©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza REIZ contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 37292/02)
Hotărâre
Strasbourg
28 septembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Reiz contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
V. Zagrebelsky
E. Myjer
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele, judecători
şi Dl. V. Berger, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 7 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 37292/02) îndreptată împotriva României ai cărei cetăţeni, care au de asemenea şi cetăţenia germană, Dl. Iosif Reiz şi Doamna Elena Reiz, (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 28 iunie 2001 în temeiul art. 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Dl. I. Blaga, care locuieşte la Satu Mare, în România. (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Dl. B. Aurescu, apoi de D.na R. Rizoiu şi în final de D.na B. Rămăşcanu, care i-a înlocuit în aceste funcţii.
3. La 5 ianuarie 2004 Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
În temeiul articolului 44 § 1 a) al Regulamentului Curţii, ea a transmis de asemenea o copie a cererii Guvernului german care nu a dorit să-şi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a treia remaniată astfel (articolul 52 § 1).
DE FAPT
5. Reclamanţii (soţ şi soţie) s-au născut în 1929 şi respectiv în 1932 şi locuiesc la Düsseldorf.
6. Printr-o hotărâre definitivă din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel Oradea a constatat că reclamanţii erau proprietarii unui imobil situat la nr. 22 pe strada Turturelelor în Satu Mare. Ea a constatat de asemenea nulitatea contractului de vânzare încheiat de stat, care a deţinut imobilul, cu locatari. Apoi, sprijinindu-se pe o expertiză tehnică ce a stabilit să locatarii au dublat valoarea imobilului prin lucrările de îmbunătăţire evaluate la 157 370 000 lei româneşti (ROL), ea a condamnat reclamanţii să plătească locatarilor suma de 157 370 000 ROL cu titlu de investiţii şi a ordonat evacuarea locatarilor începând de la data la care reclamanţii le vor fi plătit despăgubirea şi le vor fi oferit o altă locuinţă.
7. Printr-o sentinţă preliminară din 23 august 2001, Tribunalul Satu Mare a dat curs cererii locatarilor, formulată prin intermediul unui executor judecătoresc şi a ordonat executarea forţată a hotărârii din 15 noiembrie 2000. Apelul înaintat de Dl. Blaga în numele reclamanţilor a fost respins printr-o hotărâre din 16 octombrie 2001, Tribunalul judeţean Satu Mare constatând că mandatarul nu avea puteri atribuite de reclamanţi să exercite această cale de atac. Această hotărâre a devenit definitivă în lipsa recursului din partea reclamanţilor.
8. În acelaşi timp executorul judecătoresc a continuat demersurile sale în vederea executării forţate a hotărârii din 15 noiembrie 2000. Astfel, la 3 septembrie 2001 el a somat reclamanţii să plătească 260 099 253 ROL reprezentând suma reactualizată prevăzută de hotărârea citată anterior, informându-i de asemenea că în caz de refuz de plată imobilul va fi scos la licitaţie.
9. În lipsa plăţii din partea reclamanţilor, la 27 septembrie 2001, executorul judecătoresc a publicat un anunţ de vânzare prin licitaţie a imobilului, având drept preţ de plecare suma de 385 000 000 ROL stabilită printr-o expertiză tehnică, sumă pentru care imobilul a fost vândut la 29 octombrie 2001.
10. La 14 noiembrie 2001, în prezenţa locatarilor şi a reclamantei, executorul a împărţit preţul imobilului între părţi şi a redactat un proces-verbal. Reclamanţii au încasat 119 699 747 ROL.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE LA ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
11. Reclamanţii invocă faptul că imposibilitatea de fi executată hotărârea din 15 noiembrie 2000 le-a îngrădit dreptul lor de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată echitabil (...), de un tribunal (...) care va decide (...) contestaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).”
A. Asupra admisibilităţii
12. Curtea constată că plângerea nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu întâmpină nici-un motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
13. Guvernul aminteşte că în cazul în speţă debitorul obligaţiei era o persoană particulară şi că iniţiativa executării îi aparţinea creditorului, statul nefiind obligat să execute ex officio hotărârea din 15 noiembrie 2000. În opinia Guvernului, respectiva hotărâre a fost executată, ţinând cont de procesul-verbal din 14 noiembrie 2001.
14. Reclamanţii se opun acestei teorii. Atât înainte cât şi după comunicarea cererii, ei au menţionat că imobilul a fost vândut de locatari împotriva voinţei lor.
15. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent de ce instanţă ţine, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
16. Cu toate acestea, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să pună în executare fiecare sentinţă cu caracter civil indiferent care ar fi ea şi indiferent care ar fi circumstanţele (Sanglier contra Franţei, nr.50342/99, § 39, 27 mai 2003). Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei decizii judiciare şi omit să o facă, această inerţie atrage răspunderea statului în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei (Scollo contra Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag. 55, § 44).
17. În prezenta cauză hotărârea definitivă a ordonat reclamanţilor să restituie investiţiile locatarilor, restituirea imobilului fiind subordonată acestei plăţi. Ori Curtea constată că în lipsa plăţii din partea reclamanţilor, locatarii au demarat executarea forţată a hotărârii.
18. Este adevărat că de la vânzarea imobilului, la 29 octombrie 2001, reclamanţilor le-a fost imposibil să reintre în posesia bunului. Cu toate acestea, această vânzare a fost efectuată de executorul judecătoresc cu acordul tribunalelor, în cadrul executării forţate a hotărârii din 15 noiembrie 2000 şi nu pune nici-o problemă de arbitrar sau de inechitate, ţinând cont mai ales de refuzul reclamanţilor de a-şi executa obligaţiile ce decurg din respectiva hotărâre. De asemenea, ei au înţeles diferenţa dintre preţul de vânzare şi datoria lor faţă de locatari.
19. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că hotărârea din 15 noiembrie 2000 a fost executată.
20. Curtea regretă în fine faptul că reclamanţii nu au informat-o asupra adevăratei naturi a vânzării imobilului de către cumpărători, despre care a luat cunoştinţă în urma observaţiilor Guvernului.
21. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că autorităţile nu şi-au încălcat obligaţia de a asigura reclamanţilor un acces efectiv la tribunal, aşa cum o cere articolul 6 § 1.
Prin urmare, Curtea concluzionează că nu s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL I AL PROTOCOLULUI NR. 1
22. Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării hotărârii din 15 noiembrie 2000 şi a obligaţiilor exorbitante cu care au fost însărcinaţi prin respectiva hotărâre. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr.1, redactat astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune
în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi.”
23. Guvernul menţionează că în cazul în speţă nu este vorba despre un amestec al autorităţilor statului, în măsura în care reclamanţii au pierdut proprietatea imobilului lor din cauza nexecutării propriilor lor obligaţii ce decurg din hotărârea citată anterior. El concluzionează că reclamanţii şi-au pierdut calitatea de victime.
24. Reclamanţii contestă poziţia Guvernului şi amintesc că din cauza acţiunilor statului care le-a vândut imobilul şi i-a condamnat la despăgubiri exorbitante ei nu mai pot intra în posesia imobilului lor.
25. Curtea consideră că problema de a şti dacă reclamanţii continuă să aibă calitatea de victime este strâns legată de fondul acestei plângeri, care este de altfel legat de cel examinat mai sus şi trebuie deci să fie de asemenea declarat admisibil.
26. Pe fondul plâncerii Curtea aminteşte că ea a constatat deja că hotărârea din 15 noiembrie 2000 a fost executată, reclamanţii încasând o cumă ce reprezintă diferenţa dintre preţul imobilului lor şi despăgubirile la care au fost condamnaţi. Ea aminteşte de asemenea că a constatat că vânzarea imobilului reclamanţilor s-a făcut cu acordul instanţelor şi fără nici-un indiciu de arbitrar sau de inechitate. Ea constată, în fine, că în cazul în speţă este vorba despre un litigiu patrimonial între persoane private, care nu atrage, în principiu, răspunderea statului.
Prin urmare, Curtea consideră că în cazul în speţă există o imposibilitate obiectivă pentru reclamanţi de a obţine dreptul de a beneficia de imobil care nu este atribuibilă în nici-un fel statului.
27. În privinţa caracterului pretins exorbitant al despăgubirii pe care reclamanţii au fost condamnaţi să o plătească cumpărătorilor, Curtea constată că suma respectivă a fost stabilită de tribunalele interne bazându-se pe expertiza tehnică a imobilului; ea aminteşte că admisibilitatea şi aprecierea probelor ţin în primul rând de dreptul intern şi de instanţele naţionale.
28. În orice ca, din cauza motivelor similare cu cele expuse privind plângerea inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că nu se poate concluziona că statul a adus vreo atingere drepturilor reclamanţilor garantate de articolul 1 citat anterior.
29. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că nu s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide că nu s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 28 septembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy