Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA RAILEAN c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 23401/04)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
5 ianuarie 2010
DEFINITIVĂ
la 28 iunie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (c) din Convenţie
Această hotărîre poate fi obiectul unei revizuiri editoriale.
În cauza Railean c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberînd în secret la 1 decembrie 2009,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 23401/04) contra Republicii Moldova, depusă la Curte în baza Articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ( „Convenţie”) la 26 mai 2004 de către cetăţeanul Ucrainei, Dl. Mihail Railean („reclamantul”).
2. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă efectivă vizavi de moartea fiului său, contrar obligaţiilor care le revin în temeiul articolului 2 al Convenţiei.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 6 noiembrie 2008, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei). La aceeaşi dată, Guvernul ucrainean a fost informat despre dreptul său de a interveni în procedură, în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei şi cu Regula 44 § 1 (b), însă acesta nu a consemnat intenţia de a dispune de dreptul său.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1956 şi locuieşte în Krutoyarovka, Ucraina.
6. La 2 ianuarie 2001 fiul reclamantului a fost lovit de o maşină şi a decedat cîteva ore mai tîrziu la spital. Conducătorul auto a părăsit locul accidentului. Urmărirea penală a fost iniţiată, însă a fost suspendată la 14 noiembrie 2001, deoarece conducătorul auto nu a fost identificat. Maşina a aparţinut la un moment dat unui ofiţer de poliţie (S.) care lucra în Chişinău. În aceeaşi zi, procurorul a trimis o scrisoare prin care informa reclamantul despre decizia luată şi despre dreptul acestuia de a lua cunoştinţă de ea la Procuratură.
7. La 29 noiembrie 2002 Dl. Papuc, Ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, a informat reclamantul că, în rezultatul urmăririi penale, a fost stabilită identitatea conducătorului auto şi cauza a fost trimisă de către procuror pentru investigaţii suplimentare. Potrivit scrisorii, urmărirea penală a început la 11 ianuarie 2001. Ca răspuns la plîngerea reclamantului că fiul său a fost ucis în scopul de a i se sustrage organele sale interne pentru un transplant, Ministrul a menţionat că autopsia asupra cadavrului fiului său, nu a identificat lipsa a careva organe interne ale acestuia.
8. La 8 septembrie 2003 procurorul a dispus reluarea urmăririi penale privind moartea fiului reclamantului. El a stabilit că decizia din 14 noiembrie 2001 (a se vedea paragraful 6 de mai sus) a fost ilegală, deoarece urmărirea penală în împrejurările din speţă, a fost efectuată „într-un mod vădit unilateral şi superficial”. El a menţionat, în special, că în timpul audierilor de la începutul anului 2001, martorul R.H., care a declarat că a fost pasager în maşina care a lovit fiul reclamantului, a specificat că fiul său B.H., care avea la acel moment 13 ani şi nu putea fi tras la răspundere penală, a condus automobilul la momentul producerii accidentului. B.H. a confirmat această declaraţie. Cu toate acestea, ambii şi-au retras ulterior declaraţiile. B.H. a declarat că automobilul a fost condus de o rudă a sa, I., ce locuieşte în Tatarbunar. În plus, a devenit clar în timpul investigaţiei că B.H. nu ştia cum să conducă o maşină. Procurorul nu a identificat şi nu a interogat şoferul taxiului care se presupune că l-a transportat acasă pe R.H. de la locul accidentului. Lista convorbirilor telefonice efectuate de către R.H. şi S. înainte şi după 2 ianuarie 2001 nu a fost obţinută şi analizată. Mai mult decît atît, martorul ocular P.O. a reţinut faţa conducătorului auto şi, ulterior, la prezentarea persoanei spre recunoaştere, a recunoscut-o ca fiind ofiţerul S.
9. În răspunsul la o plîngere înaintată de reclamant la o dată necunoscută, Procuratura Generală a informat, la 31 ianuarie 2003, că sunt întreprinse măsuri operative pentru a identifica persoanele responsabile de moartea fiului său.
10. În august 2004, la o dată nespecificată, reclamantul s-a adresat Procuraturii Generale pentru a-i fi prezentate motivele tergiversărilor în cadrul urmăririi penale. El s-a interesat, de asemenea, de ce nu a fost depusă nici o plîngere şi nu a fost efectuată nici o investigaţie privind furtul maşinii care i-a lovit fiul. În cazul în care maşina nu a fost furată, atunci nu este clar de ce proprietarul acesteia nu a fost urmărit penal.
11. Într-o scrisoare, din 10 octombrie 2004, Procuratura Generală a informat reclamantul despre omisiunea efectuării urmăririi penale şi a măsurilor operative necesare, în termen rezonabil. Prin urmare, decizia de suspendare a urmăririi penale a fost anulată, iar cazul a fost trimis pentru o investigaţie ulterioară. Cazul a fost transferat la un grup de procurori din Procuratura municipiului Chişinău, sub controlul nemijlocit al Procuraturii Generale. Scrisoarea se încheia cu scuze adresate reclamantului pentru întîrzierea în investigarea cazului.
12. Într-o scrisoare din august 2004, adresată Procuraturii Generale, reclamantul s-a plîns de imposibilitatea exhumării fiului său, aşa cum solicitase anterior, în scopul de a verifica dacă i-au fost înlăturate careva organe interne. El s-a plîns, de asemenea, de omisiunea de a iniţia urmărirea penală pe marginea pretinsei răpiri a autoturismului care l-a lovit pe fiul său, fapt ce l-a determinat să creadă că aceasta era doar o scuză pentru a nu porni urmărirea penală împotriva poliţistului care era proprietarul maşinii. În cele din urmă el a declarat că nu deţine mijloacele financiare necesare pentru a angaja un avocat sau a călători în Moldova pentru a examina materialele dosarului, dar a cerut să-i fie transmisă o copie a ordonanţei de încetare a urmăririi penale la adresa sa din Ucraina.
Reclamantul a expediat scrisori similare Preşedintelui Republicii Moldova şi Centrului pentru Drepturile Omului.
13. Ulterior, S. a fost pus sub învinuire şi adus în faţa instanţei de judecată. La 23 mai 2007 el a fost achitat de Judecătoria sectorului Botanica pe motiv că nu a fost demonstrat faptul că el a comis infracţiunea. S-a stabilit că el a înstrăinat maşina cu cîteva săptămîni înainte de accident. Această hotărîre a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău, la 26 septembrie 2007.
14. La 22 noiembrie 2007 procurorul a înaintat recurs la Curtea Supremă de Justiţie, solicitînd condamnarea lui S., făcînd referinţă la probele care demonstrau că el a condus maşina la momentul accidentului.
15. La 9 decembrie 2008 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărîrea Curţii de Apel Chişinău, constatînd că nu a fost dovedită prezenţa lui S. în maşină la momentul producerii accidentului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
16. Prevederile relevante ale vechiului Cod de Procedură Penală, în vigoare pînă la 12 iunie 2003, sunt următoarele:
“Articolul 195. Plîngerile împotriva actelor procurorului care efectuează ancheta preliminară.
Plîngerile împotriva actelor procurorului, care efectuează ancheta preliminară sau unele acte de urmărire penală, se adresează procurorului ierarhic superior.”
„Articolul 1951. Contestarea în instanţa de judecată a hotărîrilor şi acţiunilor organelor de urmărire penală şi ale procurorului.
Plîngerea împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală şi ale procurorului poate fi înaintată în instanţa de judecată de către ... partea vătămată, dacă asemenea plîngere nu a fost satisfăcută de către procuror.
Persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol au dreptul să atace în instanţa de judecată ... hotărîrile privind suspendarea ... dosarului penal ... „.
17. Articolul 93 al Codului de Procedură Penală, în vigoare în perioada relevantă, prevede că după primirea unei plîngeri referitoare la o infracţiune, organul de urmărire penală poate cere materiale şi explicaţii necesare, însă fără a se efectua vreo măsură de investigare, pînă ce nu va fi pornită formal urmărirea penală. Trebuie să se adopte, în termen de cel mult trei zile, hotărîrea de a porni sau de a refuza pornirea urmăririi penale. În cazuri excepţionale, decizia dată trebuie să fie luată în termen de cel mult 15 zile.
ÎN DREPT
18. Reclamantul s-a plîns de încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 2 al Convenţiei invocînd omisiunea autorităţilor de a desfăşura urmărirea penală în circumstanţele accidentului care a dus la moartea fiului său. Articolul 2 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. ...”
19. Reclamantul s-a plîns, de asemenea, de încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 6 al Convenţiei din moment ce el nu a obţinut nici o decizie cu privire la cercetarea morţii fiului său.
Articolul 6, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa ... „
20. Guvernul a contestat acest lucru.
I. ADMISIBILITATEA
A. Obiecţiile preliminare ale Guvernului
21. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate căile interne de atac. În special, acesta nu a contestat în instanţă decizia din 14 noiembrie 2001 de a suspenda urmărirea penală (a se vedea paragraful 6 de mai sus), aşa cum avea dreptul să o facă, în conformitate cu articolele 195 şi 1951 al Codului de Procedură Penală, în vigoare în perioada relevantă (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
22. Curtea a considerat că problema ridicată de către Guvern este strîns legată de esenţa plîngerii în temeiul articolului 2 al Convenţiei. Prin urmare, Curtea va examina această obiecţie împreună cu argumentele privind plîngerea în temeiul articolului 2.
B. Pretenţia reclamantului în temeiul articolului 6 al Convenţiei
23. Reclamantul s-a plîns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de omisiunea autorităţilor de a-l ţine la curent cu deciziile relevante privind cazul fiului său. Curtea consideră că această plîngere ridică, în esenţă, aceeaşi problemă ca şi cea ridicată în conformitate cu articolul 2 al Convenţiei şi anume, dacă autorităţile au respectat obligaţiile lor procesuale în temeiul articolului 2. Prin urmare, Curtea nu va examina separat această plîngere.
C. Concluzie cu privire la admisibilitate
24. Curtea consideră că pretenţia reclamantului, formulată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încît aprecierea lor să depindă de o examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI
25. Reclamantul a pretins violarea articolului 2 al Convenţiei în rezultatul omisiunii autorităţilor de a efectua o investigaţie completă şi în termen rezonabil a morţii fiului său. Mai mult decît atît, el nu a fost ţinut la curent cu cursul procedurii şi nu a primit nici o decizie luată în timpul urmăririi penale.
26. Guvernul a susţinut că a fost efectuată o investigaţie completă imediat după accidentul rutier care s-a soldat cu moartea fiului reclamantului. Martorii au fost audiaţi în aceeaşi zi, casa bănuitului principal (S.) a fost percheziţionată, convorbirile telefonice au fost înregistrate timp de o lună iar informaţia privind înstrăinarea automobilului către o terţă persoană a fost verificată. Obligaţia de a efectua o investigaţie efectivă a fost una de mijloace, nu de rezultat, astfel că, atunci cînd este imposibil de a identifica persoana responsabilă pentru moartea altei persoane, Statul nu poate fi considerat responsabil. Persoanele care au investigat cazul au verificat toate versiunile decesului fiului reclamantului şi au constatat că el a murit în rezultatul unui accident rutier. La 20 aprilie 2006 urmărirea penală a fost terminată şi cauza a fost trimisă în judecată. Mai mult decît atît, reclamantul nu a prezentat nici o dovadă că el a încercat să obţină accesul la careva materiale ale dosarului şi acesta i-a fost refuzat. În plus, procurorii l-au ţinut la curent cu privire la cursul investigaţiei.
27. Curtea reiterează faptul că, prin solicitarea unui stat să ia măsuri adecvate pentru a proteja vieţile celor din jurisdicţia sa (a se vedea L.C.B. c. Marii Britanii, 9 iunie 1998, § 36, Reports of Judgments and Decisions 1998-III), articolul 2 § 1 impune o obligaţie pentru acel Stat de a asigura dreptul la viaţă prin aplicarea efectivă a dispoziţiilor de drept penal pentru a împiedica comiterea de infracţiuni împotriva persoanei, susţinută de mecanismul de aplicare al legii pentru prevenirea, reprimarea şi pedepsirea încălcărilor acestor dispoziţii (a se vedea Osman c. Marii Britanii, 28 octombrie 1998, § 115, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII).
28. Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă în conformitate cu articolul 2 din Convenţie, coroborat cu obligaţia generală a Statului în temeiul articolului 1 din Convenţie de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în [Convenţie]”, impune în mod implicit că trebuie să existe o investigaţie efectivă oficială, atunci cînd persoanele au murit în împrejurări suspecte. Această obligaţie nu se limitează doar la cazurile în care s-a stabilit că o persoană a fost ucisă de un reprezentant al Statului. Simplul fapt că autorităţile au fost informate despre deces va da naştere ipso facto la o obligaţie în conformitate cu articolul 2 din Convenţie de a efectua o investigaţie efectivă în împrejurările în care a avut loc (a se vedea Sabuktekin c. Turciei, nr. 27243/95, §98, CEDO 2002-II (extrase); Kavak c. Turciei, nr. 53489/99, § 45, 6 iulie 2006; şi Al Fayed c. Franţei (dec.), nr. 38501/02, 27 septembrie 2007). Investigaţia trebuie să aibă capacitatea de a stabili cauza leziunilor şi de a identifica persoanele responsabile cu scopul de a le pedepsi. În cazul în care survine decesul, investigaţia capătă o importanţă şi mai mare, avînd în vedere faptul că obiectivul esenţial al unei astfel de investigaţii este de a asigura punerea efectivă în aplicare a legislaţiei naţionale care protejează dreptul la viaţă (a se vedea mutatis mutandis, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, nr. 46477/99, § 69, CEDO 2002-II).
29. Scopul obligaţiei menţionate mai sus este unul de mijloace, nu de rezultate. Astfel, autorităţile trebuie să ia măsurile rezonabile aflate la dispoziţia lor pentru a asigura probele cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţia martorului ocular, probele medico-legale şi, după caz, autopsia care oferă o înregistrare completă şi exactă a prejudiciului şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, inclusiv a cauzei morţii. Orice omisiune în cadrul investigaţiei care subminează capacitatea sa de a se stabili cauza morţii, persoana sau persoanele responsabile va risca să intre în conflict cu acest standard (a se vedea Menson c. Marii Britanii (dec.), nr. 47916/99, CEDO 2003-V, şi Rajkowska c. Poloniei (dec.), nr. 37393/02, 27 noiembrie 2007).
30. Curtea reaminteşte că, în cazurile Al Fayed şi Rajkowska, citate mai sus, nu a fost contestat faptul că obligaţiile Statului în conformitate cu articolul 2 din Convenţie au apărut în contextul unei morţi rezultate în urma unui accident rutier. În speţă, Curtea constată că o serie de măsuri de investigare au fost efectuate în ziua cînd s-a produs accidentul fatal (2 ianuarie 2001), aşa cum este descris de către Guvern (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
31. Cu toate acestea, este de asemenea clar din scrisoarea Ministerului Afacerilor Interne, adresată reclamantului că urmărirea penală în cazul dat a început doar la 11 ianuarie 2001, ceea ce înseamnă, cu nouă zile mai tîrziu. În această privinţă Curtea reiterează constatarea sa că ”în conformitate cu articolele 93, 96 şi 109 ale Codului de Procedură Penală, nicio măsură de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte infracţiunea care se pretinde că a fost comisă [...] decît dacă ar fi fost pornită formal urmărirea penală ...” (a se vedea, mutatis mutandis, Guţu c. Moldovei, nr. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007). Acest lucru sugerează că omisiunea de a iniţia urmărirea penală, din moment ce a devenit clar că a avut loc o infracţiune în care autorul a părăsit locul accidentului, soldat cu decesul victimei, poate limita capacitatea autorităţilor de a efectua toate măsurile de investigare rezonabile care ar duce la descoperirea identităţii conducătorului auto responsabil pentru moartea fiului reclamantului. Guvernul nu a prezentat nici un motiv pentru tergiversare.
32. Curtea menţionează că în 2003, procurorul a constatat că cercetarea a fost efectuată „într-un mod vădit unilateral şi superficial” (a se vedea paragraful 8 de mai sus). În anul 2001 au fost identificate o serie de deficienţe grave în cadrul investigaţiei efectuate şi a fost abrogată ordonanţa de suspendare a urmăririi penale. Curtea constată că B.H. a spus procurorilor că ruda sa I. a condus automobilul la momentul producerii accidentului, şi a identificat locul unde locuia I. Totuşi, din documentele prezentate Curţii, se pare că nu a fost făcută nici o încercare de a găsi acea persoană şi de a verifica locul aflării sale la momentul accidentului. De asemenea, Curtea constată că, dacă s-a considerat că B.H. a condus automobilul, din documente reiese că nimeni nu a purtat răspundere pentru că a permis unei persoane minore să conducă un automobil, fără a deţine un permis de conducere. În mod asemănător, proprietarul maşinii la momentul evenimentului a fost interogat doar în calitate de martor şi nu a fost acuzat de nici o infracţiune, chiar dacă, în versiunea oficială a evenimentelor încă nu este clar cine a fost condus automobilul, care a aparţinut lui R.H. la o anumită etapă. Într-o scrisoare ulterioară, adresată reclamantului la 10 octombrie 2004, Procuratura Generală de asemenea a recunoscut că există omisiuni în cadrul investigaţiei (a se vedea punctul 11 de mai sus).
33. În continuare Curtea constată că urmărirea penală a durat mai mult de 5 ani (ianuarie 2001 – 20 aprilie 2006, a se vedea paragraful 6 şi 26 de mai sus), cu întreruperi, pe care însăşi autorităţile le-au considerat ulterior ca fiind ilegale (a se vedea paragraful 8 de mai sus) şi prelungite (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Curtea consideră că o perioadă atît de lungă de investigaţie, în lipsa factorilor ce ar complica-o (în afară de dispariţia autorului faptei) şi cu omisiunile menţionate mai sus nu satisface cerinţa de promptitudine presupusă de obligaţia procedurală în conformitate cu articolul 2 al Convenţiei.
34. Curtea constată că începînd cu 2002 reclamantul s-a adresat cu plîngeri la diferite autorităţi statale, inclusiv la Procuratura Generală şi Preşedintelui Republicii Moldova, şi că acesta a fost informat că în timp ce urmărirea penală a fost suspendată, măsuri ce vizează identificarea făptuitorului au fost întreprinse (a se vedea paragraful 7 şi 9 de mai sus). Mai mult decît atît, în rezultatul plîngerilor sale, urmărirea penală a fost reluată după suspendare, dar a continuat pentru încă trei ani. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că contestarea în instanţa de judecată a ordonanţei din 14 noiembrie 2001 de suspedare a urmăririi penale, nu ar fi oferit despăgubirea suficientă întrucît instanţa de judecată ar fi putut dispune doar reluarea urmăririi penale (a se vedea, de exemplu, Corsacov c. Moldovei, nr. 18944/02, §§ 15, 21-32 şi 34-44, 4 aprilie 2006), care constituie exact ceea ce a obţinut reclamantul de la Procuratura Generală. Prin urmare, obiecţia Guvernului cu privire la omisiunea reclamantului de a epuiza toate căile de atac interne disponibile, trebuie respinsă.
35. Prin urmare, în cauza dată, a avut loc o violare a articolului 2 al Convenţiei.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
36. Articolul 41 al Convenţiei prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
37. Reclamantul nu a formulat vreo pretenţie cu privire la satisfacţia echitabilă.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Se alătură fondului observaţiilor prealabile ale Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de atac interne şi declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 2 al Convenţiei în ceea ce priveşte partea sa procesuală şi în consecinţă respinge obiecţia prealabilă a Guvernului, menţionată mai sus.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 ianuarie 2010, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy