Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA RADU c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 50073/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 aprilie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Radu c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
Deliberând la 25 martie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 50073/07) depusă la Curte la 27 octombrie 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Liliana Radu („reclamanta”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de dl V. Iordachi, avocat în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, L. Apostol.
3. Reclamanta s-a plâns de faptul că Statul nu şi-a executat obligaţia de a-i asigura protecţia vieţii private în urma dezvăluirii, fără acordul ei, de către un spital de stat a informaţiei despre starea ei de sănătate.
4. La 10 ianuarie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1969. Ea locuieşte la Chişinău. La data evenimentelor ea a avea 35 de ani şi era căsătorită. Reclamanta era angajată ca lector la Academia de Poliţie.
6. Din materialele dosarului reiese că la data evenimentelor ea avea o relaţie tensionată cu superiorii ei de la Academia de Poliţei şi că fusese implicată într-o serie de litigii de muncă.
7. La o dată nespecificată din 2003, reclamanta a făcut o însămânţare artificială la o clinică de planificare familiară şi a rămas însărcinată cu gemeni. La 3 august 2003, ea a fost consultată de un medic de la Centrul Medicilor de Familie nr.7 („CMF”), instituţie în subordinea Ministerului Sănătăţii, care i-a indicat spitalizarea în contul unui risc sporit de avort spontan. Reclamanta a fost spitalizată între 4 şi 20 august 2003, iar ulterior s-a aflat sub observaţia unui medic de la CMF. Absenţa ei de la locul de muncă a fost certificată printr-o foaie de boală care indica la motivul absenţei sarcina şi riscul sporit de avort spontan.
8. La 5 noiembrie 2003, Conducerea Academiei de Poliţie a solicitat informaţii de la CMF în legătură cu concediul medical din august 2003. În special, a solicitat informaţii despre cine a dispus spitalizarea reclamantei, când a fost spitalizată, care a fost diagnosticul iniţial şi final şi ce tratament a primit.
9. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie 2003, CMF a informat angajatorul reclamantei că aceasta a fost spitalizată între 4 şi 20 august 2003 pe motiv de risc sporit de avort spontan. Scrisoarea menţiona faptul că reclamanta se afla la prima sarcină şi că era gravidă cu gemeni; că sarcina a rezultat dintr-o însămânţare artificială şi că reclamanta avea hepatita B. În plus, scrisoarea menţiona că reclamanta a avut complicaţii obstetrice şi că avea o grupă de sânge cu RH negativ. La scrisoare a fost anexată o copie a dosarului medical al reclamantei de la spital, care conţinea descrierea detaliată a tuturor procedurilor medicale şi toate analizele medicale pe care le-a făcut.
10. La o dată nespecificată, reclamanta a suferit un avort spontan. Potrivit raportului medical, unul din factorii care au dus la avort a fost stresul.
11. În ianuarie 2004, reclamanta a instituit proceduri civile împotriva CMF şi a Academiei de Poliţie solicitând compensaţii pentru încălcarea dreptului la viaţă privată. Ea a susţinut, inter alia, că angajatorul ei a avut suficiente informaţii în privinţa concediului medical şi nu avea nevoie să obţină informaţii detaliate cu caracter personal. În plus, după obţinerea informaţiei, aceasta nu a fost păstrată în regim de confidenţialitate, ci a fost transmisă tuturor angajaţilor Academiei de Poliţie. Potrivit reclamantei, răspândirea informaţiilor i-a cauzat stres şi anxietate. Toţi colegii de muncă, inclusiv studenţii, ştiau detalii din viaţa ei privată. Au început să circule multe zvonuri. La două zile după răspândirea informaţiei, ea a suferit avortul spontan din cauza stresului. Soţul ei, care era şi el angajat al Academiei de Poliţie, a fost nevoit să demisioneze şi să accepte un post mai prost plătit.
12. La 6 iulie 2004, Judecătoria Centru a respins acţiunea reclamantei pe motiv că dezvăluirea informaţiei de către clinica de planificare familială a fost legală în lumina investigaţiei desfăşurate de angajatorul reclamantei. În ceea ce priveşte argumentul că angajatorul ei a dezvăluit informaţia altor angajaţi, aceasta este nefondată. Reclamanta a declarat apel.
13. La 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul reclamantei şi a casat hotărârea judecătorească menţionată mai sus. Instanţa a constatat că acţiunea reclamantei este întemeiată şi a dispus achitarea de către CMF a sumei de 20 000 de lei moldoveneşti (MDL) (1 124 EUR) şi a sumei de 15 000 MDL (843 EUR) de către Academia de Poliţie. Curtea de Apel a constatat că CMF a dezvăluit angajatorului reclamantei mai multe informaţii decât au fost solicitate.
14. La 10 mai 2007, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul CMF şi a respins pretenţiile reclamantei. Curtea Supremă a statuat că CMF a acţionat în conformitate cu legislaţia în vigoare furnizând informaţii medicale angajatorului reclamantei. CMF era obligat să furnizeze Academiei de Poliţiei asemenea informaţii în contextul relaţiei juridice pe care ultima o avea cu angajata sa. Potrivit Curţii Supreme, la data evenimentelor între Academia de Poliţie şi reclamantă existau relaţii de muncă şi relaţii de natură penală. Curtea Supremă a considerat că prevederile legii cu privire la sănătatea reproductivă şi ale legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nu sunt incidente în cauză.
II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT ŞI ALTE DOCUMENTE
15. Convenţia Consiliului Europei privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei, cunoscută ca Convenţia cu privire la drepturile omului şi biomedicină, care a intrat în vigoare în Republica Moldova la 1 martie 2003, prevede:
„Articolul 10 – Viaţa privată şi dreptul la informaţie
1. Orice persoană are dreptul la protecţia vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.”
16. Legea nr. 185 cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şi planificarea familială prevede următoarele:
„Articolul 12. Dreptul la confidenţialitate în realizarea drepturilor la reproducere
(1) Orice persoană are dreptul la recunoaşterea drept confidenţială a informaţiei despre adresarea sa în instituţiile respective în legătură cu realizarea drepturilor sale la reproducere şi la ocrotirea sănătăţii reproductive, precum şi despre măsurile luate şi starea sănătăţii sale reproductive.”
17. Legea nr. 263 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului:
„Articolul 12. Asigurarea dreptului pacientului la confidenţialitatea informaţiilor ce ţin de secretul medical
(1) Toate datele privind identitatea şi starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, pronosticul, tratamentul, precum şi datele cu caracter personal sunt confidenţiale şi urmează a fi protejate şi după moartea acestuia.
(2) Confidenţialitatea informaţiilor cu privire la solicitarea de asistenţă medicală, examinare şi tratament, inclusiv a altor informaţii ce constituie secret medical, este asigurată de medicul curant şi specialiştii implicaţi în acordarea serviciilor de sănătate sau în cercetarea biomedicală (studiul clinic), precum şi de alte persoane cărora aceste informaţii le-au devenit cunoscute datorită exercitării obligaţiilor profesionale şi de serviciu.
(3) Informaţiile ce se consideră confidenţiale pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul consimte acest lucru în mod explicit sau la solicitarea reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în condiţiile consimţite de pacient...
(4) Prezentarea informaţiei confidenţiale fără consimţământul pacientului ... se admite:
a) pentru a implica în procesul curativ alţi specialişti în domeniu, inclusiv în caz de examinare şi tratament urgent al persoanei incapabile de a-şi exprima voinţa din cauza stării sale, dar numai în volumul necesar pentru luarea unei decizii adecvate;
b) pentru a informa organele şi instituţiile serviciului sanitaro-epidemiologic de stat în cazul unui pericol real de extindere a bolilor infecţioase, otrăvirilor şi contaminărilor în masă;
c) la solicitarea motivată a organului de urmărire penală, a instanţei judecătoreşti în legătură cu efectuarea urmăririi penale sau a procesului judiciar, în conformitate cu legislaţia;
c1) la solicitarea avocatului parlamentar şi a membrilor consiliului consultativ creat de Centrul pentru Drepturile Omului, în scopul asigurării protecţiei persoanelor împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante;
d) pentru informarea părinţilor sau a reprezentanţilor legali ai persoanelor în vârstă de până la 18 ani în caz de acordare acestora a asistenţei medicale;
e) la existenţa temeiului de a crede că prejudiciul adus sănătăţii persoanei este rezultatul unor acţiuni ilegale sau criminale, informaţia urmând a fi prezentată, în acest caz, organelor de drept competente.
(5) Este interzis orice amestec în viaţa privată şi familială a pacientului fără consimţământul acestuia.
(6) Persoanele care, în exerciţiul funcţiunii, au primit informaţii confidenţiale, de rând cu personalul medico-sanitar şi farmaceutic, poartă răspundere, în conformitate cu legislaţia, pentru divulgarea secretului medical, luându-se în considerare prejudiciul adus prin aceasta pacientului.
(7) Produsele biologice, inclusiv organele şi ţesuturile, din care pot fi derivate date identificabile sunt protejate ca atare.”
18. Legea nr. 264 cu privire la exercitarea profesiunii de medic prevede următoarele:
„Articolul 13. Secretul profesional
(1) Medicul este obligat să păstreze secretul profesional.
(2) Informaţiile despre solicitarea asistenţei medicale, despre starea sănătăţii, diagnostic şi alte date obţinute de medic în examinarea şi tratamentul pacientului constituie informaţii personale şi secretul profesional al medicului şi nu pot fi divulgate.
(3) Cu acordul pacientului sau al reprezentantului său legal, se permite transmiterea informaţiei care constituie secret profesional unor alte persoane, în interesul examinării şi tratării pacientului, al efectuării unor investigaţii ştiinţifice, utilizării acestor date în procesul de studii şi în alte scopuri.
(4) Prezentarea informaţiilor care constituie secret profesional către alte persoane fără consimţământul pacientului ... se admite în următoarele cazuri:
a) în scopul examinării şi tratamentului pacientului care nu este în stare, din cauza sănătăţii, să-şi exprime dorinţa;
b) în cazul posibilităţii extinderii unor maladii contagioase, intoxicaţii şi unor alte maladii care prezintă pericol în masă;
c) la cererea organelor de urmărire penală, a procuraturii şi instanţei judecătoreşti în legătură cu efectuarea urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti;
c1) la cererea avocatului parlamentar şi a membrilor consiliului consultativ creat de Centrul pentru Drepturile Omului, în scopul asigurării protecţiei persoanelor împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante;
d) în caz de acordare a ajutorului medical unei persoane ce nu dispune de capacitate de exerciţiu deplină, incapabilă să informeze părinţii sau reprezentanţii săi legali;
e) în cazul unor circumstanţe în al căror temei se poate presupune că prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei reprezintă consecinţa unei acţiuni ilegale.
(5) Persoanele cărora le-au fost transmise informaţii ce constituie secret profesional poartă răspundere pentru divulgarea informaţiei transmise lor, în condiţiile legii.
(6) Secretul profesional nu poate fi divulgat nici după terminarea tratamentului sau moartea pacientului.”
19. Legea nr. 411 cu privire la ocrotirea sănătăţii prevede următoarele:
„Articolul 14. Obligaţiunile profesionale generale şi răspunderea pentru încălcarea lor
1. Medicii, alţi lucrători medico-sanitari, farmaciştii sunt obligaţi să păstreze secretul informaţiilor referitoare la boală, la viaţa intimă şi familială a pacientului de care au luat cunoştinţa în exerciţiul profesiunii, cu excepţia cazurilor de pericol al răspândirii maladiilor transmisibile, la cererea motivată a organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti.”
20. Legea nr. 982 privind accesul la informaţie prevedea la data evenimentelor următoarele:
„Articolul 8. Accesul la informaţia cu caracter personal
(1) Informaţia cu caracter personal o constituie datele ce se referă la o persoană privată identificată sau identificabilă, a cărei dezvăluire ar constitui o violare a intimităţii persoanei, face parte din categoria informaţiei confidenţiale despre persoane. în sensul prezentei legi, nu constituie informaţie confidenţială datele ce ţin exclusiv de identificarea persoanelor (date ce se conţin în buletinele de identitate).
...
(7) Furnizorii de informaţii pot să divulge orice informaţii cu caracter personal şi care vor fi solicitate în conformitate cu prezenta lege doar în cazurile când:
a) persoana la care se referă consimte divulgarea lor;
b) informaţia solicitată, în integritatea sa, a fost pusă la dispoziţia publicului ... anterior datei solicitării.
(8) în cazul în care persoana la care se referă informaţiile cu caracter personal nu consimte divulgarea lor, accesul la aceste informaţii poate fi permis doar prin hotărârea instanţei de judecată, care a stabilit că divulgarea va fi în interesul public, adică se va referi la ocrotirea sănătăţii populaţiei, la securitatea publică, la protecţia mediului înconjurător.”
21. Codul penal prevede următoarele:
„Articolul 177. Încălcarea inviolabilităţii vieţii personale
(1) Culegerea ilegală sau răspândirea cu bună-ştiinţă a informaţiilor, ocrotite de lege, despre viaţa personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane fără consimţământul ei se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 6000 MDL sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore.”
22. Codul muncii prevede următoarele:
„Articolul 91. Cerinţele generale privind prelucrarea datelor personale ale salariatului şi garanţiile referitoare la protecţia lor
În scopul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului, în procesul prelucrării datelor personale ale salariatului, angajatorul şi reprezentanţii lui sunt obligaţi să respecte următoarele cerinţe:
...
d) angajatorul nu este în drept să obţină şi să prelucreze date referitoare la convingerile politice şi religioase ale salariatului, precum şi la viaţa privată a acestuia. În cazurile prevăzute de lege, angajatorul poate cere şi prelucra date despre viaţa privată a salariatului numai cu acordul scris al acestuia;
...”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLELOR 6 ŞI 8 ALE CONVENŢIEI
23. Reclamanta s-a plâns de faptul că răspândirea informaţiei cu caracter medical de către CMF angajatorului ei constituie o încălcare a dreptului la viaţa sa privată prevăzut de articolul 8 al Convenţiei. În plus ea a reclamant faptul că procesul de judecată în cadrul căreia a fost examinată acţiunea sa împotriva CMF a fost inechitabil întrucât instanţele de judecată au adoptat hotărâri arbitrare şi nemotivate. Articolele 6 şi 8 al Convenţiei prevăd următoarele:
Articolul 6
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
Articolul 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
24. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că nu există alte motive de inadmisibilitate. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
25. Reclamanta a susţinut că a avut loc o ingerinţă în drepturile ei garantate de articolul 8, iar această ingerinţă nu a avut niciun temei legal în legislaţia naţională. În plus, ingerinţa nu a fost „necesară într-o societate democrată” întrucât angajatorul reclamantei nu a efectuat nici măcar o investigaţie internă, darămite o investigaţie penală. Informaţia dezvăluită de CFM angajatorului reclamantei avea un caracter strict personal, iar angajatorul avea deja suficiente cunoştinţe despre starea de sănătate a reclamantei din foaia de boală pe care i-o prezentase.
26. Guvernul a fost de acord că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantei la protecţia vieţii private. Însă, acesta a susţinut că ingerinţa a fost prevăzută de lege, şi anume de articolul 8 al Legii nr. 982 privind accesul la informaţie (a se vedea paragraful 20 de mai sus), a urmărit un scop legitim şi a fost necesară într-o societate democrată. Guvernul a subliniat că, în opinia sa, prezenta cauză este similară cauzei M.S. v. Sweden (27 august 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997‑IV) şi a solicitat Curţii să adopte o abordare similară.
2. Aprecierea Curţii
27. Părţile nu au disputat, şi Curtea a fost de acord, că dezvăluirea de către CMF a unor asemenea detalii sensibile despre sarcina reclamantei, despre starea ei de sănătate şi despre tratamentul primit a constituit o ingerinţă în dreptul ei la viaţa privată. O ingerinţă nu încalcă articolul 8 doar dacă „este conformă legii”, urmăreşte unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului, şi dacă este „necesară într-o societate democrată” pentru atingerea acelui scop (a se vedea următoarele hotărâri: Campbell v. the United Kingdom, 25 martie 1992, § 34, seriile A nr. 233; Calogero Diana v. Italy, 15 noiembrie 1996, § 28, Reports 1996-V; şi Petra v. Romania, 23 septembrie 1998, § 36, Reports 1998-VII).
28. Expresia „în concordanţă cu legea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale, dar şi calitatea legislaţiei respective (a se vedea Halford v. the United Kingdom, 25 iunie 1997, § 49, Reports 1997-III). Curtea reiterează faptul că legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă domeniul şi modul de exercitare a puterii discreţionare a autorităţilor publice, astfel încât să asigure cetăţenilor un nivel minim de protecţie la care sunt îndreptăţiţi într-un stat de drept (a se vedea Domenichini v. Italy, 15 noiembrie 1996, § 33, Reports 1996-V; Avilkina and Others v. Russia, nr. 1585/09, § 35, 6 iunie 2013).
29. Guvernul a făcut trimitere la articolul 8 al Legii 982 privind accesul la informaţie (a se vedea paragraful 20 de mai sus) ca fiind, în opinia sa, temeiul legal al ingerinţei. Curtea notează, în primul rând, că numai Guvernul a invocat acest temei, nu şi Curtea Supremă de Justiţie. De fapt, Curtea Supremă a menţionat sumar faptul că CFM era îndreptăţit să dezvăluie informaţia angajatorului reclamantei, fără a cita vreun temei legal.
30. În al doilea rând, chiar dacă am presupune că Curte Supremă a avut intenţia să se bazeze pe acea prevedere legală, Curtea notează că în conformitate cu articolul 8 al Legii, medicul nu are dreptul să dezvăluie fără acordul reclamantei informaţiile cu caracter personal nici măcar angajatorului ei.
31. Curtea notează că toate actele normative naţionale şi internaţionale citate califică dezvăluirea acestor informaţii drept infracţiune. Există câteva excepţii de la regulă; însă, niciuna din ele nu pare să fie aplicabilă în situaţia reclamantei. Nici Guvernul nu a invocat aplicabilitatea vreunei excepţii. Reiese că ingerinţa disputată nu a fost „concordantă cu legea” în sensul articolului 8. Prin urmare, nu este necesar să examinăm dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim sau dacă a fost „necesară într-o societate democrată”.
32. Curtea constată că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul la protecţia vieţii private a reclamantei. Având în vedere această concluzie, Curtea statuează că cererea nu ridică probleme separate din perspectiva articolului 6 al Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
33. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
34. Reclamanta a pretins 10 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
35. Guvernul a disputat suma pretinsă de reclamantă şi şi-a reiterat poziţia, potrivit căreia în prezenta cauză nu a avut loc nicio încălcare. În mod alternativ, Guvernul a opinat că constatarea unei încălcări ar constitui prin sine o reparaţie echitabilă suficientă.
36. Având în vedere încălcarea constatată mai sus, Curtea consideră că se justifică acordarea unei reparaţii financiare cu titlu de prejudiciu moral în prezenta cauză. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantei 4 500 EUR.
B. Costuri şi cheltuieli
37. Reclamanta a pretins 1 440 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Ea a prezentat documente relevante în susţinerea pretenţiei sale.
38. Guvernul a contestat suma ca fiind excesivă.
39. Curtea acordă cu titlu de costuri şi cheltuieli întreaga sumă pretinsă.
C. Dobânda
40. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii formulate de reclamantă în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) 1 440 EUR (o mie patru sute patruzeci de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantei cu titlu de satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy