©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 17 ianuarie 2008
în Cauza IRING împotriva României
(Cererea nr. 34783/02)
Strasbourg
07 februarie 2008
Devenită definitivă la 07.05.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Iring împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 17 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 34783/02) introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, MM. Vasile Arpad Iring şi Alexandru Iring (« reclamanţii »), au sesizat Curtea la data de 5 august 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl. Ovidiu Podaru, avocat în Cluj‑Napoca. După decesul lui Alexandru Iring, în data de 2 octombrie 2002, nici un moştenitor nu s-a interesat de continuarea procedurii în numele său. După această dată, Dl. Ovidiu Podaru nu l-a mai reprezentat în faţa Curţii decât pe Vasile Arpad Iring. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului afacerilor externe.
3. În data de 15 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPTCircumstanţele cauzei
4. Reclamanţii, fraţi, s-u născut în 1932 şi respectiv 1930, domiciliaţi în Cluj-Napoca şi respectiv Oraviţa.
5. În 1959, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, Statul a luat în posesie un bun imobiliar, situat în nr. 3 str. Paris, Cluj-Napoca, şi constituit dintr-un imobil compus din patru apartamente şi terenul de sub acestea, aparţinând părinţilor reclamanţilor.
6. La 10 aprilie 1996, reclamanţii au solicitat comisiei locale să aplice legea nr. 112/1995 (« comisia ») în vederea restituirii bunului imobiliar sau acordarea unei despăgubiri. Comisia i-a informat că restituirea imobilului nu era posibilă, dar că ar putea primi o despăgubire.
7. La 18 decembrie 1996 şi 10 februarie 1997, întreprinderea C., girantă a bunurilor imobiliare ale Statului, a vândut apartamentele nr. 4 şi 2 din imobil soţilor H. şi E.E., ai căror locatari erau.
8. La 12 martie 1997, reclamanţii au sesizat din nou comisia pentru a solicita restituirea bunului şi pentru a soma întreprindere ÎMPOTRIVA să nu mai vândă apartamentele.
9. Le 20 martie 1997, apartamentul nr. 1 a fost vândut soţilor C.
10. În 1998, comisia a propus reclamanţilor o despăgubire pentru bunurile lor, dar aceştia au refuzat-o din cauza sumei acordate, pe care ei au considerat-o derizorie.
1. Acţiune în revendicare
11. În 1999, reclamanţii au sesizat Tribunalul de primă instanţă au sesizat tribunalul de primă instanţă Cluj‑Napoca asupra unei acţiuni în revendicare a bunului imobiliar sus-menţionat împotriva primăriei din Cluj-Napoca (« primăria »).
12. Printr-o decizie din 21 septembrie 1999, Tribunalul de primă instanţă a admis acţiunea, a constatat că Statul a luat în posesie imobilul fără titlu valabil şi a ordonat părţii inculpate să restituie imobilul. De asemenea, a ordonat înscrierea dreptului reclamanţilor în registrul funciar, aceştia fiind titularii cotă-parte cu valoare egală.
13. La apelul primăriei, prin decizia din 22 februarie 2000, Tribunalul judeţean Cluj a respins acţiunea reclamanţilor.
14. Printr-o hotărâre definitivă din 4 iulie 2000, Curtea de apel Cluj a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia de apel şi a confirmat decizia dată de prima instanţă. Aceasta a considerat că, deşi reclamanţii au urmat procedura specială din legea nr. 112/1995, puteau în continuare să solicite restituirea bunului, introducând o acţiune în revendicare conform dreptului comun. În consecinţă, a constatat ilegalitatea naţionalizării şi a ordonat înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.
15. Reclamanţii au fost puşi în posesia apartamentului nr. 3 situat în imobilul litigios.
16. Printr-o decizie din 15 august 2000, comisia a constat că legea nr. 112/1995 nu se aplica reclamanţilor, în măsura în care decizia definitivă din 4 iulie 2000 le dăduse câştig de cauză şi că, în consecinţă, nu mai trebuia să le fie acordată vreo despăgubire.
2. Acţiuni în anularea contractelor de vânzare
17. Reclamanţii au sesizat jurisdicţiile naţionale încercând anularea contractelor de vânzare asupra apartamentelor numerele 4, 2 şi 1.
a) Acţiune în anularea contractului de vânzare din 18 decembrie 1996
18. În 2000, reclamanţii au sesizat Tribunalul de primă instanţă din Cluj‑Napoca asupra unei acţiune contra primăriei, întreprinderii şi soţilor H., pentru anularea contractului de vânzare din 18 decembrie 1996 asupra apartamentului nr. 4. Aceştia au arătat că sunt proprietarii imobilului în baza deciziei din 21 septembrie 1999 şi că, în măsura în care naţionalizare a fost ilegală, Statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului. Printr-o decizie din 20 octombrie 2000, Tribunalul de primă instanţă din Cluj-Napoca a admis Printr-o decizie din 16 mai 2001, Tribunalul judeţean Cluj admis apelul soţilor H., şi a respins acţiunea reclamanţilor. Aceştia au considerat că reiese din probele de la dosar că soţii H. Erau de bună credinţă în momentul încheierii contractului. Această decizie a fost confirmată prin recursul reclamanţilor, printr-o hotărâre definitivă dată de Curtea de apel Cluj du 13 septembrie 2001.
b) Acţiune în anularea contractului de vânzare din 10 februarie 1997
19. La 25 august 2000, reclamanţii au sesizat Tribunalul de primă instanţă Cluj-Napoca asupra unei acţiune contra T.I., moştenitor al E.E., primăria şi Printr-o decizie din 26 octombrie 2001, tribunalul le-a respins acţiunea, pe motiv că E.E. era de bună credinţă în momentul încheierii contractului.
20. Printr-o decizie din 11 februarie 2002, Tribunalul judeţean a admis apelul T.I. şi a condamnat reclamanţii la rambursarea cheltuielilor suportate în cadrul procedurii.
21. Printr-o hotărâre definitivă din 27 iunie 2002, Curtea de apel a anulat recursul reclamanţilor pentru ne-respectarea cerinţelor procedurale, anume ne-depunerea mijloacelor de recurs în timp legal.
c) Acţiune în anularea contractului de vânzare din 20 martie 1997
22. La 25 octombrie 2000, reclamanţii au sesizat Tribunalul de primă instanţă Cluj-Napoca asupra unei acţiuni pentru anularea contractului sus-amintit asupra apartamentului nr. 2. Printr-o decizie din 15 octombrie 2001, tribunalul le-a respins acţiunea, pe motiv că soţii erau de bună credinţă şi că în baza articolului 46 § 2 din legea nr. 10/2001 asupra regimului juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat, contractul nu putea fi anulat.
23. Această decizie a fost confirmată prin apelul şi recursul reclamanţilor, printr-o decizie a Tribunalului judeţean din Cluj din 13 februarie 2002 şi printr-o decizie dată de Curtea de apel Cluj din 9 mai 2002.
3. Demersuri în vederea obţinerii restituirii imobilului în baza legii nr. 10/2001
24. La 18 octombrie 2001, reclamanţii au solicitat primăriei restituirea în natură sau în echivalent a bunului lor, în baza dispoziţiilor legii nr. 10/2001. Din dosar reiese că această cerere nu a avut urmări până în prezent.
4. Decesul reclamantului Alexandru Iring
25. La 2 octombrie 2002, Alexandru Iring a decedat lăsând ca legatar universal pe doamna S.A.G., în baza unui testament redactat la 23 septembrie 2002. Valabilitatea acestui testament a fost confirmată prin recursul lui Vasile Arpad Iring, printr-o hotărâre definitivă a Curţii de apel Timişoara din 16 noiembrie 2006.
26. Prin scrisoarea din 20 august 2007 cu confirmare de primire trimisă la adresa menţionată de Alexandru Iring în formularul de cerere şi care este identică cu a S.A.G., grefierul a solicitat eventualilor moştenitori ai reclamantului să precizeze dacă doreau continuarea cererii, atrăgându-le atenţia asupra faptului că în lipsa unui răspuns până la 10 septembrie 2007, Curtea putea şterge cererea de pe rol. La 14 septembrie 2007, scrisoarea a revenit Curţii cu menţiunea „ne-reclamată”. Prin scrisoarea din 3 octombrie 2007, cu confirmare de primire grefierul a solicitat dnei. S.A.G. să precizeze dacă dorea continuarea procedurii în calitate de legatar a lui Alexandru Iring, atrăgând atenţia asupra faptului că în lipsa unui răspuns până la 24 octombrie 2007, Curtea putea şterge cererea de pe rol. La 17 octombrie 2007, scrisoarea a revenit Curţii cu menţiunea « destinatarul a părăsit ţara ».
II. DREPT ŞI PRACTICĂ INTERNĂ PERTINENTE
27. Dispoziţiile legale şi ale jurisprudenţei interne pertinente sunt descrise în deciziile Brumărescu împotriva România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva România (nr. 57001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19‑26) şi Păduraru împotriva România (nr. 63252/00, §§ 38‑53, 1 decembrie 2005).
28. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 asupra regimului juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege lărgea formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o despăgubire sub formă de bunuri şi servicii şi o indemnizaţie sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă valorii de piaţă a bunului ce nu putea fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
29. Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin legea nr. 247/2005 au următorul conţinut :
Articolul 1
(1) Imobilele preluate in mod abuziv de stat (...) in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor si nerestituite se restituie, de regula in natura.
(2) In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri ori servicii (...) cu acordul persoanei îndreptăţite, sau prin acordare de despăgubiri băneşti în conformitate cu dispoziţiile speciale privind determinarea şi plata despăgubirilor pentru bunurile luate în mod abuziv
Articolul 10
1) In situaţia imobilelor preluate in mod abuziv si demolate total sau parţial restituirea in natura se dispune pentru terenul liber si pentru construcţiile ramase nedemolate, urmând sa se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcţiile demolate si terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Articolul 20
« 1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost vândut [către terţi] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut [către terţi] cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
30. Articolele 13 şi 16 din titlul VII din legea nr. 247/2005, de asemenea pertinente pentru prezenta cauză, au următorul conţinut:
Articolul 13
« 1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare „Comisia centrală”
Articolul 16
« 1) Deciziile emise de entităţile învestite cu restituirea bunurilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire (...), se predau Secretariatului Comisiei Centrale în termen de cel mult 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) Cererile de restituire formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale, (...) în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor autorităţilor competente pentru restituirea bunurilor.
5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă. Acestea vor fi apoi transmise autorităţii însărcinată cu evaluarea , în vederea întocmirii raportului de evaluare.
6) (...) societatea de evaluatori desemnată va întocmi raportul de evaluare conform procedurii prevăzute în acest sens, şi pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
31. Funcţionarea societăţii pe acţiuni « Proprietatea » este descrisă în cauza Radu împotriva România (nr. 13309/03, §§ 18‑20, 20 iulie 2006).
32. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul oficial din 29 iunie 2007 şi priveşte accelerarea procedurii de despăgubire pentru imobilele luate abuziv de stat .
Conform articolului 181 din titlul I din ordonanţă, dacă Comisia centrală a decis acordarea de despăgubiri a căror valoare nu depăşeşte 500 000 lei noi (RON), beneficiarii pot opta între acţiuni la « Proprietatea » şi acordarea despăgubirilor băneşti. Pentru sumele mai mari de 500 000 RON, persoanele interesate pot reclama despăgubiri băneşti în valoare de până la 500 000 RON, şi vor primi acţiuni le « Proprietatea » pentru restul.
Conform articolului 7 din titlul II din ordonanţă, în şase luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii gerante a « Proprietatea ».
ÎN DREPT
I. RADIEREA CAZULUI DE PE ROL ÎN CEEA CE-L PRIVEŞTE PE RECLAMANTUL ALEXANDRU IRING
33. Curtea notează că după decesul lui Alexandru Iring, nimeni nu şi-a manifestat interesul de a continua cererea în numele său (vezi paragrafele 27 şi 28 de mai sus). În consecinţă, curtea consideră că eventualii moştenitori nu doresc menţinerea cererii, în sensul articolului 37 § 1 a) din Convenţie. Între altele, aşa cum reiese din dosar, M. Vasile Arpad Iring nu este moştenitorul fratelui său Alexandru Iring, şi în consecinţă nu poate continua cererea în numele acestuia. Astfel, conform articolului 37 § 1 in fine, Curtea estimează că nici o circumstanţă particulară cu privire la drepturile garantate de Convenţie şi de protocoale nu cer continuarea examinării cererii în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea reclamant.
34. În consecinţă, cazul va fi radiat în ceea ce-l priveşte pe reclamantul Alexandru Iring. Din aceste motive de ordin practic, prezenta decizie va continua să îl numească pe dl. Vasile Arpad Iring « reclamantul ».
II. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 DIN CONVENŢIE
35. Reclamantul susţine că a trebuit să aştepte pentru dreptul său de proprietate asupra celor trei apartamente din imobilul în cauză, din cauza respingerii acţiunilor sale pentru anularea contractelor de vânzare a acestor apartamente. Acesta invocă articolul 1 din Protocolul nr. :
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute prin lege şi în principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra acceptabilităţii
1. Asupra excepţiei Guvernului privind ne-epuizarea căilor de recurs interne în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2
36. Guvernul invocă ne-epuizarea căilor de recurs intern de către reclamant, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, pe motiv că acesta ar fi trebuit să sesizeze tribunalele interne de apel şi recurs contre deciziei din 26 octombrie 2001, respectând cerinţele procedurale de drept intern.
37. Reclamantul contestă teza Guvernului şi estimează că acţiunea indicată de Guvern nu era o cale de recurs eficientă, după cum s-a demonstrat prin emiterea acţiunilor în anulare ale contractelor de vânzare pentru apartamentele nr. 1 şi 4. Acesta indică faptul că a încercat să obţină o reparaţie a prejudiciului suferit în drept intern, utilizând recursul stabilit prin legea nr. 10/2001, care obligă autorităţile naţionale să trateze cererile de restituire în termen de şase luni. Totuşi, cererea sa a rămas fără răspuns până în prezent.
38. Curtea aminteşte că regula de epuizare a căilor de recurs intern vizează acordarea Statelor contractante ocazia de a preveni sau redresa presupusele încălcări înainte ca respectivele încălcări să îi fie transmise. Această regulă se bazează pe ipoteza conform căreia ordinea internă oferă posibilitatea unui recurs efectiv în ceea ce priveşte presupusele încălcări şi este disponibil atât în teorie cât şi în practică, respectiv că acestea erau accesibile, puteau oferi reclamantului redresarea plângerilor sale şi prezenta perspective rezonabile de succes (a se consulta, printre altele, Sejdovic împotriva Italia [GC], nr. 56581/00, §§ 43 şi 46, CEDO 2006-...).
39. Totuşi, Curtea reiterează faptul că trimiterea unei cauze în justiţie nu constituie o cale de recurs ce poate fi epuizată de reclamant întrucât acesta se plânge de un act pozitiv al autorităţilor. Cum ar fi în cazul în care reclamantul contestă imposibilitatea de a se bucura de un imobil restituit de autorităţi din cauza vânzării acestuia unor terţi (vezi, mutatis mutandis, decizia Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis împotriva Grecia [GC], nr. 31107/96, § 47 in fine, CEDO 1999–II, şi Mihai-Iulian Popescu împotriva România, nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005).
40. În virtutea celor precedente, Curtea consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare invocată de Guvern împotriva celui ce a cumpărat bunul litigios nu constituie o cale de recurs de epuizat. În consecinţă, această excepţie trebuie respinsă.
2. Asupra excepţiei Guvernului din cauza ne-respectării termenului de şase luni în cea ce priveşte apartamentul nr. 4
41. Guvernul ridică inacceptabilitatea cererii privind apartamentul nr. 4 pentru ne-respectarea termenului de şase luni, în condiţiile în care cererea a fost introdusă la 5 august 2002 în timp ce ultima decizie internă definitivă privind apartamentul sus-menţionat a fost dată de Curtea de apel Cluj în 13 septembrie 2001.
42. Reclamantul subliniază că şi în prezent este privat de posibilitatea de a se bucura de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, şi că se află în imposibilitatea de a obţine o indemnizaţie pentru bunul său.
43. Curtea aminteşte că a respins deja o excepţie similară a Guvernului şi că a judecat presupuse imposibilitatea a reclamanţilor de a se bucura timp ce mai mulţi ani de dreptul lor de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (Funke împotriva României, nr. 16891/02, § 19-20, 26 aprilie 2007). După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în acest caz. În consecinţă, şi această excepţie trebuie respinsă.
3. Asupra fundamentării cererii
44. Curtea constată că cererea nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea relevă că aceasta nu se loveşte de nici un motiv de neacceptabilitate. În consecinţă, aceasta trebuie declarată acceptabilă.
B. Pe fond
45. Guvernul prezintă reforma instituită prin legea nr. 247/2005 ce modifică legea nr. 10/2001, care are ca obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care o astfel de restituire se dovedeşte imposibilă, să acorde o despăgubire constând în participarea în calitate de acţionar în cadrul unui organism de plasament de valori imobiliare, Proprietatea, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. Guvernul încheie şi spune că reparaţia prevăzută de legislaţia românească răspunde exigenţelor jurisprudenţei Curţii şi că întârzierea în acordarea despăgubirii nu afectează echilibrul intereselor prezentate.
46. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta expune că mecanismul prevăzut prin legea nr. 247/2005 nu a dus până în prezent la acordarea vreunei despăgubiri. Acesta invită Curtea să constate că privarea de dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză, combinată cu absenţa totală a despăgubirilor timp de mai mulţi ani, au dus la suportarea unor cheltuieli disproporţionate şi excesive, incompatibile cu dreptul la respectul bunurilor garantat prin articolul 1 din protocolul nr. 1.
47. Curtea aminteşte că a judecat deja faptul că vânzarea de către Stat a unui bun către terţe persoane, chiar dacă înainte de confirmarea în justiţie a dreptului de proprietate a persoanei şi chiar dacă terţele persoane erau de bună credinţă, se consideră privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri este contrară articolului 1 din protocolul nr. 1 (Străin amintit anterior, §§ 39, 43 şi 59).
48. Curtea a constat de asemenea că într-o altă cauză Statul nu a reacţionat în timp util şi cu coerenţă faţă de problema de interes general constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. Aceasta consideră că incertitudinea generală creată s-a repercutat şi asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera bunurile chiar dacă dispunea de o hotărâre definitivă care obliga Statul să i le restituie (Păduraru, citat, § 112).
49. În speţă, Curtea nu înţelege motivul pentru a se îndepărta de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind aceeaşi. Astfel, deşi nu era proprietarul legitim al bunului, Statul l-a vândut unor terţi, şi dreptul intern nu permite reclamantului să obţină o despăgubire.
50. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în baza legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nu a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Pentru aceasta. Guvernul a admis că poate obţine titluri de participaţie în cadrul unui organism colectiv de valori imobiliare (Proprietatea) în baza legii nr. 10/2001, în valoarea bunului stabilită de expertiză, Curtea notează că cererea reclamantului depusă în baza legii nr. 10/2001 nu a fost încă examinată de autorităţile competente.
51. Curtea reiterează printre altele constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent de manieră că permită acordarea efectivă a vreunei despăgubiri reclamantului (a se vedea, printre altele, cazurile Radu, citat anterior, şi Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, § 39, 12 octombrie 2006). Mai mult, nici legea nr. 10/2001, şi nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit de absenţa prelungită a despăgubirilor, aşa cum reclamantul s-a văzut privat de bunurile sale (Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006 şi Florescu împotriva României, nr. 41857/02, § 32, 8 martie 2007).
52. Astfel, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu absenţa totală a despăgubirii timp de peste şapte ani, l-au făcut să suporte cheltuieli disproporţionate şi excesive, incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din protocolul nr. 1.
53. Astfel, se consideră încălcarea acestei dispoziţii în această speţă.
ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
54. În baza termenilor articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenţia sau protocolul şi dacă dreptul
intern al Părţii contractante nu permite ştergerea, decât în mod parţial, această
încălcare, Curtea acordă părţii lezate o despăgubire echitabilă, dacă este cazul.»
A. Despăgubire
55. În cadrul observaţiilor sale prezentate cu titlu de despăgubire echitabilă, reclamantul solicită 190 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentelor litigioase şi a terenului aferent, pe baza raportului de expertiză din mai 2006. Acesta reclamă de asemenea 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit. Prin scrisoarea din 10 octombrie 2007, reclamantul informează Curtea că valoarea actuală a bunului său imobiliar este de 405 340 EUR, conform calculelor sale şi plecând de la raportul de expertiză furnizat de Guvern şi pe baza anunţurilor imobiliare din ziarele locale .
56. Guvernul notează cu titlu liminar că nici un moştenitor al lui Alexandru Iring nu a continuat procedura şi că Vasile Arpad Iring nu este proprietarul decât a jumătate din bunul imobiliar compus din clădirea şi terenul aferent. Conform Guvernului, valoarea de piaţă a apartamentelor nr. 1, 2 şi 4 din imobil şi terenul aferent este, conform expertizei din iulie 2006, 140 169 EUR fără taxa pe valoare adăugată. În ceea ce priveşte valoarea actuală a imobilului, Guvernul face referire la raportul de expertiză din iulie 2006 şi remarcă că reclamantul nu a furniza un nou raport de expertiză care să justifice suma de 405 340 EUR.
57. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul estimează că nu există nici o legătură de cauzalitate între suma solicitată şi presupusa încălcare a Convenţiei. Acesta consideră că această sumă este, în orice caz, excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
58. Curtea aminteşte o decizie ce constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a rezolva încălcarea şi de a şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea parţială a consecinţelor unei astfel de încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea legată de încălcarea Convenţiei.
59. Printre elementele luate în considerare de Curte figurează prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv sub formă de consecinţă directă a presupusei încălcări, şi prejudiciul moral, respectiv reparaţiile din partea statului reclamat, a dezacordurilor şi incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi alte prejudicii ne-materiale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italie, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
60. În speţă, pentru determinarea prejudiciului material, curtea notează că reclamantul şi Guvernul au transmis câte o evaluare a apartamentelor litigioase. Curtea relevă, printre altele, că din dosar reiese faptul că reclamantul şi Alexandru Iring erau co-proprietari ai apartamentelor, reclamantul fiind proprietarul a jumătate din bunurile în cauză (vezi par. 12 de mai sus). Dacă nu reiese din documentele şi informaţiile furnizate de către părţi conform cărora reclamantul şi eventualii moştenitori ai lui Alexandru Iring au împărţit apartamentele nr. 1, 2 şi 4 în cauză şi terenul, Curtea nu va putea ordona Guvernului să restituie reclamantului apartamentele sus-menţionate integral, sau o parte din aceste bunuri.
61. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează că valoarea de piaţă actuală a părţii reclamantului din apartamentele nr. 1, 2 şi 4 şi din terenul aferent la 174 000 EUR.
62. În consecinţă, statuând în echitate conform articolului 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului suma de 174 000 EUR.
63. În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la o serie de dezacorduri şi incertitudini, pentru care suma de 2 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
64. Reclamantul solicită 1 500 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 100 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii. El trimite cu acest titlu documente justificative.
65. Guvernul nu contestă acest punct.
66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli de judecată.
C. Majorări de întârziere
67. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide radierea de pe rol a cererii în ceea ce-l priveşte pe Alexandru Iring;
2. declară cererea admisibilă în privinţa lui Vasile Arpad Iring ;
3. declară cererea admisibilă în privinţa articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii 174 000 (o sută şaptezeci şi patru de mii de euro) pentru prejudiciul material, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru prejudiciu moral şi 500 euro (cinci sute de euro) pentru costuri şi cheltuieli
b) că sumele respective vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că la acestea se adaugă orice alte sume cu titlu de impozit ;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 7 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy