©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Ringvold împotriva Norvegiei – 34964/97
Hotărârea din 11.02.2003 (Secţia a III-a)
Art. 6
Procedură civilă
Art. 6 § 2
Prezumţia de nevinovăţie
Acordarea unei reparaţii în cadrul unei proceduri civile îndreptate împotriva unei persoane achitate anterior pe latura penală pentru aceleaşi fapte: neîncălcare
În fapt – Reclamantul a fost achitat pentru infracţiunea de agresiuni sexuale asupra unei minore. Instanţa a respins totodată cererea de despăgubiri formulată de victimă. Aceasta din urmă a declarat apel împotriva deciziei la Curtea Supremă, care a dispus Tribunalului Oslo să audieze martori şi a încuviinţat depunerea la dosar a unor documente aferente procedurii penale. Curtea Supremă a examinat cauza aplicând normele de procedură civilă şi, după ascultarea părţilor şi a unui mare număr de martori, l-a obligat pe reclamant să plătească victimei o despăgubire de 75 000 de coroane norvegiene. Instanţa a reţinut că „nu se aplică aceleaşi cerinţe în materie de probe pentru a decide consecinţele penale ce decurg pentru o anumită faptă şi pentru a hotărî consecinţele civile pe care fapta trebuie să le producă”. Instanţa a subliniat, în această privinţă, că cerinţele în materie de probe pe latura civilă sunt mai stricte decât cele specifice criteriului celei mai mari probabilităţi, din cauza gravelor consecinţe ce pot decurge de aici pentru reputaţia pârâtului, fără a fi însă la fel de stricte ca cele necesare pentru stabilirea răspunderii penale. Era necesar să se cerceteze dacă, judecând bine toate aspectele, era „vădit probabil” ca pretinsele violenţe să fi fost comise. În fine, Curtea Supremă a subliniat că decizia sa nu punea deloc în discuţie achitarea reclamantului.
În drept – Art. 6 § 2: Procedura de reparaţie era reglementată de dispoziţiile Codului de procedură civilă şi, în hotărârea sa, Curtea Supremă a încadrat cererea ca fiind de domeniul dreptului civil. Prin urmare, cererea de despăgubiri nu a fost considerată ca fiind o „acuzaţie în materie penală” conform dreptului intern. În ceea ce priveşte natura procedurii, cererea trebuia instrumentată în baza principiilor specifice normelor de drept în materie de răspundere civilă. Soluţia pronunţată în procedura penală nu era decisivă pentru cererea civilă; problema reparaţiei trebuia să fie supusă unei analize juridice diferite, bazate pe criterii şi cerinţe în materie de probe care prezintă diferenţe importante faţă de cele aplicabile în domeniul răspunderii penale. Faptul că o acţiune care poate duce la formularea unei acţiuni civile reuneşte şi elemente constitutive obiective ale unei infracţiuni nu constituie un motiv suficient pentru a-l considera pe pârât ca fiind „acuzat de săvârşirea unei infracţiuni”. De asemenea, faptul că probele prezentate în procesul penal servesc la stabilirea consecinţelor faptei în domeniul civil nu justifică o astfel de concluzie. Altminteri, art. 6 § 2 ar avea ca efect indezirabil lipsirea victimei de posibilitatea de a cere despăgubiri, ceea ce ar constitui o limitare arbitrară şi disproporţionată a dreptului său de acces la o instanţă. O interpretare aşa de largă nu ar fi susţinută nici de textul art. 6 § 2, nici de vreo convergenţă a sistemelor juridice naţionale din statele contractante. Prin urmare, achitarea nu trebuie să împiedice stabilirea, pe baza unor cerinţe mai puţin stricte privind probele, a unei răspunderi civile care presupune obligaţia de a plăti o despăgubire pentru aceleaşi fapte. În speţă, decizia Curţii Supreme, separată de hotărârea de achitare, nu indica nici în mod expres, nici în esenţă că erau întrunite toate condiţiile pentru a considera că reclamantul răspunde penal. De asemenea, nici scopul despăgubirii şi nici valoarea acesteia nu i-au conferit caracterul unei sancţiuni penale în sensul art. 6 § 2. În fine, procedura în despăgubiri nu era corolarul direct al procedurii penale, iar legătura dintre acestea nu era suficientă pentru a justifica extinderea domeniului de aplicare a art. 6 § 2 asupra acţiunii în despăgubiri.
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy