©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
cererii nr. 26846/04
prezentate de Octavian Romulus RĂDVAN
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 2 iunie 2009 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 29 iunie 2004,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Octavian Romulus Rădvan, este resortisant român, s-a născut în 1937 şi are domiciliul în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
1. Procedura de executare silită a hotărârii definitive din 15 ianuarie 2003 a Judecătoriei Pucioasa
2. Prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2003, Judecătoria Pucioasa a admis acţiunea în daune-interese introdusă de reclamant împotriva lui G.N. şi l-a condamnat pe acesta din urmă să îi plătească reclamantului suma de 147 265 000 lei vechi româneşti (ROL) şi să îi ramburseze cheltuielile de judecată de 22 145 000 ROL.
3. La 16 octombrie 2003, reclamantul s-a adresat unui executor judecătoresc pentru a pune în executare hotărârea respectivă. În aceeaşi zi, executorul judecătoresc a solicitat judecătoriei încuviinţarea executării silite.
4. La 22 octombrie 2003, instanţa a admis cererea.
5. Prin scrisoarea din 29 octombrie 2003, Primăria Pucioasa l-a informat pe executorul judecătoresc, ca răspuns la solicitarea sa de informaţii, că debitorul avea mai multe terenuri şi construcţii.
6. La 17 noiembrie 2003, executorul judecătoresc a trimis o somaţie debitorului, solicitând acestuia să îi plătească reclamantului sumele stabilite de hotărârea din 15 ianuarie 2003. La 21 noiembrie 2003, G.N. a primit somaţia, dar nu s-a conformat.
7. La 10 decembrie 2003, executorul s-a deplasat la domiciliul debitorului şi a inventariat bunurile imobile care puteau face obiectul executării: un teren de 700 m², o casă de 60 m² şi un garaj de 24 m2. Cu această ocazie, acesta a întocmit un proces-verbal care reţinea detaliile bunurilor menţionate anterior, precum şi faptul prezentat de debitor conform căruia bunurile îi aparţineau în coproprietate cu soţia sa.
8. La 19 ianuarie 2004, biroul local de expertiză i-a comunicat executorului, ca răspuns la cererea sa, lista experţilor autorizaţi. Prin urmare, executorul judecătoresc a desemnat un expert pentru evaluarea bunurilor imobiliare ale lui G.N.
9. La 29 ianuarie 2004, executorul judecătoresc a trimis o nouă somaţie debitorului, informându-l că, în caz de refuz de executare a respectivei hotărâri, acesta urma să declanşeze procedura de scoatere la licitaţie a bunurilor menţionate în procesul-verbal din 10 decembrie 2003. De asemenea, executorul judecătoresc a solicitat Oficiului Cadastral şi de Publicitate Imobiliară să înscrie somaţia în registrele de publicitate imobiliară şi să stabilească indisponibilitatea acestor bunuri.
10. La scurt timp, Oficiul a respins cererea executorului judecătoresc, pe motiv că debitorul şi-a înstrăinat majoritatea bunurilor după 2 decembrie 2003. Conform executorului judecătoresc, acesta a adus la cunoştinţa reclamantului situaţia respectivă, care nu l-a mai contactat în vederea continuării executării silite.
11. La 21 aprilie 2004, Ministerul Justiţiei a informat Camera judeţeană a Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti că reclamantul i-a trimis un memoriu în care se plângea de inactivitatea executorului judecătoresc. La 6 mai 2004, respectiva cameră i-a cerut executorului să se prezinte la sediul său cu dosarul de executare aferent şi să îi comunice, în scris, punctul său de vedere.
12. Prin urmare, executorul judecătoresc a întocmit un rezumat al actelor de executare efectuate în vederea executării hotărârii din 15 ianuarie 2003 şi a hotărârii din 23 ianuarie 2003 (infra, pct. 17 şi următoarele). În ceea ce priveşte executarea primei hotărâri, executorul a reamintit că a fost informat de Oficiul Cadastral şi de Publicitate Imobiliară că debitorul şi-a înstrăinat majoritatea bunurilor imobiliare. De asemenea, acesta a precizat că reclamantul a fost informat cu privire la respectiva situaţie şi că trebuia să îl contacteze în vederea continuării executării silite.
13. Prin scrisoarea din 2 iulie 2004, Camera Executorilor Judecătoreşti l-a informat pe reclamant, ca răspuns la memoriul său (supra, pct. 11) că a efectuat verificări ale actelor de executare realizate de executor în ceea ce priveşte cele două hotărâri judecătoreşti şi că a constatat că acesta a acţionat conform legii. Astfel, în ceea ce priveşte hotărârea din 15 ianuarie 2003, camera a observat că somaţia din 29 ianuarie 2004 redactată de executor nu a putut fi înscrisă în registrele de publicitate imobiliară, în măsura în care debitorul G.N. şi-a înstrăinat bunurile imobiliare la 2 decembrie 2003. De asemenea, aceasta a considerat că reclamantul a fost pus la curent cu privire la această situaţie. În sfârşit, Camera Executorilor Judecătoreşti a scris:
„Având în vedere cele de mai sus, vă recomandăm să vă prezentaţi la biroul executorului judecătoresc în vederea continuării executării silite a mobilelor debitorului sau prin blocarea conturilor bancare ale acestuia, indicându-i executorului anumite mobile ale debitorului sau informându-l dacă debitorul obţine venituri sau dispune de alte sume de bani sau de titluri de valoare.
Conform art. 399 C. proc. civ., aveţi posibilitatea de a introduce o contestaţie la executarea silită în cazul în care consideraţi că executarea silită desfăşurată în speţă v-a cauzat prejudicii.”
14. La 29 august 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa cu o plângere penală împotriva executorului judecătoresc, pe care îl acuza de abuz în exercitarea atribuţiilor sale, pe motiv că acesta a refuzat executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003 în ciuda demersurilor persoanei în cauză.
15. La 15 decembrie 2005, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale. Acesta a observat că, la 8 iulie 2004, reclamantul s-a prezentat la biroul executorului pentru a primi o chitanţă care atesta plata a 15 milioane de ROL într-un alt dosar de executare silită (infra, pct. 31), fără a se interesa totuşi de executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003. În plus, deşi Camera Executorilor Judecătoreşti i-a sugerat reclamantului să se prezinte la biroul executorului pentru continuarea executării silite a respectivei hotărâri, acesta nu a intenţionat să dea curs acestei recomandări. Prin urmare, parchetul a reţinut că neexecutarea hotărârii în cauză reprezenta consecinţa lipsei de diligenţă din partea reclamantului.
16. Reiese din observaţiile Guvernului, necontestate de reclamant, că executarea silită a hotărârii menţionate anterior este perimată în prezent.
2. Procedura în executare silită a hotărârii din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa
17. Prin hotărârea definitivă din 23 ianuarie 2003, Tribunalul Dâmboviţa a condamnat societatea comercială cu răspundere limitată P., reprezentată de G.N., să îi plătească reclamantului 20 330 000 ROL, care reprezenta contravaloarea mai multor corpuri de mobilă şi să ramburseze cheltuieli de judecată de 1 701 400 ROL.
18. La 27 iunie 2003, reclamantul s-a adresat executorului în vederea executării silite a acestei hotărâri. În aceeaşi zi, executorul a solicitat Judecătoriei Pucioasa să încuvinţeze executarea silită.
19. La 30 iunie 2003, instanţa a admis cererea.
20. La 2 iulie 2003, executorul a trimis o somaţie societăţii debitoare, solicitând să îi plătească reclamantului sumele stabilite de hotărârea din 23 ianuarie 2003. La 4 iulie 2003, G.N. a primit somaţia în calitate de reprezentant al societăţii P., dar nu i-a dat curs.
21. La 14 iulie 2003, executorul i-a adus la cunoştinţă lui G.N. obligaţia de a fi prezent la 23 iulie 2003 la domiciliul său, care era şi sediul societăţii P., pentru a putea participa la executarea silită a hotărârii citate anterior. De asemenea, executorul a solicitat secţiei de poliţie să asigure prezenţa unui agent de poliţie la executarea silită.
22. Documentele de la dosar nu permit să se stabilească dacă o încercare de punere în executare silită a avut loc la data astfel stabilită.
23. La 25 august 2003, executorul a invitat societatea P. să îi transmită, cel târziu la 28 august 2003, lista bunurilor sale şi valoarea acestora.
24. La 27 septembrie 2003, societatea a informat executorul judecătoresc că nu dispunea de mijloace fixe, dar că urma să îi comunice în termen de zece zile lista mărfurilor existente în stocurile sale, în vederea unei soluţionări amiabile a litigiului care exista între ea şi reclamant.
25. La 29 octombrie 2003, executorul s-a deplasat la sediul societăţii, unde l-a găsit pe G.N., care a declarat că nu se opunea executării hotărârii, insistând totuşi asupra faptului că nu era încă în măsură să achite sumele datorate, din cauza anumitor dificultăţi financiare. Apoi, executorul a pus sub sechestru mai multe bunuri mobile care îi aparţineau debitorului şi a organizat o licitaţie la 20 noiembrie 2003.
26. Nu s-a prezentat niciun licitator. Prin urmare, reclamantul a acceptat propunerea reprezentantului societăţii debitoare, G.N., de a se ocupa el însăşi de vânzarea bunurilor şi de a-i plăti sumele datorate în termen de paisprezece zile. Executorul a întocmit un proces-verbal cu această ocazie.
27. Reprezentantul societăţii debitoare i-a plătit mai multe sume reclamantului: 1 750 000 de ROL, la 20 noiembrie 2003, 5 000 000 de ROL, la 4 decembrie 2003 şi 2 300 000 de ROL, la 12 decembrie 2003.
28. La 29 iunie 2004, reclamantul a sesizat Curtea cu prezenta cerere. Acesta se plângea de neexecutarea celor două hotărâri judecătoreşti care îi erau favorabile şi, în ceea ce priveşte hotărârea din 23 ianuarie 2003, acesta a precizat că nu recuperase încă suma de 14 600 400 ROL.
29. În raportul întocmit ca răspuns la cererea Camerei Executorilor Judecătoreşti (supra, pct. 12), executorul susţinea că, în ceea ce priveşte executarea hotărârii din 23 ianuarie 2003, societatea debitoare a achitat 24 000 000 de ROL, dintre care 9 000 000 de ROL i-au fost acordaţi reclamantului şi 15 000 000 de ROL au fost puşi într-un depozit, la Casa de Economi şi Consemnaţiuni, în beneficiul acestuia din urmă. De asemenea, executorul a precizat că a încercat, fără succes, să îl contacteze pe reclamant telefonic, pentru a îi înmâna chitanţa din 30 iunie 2004, care atesta punerea într-un depozit a sumei citate anterior. Pin urmare, acesta i-a trimis o scrisoare prin care îl invita să se prezinte la biroul său.
30. Prin scrisoarea din 2 iulie 2004 (supra, pct. 13), Camera Executorilor Judecătoreşti a considerat că, în ceea ce priveşte executarea hotărârii din 23 ianuarie 2003, reclamantul a încasat deja 9 000 000 de ROL şi că trebuia să se prezinte la executorul judecătoresc pentru a primi chitanţa aferentă diferenţei.
31. La 8 iulie 2004, reclamantul s-a prezentat la biroul executorului, care i-a înmânat, sub semnătură, chitanţa pentru suma de 15 000 000 de ROL.
B. Dreptul intern relevant
32. Dreptul intern relevant este descris în cauza Topciov împotriva României (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006.
Capete de cerere
33. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său de acces la o instanţă, din cauza neexecutării hotărârilor definitive din 15 şi 23 ianuarie 2003.
34. Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta pretinde o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare a neexecutării hotărârilor citate anterior.
În drept
35. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, ale căror părţi relevante prevăd următoarele:
Art. 6 § 1 din convenţie
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
36. În primul rând, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, considerând că reclamantul avea posibilitatea de a introduce o contestaţie la executarea silită pentru a se plânge de eventualul refuz al executorului de a îndeplini o executare.
37. Apoi, acesta invocă excepţia pierderii calităţii de victimă de către reclamant în ceea ce priveşte capătul său de cerere întemeiat pe neexecutarea hotărârii din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, ţinând seama de faptul că a primit suma integrală stabilită prin hotărârea în cauză.
38. În sfârşit, Guvernul consideră că reclamantul trebuia să continue demersurile în vederea executării silite a hotărârii din 15 ianuarie 2003. În opinia acestuia, prezenta speţă este similară cauzelor Ciprova împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005] şi Topciov, citată anterior, care vizau executarea hotărârilor judecătoreşti care impuneau obligaţia de plată unor persoane de drept privat. Ca şi în cele două cauze citate anterior, statul a pus la dispoziţia reclamantului mijloace adecvate şi suficiente care să îi permită obţinerea plăţii sumelor datorate de debitor. Conform Guvernului, prezenta cauză trebuie diferenţiată de cauza Fociac împotriva României (nr. 2577/02, hotărârea din 3 februarie 2005), deoarece, în speţă, debitorul nu numai că s-a opus executării, ci i-a comunicat executorului informaţiile solicitate (supra, pct. 24). Prin urmare, lipsa de diligenţă din partea reclamantului nu îi putea fi imputată statului, având în vedere că orice creditor trebuie să acţioneze cu o anumită diligenţă şi să asigure executarea în cauze civile (Topciov, citată anterior).
39. Guvernul a concluzionat că statul a îndeplinit măsurile prevăzute de lege pentru executarea hotărârii favorabile reclamantului şi că alte demersuri din partea executorului nu erau posibile decât în urma iniţiativei reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
40. Reclamantul admite că hotărârea din 23 ianuarie 2003 a fost executată, dar insistă asupra faptului că hotărârea din 15 ianuarie 2003 nu a fost executată.
41. În această privinţă, el consideră că executorul trebuia să pună sub sechestru bunurile debitorului imediat după primirea scrisorii primăriei din 29 octombrie 2003, pentru a evita înstrăinarea bunurilor. De asemenea, reclamantul invocă faptul că executorul a întocmit procesul-verbal privind bunurile imobiliare ale debitorului abia la 10 decembrie 2003, în timp ce acesta a cerut executarea silită începând cu 16 octombrie 2003. În plus, executorul nu a întocmit procesul-verbal privind bunurile mobile ale debitorului.
42. Apoi, reclamantul consideră că există o incoerenţă între, pe de o parte, afirmaţia Camerei Executorilor Judecătoreşti conform căreia debitorul şi-a înstrăinat bunurile la 2 decembrie 2003 şi absenţa oricărei constatări în această privinţă în procesul-verbal din 10 decembrie 2003, întocmit de executor.
43. În ceea ce priveşte hotărârea din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, Curtea observă că aceasta a fost executată integral, fapt necontestat de reclamant (supra, pct. 27-31 şi 40).
44. Aceasta reaminteşte în această privinţă că, prin „victimă”, art. 34 desemnează persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în litigiu, existenţa unei încălcări a cerinţelor convenţiei fiind înţeleasă chiar în absenţa prejudiciului şi că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victima unei încălcări, trebuie nu doar să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci şi ca aceasta să continue să existe în cursul procedurii în faţa Curţii [Stoicescu împotriva României (revizie), nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004, Ohanovici împotriva României (dec.), nr. 2083/02, 23 septembrie 2008].
45. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din convenţie, în ceea ce priveşte capetele sale de cerere întemeiate pe neexecutarea hotărârii din 23 ianuarie 2003, care trebuie, prin urmare, respinse în temeiul art. 34 şi art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
46. În ceea ce priveşte hotărârea din 15 ianuarie 2003 a Judecătoriei Pucioasa, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, având în vedere că apreciază că, în orice caz, capetele de cerere ale reclamantului, referitoare la această hotărâre, trebuie declarate inadmisibile din următoarele motive.
47. Art. 6 din convenţie garantează dreptul fiecăruia de acces la o instanţă, ceea ce are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Acest drept nu poate totuşi obliga un stat să pună în executare fiecare hotărâre cu caracter civil indiferent de felul acesteia şi de împrejurări; în schimb, acesta trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin (Ciprova şi Topciov, citate anterior). Curtea are ca unică sarcină să examineze dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003).
48. În prezenta cauză era vorba de executarea unei hotărâri care impunea o obligaţie de plată unei persoane de drept privat. În această privinţă, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantului un sistem care să îi permită să obţină de la debitor plata sumelor acordate prin hotărârea judecătorească în cauză.
49. Curtea consideră că autorităţile naţionale au acţionat cu diligenţă în speţă. Astfel, la 16 octombrie 2003, dată la care reclamantul s-a adresat executorului, acesta din urmă a solicitat judecătoriei să încuviinţeze executarea silită; după ce instanţa a admis cererea sa, executorul a solicitat informaţii primăriei şi i-a trimis o somaţie lui G.N. la 17 noiembrie 2003; în urma refuzului debitorului de a se conforma, la 10 decembrie 2003, executorul s-a deplasat la domiciliul acestuia şi a inventariat bunurile imobiliare ale acestuia; la 19 ianuarie 2004, executorul a desemnat un expert pentru evaluarea acestor bunuri, iar la 29 ianuarie 2004 acesta a trimis o nouă somaţie persoanei în cauză, solicitând şi Oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară înscrierea respectivei somaţii în registrele de publicitate imobiliară, precum şi stabilirea indisponibilităţii bunurilor în cauză (supra, pct. 3-9).
50. În măsura în care reclamantul consideră că executorul trebuia să pună sub sechestru bunurile debitorului imediat după primirea scrisorii primăriei din 29 octombrie 2003 şi că procesul-verbal privind bunurile imobiliare ale debitorului trebuia întocmit mai repede, Curtea consideră că termenele scurse în speţă nu au fost nerezonabile (a se vedea, a contrario, Schrepler împotriva României, nr. 22626/02, pct. 32, 15 martie 2007) şi că, în orice caz, niciun element de la dosar nu permite reţinerea faptului că executorul a acţionat în mod vădit arbitrar în speţă. Prin urmare, aceasta nu îi poate imputa statului faptul că debitorul şi-a înstrăinat bunurile.
51. Apoi, Curtea ia act de faptul că reiese din raportul întocmit de executor ca răspuns la cererea Camerei Executorilor Judecătoreşti că a adus la cunoştinţa reclamantului înstrăinarea bunurilor şi că acesta din urmă nu l-a contactat în vederea continuării executării silite. În plus, prin scrisoarea din 2 iulie 2004, camera executorilor i-a recomandat reclamantului să se prezinte la biroul executorului şi să solicite continuarea executării silite fie în ceea ce priveşte bunurile mobile ale debitorului, fie în ceea ce priveşte conturile bancare ale acestuia, indicând executorului şi bunurile mobile sau veniturile care puteau face obiectul executării (supra, pct. 13).
52. Deşi nu reclamantul trebuia să îi furnizeze executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 68, 17 iunie 2003), Curtea reaminteşte, împreună cu Guvernul, că creditorul trebuie să acţioneze totuşi cu o anumită diligenţă şi să asigure executarea în cauzele civile (Topciov, citată anterior). În consecinţă, reclamantul trebuia să se folosească de mijloacele puse la dispoziţia sa de legislaţia naţională şi să apeleze, la nevoie, la forţa publică pentru a-l asista la executare (Ciprova, citată anterior). Spre deosebire de cauza Ruianu citată anterior, în care reclamantul a îndeplinit demersuri regulate solicitând executarea, în prezenta cauză, nu s-a stabilit că, după 2 iulie 2004, reclamantul a solicitat executorului să continue executarea hotărârii în cauză. În plus, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa a reţinut, la 15 decembrie 2005, că reclamantul nu a dat curs recomandării camerei executorilor şi că, prin urmare, neexecutarea hotărârii judecătoreşti care îi era favorabilă era consecinţa propriei lipse de diligenţă (supra, pct. 15).
53. Ţinând seama de circumstanţele cauzei, Curtea nu constată nereguli imputabile autorităţilor naţionale în executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003.
54. Reiese că acest capăt de cerere, întemeiat pe art. 6 § 1 din convenţie, care viza neexecutarea respectivei hotărâri, este în mod evident nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
55. Dacă hotărârea în cauză a creat în patrimoniul reclamantului o creanţă sigură şi exigibilă care reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră totuşi că, în speţă, nu li se poate imputa autorităţilor naţionale faptul că nu l-au asistat pe reclamant în executarea hotărârii, în măsura în care persoana în cauză nu a dat dovadă de diligenţă pentru a continua această executare. Din motive similare celor expuse faţă de pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie, aceasta consideră, în baza celor de mai sus, că şi acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy