertate şi să i se asigure o dietă mai bine adaptată stării sale de sănătate. De asemenea, s-a plâns de încălcarea dreptului de acces la dosarul său din penitenciar şi a dreptului la respectarea corespondenţei sale, adică dreptul de a trimite cereri şi documente către Curte. În continuare, s-a plâns de lipsa unui tratament medical adecvat.
54. Judecătorul din cadrul Judecătoriei Baia Mare i-a respins plângerea la 9 martie 2006, pe motiv că alimentaţia reclamantului era conformă normelor adoptate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar camera de cazare a reclamantului era similară celorlalte camere de cazare din penitenciar, numai unitatea medicală a penitenciarului având camere de cazare concepute pentru mai puţine persoane private de libertate. În ceea ce priveşte dreptul de acces la dosarul său, instanţa a observat că reclamantul a prezentat doar o cerere în acest sens, la 23 octombrie 2005, şi că aceasta i-a fost admisă. Instanţa a subliniat de asemenea că cererea reclamantului de a primi copii din dosarul său, depusă la 23 decembrie 2005, a fost admisă.
55. La 23 mai 2006, Tribunalul Maramureş a respins ca nefundat recursul în casaţie formulat de reclamant.
2. Plângerea penală împotriva medicilor din Penitenciarul Gherla
56. La 10 decembrie 2007, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva a trei medici care lucrau pentru spitalul Penitenciarului Gherla pentru abuz şi supunerea la rele tratamente. Acesta a susţinut că nu i-au asigurat medicaţia de care avea nevoie pentru epilepsie şi tulburări de personalitate, cauzându-i dureri mari şi suferinţe psihice.
57. Plângerea a fost respinsă la 19 februarie 2008, pe motiv că nu exista nicio dovadă care să susţină afirmaţiile reclamantului. Reclamantul a contestat rezoluţia neînceperii urmăririi penale, dar aceasta a fost menţinută de procurorul-şef la 21 martie 2008.
58. Plângerea reclamantului împotriva rezoluţiei procurorului a fost admisă de Curtea de Apel Cluj la 15 mai 2008. Aceasta a considerat că ancheta efectuată de procuror nu a fost eficientă, întrucât dosarul nu conţinea suficiente dovezi pentru a putea fi trasă vreo concluzie. Instanţa a retrimis cauza la parchet pentru o cercetări suplimentare.
59. Parchetul a formulat recurs, susţinând că plângerea iniţială a reclamantului a fost complet neîntemeiată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul la 11 septembrie 2008, constatând că reclamantul nu a prezentat nicio probă care să justifice efectuarea unor cercetări suplimentare, afirmaţiile sale fiind neîntemeiate.
G. Corespondenţa reclamantului cu autorităţile naţionale şi cu Curtea
60. Guvernul a prezentat copii ale mai multor cereri depuse de reclamant către diferite autorităţi naţionale, în scopul de a obţine informaţii cu privire la procedurile la care acesta a fost parte. Guvernul a transmis, de asemenea, Curţii copii ale scrisorilor adresate de autorităţile naţionale reclamantului prin care îi ofereau informaţiile solicitate.
61. Potrivit informaţiilor furnizate de Penitenciarul Baia Mare, reclamantul a primit timbre şi plicuri pentru corespondenţă la 5, 8 şi 15 iunie 2006. La 5 iunie 2006, acesta a primit copii ale documentelor din dosarul personal.
62. Potrivit informaţiilor transmise de Penitenciarul Satu Mare, reclamantul a primit scrisori din partea Curţii la 5 octombrie 2004, 25 noiembrie 2005, 27 aprilie şi 29 iunie 2006, 5 aprilie 2008 şi 7 martie 2009. Prin acestea se atesta, de asemenea, că scrisorile nu au fost niciodată deschise.
63. Administraţia Penitenciarului Gherla a susţinut că reclamantului i-au fost furnizate timbre şi plicuri pentru a trimite corespondenţa către autorităţile române şi către Curte.
II. Dreptul intern relevant
64. Art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 27 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („Ordonanţa nr. 56/2003”) prevede că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a introduce acţiuni în justiţie în faţa judecătoriei împotriva măsurilor luate de administraţia penitenciarului cu privire la exercitarea drepturilor lor. Ordonanţa nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 275 din 20 iulie 2006, care reia conţinutul articolului menţionat anterior în art. 38, care prevede că un judecător are competenţa de a soluţiona plângerile formulate de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate împotriva măsurilor luate de administraţia penitenciarului (a se vedea, de asemenea, Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 21–23, 29 aprilie 2008).
65. Guvernul a prezentat Curţii copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale cu privire la aplicarea Ordonanţei nr. 56/2003 şi a Legii nr. 275/2006. Hotărârile se referă, în principal, la plângeri formulate de persoanele private de libertate împotriva sancţiunilor disciplinare impuse lor de administraţia penitenciarului, lipsa tratamentului medical adecvat şi încălcarea drepturilor de a primi vizite, la corespondenţă, la confidenţialitatea convorbirilor telefonice, de a face plimbări în afara camerelor de cazare şi de a fi plasaţi într-o cameră de cazare de nefumători.
66. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală sunt prevăzute în Dumitru Popescu împotriva României [(nr. 1), nr. 49234/99, pct. 43–46, 26 aprilie 2007)], şi Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004). La pct. 43–45 din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, există o descriere a evoluţiei legislaţiei privind plângerile împotriva actelor procurorilor (art. 278 din Codul de procedură penală şi art. 2781 introdus prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2004 – „Legea nr. 281/2003”).
III. Rapoarte privind condiţiile de detenţie din penitenciarele din România
67. Constatările relevante şi recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) pot fi consultate în hotărârile Curţii în cauzele Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73–76, 6 decembrie 2007) şi Artimenco împotriva României (nr. 12535/04, pct. 22–23, 30 iunie 2009).
68. Raportul CPT publicat la 11 decembrie 2008, ca urmare a vizitării a diferite centre de detenţie ale poliţiei şi penitenciare din România (inclusiv Penitenciarul Jilava), între 8 şi 19 iunie 2006, a indicat că supraaglomerarea reprezenta o problemă persistentă. Acelaşi raport concluziona că, având în vedere condiţiile materiale de detenţie deplorabile din unele camere de cazare din unităţile vizitate, acele condiţii de detenţie ar putea fi considerate inumane şi degradante.
69. În acelaşi raport, CPT se declara extrem de îngrijorat de faptul că lipsa paturilor a rămas o problemă constantă, nu doar în unităţile vizitate, ci şi la nivel naţional, şi că situaţia a rămas aceeaşi încă de la prima sa vizită în România în 1999. CPT a salutat modificările introduse în legislaţia naţională care stabilesc existenţa unui spaţiu de patru metri pătraţi pentru fiecare persoană privată de libertate. CPT a recomandat prin urmare ca autorităţile române să ia măsurile necesare pentru a garanta respectarea acestei cerinţe, precum şi să se asigure că fiecare persoană privată de libertate va avea propriul său pat.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
70. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 3 din convenţie de supunerea, la 18 august 2003, la rele tratamente de către ofiţerii de poliţie şi de lipsa unei anchete eficiente asupra incidentului. De asemenea, s-a plâns de condiţiile de detenţie din diferitele penitenciare în care a fost deţinut şi de lipsa tratamentului medical.
Art. 3 din convenţie este redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
71. Guvernul a invocat o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de atac interne şi a argumentat că în ceea ce priveşte incidentul din 18 august 2003 reclamantul ar fi trebuit să folosească calea de atac prevăzută la articolul 2781 din Codul de procedură penală pentru a contesta rezoluţia procurorului militar de neîncepere a urmării penale.
În plus, în ceea ce priveşte plângerea referitoare la condiţiile de detenţie şi pretinsa lipsă a tratamentului medical adecvat, în toate locurile de detenţie reclamantul ar fi putut depune o plângere în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 56/2003.
72. Reclamantul nu a prezentat nici o observaţie în acest sens.
2. Motivarea Curţii
73. De la început, Curtea reaminteşte că scopul normei privind epuizarea căilor de atac interne este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a îndrepta pretinsele încălcări care le sunt imputate înainte ca acestea să fie înaintate Curţii. Totuşi, singurele căi de atac a căror utilizare este prevăzută la art. 35 din convenţie sunt cele legate de încălcările pretinse şi care sunt în acelaşi timp disponibile şi suficiente. Existenţa acestor căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, în caz contrar acestea nu vor avea accesibilitatea şi eficacitatea necesare; statului pârât îi revine sarcina de a stabili dacă sunt îndeplinite aceste condiţii variate [a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74–75, CEDO 1999‑IV].
74. Pentru ca norma privind epuizarea căilor de atac interne să poată fi pusă în aplicare, trebuie să existe o cale de atac efectivă la data la care cererea este înaintată Curţii. Totuşi, există excepţii de la această normă, care s-ar putea justifica prin circumstanţele specifice ale fiecărei cauze [a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, pct. 47, 22 mai 2001, şi Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX].
(a) Incidentul din 18 august 2003
75. Curtea observă că articolul 2781 din Codul de procedură penală prevede că actele procurorului pot fi contestate în faţa instanţelor naţionale.
76. Totuşi, Curtea observă că reclamantul nu a contestat rezoluţia procurorului militar din 27 martie 2007 de neîncepere a urmării penale a ofiţerilor de poliţie, deşi a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă (Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 109, 4 martie 2008).
77. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
(b) Condiţiile materiale de detenţie
78. Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la condiţiile materiale de detenţie şi, în special, la supraaglomerare şi echipamentele sanitare precare. În această privinţă, Curtea observă că, în cererile recente introduse împotriva României având ca obiect plângeri similare a constatat deja că, având în vedere natura specifică a acestui tip de plângere, acţiunile în justiţie menţionate de Guvern, inclusiv acţiunea civilă în despăgubiri, nu constituie căi de atac efective (a se vedea Petrea, anterior, pct. 37; Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009; Iamandi împotriva României, nr. 25867/03, pct. 49, 1 iunie 2010; Cucolaş împotriva României, nr. 17044/03, pct. 67, 26 octombrie 2010;. Ogică împotriva României, nr. 24708/03, pct. 35, 27 mai 2010; şi Dimakos împotriva României, nr. 10675/03, pct. 38, 6 iulie 2010).
79. Curtea observă în continuare că hotărârile naţionale prezentate de Guvern în susţinerea excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne se referă la drepturi specifice ale persoanelor private de libertate, cum ar fi dreptul la asistenţă medicală sau dreptul de a primi vizite, dar nu se referă la probleme structurale, cum ar fi supraaglomerarea.
80. Curtea concluzionează aşadar că aceste hotărâri nu demonstrează modul în care acţiunile în justiţie propuse de Guvern i-ar fi putut oferi reclamantului o cale de atac imediată şi efectivă în ce priveşte plângerea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 19, 16 iulie 2009, şi Ogică împotriva României, citată anterior, pct. 35).
Prin urmare, respinge excepţia Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne.
81.
Constatând în continuare că plângerea respectivă nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea concluzionează că trebuie să fie declarată admisibilă.
(c) Pretinsa deteriorare a stării de sănătate a reclamantului şi pretinsa lipsă a tratamentului medical
82. În cauza Petrea, citată anterior, Curtea a concluzionat că, înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003, la 27 iunie 2003, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru situaţii precum cea invocată de reclamant. Totuşi, după această dată, persoanele aflate în situaţia reclamantului aveau la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a se plânge de lipsa tratamentului medical.
(i) Penitenciarele Baia Mare şi Gherla
83. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că, la 10 ianuarie 2006, reclamantul a formulat o plângere, având ca obiect lipsa tratamentului medical corespunzător, în temeiul Ordonanţei nr. 56/2003. Cu toate acestea, observă că a făcut trimitere numai la lipsa tratamentului medical în ceea ce priveşte detenţia în Penitenciarul Baia Mare (a se vedea pct. 53).
84. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a formulat o plângere penală împotriva medicilor care lucrează pentru Penitenciarul-spital Gherla (a se vedea pct. 56), susţinând că aceştia nu i-au asigurat medicaţia necesară afecţiunilor. În această privinţă, Curtea nu este convinsă de necesitatea de a formula în temeiul Ordonanţei nr. 56/2003 o altă cerere având, în linii generale, acelaşi obiect.
Prin urmare, respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern în ceea ce priveşte pretinsa lipsă a tratamentului medical în timpul detenţiei în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla.
Constatând în continuare că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea concluzionează că trebuie să fie declarat admisibil.
(ii) Penitenciarele Satu Mare şi Gherla
85. Curtea observă în continuare că reclamantul nu a făcut trimitere la cele două plângeri menţionate mai sus privind pretinsa lipsă a tratamentului medical adecvat în Penitenciarele Satu Mare şi Jilava.
86. Aceasta consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună plângeri în faţa instanţelor naţionale privind pretinsa lipsă a tratamentului medical în cele două penitenciare sus-menţionate.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
B. Cu privire la fond
1. Condiţiile materiale de detenţie
(a) Argumentele părţilor
87. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului şi a reamintit că fusese ţinut în condiţii precare, camerele de cazare fiind supraaglomerate, mâncarea era de proastă calitate şi lipseau condiţiile pentru menţinerea unei igiene corespunzătoare.
88. Guvernul a susţinut că în toate penitenciarele în care reclamantul a fost deţinut condiţiile de detenţie erau adecvate şi nu ridicau nicio problemă în temeiul art. 3 din convenţie.
(b) Motivarea Curţii
89. Curtea reaminteşte că art. 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Convenţia interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000–IV].
90. Măsurile prin care o persoană este privată de libertatea sa pot implica adeseori un element inevitabil de suferinţă sau umilinţă. Totuşi, suferinţa şi umilinţa implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de suferinţă sau umilinţă legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim.
91. Referitor la persoanele private de libertate, Curtea a întărit deja în cauzele precedente că o persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate nu-şi pierde, prin prisma simplului fapt al încarcerării sale, protecţia drepturilor sale garantate prin convenţie. Din contră, persoanele aflate în detenţie au o poziţie vulnerabilă, iar autorităţile au obligaţia să le protejeze. În temeiul art. 3, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare a măsurii nu o supun stresului sau unor greutăţi care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat, [a se vedea Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 102, CEDO 2001‑VIII şi Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000‑XI].
92. Atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, se ţine seama de efectele cumulate ale condiţiilor respective, precum şi de afirmaţiile specifice făcute de reclamant (a se vedea Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001–II).
93. Lipsa acută a spaţiului în camerele de cazare ale penitenciarului reprezintă un factor semnificativ ce trebuie luat în considerare atunci când se stabileşte dacă acele condiţii de detenţie incriminate au fost „degradante” din perspectiva art. 3 (a se vedea Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, 7 aprilie 2005).
94. În cauzele anterioare în care reclamanţii au avut la dispoziţie mai puţin de trei metri pătraţi de spaţiu vital, Curtea a constatat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice în sine constatarea încălcării art. 3 din convenţiei (a se vedea, alături de multe alte hotărâri, Iamandi împotriva României, nr. 25867/03, pct. 59–61, 1 iunie 2010; Răcăreanu împotriva României, nr. 14262/03, pct. 49–52, 1 iunie 2010; şi Flămînzeanu împotriva României, nr. 56664/08, pct. 98, 12 aprilie 2011).
95. Punctul central al prezentei cauze îl reprezintă examinare realizată de către Curte a spaţiului vital de care a dispus reclamantul în centrele de detenţie în care a fost deţinut, şi anume Secţia de poliţie Zalău şi Penitenciarele Baia Mare, Satu Mare, Jilava şi Gherla.
96. Curtea observă că, chiar şi la gradul de ocupare menţionat de Guvern, spaţiul vital al reclamantului pare să fi fost mai mic de trei metri pătraţi în Secţia de poliţie Zalău şi în Penitenciarele Baia Mare, Satu Mare şi Jilava, neîncadrându-se astfel în standardele impuse prin jurisprudenţă [a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 62, şi Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, pct. 122, CEDO 2009... (extrase)].
97. Curtea observă în continuare că, deşi reclamantul s-a plâns cu privire la echipamentele sanitare necorespunzătoare şi la slaba calitate a alimentaţiei, Guvernul nu a formulat niciun argument în acest sens.
98. În acest sens, Curtea reaminteşte că procedurile stabilite prin convenţie, precum prezenta cerere, nu conduc întotdeauna la o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio (sarcina probei revine celui ce face o afirmaţie), deoarece în anumite cazuri numai Guvernul pârât are acces la informaţiile care pot să confirme sau să infirme susţinerile respective. Neprezentarea acestor informaţii de către Guvern, fără o justificare satisfăcătoare, poate determina formularea unor concluzii cu privire la temeinicia argumentelor reclamantului (a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 59).
99. Cu toate acestea, nu este necesar ca veridicitatea fiecărei afirmaţii să fie stabilită de către Curte, din moment ce apreciază că supraaglomerarea din camera de cazare a reclamantului oferă suficiente motive pentru a se concluziona pe fond dacă au constituit un tratament contrar art. 3 din convenţie condiţiile de detenţie a reclamantului .
100. În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost transferat de mai multe ori în timpul detenţiei. Transferuri atât de frecvente pot spori suferinţa resimţită de o persoană privată de libertate şi deţinută în condiţii care nu corespund standardelor convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Orchowski, citată anterior, pct. 133, şi Khider împotriva Franţei, nr. 39364/05, pct. 110–111, 9 iulie 2009).
101. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie i-au produs reclamantului o suferinţă care a depăşit gradul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi care a atins nivelul unui tratament degradant, interzis prin art. 3.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.
2. Pretinsa lipsă a tratamentului medical adecvat în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla
(a) Argumentele părţilor
102. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului. Acesta a susţinut că nu a primit tratamentul medical adecvat în timpul detenţiei în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla.
103. Guvernul a susţinut că reclamantul a primit constant tratament medical şi că a fost spitalizat ori de câte ori a fost necesar. În continuare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a reuşit să facă dovada susţinerilor sale referitoare la lipsa tratamentului medical.
b) Motivarea Curţii
104. Încă de la început, Curtea observă că nu poate fi eliminată posibilitatea ca privarea de libertate a unei persoane bolnave să ridice probleme care intră sub incidenţa art. 3 (a se vedea Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38, CEDO 2002–IX). Deşi acest articol nu poate fi interpretat ca stabilind o obligaţie generală de a elibera persoanele private de libertate pentru motive de sănătate, acesta impune totuşi o obligaţie în sarcina statului de a proteja bunăstarea persoanelor private de libertate acordându-le, între altele, asistenţa medicală necesară [a se vedea Şarban împotriva Moldovei, nr. 3456/05, pct. 77, 4 octombrie 2005, şi Hudobin împotriva Rusiei, nr. 59696/00, pct. 93, CEDO 2006–XII (extrase)].
105. Curtea reaminteşte că lipsa unei îngrijiri medicale adecvate şi, în termeni mai generali, detenţia în condiţii inadecvate a unei persoane bolnave poate în principiu să constituie tratament contrar art. 3 [a se vedea, de exemplu, İlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 87, CEDO 2000–VII]. În special, evaluarea chestiunii dacă tratamentul sau pedeapsa în cauză este incompatibil(ă) cu standardele prevăzute la art. 3 trebuie, în situaţia persoanelor cu boli psihice, să ia în considerare vulnerabilitatea şi incapacitatea lor, în unele cazuri, de a se plânge în mod coerent sau deloc în privinţa modului în care acestea sunt afectate de un anumit tratament (a se vedea Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑V).
106. Curtea observă că, în prezenta cauză, nu a fost contestat faptul că reclamantul suferea de gastrită cronică, atât înainte, cât şi în timpul detenţiei. Din punctul de vedere al stării sale psihice a fost, de asemenea, diagnosticat cu tulburări de personalitate sau tulburări nevrotice.
107. În continuare, Curtea observă că expertiza medico-legală pe care Guvernul a furnizat-o arată că, în timpul detenţiei, reclamantul a solicitat în mod regulat, şi a primit, tratament medical. Acesta a fost examinat de medici de specialitate şi a primit frecvent asistenţă psihiatrică. A fost spitalizat în unitatea medicală a penitenciarului în cauză ori de câte ori a fost necesar.
108. De altfel, Curtea observă că a fost examinat de autorităţile române, care au respins plângerile reclamantului, caracterul corespunzător al tratamentului medical al reclamantului în perioada în care a fost deţinut în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla. Acesta a fost, de asemenea, examinat cu regularitate în penitenciarele-spital.
109. În această privinţă, Curtea a hotărât anterior că, atunci când s-au derulat proceduri la nivel naţional, nu este sarcina sa să substituie propria sa apreciere a faptelor celei făcute de instanţele naţionale şi că, în general, aceste instanţe sunt cele care trebuie să examineze probele prezentate (a se vedea Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 29, seria A, nr. 269). Deşi Curtea nu este obligată prin constatările instanţelor naţionale, în circumstanţe obişnuite are nevoie de probe certe pentru a se îndepărta de la constatările de fapt la care au ajuns instanţele respective (a se vedea Klaas, citată anterior, pct. 30).
110. În prezenta speţă, dosarul cauzei relevă că autorităţile au luat toate măsurile necesare pentru a se asigura că reclamantul a primit tratamentul adecvat afecţiunilor sale în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla.
În concluzie, art. 3 din convenţie nu a fost încălcat în ceea ce priveşte lipsa tratamentului medical în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din convenţie
111. Reclamantul s-a plâns că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale sau învinuirile formulate împotriva sa la 18 august 2003. Acesta a invocat art. 5 § 2 din convenţie.
112. Guvernul a susţinut că, în cursul anchetei, s-a stabilit pe baza declaraţiilor martorilor, declaraţii date de persoane prezente la arestarea reclamantului, că ofiţerii de poliţie l-au informat în două rânduri înainte de a intra în casă că prezenţa lor avea legătură cu executarea unei pedepse privative de libertate.
113. Curtea reaminteşte că două aspecte ale aplicării art. 5 § 2 se află în centrul jurisprudenţei sale: în primul rând, dacă informaţiile oferite unei persoane privind motivele arestării sale sunt suficiente şi, în al doilea rând, dacă respectivele informaţii au fost prompt oferite [a se vedea Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit (30 august 1990, pct. 40, seria A, nr. 182)].
114. În prezenta cauză, Curtea consideră că reclamantul a fost prompt informat cu privire la motivele arestării sale: aceasta observă că ofiţerii de poliţie l-au informat pe reclamant, chiar înainte de a intra în casă în dimineaţa zilei de 18 august 2003 cu privire la intenţia lor de a pune în executare pedeapsa privativă de libertate care i-a fost aplicată. De altfel, reclamantul a recunoscut în prima sa declaraţie din 19 august 2003 dată în faţa organului de cercetare că ştia că fusese condamnat la pedeapsa cu închisoarea în iulie 2003.
115. Având în vedere circumstanţele specifice în care reclamantul a fost arestat la 18 august 2003, Curtea consideră că, deşi Guvernul nu a prezentat un document oficial semnat de reclamant care să conţină motivele de arestare, reclamantul era conştient că arestarea sa avea legătură cu executarea deciziei pronunţate la 2 iulie 2003.
Prin urmare, având în vedere considerentele precedente şi toate elementele de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. (c) din convenţie
116. În continuare, reclamantul s-a plâns de lipsa de echitate a procedurilor penale împotriva sa, referindu-se în principal la dificultatea de a prezenta probe în apărarea sa şi la pretinsa asistenţă insuficientă asigurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiede de către apărătorul desemnat de instanţă. Acesta a invocat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. (c) din convenţie.
A. Capătul de cerere privind pretinsa imposibilitate de a cita şi de a adresa întrebări martorilor
117. Reclamantul s-a plâns că el şi avocatul său nu au avut posibilitatea de a obţine examinarea tuturor martorilor în apărare şi în acuzare.
118. Guvernul a susţinut că reclamantul a avut posibilitatea de a propune probe şi de a adresa întrebări tuturor martorilor. Guvernul a susţinut totodată că reclamantul a avut posibilitatea de a verifica toate documentele aflate la dosar şi de a face comentarii cu privire la fiecare dintre acestea.
119. În primul rând, Curtea subliniază că nu intră în competenţa sa să acţioneze ca o instanţă de apel sau, astfel cum se consideră uneori, ca o instanţă de gradul patru, în ceea ce priveşte hotărârile instanţelor interne care, potrivit jurisprudenţei, sunt cele în măsură să aprecieze credibilitatea martorilor şi relevanţa probelor pentru chestiunile care fac obiectul cauzei (a se vedea, printre multe altele, Vidal împotriva Belgiei, 22 aprilie 1992, pct. 32, seria A nr. 235-B, şi Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie 1992, pct. 34, seria A nr. 247-B). În continuare Curtea reaminteşte că principiul egalităţii armelor, unul dintre cele mai ample concepte ale unui proces echitabil, impune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o poziţie considerabil dezavantajoasă faţă de oponentul său.
120. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă că instanţele naţionale au motivat condamnarea reclamantului pe o serie largă de mărturii, probe materiale şi expertize. Probele pe care reclamantul a dorit să le prezinte au fost admise şi a avut posibilitatea de a adresa întrebări tuturor martorilor. În diferitele etape ale procedurii, a putut prezenta argumentele pe care le-a considerat relevante pentru cauza său. Reclamantul însuşi a dat o declaraţie completă în faţa instanţei de prim grad, iar în procedurile de apel i s-a permis să aibă ultimul cuvânt. În plus, în apel, reclamantul, chiar dacă a fost reprezentat de un avocat, nu a formulat nicio plângere referitoare la dreptul său de a fi ascultat de instanţe sau de a cita şi a dresa întrebări martorilor (a se vedea pct. 20–26).
121. Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
B. Capătul de cerere privind pretina neeaceptare a apărătorului desemnat de către instanţă
122. Reclamantul a susţinut că a solicitat tuturor instanţelor naţionale să-i permită să se reprezinte singur, fără a fi asistat de un avocat, dar că cererile sale nu au fost menţionate în minutele şi dispozitivele instanţelor, acestea fiind respinse verbal, pe motiv că asistarea sa de către un avocat era obligatorie. El a adăugat că, în orice caz, avocaţii respectivi au fost desemnaţi de instanţe cu unicul scop de a obstrucţiona stabilirea adevărului.
123. În ceea ce priveşte asistenţa juridică oferită de avocaţii desemnaţi de instanţe, Guvernul a confirmat că reclamantul a renunţat în mod expres la posibilitatea de a-şi alege un avocat la 13 noiembrie 2003, când a dat o declaraţie în faţa parchetului. Acesta a refuzat din nou să-şi aleagă un avocat la 19 noiembrie 2003, când i-au fost prezentate rezultatele anchetei. Guvernul a susţinut totodată că aceştia au avut timp suficient pentru a pregăti apărarea reclamantului şi că au jucat un rol activ.
124. Curtea observă mai întâi că garanţiile prevăzute la art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 § 1. Prin urmare, cererea reclamantului va fi examinată în temeiul acestor dispoziţii coroborate (a se vedea, alături de alte hotărâri, Bobek împotriva Poloniei, nr. 68761/01, pct. 55, 17 iulie 2007).
125. Curtea reaminteşte că desemnarea unui apărător care să reprezinte o parte într-o procedură nu asigură în sine eficacitatea asistenţei (a se vedea Imbrioscia împotriva Elveţiei, 24 noiembrie 1993, pct. 38, seria A nr. 275). Pot exista ocazii în care statul ar trebui să acţioneze şi nu să rămână pasiv atunci când probleme de reprezentare juridică sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor competente. Depinde de circumstanţele cauzei dacă, luând procedura în ansamblu, reprezentarea juridică poate fi considerată ca fiind practică şi eficientă.
126. Curtea observă, în acest context, că reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică pe parcursul procedurilor din partea unor reprezentanţi desemnaţi în mod oficial, care au jucat un rol activ în apărarea acestuia.
Curtea observă totodată că reclamantul nu a adus la cunoştinţa autorităţilor vreo deficienţă concretă în apărarea asigurată de apărătorii desemnaţi. De altfel, nu există niciun indiciu că în cadrul procedurilor desfăşurate împotriva reclamantului, autorităţile române ar fi avut vreo intervenţie în ceea ce priveşte reprezentarea juridică a reclamantului.
127. Pe baza informaţiilor disponibile, Curtea consideră că circumstanţele legate de reprezentarea reclamantului în proces nu au evidenţiat o lipsă în asigurarea asistenţei juridice practice şi eficiente.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi 34 din convenţie
128. Reclamantul s-a plâns în continuare că dreptul său la respectarea corespondenţei sale a fost încălcat de administraţia penitenciarului, susţinând că scrisorile primite din partea Curţii au fost deschise înainte de a-i fi înmânate şi făcând trimitere în special la o scrisoare care i-a fost trimisă de Curte la 29 septembrie 2004, în timp ce se afla în detenţie în Penitenciarul Satu Mare. Potrivit reclamantului, totodată administraţia penitenciarului l-a împiedicat să-şi prezinte cauza în faţa Curţii reţinându-i o scrisoare trimisă de Curte la 6 noiembrie 2006. În acest sens, a susţinut în plus că administraţia nu i-a acordat asistenţă pentru a obţine copii ale documentelor necesare în vederea depunerii cererii sale şi că nu a primit timbrele şi plicurile necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea. Acesta a invocat art. 8 şi 34 din convenţie.
129. Guvernul a invocat o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu s-a plâns autorităţilor despre pretinsa încălcare a dreptului său la respectarea corespondenţei cu Curtea sau despre refuzul administraţiei penitenciarului de a-i asigura copii din dosarelor sale, timbre şi plicuri în perioada în care se afla în detenţie în Penitenciarele Satu Mare, Jilava şi Gherla. Guvernul a invocat în principal art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 în ceea ce priveşte dreptul la corespondenţă al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, precum şi art. 46 din Legea nr. 275/2006.
130. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului.
131. Curtea a avut deja posibilitatea de a examina o excepţie similară invocată de Guvern în cauza Petrea, citată anterior. În cauza respectivă, aceasta a concluzionat că, înainte de intrarea în vigoare la 27 iunie 2003 a Ordonanţei nr. 56/2003, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru situaţia care face obiectul plângerii reclamantului. Totuşi, după această dată, persoanele aflate în situaţia reclamantului aveau la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a se plânge cu privire la pretinsa ingerinţă în dreptul lor la corespondenţă (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 35–36, şi Dimakos împotriva României, nr. 10675/03, pct. 54–56, 6 iulie 2010).
132. Curtea nu observă niciun motiv pentru a nu ţine seama, în speţă, de concluziile sale formulate în cauza Petrea.
133. Prin urmare, consideră că, după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 56/2003, reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în faţa instanţelor interne având ca obiect pretinsa ingerinţă în drepturile sale prevăzute la art. 8. Nu există nicio probă în dosarul cauzei că a procedat astfel cât timp s-a aflat în detenţie în Penitenciarele Satu Mare, Jilava şi Gherla.
Reiese că acel capăt de cerere privind pretinsa încălcare a art. 8 pentru perioada în care s-a aflat în detenţie în Penitenciarele Satu Mare, Jilava şi Gherla trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
134. În ceea ce priveşte încălcarea dreptului reclamantului la corespondenţă în perioadă în care s-a aflat în detenţie în Penitenciarul Baia Mare, Guvernul a susţinut că, deşi cu scurte întârzieri, toate cererile reclamantului pentru copii ale dosarului său, timbre şi plicuri pentru corespondenţă i-au fost aprobate. Guvernul a susţinut că reclamantul a avut o corespondenţă extinsă cu Curtea. Astfel, reclamantul a primit scrisori din partea Curţii la 5 octombrie 2004, 25 noiembrie 2005, 27 aprilie şi 29 iunie 2006, 5 aprilie 2008, 7 martie şi 19 iunie 2009, 16 şi 23 iulie 2009. Guvernul a argumentat în continuare că nicio scrisoare trimisă de către Curte reclamantului nu a fost reţinută de administraţia penitenciarului.
135. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului.
136. Curtea observă că art. 34 din convenţie impune unui stat contractant obligaţia de a nu împiedica dreptul de petiţionare. În timp ce obligaţia impusă este de natură procedurală, distinctă de drepturile materiale prevăzute de convenţie şi de protocoale, din însăşi esenţa acestui drept procedural rezultă că persoanele particulare se pot plânge de pretinsele încălcări ale acestuia în cadrul procedurilor stabilite prin convenţie [a se vedea Manoussos împotriva Republicii Cehe şi Germaniei (dec.), nr. 46468/99, 9 iulie 2002]. Curtea reaminteşte totodată că asumarea obligaţiei de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului de a adresa cereri individuale exclude orice ingerinţă în dreptul persoanei particulare de a depune şi de a urmări evoluţia plângerii sale în faţa Curţii în mod efectiv [a se vedea Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 130, CEDO 1999‑IV, şi Kornakovs împotriva Letoniei, nr. 61005/00, pct. 164, 15 iunie 2006].
137. În ceea ce priveşte pretinsa monitorizare a comunicărilor reclamantului cu Curtea, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat nicio probă directă în ceea ce priveşte pretinsa deschidere a scrisorilor de către administraţia penitenciară.
Prin urmare, concluzionează că nu există niciun indiciu că reclamantul a fost în vreun fel împiedicat să îşi exercite dreptul la respectarea corespondenţei sale sau dreptul de petiţionare (a contrario Petra împotriva României, 23 septembrie 1998, pct. 41–44, Rapoarte 1998‑VII, şi Cotleţ împotriva României, nr. 38565/97, pct. 71, 3 iunie 2003).
138. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a primit periodic timbre şi plicuri din partea administraţiei penitenciarului şi a putut să obţină copii ale documentelor în sprijinul cererii sale şi să le transmită Curţii.
139. Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
140. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
141. Reclamantul a pretins suma totală de 210 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Acesta a pretins suma de 20 000 EUR pentru pretinsa încălcare a art. 5 § 2, 50 000 EUR pentru relele tratamente la care pretinde că a fost supus la 18 august 2003, 70 000 EUR pentru condiţiile inumane de detenţie, 10 000 EUR pentru încălcarea dreptului la corespondenţă şi 60 000 EUR pentru pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie. Reclamantul nu a pretins nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.
142. Guvernul a considerat că suma solicitată de reclamant era exorbitantă şi că simpla constatare a încălcării convenţiei ar constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
143. Curtea constată că respectivele condiţii în care reclamantul s-a aflat în detenţie i-au provocat un important disconfort fizic şi suferinţe psihice ce nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, acordă reclamantului suma de 8 400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
144. Reclamantul nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
145. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară capetele de cerere întemeiate pe art. 3 privind condiţiile de detenţie şi tratamentul medical admisibile, iar celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie;
3. Hotărăşte că art. 3 din convenţie nu a fost încălcat în ceea ce priveşte lipsa tratamentului medical în Penitenciarele Baia Mare şi Gherla.
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 8 400 EUR (opt mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 iulie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago Quesada Josep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy