©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA a III-a
IN CAUZA RĂDULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 31442/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
28 iunie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile stabilite la articolul 44 paragraful 2 din Convenţie. Acestei hotărâri i se pot aduce modificări de formă.
În cauza Rădulescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formată din :
DomniiB.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
J.-P. Costa,
DoamnaA. Gyulumyan,
Domnul David Thór Björgvinsson,
DoamneleI. Ziemele,
I. Berro-Lefèvre, judecători,
şi Domnul S. Quesada, grefier de secţie,
După deliberarea ce a avut loc în camera de consiliu, la data de 7 iunie 2007,
pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 31442/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ştefan Rădulescu (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la data de 1 martie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român («Guvernul ») este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, apoi de Dna. R. Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde în temeiul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 asupra neexecutării de către administraţie a unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care se dispunea restituirea mai multor terenuri.
4. La data de 24 martie 2005, Curtea a decis comunicarea acţiunii. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 paragraful 3, ea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1930 şi locuieşte la Bucureşti.
6. Prin două decizii datate 12 septembrie şi 16 octombrie 1991, Comisia Judeţeană Olt, în aplicarea legii nr. 18/1991 referitoare la fondul funciar (« comisia judeţeană ») a respins cererile reclamantului pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra două terenuri în suprafaţă de 2766 m2 şi respectiv 2500 m2, situate în comuna Oporelu care aparţinuseră părinţilor săi. Printr-o acţiune introdusă la Judecătoria Slatina, reclamantul a contestat aceste decizii.
7. La data de 16 octombrie 1991, comisia judeţeană i-a atribuit lui B.I. un teren în suprafaţă de 2641 m2 al cărui amplasament coincidea parţial cu cel în suprafaţă de 2766 m2 revendicat de reclamant.
8. Prin procesul-verbal din 11 noiembrie, 1994, comisia locală a comunii Oporelu pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« comisia locală ») l-a pus pe B.I. în posesia terenului care i-a fost atribuit. Contestaţia introdusă de reclamant împotriva acestei puneri în posesie a fost retrimisă la judecătoria de sector din Bucureşti.
9. Prin sentinţa din 20 noiembrie 1996, instanţa a respins acţiunea pe motiv că atribuirea terenului lui B.I. s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legii nr. 18/1991 şi că reclamantul nu avea titlu de proprietate asupra terenului în litigiu. La recursul reclamantului, această sentinţă a fost confirmată prin decizia definitivă din data de 26 iunie, 1997 pronunţată de Curtea de Apel din Bucureşti.
10. Fiind vorba despre contestaţia introdusă de reclamant împotriva deciziilor datate 12 septembrie şi 16 octombrie, 1991 ale comisiei judeţene, după mai multe amânări, dosarul a fost înscris pe rolul judecătoriei din Slatina.
11. B.I. şi un alt terţ, D.G., căruia i s-a atribuit între timp terenul în suprafaţă de 2500 m2 revendicat de reclamant, au devenit părţi în proces.
12. Prin sentinţa din 1 martie, 1999, judecătoria a anulat deciziile comisiei judeţene şi a condamnat-o pe aceasta să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 2766 m2 şi asupra a 2358 m2 din terenul de 2500 m2. Pentru rest, şi anume o parcelă de 142 m2, aceasta trebuia să-i fie restituită pe un alt amplasament, dat fiind faptul că amplasamentul iniţial era ocupat de un imobil construit de D.G. De altfel, judecătoria a respins excepţia invocată în baza autorităţii de lucru judecat a deciziei definitive din 26 iunie, 1997, ridicată de B.I.
13. Urmare apelului şi recursului intentate de B.I. şi de D.G., această sentinţă a fost confirmată prin două decizii definitive din 22 septembrie 1999 şi din 25 ianuarie 2000 pronunţate de Tribunalul Judeţean Argeş şi de Curtea de Apel din Piteşti.
14. La 4 octombrie, 1999, reclamantul a obţinut investirea sentinţei din 1 martie 1999 cu formula executorie.
15. Ca urmare a refuzului comisiei locale şi a comisiei judeţene să execute sentinţa menţionată mai sus, reclamantul le-a citat la Judecătoria Slatina pentru a obţine punerea în posesie asupra celor trei parcele, precum şi un titlu de proprietate. El a mai solicitat restituirea a mai multor alte terenuri, în suprafaţă totală de 4,5 hectare. Prin sentinţa din 6 iulie 2001, judecătoria a admis parţial acţiunea şi a condamnat părţile pârâte să-l pună pe reclamant în posesia terenului de 2358 m2 şi a parcelei de 142 m2. Judecătoria a respins cererea referitoare la punerea în posesia terenului de 2766 m2, pe motiv că acesta i-a fost atribuit lui B.I. şi că procesul-verbal prin care acest terţ a fost pus în posesie a fost validat prin decizia definitivă din 26 iunie, 1997 a Curţii de Apel Bucureşti.
16. La apelul reclamantului, prin decizia din 29 octombrie 2001, devenită definitivă prin nerecurare, Tribunalul Judeţean Olt, bazându-se pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei din 1 martie, 1999, a admis integral acţiunea, a dispus punerea reclamantului în posesia celor trei parcele aflate în litigiu şi a condamnat comisia judeţeană să emită un titlu de proprietate asupra ansamblului terenurilor revendicate, din care făceau parte cele trei parcele sus-menţionate. La cererea reclamantului, la data de 13 decembrie, 2001, această decizie a fost investită cu formula executorie. În vederea executării acesteia, reclamantul a făcut numeroase demersuri pe lângă Primăria din Oporelu, Prefectura Judeţeană Olt şi Ministerul Administraţiei Locale.
17. La 15 august, 2002, la propunerea Comisiei Locale, Prefectura Olt şi Comisia Judeţeană i-au eliberat reclamantului un titlu de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă totală de 4,5 hectare, dar situate pe alte amplasamente decât cele stabilite prin sentinţa din 1 martie 1999 şi prin decizia din 29 octombrie 2001 şi, în cea mai mare parte, în extravilan.
18. La 11 februarie, 2002 şi la 14 august, 2003, Prefectura Olt şi Comisia Judeţeană i-au eliberat lui B.I. şi lui D.G. titluri de proprietate asupra a două terenuri în suprafaţă de 2 800 m2 şi de 1 000 m2 care coincideau parţial cu cele două terenuri de 2766 m2 şi de 2358 m2 care aparţineau reclamantului în temeiul sentinţei din 1 martie, 1999 şi a deciziei din 29 octombrie, 2001.
19. La 24 februarie şi la 13 martie, 2003, un executor judecătoresc s-a prezentat la Primăria comunei Oporelu în vederea punerii în executare a deciziei din 29 octombrie, 2001. În procesele-verbale întocmite cu această ocazie, el a constatat că nici una din dispoziţiile acestei decizii nu a fost executată ca urmare a opoziţiei primarului care a declarat că i-a fost imposibil să preia terenul atribuit lui B.I pentru a-l restitui reclamantului.
20. Reclamantul a citat la Judecătoria din Slatina comisia locală şi comisia judeţeană ca şi pe B.I. şi pe D.G. pentru a obţine anularea titlurilor de proprietate eliberate acestora din urmă. El a solicitat de asemenea anularea titlului de proprietate care i-a fost eliberat în data de 15 august, 2002 şi eliberarea unui nou titlu conform dispoziţiilor deciziilor din 1 martie, 1999 şi din 29 octombrie, 2001.
21. Judecătoria a dispus efectuarea unei expertize a cărei concluzii a fost că B.I. şi D.G. ocupau parţial, în temeiul titlurilor de proprietate care le-au fost eliberate, terenurile care ar fi trebuit să fie restituite reclamantului în conformitate cu sentinţa din 1 martie, 1999.
22. Prin sentinţa din 6 noiembrie, 2003, confirmată în apelul reclamantului prin decizia datată 26 octombrie, 2004 a Tribunalului Judeţean Olt, acţiunea a fost respinsă pe motiv, pe de o parte, că terenurile pe care reclamantul le putea pretinde în baza sentinţei definitive şi a celor înscrise în titlurile de proprietate ale terţilor nu coincideau decât parţial şi, pe de altă parte, că titlurile de proprietate ale terţilor au fost eliberate cu respectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991.
23. Recursul declarat de reclamant a fost respins prin decizia definitivă din 19 ianuarie, 2006 a Curţii de Apel Timişoara care, după ce a constatat neconcordanţa dintre sentinţele din 20 noiembrie 1996 şi cea din 1 martie 1999 recunoscând dreptul de proprietate al terţilor şi al reclamantului asupra aceloraşi terenuri, a conchis că, dând prioritate terţilor, autorităţile locale au procedat corect, având în vedere faptul că sentinţa din 20 noiembrie 1996 era anterioară celei favorabile reclamantului.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
24. Legea nr. 18/1991 referitoare la domeniul funciar
Articolul 8
« Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care se află în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea sau prin constituirea dreptului de proprietate.
Beneficiază de prevederile prezentei legi cei care erau membri ai cooperativelor şi care au contribuit cu propriile lor terenuri la intrarea în cooperativă sau cei cărora li s-au confiscat terenurile de către aceasta din urmă, ca şi moştenitorii acestora (...) »
Articolul 11
« (1) În fiecare comună, o comisie condusă de primar (...) va fi competentă pentru reconstituirea dreptului de proprietate, punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate celor în drept.
(2) Comisiile locale îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin ordinul prefectului şi condusă de acesta (...)
(4) Comisia judeţeană are competenţa de a soluţiona contestaţiile şi de a valida sau invalida măsurile adoptate de comisiile locale.
(5) Cel interesat poate ataca cu recurs împotriva deciziei comisiei judeţene (...) în termen de 30 de zile de la data la care ea a luat la cunoştinţă această decizie (...)
(8) Controlul jurisdicţional se limitează exclusiv la aplicarea corectă a prevederilor prezentei legi referitoare la dreptul de a obţine titlul de proprietate , la suprafaţa de teren care îi revine celui în cauză şi, dacă este cazul, diminuarea suprafeţei, conform legii (...)
(10) Sentinţa tribunalului este definitivă. Comisia judeţeană care a eliberat titlul de proprietate are obligaţia de a-l modifica, înlocui sau anula, conform acestei sentinţe. »
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE
25. Reclamantul se plânge de neexecutarea sentinţei definitive din 1 martie, 1999, pronunţată de Judecătoria din Slatina şi a deciziei definitive din 29 octombrie, 2001 a Tribunalului Judeţean Olt. El invocă articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, care dispune în părţile sale aplicabile:
« Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent şi imparţial, (...),care va decide (...) asupra contestaţiilor referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...) »
A. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că această plângere este întemeiată în temeiul articolului 35 paragraful 3 din Convenţie. Curtea relevă de altfel că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declarăm admisibilă.
B. Asupra fondului
27. Guvernul consideră că autorităţile administrative nu sunt responsabile de neexecutarea sau de întârzierea în executarea deciziilor judiciare definitive sus-menţionate. Dimpotrivă, el constată că la data de 15 august, 2002, reclamantului i s-a eliberat un titlu de proprietate pentru toate terenurile revendicate şi că valabilitatea acestui titlu a fost confirmată prin decizia definitivă din 19 ianuarie, 2006 a Curţii de Apel din Timişoara.
28. În ceea ce priveşte amplasarea terenurilor, Guvernul admite că terenurile atribuite reclamantului nu corespundeau amplasamentului stabilit prin sentinţa din 1 martie, 1999. Cu toate acestea, el constată că neexecutarea acestei sentinţe nu este imputabilă autorităţilor, ci rezultă din imposibilitatea obiectivă de executare ca urmare a existenţei unor titluri de proprietate ale unor terţi, titluri a căror valabilitate a fost confirmată prin decizii judiciare definitive.
29. Reclamantul combate teza Guvernului. El declară că titlul de proprietate care i-a fost eliberat în data de 15 august, 2002 nu respectă în nici un fel amplasamentele terenurilor stabilite prin sentinţa din 1 martie,1999. De altfel, el consideră că imposibilitatea obiectivă invocată de Guvern se datorează propriilor sale acţiuni, şi anume, eliberării ilegale a titlurilor de proprietate unor terţi după finalizarea procedurilor care au avut drept rezultat sentinţa definitivă menţionată mai şi decizia definitivă din 29 octombrie, 2001, care dispunea restituirea terenurilor în litigiu reclamantului.
30. Curtea atrage atenţia că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, pronunţată de orice instanţă, trebuie să fie considerată a face parte integrantă din « proces » în sensul articolului 6 din Convenţie. Dreptul de a recurge la un tribunal este iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi executorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia din părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful63, CEDH 1999-V).
31. Curtea admite că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent de împrejurări (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea observă că dacă administraţia refuză sau omite să se execute, sau dacă tergiversează în executarea acesteia, garanţiile prevăzute la articolul 6 de care beneficiază justiţiabilul în etapa judiciară a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, decizia din 19 martie, 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997‑II, paginile 510-511, paragraful 41).
32. Curtea remarcă faptul că în speţă, nu se contestă că sentinţa din 1 martie, 1999 care condamna comisia judeţeană să-i reconstituie reclamantului proprietatea asupra a trei terenuri ale căror amplasament era, cel puţin în ceea ce priveşte parcelele de 2766 m2 şi de 2358 m2, identificat cu claritate nu a fost nici pusă în executare şi nici casată sau modificată ulterior. Dimpotrivă, prin decizia definitivă din 29 octombrie, 2001, Tribunalul Judeţean Olt, bazându-se pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei din 1 martie, 1999, a dispus punerea reclamantului în posesia celor trei parcele în cauză şi a condamnat comisia judeţeană să-i elibereze un titlu de proprietate.
33. Pentru acest motiv şi având în vedere faptul că aceste parcele nu se regăsesc în titlul de proprietate eliberat reclamantului la 15 august, 2002, Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului conform căruia eliberarea acestui titlu, coroborată cu validarea sa de către Curtea de Apel Timişoara, şi conchide că în speţă a existat executarea sentinţei din 1 martie, 1999 şi a deciziei din 29 octombrie, 2001.
34. Curtea nu împărtăşeşte nici punctul de vedere a Guvernului conform căruia executarea deciziilor litigioase se loveşte de o imposibilitate obiectivă datorată existenţei titlurilor eliberate terţilor. În acest sens, Curtea observă că aceste titluri au fost întocmite la 11 februarie, 2002 şi la 14 august, 2003, adică după sentinţa din 1 martie, 1999 şi după decizia din 29 octombrie, 2001 care condamnau Comisia Judeţeană să-l pună pe reclamant în posesia aceloraşi terenuri şi să-i elibereze un titlu de proprietate.
35. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a conchidă că, în cauza de faţă, refuzând executarea sentinţei din 1 martie, 1999 şi a deciziei din 29 octombrie, 2001, prin care se dispunea punerea reclamantului în posesia mai multor terenuri identificate şi în lipsa unei justificări valabile pentru acest refuz sau pentru atribuirea terenurilor fără legătură cu aceste decizii, autorităţile naţionale l-au privat de un acces efectiv la un tribunal (v., mutatis mutandis, cauza Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, paragraful 29, 7 aprilie 2005 ; cauza Tacea împotriva României, nr. 746/02, paragraful27, 29 septembrie 2005 ; cauza Georgi împotriva României, nr. 58318/00, paragraful 60, 24 mai 2006 şi Abăluţă împotriva României, nr. 77195/01, paragraful41, 15 iunie 2006).
36. Pe cale de consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1 DIN CONVENŢIE
37. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său de proprietate, ca urmare a neexecutării sentinţei definitive din 1 martie, 1999, pronunţată de Judecătoria din Slatina şi a deciziei definitive din 29 octombrie, 2001 a Tribunalului Judeţean Olt. El invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional (...) »
A. În legătură cu admisibilitatea
38. Curtea constată că acest capăt de cerere este legat de capătul de cerere formulat în sensul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi se cuvine deci să fie de asemenea declarat admisibil.
B. În legătură cu fondul
39. Guvernul susţine de la bun început că reclamantul nu poate pretinde o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale dat fiind faptul că el a primit un titlu de proprietate pentru terenuri în suprafaţă totală de 4,5 hectare. În ceea ce priveşte faptul că amplasamentul acestor terenuri nu corespunde celui dispus de instanţe, Guvernul consideră că reclamantului i-a fost dată o explicaţie pertinentă, şi anume, că executarea ad literam a deciziilor pronunţate în favoarea sa era imposibilă datorită validării prin alte decizii judiciare a unor titluri de proprietate eliberate unor terţi.
40. Reclamantul contestă poziţia Guvernului şi subliniază că atribuirea unor alte terenuri decât cele care făceau obiectul deciziilor definitive pronunţate în favoarea sa nu putea repara încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale. De altfel, el susţine că imposibilitatea de a executa aceste decizii este imputabilă autorităţilor care au eliberat titluri de proprietate ilegale unor terţi.
41. Curtea observă de altfel că nu se contestă că ne-executarea ad literam a sentinţei din 1 martie 1999 şi a deciziei din 29 octombrie, 2001 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. În acest sens, ea constată că aceste decizii au creat în beneficiul reclamantului « speranţa legitimă » de a fi pus efectiv în posesia terenurilor în litigiu şi de a obţine, ulterior, titlul de proprietate (v., cauza mutatis mutandis, Abăluţă, menţionată mai sus, paragraful 55 şi cauza Tacea, menţionată mai sus, paragraful 37). În aceste condiţii, creanţa sa este suficient stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » şi antrenează aplicarea garanţiilor prevăzute la articolul 1 din Protocolul nr. 1.
42. Curtea mai observă că primul argument al Guvernului se aseamănă cu excepţia ridicată din incompatibilitatea ratione personae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. În acest sens, Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă pentru a-i retrage calitatea de « victimă » decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut în mod explicit sau în materie, apoi au reparat încălcarea Convenţiei. Ea mai aminteşte că atribuirea în proprietate a unui alt teren nu este de natură a-i retrage calitatea de « victimă » a unui reclamant (v., mutatis mutandis, cauza Abăluţă, menţionată mai sus, paragraful 59).
43. În speţă, Curtea observă că în anul 2003, reclamantului i s-a atribuit un titlu de proprietate pe care l-a refuzat pe motiv că acesta contravenea deciziilor din 1 martie 1999 şi din 29 octombrie, 2001. Deşi valabilitatea acestui titlu a fost confirmată de Curtea de Apel Timişoara, Curtea constată că nici instanţele interne şi nici Guvernul nu contestă faptul că amplasamentul terenurilor atribuite nu corespunde celui stabilit prin deciziile invocate de reclamant. De altfel, Curtea observă că nici o autoritate nu a recunoscut nici o eventuală încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului ca urmare a atribuirii altor terenuri sau nu a reparat prejudiciul care decurge din aceasta şi de care reclamantul se plânge.
44. În sfârşit. Argumentul Guvernului conform căruia deciziile sus-menţionate se lovesc de existenţa unor titluri de proprietate ale unor terţi nu poate fi reţinut de Curte dat fiind faptul că aceste titluri au fost emise ulterior deciziilor definitive prin care comisia judeţeană a fost condamnată să-i elibereze reclamantului un titlu de proprietate asupra acestor terenuri.
45. Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că refuzând executarea, conform dispozitivelor în cauză, a sentinţei din 1 martie,1999 şi a deciziei din 29 octombrie, 2001, autorităţile naţionale l-au privat de reclamant de dreptul său de proprietate asupra terenurilor în litigiu. De altfel, Curtea reiterează constatarea sa anterioară, ca urmare a examinării capătului de cerere întemeiat pe articolul 6 paragraful 1, constând în faptul că nici autorităţile locale şi nici Guvernul nu au dat reclamantului o justificare valabilă pentru neexecutarea acestor decizii.
46. O astfel de concluzie dispensează Curtea să cerceteze dacă s-a păstrat un echilibru just între interesul general al comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamantului (v., mutatis mutandis, cauza Dragne, menţionată mai sus, paragraful 41 ; Tacea, menţionat mai sus, paragraful 39 ; cauza Georgi, menţionată mai sus, paragraful 71 şi cauza Abăluţă, menţionată mai sus, paragraful 57).
47. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat în speţă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
48. În conformitate cu articolul 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite ştergerea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
49. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, fie atribuirea în proprietate a terenurilor la care are dreptul, fie plata sumei de 66 168 Euro (EUR) reprezentând valoarea terenurilor. Declarând că privarea de folosinţă a acestor terenuri l-a împiedicat să înfiinţeze o fermă agricolă, reclamantul mai pretinde suma de 15 000 EUR pentru a compensa câştigul nerealizat. În sfârşit, el pretinde suma de 25 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele fizice şi degradarea sănătăţii sale ca urmare a refuzului autorităţilor de a se conforma cu deciziile definitive pronunţate în favoarea sa.
50. Guvernul contestă existenţa unui prejudiciu material şi declară că reclamantului i s-a eliberat un titlu de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă totală de 4,5 hectare. Fiind vorba de o daună morală, Guvernul consideră că suma pretinsă este prea mare.
51. Curtea aminteşte că o decizie constatatoare a unei încălcări antrenează pentru Statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a stabili un termen pentru a repara acea încălcare şi de a-i şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite ştergerea decât imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin acţiunea sau inacţiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenţiei.
52. În speţă, Curtea constată că, comisia judeţeană a întocmit un titlu de proprietate în favoarea reclamantului pentru terenuri în suprafaţă de 4,5 hectare. Cu toate acestea, Curtea observă că terenurile menţionate în cele două decizii favorabile reclamantului nu figurează în acest titlu, dar că terenurile atribuite în schimb se află în cea mai mare parte a cazurilor în extravilan, precum şi că solicitantul nu a fost niciodată pus în posesia acestor terenuri. De altfel, nici Guvernul nu susţine că aceste terenuri au o valoare echivalentă celei a terenurilor la care reclamantul avea drept (v., a contrario, cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragraful 91, 2 martie, 2004). Din acest motiv, Curtea nu poate, în speţă, să considere că reclamantului i s-au acordat bunuri echivalente celor la care avea dreptul şi că astfel prejudiciul său este reparat (v., mutatis mutandis, cauza Abăluţă, menţionată mai sus, paragraful 69).
53. Curtea consideră, în circumstanţele cauzei, că punerea reclamantului în posesia bunurilor aflate în litigiu şi eliberarea unui nou titlu de proprietate, conform sentinţei din 1 martie 1999 a Judecătoriei din Slatina şi a deciziei din 29 octombrie, 2001 a Tribunalului Judeţean Olt, l-ar pune în măsura în care este posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate (v., mutatis mutandis,cauza Abăluţă, menţionată mai sus, paragraful 70).
54. În cazul în care Statului pârât nu procedează la o astfel de restituire într-un termen de trei luni de la data la care această hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că statul va trebui să-i plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunurilor, şi anume 10 000 EUR.
55. Cu referire la suma pretinsă cu titlu de lipsă de folosinţă a terenurilor, Curtea nu poate aloca nici o sumă cu acest titlu, pe de o parte datorită faptului că aceasta a dispus restituirea terenurilor ca măsură reparatorie în conformitate cu articolul 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, deoarece atribuirea unei sume cu acest titlu ar îmbrăca în speţă un caracter speculativ, posibilitatea de a înfiinţa o fermă şi randamentul unei ferme agricole fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suportată de reclamant cu ocazia reparării prejudiciului moral (v., mutatis mutandis, cauza Radu împotriva României, nr. 13309/03, paragraful 49, 20 iulie 2006 şi cauza Penescu împotriva României, nr. 13075/03, paragraful 41, 5 octombrie 2006).
56. În acest sens şi în limita competenţei sale, Curtea consideră că în orice caz evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 1 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului legat de lipsa de folosinţă a imobilului şi a prejudiciului moral suportat.
B. Onorarii şi cheltuieli
57. Reclamantul solicită 9 800 EUR pentru onorariile şi cheltuielile suportate la instanţele interne şi pentru cele suportate la Curte. El nu prezintă acte justificative.
58. Guvernul se opune la acordarea unei sume cu acest titlu fără acte justificative.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamanţii nu pot obţine rambursarea onorariilor şi cheltuielilor suportate de ei decât în măsura în care se stabileşte realitatea acestora, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. În speţă, în lipsa oricărui act justificativ, Curtea respinge cererea referitoare la onorarii şi cheltuieli.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzilor moratorii la rata dobânzilor moratorii la împrumuturile acordate de Banca centrală europeană majorate cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie;
3. Decide că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul no 1 ;
4. Decide:
a) că Statul pârât trebuie să execute sentinţa din 1 martie 1999 pronunţată de Judecătoria din Slatina şi decizia din 29 octombrie, 2001 a Tribunalului Judeţean Olt în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă conform articolului 44 paragraful 2 din Convenţie ;
b) că, dacă nu se efectuează această executare, Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, de asemenea în termen de trei luni, 10 000 EUR (zece mii de Euro) ca daune materiale;
c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului 1 000 EUR (o mie de Euro) pentru orice alte prejudicii;
d) că sumele în chestiune să fie convertite în moneda naţională a Statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii la care se va adăuga orice sumă care ar putea fi datorată cu titlul de impozit;
e) că începând de la expirarea numitului termen şi până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea pentru împrumuturile acordate de Banca centrală europeană aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei procente;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris în data de 28 iunie 2007 conform articolului 77 paragrafele 2 şi 3 din regulament.
.
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy