Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA RASSOHIN c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 11373/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 octombrie 2011
Hotărârea va rămâne definitivă în circumstanţele stabilite în articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
Cauza Rassohin c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al SECŢIEI,
Deliberând la 27 septembrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 11373/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Varvara Rassohin („reclamanta”), la 2 martie 2005.
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl A. Bodnariuc, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Reclamanta a pretins, în special, că dreptul său la protecţia proprietăţii a fost încălcat şi că instanţa de judecată i-a examinat recursul în lipsa sa.
4. La 11 februarie 2008, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, Curtea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1937 şi locuieşte în Chişinău.
6. Reclamanta locuieşte în casa sa din anul 1950. Casa este situată într-o curte alături de alte două case private. Potrivit unui document eliberat de Direcţia Generală de Arhitectură şi Urbanism (o subdiviziune a Primăriei Chişinău) la 8 decembrie 1998, exista doar o singură intrare comună în curte şi o singură cale de acces care deservea casele nr.10 şi 14 (ultima fiind casa reclamantei).
7. În anul 1992 unul din vecinii reclamantei, (D.), a construit un gard împrejurul propriei case care, potrivit reclamantei, cuprindea o parte din suprafaţa utilizată în comun de către proprietarii celor trei case din curte. Gardul a blocat accesul reclamantei la singura intrare în curte, ea putând să ajungă la casa ei doar printr-o poartă făcută în gard.
8. În anul 1998, D. a înlocuit gardul cu unul mai mare şi nu a lăsat nicio deschidere prin care să treacă reclamanta. La 19 octombrie 1998, ginerele reclamantei, (S.), a venit în vizită la ea şi a descoperit noul gard. La cerere soacrei el a demolat o parte din gard pentru a crea un pasaj liber spre casa reclamantei.
9. La cererea lui D. au fost pornite proceduri penale împotriva lui S. La 2 februarie 1999, Judecătoria sectorului Centrul l-a achitat. Instanţa de judecată a luat act de declaraţiile făcute de câţiva vecini şi de declaraţia unui expert din cadrul Oficiul Cadastral din Chişinău, precum şi de certificatul eliberat la 8 decembrie 1998 (a se vedea paragraful 6 de mai sus), potrivit căruia ograda a fost rezervată pentru folosinţa comună a proprietarilor celor trei case şi că exista doar o singură cale de acces la casa reclamantei, care era blocată de gardul nou-construit. Instanţa de judecată a constatat că D. a construit gardul ilegal şi a blocat accesul reclamantei la casa ei, iar acţiunile lui S. de a elibera trecerea spre casa ei au fost dictate de stricta necesitate. Această hotărâre judecătorească nu a fost atacată, devenind irevocabilă.
10. La 2 mai 2000, arhitectul şef al oraşului Chişinău a trimis un răspuns la petiţia reclamantei, prin care a informat-o că, în urma unei vizite la faţa locului, a constatat că teritoriul pe care erau amplasate casa reclamantei şi cea a lui D. se afla în folosinţă comună şi, prin urmare, calea de acces spre casa reclamantei se afla în folosinţă comună. La scrisoare a fost ataşată şi un plan de confirmare. Direcţia a adăugat că nu a fost adoptată nicio decizie care ar fi putut provoca dispute între reclamant şi D.
11. La 18 mai 2000, Consiliul municipal Chişinău a decis să-i vândă lui D. un lot de teren care înconjura casa ei şi care includea cărarea de acces comună. La 16 iunie 2000, Consiliul municipal şi D. au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a terenului.
12. În urma depunerii unei plângeri de către reclamantă la Consiliul municipal, acesta a decis, la 5 iulie 2001, să modifice decizia din 18 mai 2000 prin reducerea suprafeţei terenului vândut lui D., astfel încât să soluţioneze disputa între D. şi reclamantă, şi să asigure accesului la casa reclamantei.
13. D. a contestat decizia municipalităţii din 5 iulie 2001 în instanţa de judecată. La 15 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a anulat decizia din 5 iulie 2001 ca fiind ilegală. Instanţa de judecată a constatat că, potrivit unei scrisori din 11 septembrie 2000 a departamentului de finanţe din cadrul Consiliului municipal, calea de acces la casa reclamantei nu a fost inclusă în lotul de pământ vândut lui D.
14. Consiliul municipal a intentat un proces judiciar separat la 6 decembrie 2001, solicitând modificarea contractului de vânzare a lotului de pământ lui D. Reclamantul a susţinut că lotul de pământ a inclus din greşeală calea de acces comună folosită pentru a ajunge la casa reclamantei.
15. În ianuarie 2002, reclamanta a pornit un proces judiciar împotriva lui D. şi a Consiliului municipal, solicitând anularea tuturor deciziilor adoptate în favoarea lui D. începând cu anul 1992, inclusiv decizia din 18 mai 2000, precum şi contractele încheiate de cele două părţi. Ea a menţionat faptul că gardul construit de D. a blocat accesul la casa sa şi că a lăsat-o chiar fără posibilitatea de aprovizionare cu apă, care fusese anterior asigurată printr-o conductă de apă ce dădea în ograda comună şi care acum se afla pe teritoriul lui D. Reclamanta a solicitat instanţei de judecată să dispună eliminarea tuturor obstacolelor care împiedică utilizarea casei sale şi să stabilească modul de utilizare în comun a căii de acces de către toţi proprietarii caselor din curte.
Instanţa de judecată a conexat cele două acţiuni judecătoreşti.
16. La 19 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Centru a respins cererile reclamantei şi ale Consiliului municipal. Instanţa de judecată a constatat că reclamanta avea suficient spaţiu pentru a folosit casa sa şi că, odată ce conducta de apă trecea prin terenul deţinut în proprietate de D., reclamanta îşi putea asigura accesul la apă doar cu acordul lui D. Instanţa de judecată a decis să înceteze procesul judiciar în privinţa cererii reclamantei de anulare a deciziei din 18 mai 2000, deoarece legalitatea acesteia a fusese deja confirmată de hotărârea judecătorească irevocabilă a Tribunalului Chişinău din 15 aprilie 2002.
17. La 13 ianuarie 2003, Tribunalul Chişinău a casat hotărârea instanţei judecătoreşti inferioare şi a dispus rejudecarea cauzei.
18. La 19 februarie 2004, Judecătoria sectorului Centru a scos de pe rol acţiunea reclamantei pe motiv că, fiind citată, ea nu s-a prezentat în instanţa de judecată. Această încheiere judecătorească a fost casată de Curtea de Apel Chişinău la 8 aprilie 2004, deoarece nu existau probe la dosar cum că reclamanta fusese citată la şedinţa de judecată.
19. La 8 iulie 2004, Judecătoria sectorului Centru a respins cererile reclamantei şi ale Consiliului municipal. Aceasta a constatat, inter alia, că reclamanta avea acces neîngrădit la casa sa, însă nu a oferit alte detalii. Instanţa de judecată a reiterat motivarea din hotărârea sa judecătorească din 19 noiembrie 2002 privind accesul reclamantei la apă. Instanţa de judecată nu a anulat contractul de vânzare al terenului încheiat la 16 iunie 2000 între D. şi Consiliul municipal pe motiv că acesta s-a bazat pe decizia municipalităţii din 18 mai 2000, a cărei legalitate a fost confirmată anterior.
20. La 7 octombrie 2004, Tribunalul Chişinău a menţinut această hotărâre judecătorească. Instanţa de judecată a reprodus motivarea privind legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a terenului.
21. În recursul său, reclamanta a făcut trimitere, inter alia, la faptul că ea nu putea să se bucure deplin de dreptul său de proprietate asupra casei, întrucât accesul la aceasta era blocat de gardul construit de D. Ea a afirmat că contractul din 16 iunie 2000 a fost încheiat cu încălcarea legii. Reclamanta a solicitat anularea contractului şi demolarea gardului pentru a asigura accesul neîngrădit la casa sa.
22. La 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei în lipsa ei. Instanţa de judecată a admis confirmarea arhitectului şef al or. Chişinău din 2 mai 2000, emisă în urma vizitei în ograda respectivă, potrivit căreia terenul şi calea de acces vizite se aflau de fapt în folosinţă comună. Însă, în lipsa unei decizii a Consiliului municipal Chişinău care să rezerve în mod expres aceste teren pentru folosinţă comună, opinia arhitectului şef nu putea servi drept temei pentru anularea hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor inferioare. Aşadar, instanţele judecătoreşti inferioare corect au decis că terenul vândut lui D. nu era un teren aflat în folosinţă comună.
23. Instanţa de judecată a constatat că reclamanta a fost citată la şedinţa de judecată, dar ea nu s-a prezentat fără a oferi motive plauzibile. Decizia din 22 decembrie 2004 este irevocabilă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
24. Dispoziţiile legale relevante ale dreptului intern şi practica internă relevantă au fost fixate în cauza Godorozea v. Moldova, nr. 17023/05, §§ 23‑25, 6 octombrie 2009.
25. În plus, articolul 449 (h) al Codului de procedură civilă prevede următoarele:
„Revizuirea se declară în cazul în care:
...
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale...”
ÎN DREPT
26. Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în cauza sa a fost adoptată în lipsa sa. Ea s-a plâns şi de faptul că, în calitate de vorbitor de limbă rusă, ea nu a beneficiat de o traducere adecvată în limba rusă a procedurilor judiciare.
Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî ... asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... ”
27. De asemenea, ea s-a plâns şi de îngrădirea folosinţei proprietăţii sale, contrar articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Admisibilitatea
28. Curtea notează faptul că reclamanta s-a plâns în temeiul articolului 6 al Convenţiei de traducerea inadecvată a procedurilor judiciare şi ale documentelor respective. Susţinând că articolul 6 al Convenţiei este aplicabil acestei pretenţii, reclamanta nu a prezentat nicio probă în susţinerea acesteia, cum ar fi respingerea unei cereri de a i se traduce un document. Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit neîntemeiată, în conformitate cu articolul 35 § 3 şi § 4 al Convenţiei.
29. Curtea consideră că pretenţia reclamantei formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, privind examinarea în lipsa ei a recursului său de către Curtea Supremă de Justiţie, ridică probleme de fapt şi de drept, care sunt destul de serioase pentru ca determinarea lor să depindă de examinarea fondului cauzei, iar alte motive pentru a declara aceste pretenţii inadmisibile nu au fost stabilite. Aşadar, Curtea declară pretenţia admisibilă.
B. Fondul
30. Reclamanta s-a plâns de faptul că recursul ei a fost examinat în lipsa sa. Chiar dacă există probe la dosar că pe adresa ei a fost trimisă o citaţie, ea pretinde că nu a primit acea citaţia şi nu există probe contrarii.
31. Guvernul a afirmat că reclamanta a fost citată corespunzător la şedinţa de judecată, după cum este arătat de înregistrarea trimiterii scrisorii pe adresa ei. Ţine de reclamantă să demonstreze că ea nu a primit citaţia, dar ea nu a prezentat asemenea probe.
32. Curtea reiterează faptul că articolul 6 § 1 nu garantează un drept de recurs împotriva deciziilor pronunţate în prima şi a doua instanţă. Însă, în cazul în care dreptul intern garantează un drept de recurs, procedura de recurs va fi tratată ca prelungire a procesului de judecată şi, prin urmare, va cădea sub incidenţa articolului 6 (Delcourt v. Belgium, 17 ianuarie 1970, § 25, Series A nr. 11; Gurov v. Moldova, nr. 36455/02, § 33, 11 iulie 2006 şi Clionov v. Moldova, nr. 13229/04, § 39, 9 octombrie 2007). Aceasta presupune, de exemplu, că părţile aflate în litigiu trebuie să beneficieze de un drept efectiv de acces la o instanţă de judecată care va hotărî asupra „drepturilor şi obligaţiilor lor civile” ( a se vedea, de exemplu, Brualla Gómez de la Torre v. Spain, 19 decembrie 1997, § 37, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VIII).
33. Trebuie să menţionăm faptul că, în conformitate cu legislaţia moldovenească, reclamanta avea dreptul de a fi citată la şedinţa de judecată la Curtea Supremă de Justiţie şi de a-şi susţine apărarea în timpul şedinţei. În plus, procedurile din prezenta cauză vizau efectele unui contract asupra dreptului de posesiune a reclamantei asupra casei şi accesul ei la singura sursă de apă care se afla în curtea comună. Având în vedere aceasta, în opinia Curţii şi în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, era necesară audierea reclamantei. Legea permitea expres examinarea cauzei în lipsa ei doar dacă ea ar fi optat clar pentru neprezentare (a se vedea articolul 444 al Codului de procedură civile, citată în cauza menţionată mai sus Godorozea, § 23). Aşadar, este necesar să stabilim dacă reclamanta a fost citată corespunzător la şedinţa de judecată, în conformitate cu dreptul şi practica internă.
34. Curtea notează că în cauza Russu v. Moldova (nr. 7413/05, §§ 23‑28, 13 noiembrie 2008) a constatat deja că „în practică, instanţele de judecată naţionale nu acceptă ca probă suficientă faptul expedierii unei scrisori de către o instanţă judecătorească, ci solicită dovada expedierii”. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, menţionată în cauza Godorozea (citată mai sus, § 24 şi § 25) confirmă această concluzie. Curtea nu găseşte în dosar nicio confirmare că citaţia care a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie pe adresa reclamantei a fost în realitate expediată. Astfel, Curtea conchide că reclamanta nu a avut posibilitatea să-şi susţină deplin cauza sa în faţa Curţii Supreme de Justiţie. În circumstanţele particulare ale acestei cauze, în care prezenţa reclamantei era necesară, faptul ne-citării ei corespunzătoare a privat-o de dreptul de acces la justiţie.
35. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1 LA CONVENŢIE
Admisibilitatea
36. Reclamanta s-a plâns de faptul că i-a fost încălcat dreptul la protecţia proprietăţii. În special, calea de acces la casa ei a fost blocată, fiind lăsată doar o trecătoare strâmtă de 80 cm, ceea ce i-a îngrădit orice acces propriu-zis la casă. În plus, ca urmare a vânzării pământului rezervat pentru folosinţa comună, reclamanta a fost tăiată de la aprovizionarea cu apă de care a beneficiat timp de mulţi ani şi care a existat înainte ca vecina ei D. să cumpere casa.
37. Guvernul consideră că pretenţia reclamantei este neîntemeiată. Nu a existat vreo ingerinţă în dreptul ei de proprietate, deoarece ea nu a dispus niciodată de o pretenţie legitimă asupra terenului vândut lui D., având în vedere faptul că instanţele de judecată naţionale au stabilit în mod clar faptul că accesul la casa reclamantei nu a fost blocat. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu apă a casei reclamantei, instanţele de judecată naţionale au stabilit că era problema ei să se înţeleagă cu proprietarul lotului pe care era situată conducta de apă. În plus, este vorba despre un litigiu între două persoane private, iar simplul fapt că statul a instituit un sistem judecătoresc care să permită părţilor să-şi soluţioneze litigiile nu impune statului nicio răspundere pentru rezultatul judecării disputelor.
38. Curtea menţionează faptul că ea a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei pe motiv că Curtea Supremă de Justiţie nu a audiat-o pe reclamantă. Însă, Curtea nu poate specula în privinţa rezultatului procedurilor în cazul în care reclamanta ar fi fost audiată. Prin urmare, ea consideră că această pretenţie este inadmisibilă ca fiind vădit neîntemeiată, în conformitate cu articolul 35 § 3 şi § 4 al Convenţiei.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
39. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
40. Reclamanta a pretins 50,000 de euro (EUR) pentru compensarea prejudiciului cauzat, fără a oferi alte detalii.
41. Guvernul consideră că această sumă este nemotivată.
42. Curtea consideră că ea trebuie să fi fost frustrată atunci când Curtea Supremă de Justiţie nu a audiat-o înainte de a-i respinge recursul. Luând o decizie în echitate, Curtea acordă reclamantei 3,200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
43. Reclamanta nu a formulat nicio pretenţie cu acest titlu.
C. Dobânda de întârziere
44. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte examinarea recursului ei în lipsa sa, şi inadmisibile restul capetelor de cerere.
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, 3,200 EUR (trei mii două sute de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care vor fi convertiţi în valuta statului pârât conform ratei aplicabile la data plăţii, plus orice taxe care vor fi percepute;
(b) că, de la expirarea perioadei de trei luni menţionată mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la suma de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii practicată de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei puncte procentuale;
4. Respinge restul pretenţiilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 18 octombrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy