©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
Decizie
Cererile nr. 32741/06 şi 19568/09
prezentate de Dietrich REUTER
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită la 17 ianuarie 2012 într-o cameră compusă din: Dean Spielmann, preşedinte, Karel Jungwiert, Bostjan M. Zupančič, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Angelika Nußberger, André Potocki, judecători,
şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
Având în vedere cererile menţionate anterior introduse la data de 26 iulie 2006 şi 30 martie 2009,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere observaţiile comune ale Bisericii Protestante din Renania (Evangelische Kirche im Rheinland) şi ale Bisericii Protestante din Germania (Evangelische Kirche in Deutschland) pe care preşedintele le-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 36 § 2 din regulament) şi observaţiile reclamantului ca răspuns (art. 44 § 5 din regulament).
Având în vedere observaţiile Guvernului austriac pe care preşedintele l-a autorizat să intervină în procedura scrisă în privinţa cauzei nr. 32741/06,
Având în vedere observaţiile Asociaţiei pastorilor protestanţi din Renania (Evangelischer Pfarrverein im Rheinland e.V.) pe care preşedintele a autorizat-o să intervină în procedura scrisă privind cererea nr. 19568/09,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Dietrich Reuter, este resortisant german, s-a născut în 1954 şi are domiciliul în Legden. A fost reprezentat în faţa Curţii de A. Schwalfenberg şi J. Jackel, avocaţi în Herborn. Guvernul german („Guvernul”) a fost reprezentat de agenţii săi, doamna A. Wittling-Vogel, domnul H.-J. Behrens şi doamna Katja Behrdin cadrul Ministerului Federal al Justiţiei.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Originea cauzelor
Reclamantul este căsătorit şi are trei copii. În anul 1982 a fost numit pastor. La 1 noiembrie 1984 i s-a încredinţat conducerea parohiei protestante din Duisburg-Laar. La 2 mai 2000, a fost suspendat din funcţia de pastor. Printr-o hotărâre din 22 ianuarie 2002, Camera administrativă (Verwaltungskammer) a Bisericii Protestante din Renania (Evangelische Kirche im Rheinland –„Biserica”) a respins cererea reclamantului. La 22 iulie 2002, aceasta a decis să nu admită contestaţia formulată de reclamant împotriva hotărârii sale. Ca răspuns la o solicitare de informaţii a reclamantului, administraţia i-a comunicat acestuia că decizia de suspendare a devenit definitivă la 1 septembrie 2002 şi că era considerat disponibilizat (Wartestand) începând cu 1 septembrie 2003, dacă în cursul acestui an nu va fi solicitat pentru un nou post de pastor. Căutările în vederea obţineri unui nou post nu au avut succes.
2. Procedura privind disponibilizarea reclamantului (cererea nr. 32741/06)
a) Deciziile instanţelor ecleziastice
La 22 septembrie 2003, Casa de pensii a Bisericii l-a informat pe reclamant că primise ordinul să îi plătească un ajutor de disponibilizare (Wartegeld) în valoare de 75% din ultimul salariu. Contestaţia reclamantului a rămas fără răspuns.
La 31 august 2004, reclamantul a sesizat camera administrativă a Bisericii cu o cerere de recunoaştere a statutului său de pastor suspendat din funcţie, iar nu de pastor disponibilizat. La 15 septembrie 2004, acesta a depus o cerere în vederea anulării deciziei din 22 septembrie 2003. Acesta pretinde în special că, întrucât nu l-a asistat în eforturile sale de a căuta un nou post, Biserica nu îşi putea întemeia decizia de disponibilizare pe eşecul reclamantului în această privinţă.
Cele două cereri au fost conexate.
Printr-o hotărâre din 11 iulie 2005, camera administrativă a respins cererile reclamantului pe motivul că, independent de eventuala lor inadmisibilitate ca tardive, ele erau nefondate. Aceasta a evidenţiat mai ales că, în temeiul art. 87 alin. 3 din legea cu privire la funcţia pastorilor (Pfarrerdienstgesetz – a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante”), un pastor suspendat din funcţie intra în stare de disponibilizare din moment ce nu fusese solicitat la alt post în termen de un an, acesta fiind cazul reclamantului. S-a estimat că întrebarea de ce nu s-a putut efectua transferul la un nou post nu era determinantă şi că întrebarea – deseori disputată în astfel de litigii – dacă eforturile părţii interesate şi ajutorul administraţiei ecleziastice fuseseră suficiente nu era decisivă pentru intrarea în starea de disponibilizare. Aceasta a adăugat că nimic nu permitea să se concluzioneze că administraţia Bisericii ar fi acţionat în mod abuziv. Conform camerei, în cursul procedurii, Biserica a prezentat eforturile pe care le-a făcut pentru a găsi un nou post pentru reclamant. Dacă aceste eforturi nu au corespuns voinţei reclamantului nu înseamnă, conform camerei, că avusese loc un abuz din partea Bisericii.
La 14 septembrie 2005, camera administrativă a respins cererea reclamantului.
b) Procedura în faţa Curţii Constituţionale Federale
La 24 octombrie 2005, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională Federală cu o acţiune constituţională (nr. 2 BvR 1791/05), ale cărei concluzii în ceea ce priveşte admisibilitatea şi temeinicia erau aproape identice celor din acţiunea constituţională introdusă de fratele său la 7 august 2003 [Roland Reuter împotriva Germaniei (dec.), nr. 39775/04, 6 decembrie 2011]. Acesta a indicat că nu i putea cere să sesizeze mai întâi instanţele administrative conform jurisprudenţei constante a acestora, ceea ce confirmase încă o dată, în opinia lui, deciziile judiciare adoptate în cazul fratelui său.
La 3 februarie 2006, Curtea Constituţională Federală nu a admis acţiunea constituţională a reclamantului fără a-şi motiva decizia.
3. Procedura privind pensionarea reclamantului (cererea nr. 19568/09)
a) Deciziile ecleziastice
La 22 iunie 2006, Biserica l-a informat pe reclamant că va fi pensionat începând cu data de 1 septembrie 2006. La 8 august 2006, casa de pensii a Bisericii l-a informat pe reclamant că primise ordinul de a-i plăti o indemnizaţie de pensionare care se ridica la aproape 58% din ultimul lui salariu. Contestaţiile formulate de reclamant nu au avut rezultat.
La 15 septembrie 2006, reclamantul a sesizat camera administrativă a Bisericii şi a solicitat anularea deciziei din 22 iunie 2006. În subsidiar, acesta a solicitat să primească în continuare salariul pe care îl primea înainte de disponibilizarea sa sau, cel puţin, ajutorul de disponibilizare pe care îl primise până în prezent. La 29 noiembrie 2006, acesta a sesizat camera administrativă cu o a doua cerere îndreptată împotriva deciziei casei de pensii din 8 august 2006.
Printr-o hotărâre 17 august 2007, camera administrativă a respins cererile reclamantului. Aceasta a amintit mai întâi că în temeiul art. 91 alin. 1 din legea cu privire la funcţia pastorilor (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante”) un pastor disponibilizat care nu găsea un post în termen de trei ani de la data disponibilizării trebuia să se pensioneze. Aceasta a precizat că administraţia ecleziastică nu avea marjă de apreciere în această privinţă. Aceasta a observat apoi că suspendarea reclamantului din postul său în 2000 şi disponibilizarea în 2003 nu mai puteau face obiectul prezentei proceduri. Aceasta a precizat că hotărârile pe care le-a emis în legătură cu acest subiect erau definitive. În măsura în care reclamantul denunţa inechitatea procedurii de disponibilizare şi în care se pretindea victimă a unei hărţuiri, camera administrativă amintea că aceste capete de cerere nu puteau fi luate în considerare decât dacă autorităţile ecleziastice acţionaseră în mod abuziv. A subliniat că pentru a dovedi existenţa unui comportament abuziv, nu era suficient să se afirme că Biserica nu susţinuse demersurile reclamantului, ci trebuia să se arate că aceasta le-a împiedicat sau le-a obstrucţionat. Or, aşa cum aceasta constatase deja în hotărârea sa din 11 aprilie 2005 referitoare la disponibilizarea reclamantului, nimic, în opinia camerei administrative, nu permitea să se concluzioneze în speţă că autorităţile ecleziastice ar fi acţionat în mod abuziv.
În măsura în care reclamantul denunţa caracterul automat al măsurilor adoptate de Biserică, In contradicţie, în opinia acestuia, cu normele care reglementează funcţia publică, camera administrativă şi-a însuşit concluziile enunţate de Curtea administrativă a Bisericii Protestante a Uniunii în hotărârea sa din 1 martie 2002 (a se vedea Roland Reuter, decizia citată anterior). Aceasta a estimat că nu era, deci, nevoie să se pună în discuţie sistemul legii cu privire la funcţia de pastor, care prevedea pensionarea automată a unui pastor la trei ani după disponibilizarea sa decisă din motivul că eşuase într-o direcţie prosperă a parohiei. Aceasta a concluzionat că dacă pensionarea era conformă legii, cererile subsidiare ale reclamantului, precum şi acţiunea sa împotriva deciziei casei de pensii din 8 august 2006 nu puteau avea câştig de cauză.
La 7 martie 2008, camera administrativă a respins cererea reclamantului.
b) Decizia Curţii Constituţionale Federale din 9 decembrie 2008
La 10 aprilie 2008, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională Federală cu o acţiune constituţională ale cărei concluzii în ceea ce priveşte admisibilitatea şi temeinicia erau aproape identice celor din acţiunea constituţională precedentă din 24 octombrie 2005 (a se vedea supra).
La 9 decembrie 2008, o cameră compusă din trei judecători ai Curţii Constituţionale Federale nu a admis acţiunea constituţională a reclamantului (nr. 2 BvR 717/08). Aceasta a estimat că acţiunea era inadmisibilă deoarece deciziile atacate nu constituiau acte de autoritate publică. A indicat că legea fundamentală recunoştea bisericile ca instituţii independente de stat care se bucurau de dreptul de a-şi reglementa în mod autonom acţiunile interne, fără ingerinţă din partea statului. Aceasta a adăugat că faptul că bisericile aveau un statut de corporaţie de drept public nu le supunea unui control special al statului.
Curtea Constituţională Federală a continuat astfel:
„Dacă instanţele statului sunt chemate să cunoască acţiunile ecleziastice, acestea participă la procesul decizional intern al bisericilor, şi aceasta chiar dacă se străduiesc să ţină seama de autonomia bisericilor în adoptarea deciziilor lor. Experienţa arată că punerea în balanţă a intereselor în conflict în cazuri individuale poate ajunge la o creştere graduală a câmpului de control judiciar şi că poartă în ea riscul ca judecătorul statului să nu cunoască legitimitatea religioasă a unei norme ecleziastice şi să încalce astfel principiul neutralităţii statului în acţiunile religioase. Acest lucru este mai ales valabil în domeniul sensibil al dreptului de care se bucură bisericile, garantat în mod expres la art. 137 alin. 3, a doua teză din Constituţia de la Weimar, de a-şi conferi funcţiile fără intervenţii din partea statului.”
Curtea Constituţională Federală a concluzionat că, din moment ce deciziile atacate priveau pensionarea reclamantului şi stabilirea sumei pensiei lui, era vorba de un diferend într-un domeniu care făcea parte din acţiunile interne ale bisericii.
Aceasta a adăugat că acţiunea ar fi fost oricum neîntemeiată, din moment ce dispoziţiile legale ecleziastice în cauză nu încălcau dreptul constituţional şi că, mai ales, nu erau contrare principiului interzicerii arbitrarului. Dispoziţiile în litigiu, privind disponibilizarea şi pensionarea precum şi normele salariale care rezultă din acestea îşi aveau, conform Curţii Constituţionale, temeiul legal în art. 137 alin. 3 din Constituţia de la Weimar care garanta bisericilor dreptul de a-şi rezolva problemele în mod autonom şi, mai ales, de a crea posturi ecleziastice, de a numi persoane în aceste posturi şi de a stabili calităţile cerute în această privinţă. Suspendarea unui pastor din funcţiile sale atunci când direcţia prosperă a parohiei nu mai era posibilă ar constitui expresia acestei autonomii a bisericii. Curtea Constituţională a indicat, în plus, că faptul că o astfel de suspendare era posibilă independent de chestiunea de a afla cine era responsabil de situaţia constatată permitea Bisericii să reacţioneze rapid şi eficient în faţa unei situaţii de acest tip într-o parohie. Aceasta a arătat că, ţinând seama de rolul primordial al parohiilor pentru viaţa ecleziastică, posibilitatea ca bisericile să elimine astfel, situaţii de conflict avea un interes crucial pentru existenţa acestora şi că suspendarea unui pastor constituia, de altfel, o măsură mai puţin gravă decât o destituire disciplinară sau decât revocarea drepturilor care rezultă din învestirea sa ca pastor.
Curtea Constituţională Federală a examinat apoi dispoziţiile ecleziastice ale Bisericii care reglementează disponibilizarea şi pensionarea pastorilor având ca referinţă legea fundamentală. Aceasta a concluzionat că sistemul gradual al Bisericii era întemeiat pe consideraţii adecvate şi că permitea să se evite adoptarea unor măsuri mai severe. Astfel, conform Curţii Constituţionale, un pastor care nu a dat satisfacţie pentru faptul că nu a reuşit să evite sau să depăşească tensiuni grave în parohia sa dispunea de o perioadă de patru ani pentru a candida la o nouă funcţie. Dacă încercările de candidatură nu erau încununate de succes la sfârşitul acestei perioade, ar exista prezumţia că demersurile sale nu ar avea succes nici în viitor. Pensionarea persoanei interesate se analiza atunci, conform Curţii Constituţionale, ca o consecinţă lipsită de consideraţii arbitrare, la fel ca şi scăderile de salariu care rezultă din aceasta, ţinând seama de faptul că un pastor pensionat nu mai avea obligaţii profesionale şi nu putea, în consecinţă, să solicite acelaşi tratament ca un pastor în serviciu într-o parohie.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Dispoziţiile legale ale statului
Dreptul statal şi jurisprudenţa relevante sunt expuse în deciziile Baudler împotriva Germaniei (nr. 38254/04, 6 decembrie 2011) şi Roland Reuter menţionată anterior).
2. Dispoziţiile legale ale Bisericii
Conform art. 87 alin. 1 din Legea privind serviciul pastorilor Bisericii Protestante a Uniunii din 15 iunie 1996 (Kirchengesetz über die dienstrechtlichen Verhältnisse der Pfarrerinnen und Pfarrer in der Evangelischen Kirche der Union – Pfarrerdienstgesetz), decizia de a suspenda un pastor din funcţiile sale (Abberufung) are drept consecinţă pierderea conducerii parohiei de către persoana interesată. Aceasta continuă, totuşi, să îşi primească salariul. Art. 87 alin. 2 dispune că un pastor suspendat din funcţiile sale trebuie să se străduiască să îşi găsească un post nou, demers în care conducerea regională îi acordă asistenţă. Art. 87 alin. 3 prevede că un pastor suspendat din funcţiile sale are statutul de pastor disponibilizat dacă după un an nu a fost solicitat la alt post. Disponibilizarea aduce o scădere efectivă a veniturilor cu 25%. Dacă un pastor aflat în disponibilizare nu găseşte post în termen de trei ani, este dispusă pensionarea sa (ist in den Ruhestand zu versetzen) conform art. 91 alin. 1 din lege.
Capete de cerere
Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a avut acces la o instanţă. Acesta susţine că sesizarea instanţelor administrative s-ar fi soldat cu eşec, ceea ce, în opinia lui, a arătat procedura fratelui său (Roland Reuter, decizia menţionată anterior). Acesta pretinde că, în ceea ce o priveşte, Curtea Constituţională Federală a confirmat jurisprudenţa administrativă pe această temă declarând cea de-a doua acţiune constituţională a sa inadmisibilă, chiar dacă aceasta s-a pronunţat, cu titlu subsidiar, asupra temeiniciei acesteia. În opinia reclamantului, singura instituţie care a examinat fondul cererii sale a fost, în consecinţă, camera administrativă a Bisericii, care nu poate, conform acestuia, să fie calificată drept „instanţă independentă şi imparţială” în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Reclamantul adaugă că, în timp ce se afla doar la jumătatea carierei sale profesionale şi că trebuia să asigure nevoile soţiei şi ale celor trei copii ai săi, după disponibilizarea sa – care ar fi atras o scădere cu 25% a veniturilor sale – acesta ar fi fost pensionat, ceea ce ar fi avut drept consecinţă scăderea venitului lui la 58% din salariul său iniţial de pastor.
Reclamantul se plânge de altfel de absenţa motivării (primei) decizii a Curţii Constituţionale Federale din 3 februarie 2006.
În drept
Reclamantul se plânge de refuzul Curţii Constituţionale Federale şi al instanţelor administrative de a cunoaşte acţiunile sale împotriva deciziilor ecleziastice. În această privinţă, invocă art. 6 § 1 din Convenţie, al cărui fragment relevant în speţă este redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
Guvernul susţine că reclamantul nu a invocat în acţiunile sale constituţionale capetele de cerere cu care a sesizat Curtea şi că, astfel, nu a epuizat căile de atac interne. A afirmat, în plus, că reclamantul nu are calitatea de victimă, în sensul art. 34 din Convenţie, întrucât acesta se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă fără să fi încercat să sesizeze contenciosul administrativ. Guvernul admite că, în privinţa jurisprudenţei stabilite a jurisdicţiilor administrative nu se putea cere reclamantului să îşi prezinte capetele de cerere în faţa tuturor gradelor de jurisdicţie administrativă. Cu toate acestea, consideră că persoana interesată avea obligaţia să sesizeze cel puţin contenciosul administrativ în primă instanţă. În absenţa unei decizii în contenciosul administrativ, încălcarea pretinsă nu reprezintă realitate, conform Guvernului. Cererea reclamantului ar duce în definitiv la un control abstract al situaţiei legale în Germania cu privire la posibilitatea unui control judiciar al deciziilor ecleziastice şi s-ar înrudi şi mai mult cu o actio popularis neprevăzută de Convenţie.
Guvernul susţine apoi că art. 6 din Convenţie nu este în orice caz aplicabil în speţă, ţinând seama de jurisprudenţa organelor Convenţiei (în special Dudová şi Duda împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 40224/98, 30 ianuarie 2001, şi Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, 23 septembrie 2008). Acesta respinge în special argumentul reclamantului conform căruia deciziile în litigiu din speţă nu ar ţine de domeniul intern al bisericii datorită naturii lor patrimoniale. Dacă biserica poate din proprie iniţiativă să decidă să confere preoţia unei persoane şi/sau să o înlăture din funcţie - măsură intra-eclezia, putere pe care reclamantul nu o contestă -, aceasta trebuie, de asemenea, în opinia Guvernului, să fie capabilă să tragă concluziile referitoare la acoperirea socială a persoanei interesate fără a fi supusă în această privinţă controlului instanţelor statului. În opinia Guvernului, aceste două aspecte nu pot fi separate.
Celelalte argumente avansate de Guvern corespund în esenţă celor expuse în cauzele Baudler şi Roland Reuter menţionate anterior.
2. Reclamantul
Reclamantul respinge excepţiile ridicate de Guvern pentru neepuizarea căilor de atac şi pentru lipsa calităţii de victimă. Acesta afirmă că, având în vedere jurisprudenţa stabilită de instanţele administrative în domeniu, în opinia sa confirmată de Curtea Constituţională Federală, şi ţinând seama de rezultatul procedurii iniţiate de fratele său care ridica aceleaşi probleme (decizia Roland Reuter menţionată anterior), nu era obligat să se adreseze contenciosului administrativ înainte de a sesiza Curtea Constituţională Federală. Afirmă că poate pentru aceleaşi motive să susţină că este victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenţie.
Reclamantul consideră că art. 6 din Convenţie este aplicabil în prezentele cauze. Argumentele prezentate în această privinţă corespund în esenţă celor înaintate în cauza Roland Reuter menţionată anterior.
B. Observaţiile terţilor intervenienţi
1. Observaţiile comune ale Bisericilor protestante din Renania şi Germania
Bisericile protestante fac trimitere, în esenţă, la observaţiile lor făcute în cauzele Baudler şi Roland Reuter menţionate anterior. Acestea adaugă că reclamantul, adresându-se direct Curţii Constituţionale Federale, viza în realitate un control abstract al situaţiei legale în Germania în acest domeniu. Or, conform bisericilor, reclamantul avea obligaţia să sesizeze cel puţin o instanţă judecătorească. Acestea consideră că, în lipsa unei decizii a contenciosului administrativ, reclamantul nu poate susţine că este victima unei încălcări a dreptului său de acces la o instanţă şi că, de altfel, Curtea Constituţională Federală nu ar fi putut anula nicio decizie judiciară dacă acţiunea constituţională a reclamantului ar fi avut succes. Acestea arată, în plus, în detaliu, de ce art. 6 din Convenţie nu era aplicabil şi se referă în această privinţă în special la decizia Dudová şi Duda menţionată anterior şi la hotărârea Ahtinen menţionată anterior.
2. Observaţiile Guvernului austriac
Guvernul austriac se referă în mod detaliat la dispoziţiile legale care reglementează relaţia între Statul austriac şi biserici şi enumeră un anumit număr de decizii, emise în special de Curtea Supremă a Austriei, referitoare la litigii între biserici şi angajaţii acestora. În ceea ce priveşte problema controlului judiciar al deciziilor adoptate de o biserică, reiese din jurisprudenţa indicată de Guvernul austriac că instanţele publice pot, în principiu, să revadă relaţiile de muncă între o biserică şi un angajat atunci când este vorba de o relaţie contractuală. Decizia de a suspenda un ecleziast din funcţia sa ar ţine totuşi de autonomia bisericii în cauză întrucât această problemă ar fi reglementată doar de legislaţia ecleziastică. Astfel de decizii nu ar fi, prin urmare, supuse unui control din partea instanţei statului, cum nu sunt supuse controlului nici problemele băneşti care rezultă din aceste măsuri ecleziastice.
3. Observaţiile Asociaţiei pastorilor protestanţi din Renania
Asociaţia pastorilor protestanţi din Renania, care reprezintă mai ales interesele pastorilor şi vicarilor bisericii şi care este des confruntată cu disponibilizări şi pensionări ale membrilor săi, declară că susţine cauza reclamantului. Conform asociaţiei, deciziile adoptate în speţă de către camera administrativă a bisericii nu sunt în conformitate cu principiul supremaţiei dreptului, principiul protecţiei legitime (Vertrauensschutz), principiile care reglementează exercitarea puterii discreţionare şi principiul asistenţei (Fürsorgeprinzip). Asociaţia concluzionează că, dacă autorităţile şi instanţele ecleziastice nu respectă aceste principii în pofida faptului că bisericile sunt supuse legilor aplicabile tuturor, art. 6 din Convenţie garantează posibilitatea de a sesiza instanţele statului care ar trebui să poată examina cel puţin validitatea (Wirksamkeit) măsurilor ecleziastice.
C. Aprecierea Curţii
Curtea reaminteşte că art. 6 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să cunoască orice plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acesta stabileşte, astfel, „dreptul la instanţă”, din care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, nr. 36, seria A nr. 18).
În speţă, Curtea observă că Guvernul pledează pentru neepuizarea căilor de atac interne şi că acesta contestă calitatea de victimă a reclamantului. Aceasta observă, totuşi, că nu este nevoie să se pronunţe asupra excepţiilor decât dacă art. 6 din Convenţie este aplicabil procedurilor urmate în prezentele cauze, în special dacă Curtea Constituţională Federală a fost sesizată cu privire la o plângere care vizează un „drept” cu caracter civil pe care dreptul intern german i-l recunoştea reclamantului, în măsură să determine aplicarea acestui articol (Decizia Dudová şi Duda, menţionată anterior).
Curtea aminteşte că art. 6 din Convenţie nu asigură drepturilor cu caracter civil niciun conţinut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante şi că aceasta nu ar putea crea, prin interpretarea acestei dispoziţii, un drept material neavând niciun temei legal în statul în cauză. Aceasta reafirmă că garanţiile acestei dispoziţii nu au valoare decât pentru drepturile despre care putem spune, cel puţin în mod întemeiat, că sunt recunoscute în dreptul intern, indiferent dacă sunt sau nu protejate în plus de Convenţie [Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 117, CEDO 2005‑X, şi Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 45, 23 martie 2010].
Curtea aminteşte, în plus, că pentru a aprecia dacă există un „drept” cu caracter civil în sensul art. 6 din Convenţie, trebuie să se ia ca punct de plecare dispoziţiile din legislaţia naţională relevantă şi interpretarea pe care instanţele interne o dau acesteia [Roche, menţionată anterior, pct. 120; Markovic şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 1398/03, pct. 95, CEDO 2006‑XIV; Masson şi Van Zon împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A nr. 327-A, şi Ahtinen menţionată anterior, pct. 38)].
În speţă, Curtea notează că, în cele două proceduri, reclamantul nu şi-a prezentat capetele de cerere în faţa instanţelor de contencios administrativ ci a sesizat direct Curtea Constituţională Federală. Dacă aceasta nu a ataşat nicio motivare primei decizii de neadmitere, a declarat cea de-a doua acţiune constituţională a reclamantului inadmisibilă din motivul că deciziile atacate nu constituiau acte care intrau în sfera de competenţă a autorităţii publice şi că era vorba de un diferend într-un domeniu care făcea parte din acţiunile interne ale bisericii.
Curtea observă că, şi cu alte ocazii, Curtea Constituţională Federală a confirmat jurisprudenţa constantă a instanţelor administrative şi în ceea ce priveşte probleme care vizau statutul unui preot al cultului şi în ceea ce priveşte consecinţele patrimoniale ale acestor decizii (Baudler şi Roland Reuter, decizii menţionate anterior).
Curtea concluzionează că argumentele aduse de reclamant în faţa instanţei constituţionale, exprimate în termeni aproape identici cu cele prezentate în acţiunea constituţională a fratelui său, nu au găsit sprijin nici în dreptul german, nici în jurisprudenţa instanţelor administrative (Baudler şi Roland Reuter, decizii menţionate anterior).
Curtea estimează în plus că, ţinând seama de concluziile sale în cauzele Baudler şi Roland Reuter, menţionate anterior, existenţa noii jurisprudenţe a Curţii Federale de Justiţie nu este de natură să schimbe această observaţie în ceea ce priveşte existenţa unui drept recunoscut în dreptul intern, în măsură să determine aplicarea art. 6 din Convenţie. De altfel, dacă examinarea incidentă de către Curtea Constituţională Federală a temeiniciei celei de-a doua acţiuni constituţionale a reclamantului poate, ţinându-se seama de caracterul său aprofundat în speţă, să influenţeze concluziile privind motivul întemeiat pe lipsa accesului la o instanţă, această circumstanţă nu ar putea avea influenţă, în opinia Curţii, asupra problemei dacă există sau nu un drept recunoscut în sistemul juridic german.
În aceste circumstanţe, Curtea estimează că procedurile iniţiate de reclamant nu au vizat un drept despre care s-ar putea susţine, în mod credibil, că este recunoscut în dreptul german. În consecinţă, art. 6 § 1 din Convenţie nu este aplicabil în speţă.
Prin urmare, cererile trebuie respinse ca incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în conformitate cu art. 35 § 3 a) şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să conexeze cererile;
Declară cererile inadmisibile.
Claudia WesterdiekDean Spielmann
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy