©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia întâi
CAUZA ROBATHIN ÎMPOTRIVA AUSTRIEI
(Cererea nr. 30457/06)
Hotărâre
Strasbourg
3 iulie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Robathin împotriva Austriei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din:
NinaVajić, Preşedinte,
AnatolyKovler,
PeerLorenzen,
ElisabethSteiner,
KhanlarHajiyev,
MirjanaLazarova Trajkovska,
JuliaLaffranque, judecători,
şi Søren Nielsen, Grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 iunie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 30457/06) îndreptată împotriva Republicii Austria, prin care un resortisant austriac, domnul Heinz Robathin („reclamantul”) a sesizat Curtea, la 20 iulie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul R. Soyer, avocat în Viena. Guvernul austriac („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul ambasador H. Tichy, Şeful Departamentului Drept Internaţional din cadrul Ministerului Federal pentru Afaceri Europene şi Internaţionale.
3. Reclamantul a pretins că descoperirea şi sechestrarea datelor electronice din biroul său de avocatură i-au încălcat drepturile în temeiul art. 8 din convenţie.
4. La 5 septembrie 2008, cererea i-a fost comunicată Guvernului. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1959 şi locuieşte în Viena.
6. Reclamantul este avocat de profesie. Are un birou de avocatură împreună cu un partener.
7. În 2005 a fost iniţiată o acţiune penală cu privire la suspiciunea de furt calificat, înşelăciune în formă calificată şi delapidare împotriva reclamantului şi a altor persoane la Tribunalul Regional Penal din Viena (Landesgericht für Strafsachen).
8. La 21 februarie 2006 judecătorul de instrucţie a emis un mandat de percheziţie la sediul reclamantului. Mandatul autoriza percheziţionarea şi sechestrarea următoarelor lucruri:
„Documente, calculatoare personale şi discuri, cărţi de economii, documente bancare, acte de donaţie şi testamente în favoarea domnului Heinz Robathin şi orice fişier cu privire la R. [numele unei persoane] şi G. [numele altei persoane].”
9. În motivare, mandatul de percheziţie prevedea că reclamantul a fost suspectat mai întâi că a luat mobilier, tablouri şi argintărie în valoare de peste 50.000 EUR de la domnul R. în decembrie 2003 în scopul îmbogăţirii personale; apoi, că l-a obligat pe domnul G. să semneze un acord de împrumut sigur de 150.000 EUR în decembrie 2004, pe care domnul G. nu l-a mai primit; şi, în al treilea rând, că a abuzat de procura pe care i-a acordat-o domnul R. pentru realizarea de transferuri bancare, cauzându-i acestuia prejudicii financiare mai mari de 50.000 EUR în septembrie 2003.
10. Percheziţionarea biroului de avocatură al reclamantului a fost efectuată de poliţişti ai Ministerului Federal de Interne la 21 februarie 2006. Reclamantul, apărătorul său şi un reprezentant al Baroului din Viena au fost prezenţi. Poliţiştii au procedat la percheziţionarea sistemului informatic al reclamantului, copiind toate fişierele pe disc. Reprezentantul Baroului din Viena s-a opus acestui lucru disproporţionat având în vedere că tehnic era posibil, prin folosirea criteriilor de căutare adecvate, să se descopere şi să se copieze numai fişierele ce corespundeau criteriilor stabilite în mandat. Contactându-l pe judecătorul de instrucţie, poliţiştii au insistat să copieze toate fişierele. La propunerea reprezentantului Baroului din Viena, poliţiştii au copiat toate datele găsite cu căutarea după numele „R.” şi „G.” pe un disc şi toate celelalte date pe discuri separate. Toate discurile au fost sigilate.
11. Raportul întocmit de poliţişti listează următoarele articole sechestrate: (1) laptop, (2) CD-uri/DVD-uri cu date privind pe R./G., (3) CD-uri/DVD-uri cu toate datele biroului de avocatură Robathin şi (4) copii ale agendelor.
12. Toate aceste articole au fost înmânate judecătorului de instrucţie. Deoarece reclamantul s-a opus percheziţionării datelor, Camera de Revizuire (Ratskammer), un complet din trei judecători din cadrul Tribunalului Regional Penal din Viena, a fost chemată să decidă dacă aceste date vor fi examinate sau înapoiate în temeiul art. 145 § 2 din Codul de procedură penală (Strafprozeßordnung).
13. La 3 martie 2006 Camera de Revizuire a autorizat examinarea tuturor fişierelor. A repetat că există motive de suspectare a reclamantului cu privire la infracţiunile descrise în mandatul de percheziţie şi a constatat că datele respective au fost sechestrate în contextul investigaţiilor preliminare cu privire la reclamant şi la alte persoane. Un avocat nu s-ar putea baza pe obligaţia de păstrare a secretului profesional şi pe garanţiile prevăzute de art. 152 § 1 din Codul de procedură penală atunci când el a fost suspectat. Pe scurt, examinarea fişierelor sechestrate a fost necesară pentru investigarea infracţiunilor.
14. La 23 martie 2006 Baroul din Viena l-a contactat pe Procurorul General, sugerându-i să invoce un motiv de anulare în interesul legii (Nichtigkeitsbeschwerde zur Wahrung des Gesetzes) în cazul reclamantului. A susţinut, în special, că percheziţionarea unui cabinet de avocatură risca influenţarea obligaţiei sale de păstrare a secretului profesional.
15. În temeiul art. 139 din Codul de procedură penală, judecătorul a trebuit să prezinte motive la emiterea unui mandat de percheziţie şi să descrie cât mai clar posibil ce articole vor fi percheziţionate şi sechestrate. În cazul reclamantului, exista îndoiala dacă mandatul de percheziţie descria cu acurateţe articolele ce puteau fi sechestrate. În general, putea fi autorizată numai o percheziţie a unor anumite fişiere în legătură cu infracţiunea respectivă. La fel şi în cazul percheziţiilor datelor electronice. Un avocat era obligat prin lege să aibă la dispoziţie un sistem informatic care să îndeplinească anumite standarde pentru comunicarea electronică cu instanţele. De fapt, majoritatea avocaţilor îşi ţineau dosarele în format electronic. Software-ul standard pentru birourile de avocatură a permis căutarea de nume şi cuvinte şi, astfel, a facilitat percheziţionarea datelor. În cazul de faţă această percheziţie a returnat rezultatele şi astfel mandatul de percheziţie nu s-a extins la sechestrarea tuturor datelor din biroul de avocatură.
16. Din aceste motive, baroul a argumentat că sechestrarea tuturor datelor şi decizia Camerei de Revizuire de a permite examinarea lor a fost excesiv şi, prin urmare, ilegală. Camera de Revizuire nu a dat vreun motiv anume pentru care examinarea datelor cu privire la domnul R. şi domnul G. nu ar fi suficientă. Obligaţia reclamantului de păstrare a secretului profesional ar putea fi invocată numai cu privire la suspiciunea faţă de acesta în ceea ce îi priveşte pe doi dintre clienţii săi, dar nu cu privire la toate relaţiile sale avocat-client. Mai mult partenerul de la biroul său nu era suspectat de nimic.
17. Printr-o scrisoare din 12 aprilie 2006 Procurorul General a informat Baroul din Viena că nu a găsit niciun motiv să invoce un motiv de anulare în interesul legii.
18. La 14 mai 2009 Tribunalul Regional Penal din Viena l-a condamnat pe reclamant pentru delapidare, dar l-a achitat cu privire la celelalte acuzaţii. Instanţa l-a condamnat la trei ani închisoare, dintre care doi au fost cu suspendare condiţionată a executării pedepsei. La 22 decembrie 2009, Curtea Supremă a respins motivul de anulare al reclamantului şi al procurorului public şi la 10 martie 2010 Curtea de Apel din Viena a menţinut sentinţa. Ulterior, reclamantul a obţinut probe pe care nu le-a avut în timpul procesului. A cerut redeschiderea acţiunii, care i-a fost acordată şi a dus la achitarea reclamantului prin hotărârea Tribunalului Regional Penal din Viena din 15 martie 2011.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dispoziţii din Codul de procedură penală cu privire la percheziţie şi sechestrare
19. Art. 139 - 149 din Codul de procedură penală, în versiunea în vigoare la momentul percheziţiei biroului şi persoanelor şi sechestrării obiectelor.
20. Art. 139 § 1 prevedea, în special, că se poate realiza o percheziţie a numai dacă există suspiciunea rezonabilă că o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni se ascunde în locul respectiv, sau că sunt obiecte în acel loc a căror deţinere sau examinare este relevantă o anumită anchetă penală.
21. În temeiul art. 140 §§ 1 şi 2, o percheziţie ar putea fi, în general, făcută numai după ce persoana respectivă a fost interogată şi numai dacă persoana urmărită nu s-a prezentat din propria voinţă sau obiectul ori obiectele căutate nu au fost aduse voluntar şi dacă motivele ce justifică percheziţia nu au fost eliminate în timpul interogatoriului. Nu este necesar interogatoriul dacă ar întârzia mult procedura.
22. Art. 140 § 3 prevedea că, de regulă, se poate face o percheziţie în baza unui mandat de percheziţie motivat emis de un judecător.
23. În temeiul art. 142 §§ 2 şi 3, ocupantul locului supus percheziţiei sau, dacă aceste nu este, o rudă a sa, trebuie să fie prezentă în timpul percheziţiei. Un raport va fi întocmit şi semnat de toţi cei prezenţi.
24. Art. 143 § 1 din Codul de procedură penală prevedea că, în cazul în care se găsesc obiectele relevante pentru anchetă sau supuse confiscării, vor fi listate şi aduse în instanţă pentru a fi bine păstrate sau reţinute. În această privinţă, a făcut referire la art. 98, în temeiul căruia obiectele păstrate în siguranţă trebuie puse într-un plic ce va fi sigilat de instanţă sau trebuie să li se pună o etichetă pentru a evita confuzia.
Art. 145 este redactat după cum urmează:
„. În timpul percheziţiei documentelor, trebuie luate măsuri pentru a asigura nedivulgarea conţinutului lor către persoane neautorizate.
2. Dacă titularul documentelor nu permite percheziţia lor, acestea vor fi sigilate şi depuse în instanţă, iar Camera de Revizuire trebuie să stabilească imediat dacă vor fi examinate sau înapoiate.”
25. În conformitate cu jurisprudenţa instanţelor, care este aprobată prin opiniile din doctrină (a se vedea Bertl/Vernier, Grundriss des österreichischen Strafprozessrechts, ediţia 7), dispoziţiile relevante percheziţiei şi sechestrării de documente se aplică, de asemenea, mutatis mutandis percheziţiei şi sechestrării datelor electronice. Dacă proprietarul discurilor sau hard-discurilor pe care sunt depozitate date se opune percheziţiei lor, dispozitivele respective vor fi sigilate, iar Camera de Revizuire trebuie să decidă dacă vor fi examinate.
B. Dispoziţii privind secretul profesional al avocaţilor
26. Secţiunea 9 din Legea avocaţilor din Austria reglementează obligaţiile profesionale ale avocaţilor inclusiv, inter alia, obligaţia de păstrare a secretului profesional.
27. Art. 152 § 1 din Codul de procedură penală îi scuteşte pe avocaţi, notari şi administratori de birouri de avocatură de obligaţia de a oferi dovezi în calitate de martori în privinţa informaţiilor primite în exercitarea profesiei lor.
28. Este stabilit de jurisprudenţă că documentele ce conţin informaţii cu privire la secretul profesional nu trebuie sechestrate şi folosite într-o anchetă penală.
29. În temeiul unui dispoziţii (Erlaß) a Ministrului Federal al Justiţiei din 21 iulie 1972, un reprezentant al baroului competent va fi prezent la percheziţia unui birou de avocatură pentru a se asigura că percheziţia nu încalcă secretul profesional.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
30. Reclamantul s-a plâns că percheziţia şi sechestrarea datelor electronice din biroul său de avocatură i-au încălcat drepturile în temeiul art. 8 din convenţie, redactata în felul următor.
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
31. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
32. Curtea observă că cererile nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
33. Reclamantul a declarat că în temeiul Legii avocaţilor (Rechtsanwaltsordnung), avea obligaţia de păstrare a secretului profesional cu privire la informaţiile pe care le-a primit în cursul exercitării profesiei sale, fiind în interesul clientului ca aceste informaţii să rămână secrete. Principiul secretului nu trebuie împiedicat prin sechestrarea de documente sau audierea angajaţilor avocatului în calitate de martori. În cazul de faţă, reclamantul a argumentat că datele conţinute în fişierele cu privire la domnul R. şi domnul G., care au fost acoperite de mandatul de percheziţie, au fost salvate pe dispozitive de stocare separate. Totuşi, mandatul de percheziţie şi sechestrare a fost vag şi putea să nu fie considerat în conformitate cu legea sau, în caz alternativ, percheziţia şi sechestrarea tuturor datelor electronice din biroul de avocatură nu puteau fi considerate ca fiind proporţionale şi astfel nu au fost necesare într-o societate democratică.
34. În cele din urmă, reclamantul a argumentat că achitarea sa a arătat că nu a existat niciun temei pentru suspectarea sa. În opinia reclamantului, acest lucru confirma faptul că percheziţia şi sechestrarea tuturor datelor electronice au fost disproporţionale dacă nu arbitrare.
35. Guvernul a argumentat că percheziţia şi sechestrarea au fost într-adevăr în conformitate cu legea. Referindu-se la constatarea Curţii în Wieser şi Bicos Beteiligungen GmbH împotriva Austriei (nr. 74336/01, pct. 65, CEDO 2007‑XI) că percheziţionarea unui birou de avocatură şi a activităţilor sale profesionale ar putea avea un impact asupra obligaţiei de păstrare a secretului profesional al avocatului şi, în consecinţă, asupra propriei administrări a justiţiei astfel cum prevede art. 6 din convenţie, Guvernul a susţinut că percheziţia a fost realizată astfel încât să nu intervină în mod disproporţional în drepturile reclamantului.
36. Guvernul a subliniat că în vreme ce principiul secretului profesional, astfel cum era prevăzut de Legea avocaţilor, servea la apărarea relaţiei speciale de încredere între un avocat şi un client, secretul profesional nu apăra avocatul de urmăriri penale sau măsuri în legătură cu aceste urmăriri. Revenind la prezenta cerere, Guvernul a subliniat că percheziţia a fost realizată în prezenţa unui reprezentant al Baroului şi în conformitate cu dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vederea asigurării garanţiilor prevăzute de art. 8 din convenţie.
37. Cât despre declaraţia reclamantului că examinarea tuturor fişierelor a fost excesivă şi disproporţională, Guvernul a argumentat că pentru a determina ce este relevant pentru acţiunea penală, toate datele sechestrate a trebuit să fie percheziţionate, după cum unele documente relevante se poate să nu fi fost găsite printr-o singură căutare. Prin urmare, a fost necesară o cercetare a tuturor fişierelor – cel puţin la nivel superficial. Aşadar, măsura a servit unui scop legitim şi drepturile reclamantului au fost încălcate în cea mai mică măsură posibilă. Astfel, măsura nu putea fi considerată disproporţională. Mai mult, percheziţia nu a avut niciun impact asupra propriei administrări a justiţiei în privinţa relaţiei dintre reclamant şi ceilalţi clienţi ai săi.
38. Guvernul a contestat argumentul reclamantului că achitarea sa trebuia luată în considerare la aprecierea dacă a fost justificată percheziţia sau sechestrarea datelor electronice. Au subliniat că, la momentul emiterii mandatului de percheziţie, exista o suspiciune rezonabilă împotriva reclamantului. Faptul că, după condamnarea sa, au fost disponibile noi probe care au dus la redeschiderea acţiunii şi apoi la achitarea sa, nu putea schimba această apreciere.
2. Motivarea Curţii
39. Părţile nu contestă că măsurile care au făcut obiectul plângerii, au încălcat drepturile reclamantului în temeiul art. 8 din convenţie. Curtea constată că percheziţia şi sechestrarea datelor electronice au constituit o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea „corespondenţei” în temeiul art. 8 din convenţie (a se vedea Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH, citată anterior, pct. 45 cu alte referinţe).
40. Cât despre întrebarea dacă măsura era în conformitate cu legea, jurisprudenţa Curţii a stabilit că o măsură trebuie să aibă un temei în dreptul intern, termenul „lege” fiind înţeles în sensul său „substantival”, nu „formal”. Într-o sferă care intră sub incidenţa legii statutare, „legea” este textul în vigoare astfel cum a fost interpretat de instanţe (a se vedea Société Colas Est şi alţii împotriva Franţei, nr. 37971/97, pct. 43, CEDO 2002‑III). În Kennedy împotriva Regatului Unit (nr. 26839/05, pct. 151, 18 mai 2010), Curtea a susţinut, de asemenea, că dreptul intern trebuie să fie compatibil cu statul de drept şi accesibil persoanei în cauză, şi că persoana afectată trebuie să poată prevedea consecinţele dreptului intern în ceea ce o priveşte [a se vedea, printre multe alte hotărâri, Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000‑V; Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 58243/00, pct. 59, 1 iulie 2008; şi Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, nr. 25198/02, pct. 37, 10 februarie 2009].
41. Curtea a constatat în cauza Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH (citată anterior, pct. 54) că în Codul de procedură penală al Austriei nu sunt conţinute dispoziţii specifice pentru percheziţia şi sechestrarea datelor electronice. Totuşi, conţinea dispoziţii detaliate pentru sechestrarea de obiecte şi, în plus, norme specifice pentru sechestrarea de documente. În jurisprudenţa instanţelor interne s-a stabilit că aceste dispoziţii se aplicau şi percheziţiei şi sechestrării datelor electronice. Luând în considerare criteriile de compatibilitate cu statul de drept, accesibilitatea dreptului intern, şi previzibilitatea consecinţelor legii, Curtea acceptă că percheziţia şi sechestrarea erau „în conformitate cu legea”. În măsura în care reclamantul argumentează că mandatul de percheziţie era prea vag pentru a fi în conformitate cu legea, Curtea consideră că argumentul său ridică întrebări mai degrabă de proporţionalitate, ce vor fi examinate în continuare.
42. Percheziţia şi sechestrarea urmăreau, de asemenea, un scop legitim, şi anume prevenirea criminalităţii.
43. Astfel, rămâne să se aprecieze de către Curte dacă măsura care a făcut obiectul plângerii a fost „necesară într-o societate democratică”, cu alte cuvinte, dacă relaţia dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite poate fi considerată proporţională.
44. În cauze comparabile, Curtea a examinat dacă dreptul şi practica interne ofereau garanţii adecvate şi eficiente împotriva oricărui abuz şi situaţie arbitrară (a se vedea, de exemplu, Société Colas Est şi alţii, citată anterior, pct. 48). Elementele luate în considerare sunt, în special, dacă percheziţia s-a bazat pe un mandat emis de un judecător şi pe o suspiciune rezonabilă; dacă domeniul de aplicare a mandatului era limitat în mod rezonabil; şi – în ceea ce privea percheziţia unui birou de avocatură – dacă a fost realizată în prezenţa unui observator independent pentru a se asigura că materialele supuse secretului profesional nu au fost eliminate [a se vedea, de asemenea, Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 37, Seria A nr. 251‑B; Tamosius împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 62002/00, CEDO 2002‑VIII; şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH, citată anterior, pct. 57].
45. În cazul de faţă percheziţia şi sechestrarea care au făcut obiectul plângerii s-au bazat pe un mandat emis de judecător în contextul acţiunii penale împotriva reclamantului cu privire la suspiciunea de furt calificat, înşelăciune în formă calificată şi delapidare. A fost suspectat că a furat valori şi şi-a însuşit sume mari de bani de la domnul R. şi domnul G. Mandatul oferea detalii privind pretinsele acte, momentul comiterii lor şi daunele cauzate.
46. Curtea respinge argumentul reclamantului privind faptul că achitarea sa a indicat lipsa unei suspiciuni rezonabile de la început. Mai degrabă, existenţa suspiciunii rezonabile urmează să fie apreciată la momentul emiterii mandatului de percheziţie. În circumstanţele descrise anterior, Curtea consideră corect faptul că mandatul de percheziţie se baza pe suspiciunea rezonabilă de la acea vreme. Faptul că reclamantul a fost în cele din urmă achitat trei ani mai târziu nu poate schimba această apreciere.
47. Revenind la întrebarea dacă domeniul de aplicare a mandatului era limitat în mod rezonabil, Curtea consideră că mandatul de percheziţie era formulat în termeni foarte generali. Limitând percheziţia şi sechestrarea fişierelor la cele cu privire la R. şi G., Curtea a autorizat în mod general şi nelimitat percheziţia şi sechestrarea de documente, calculatoare şi discuri personale, cărţi de economii, documente bancare, cadouri şi hotărâri în favoarea reclamantului. Curtea va examina, prin urmare, dacă deficienţele limitării domeniului de aplicare a mandatului de percheziţie şi sechestru au fost echilibrate prin garanţii procedurale suficiente, capabile să îl protejeze pe reclamant împotriva oricărui abuz sau situaţie arbitrară.
48. Curtea a constatat deja în cauza Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH (citată anterior, pct. 60) că Codul de procedură penală al Austriei prevede următoarele garanţii procedural în privinţa percheziţiei şi sechestrării de documente şi date electronice:
(a) Ocupantul biroului va fi prezent;
(b) Un raport va fi întocmit la sfârşitul percheziţiei şi se vor lista articolele sechestrate;
(c) Dacă proprietarul se opune sechestrării documentelor sau mijloacelor de stocare a datelor, acestea vor fi sigilate şi trimise judecătorului pentru a hotărî dacă vor fi folosite sau nu la anchetă; şi
(d) De asemenea, în ceea ce priveşte percheziţia unui birou de avocatură, este necesară prezenţa unui reprezentant al baroului.
49. În cazul de faţă, percheziţia a fost realizată în prezenţa reclamantului, a apărătorului său şi a unui reprezentant al Baroului din Viena. În timp ce toate datele electronice ale reclamantului au fost copiate pe discuri, poliţiştii au urmat propunerea reprezentantului baroului şi au copiat toate datele ce cuprindeau numele „R.” şi „G.” pe un disc separat. Toate discurile au fost sigilate. Un raport a fost întocmit în mod corespunzător la terminarea percheziţiei, listând toate articolele sechestrate.
50. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul dispunea de o cale de atac împotriva examinării datelor sechestrate, şi anume o plângere către Camera de Revizuire din cadrul Tribunalului Regional Penal. Deoarece reclamantul s-a opus percheziţiei datelor, Camera de Revizuire a trebuit să decidă ce date puteau fi de fapt examinate. Curtea a constatat deja mai sus că mandatul de percheziţie din cazul de faţă exprima în termeni foarte generali descrierea activităţilor infracţionale pretinse cu privire exclusiv la „R.” şi „G.” (a se vedea, supra, pct. 9). Cu toate acestea, toate datele electronice ale reclamantului au fost copite pe discuri.
51. În aceste circumstanţe, modul în care Camera de Revizuire şi-a exercitat funcţia de supraveghere este deosebit de important. Curtea constată că Camera de Revizuire a dat motive succinte şi mai degrabă generale pentru autorizarea percheziţiei tuturor datelor electronice din biroul de avocatură al reclamantului. În mod special, nu a adresat întrebarea dacă este suficient să supună percheziţiei doar acele discuri ce conţin date cu privire la „R.” şi „G.”. Nici nu a dat vreun motiv special pentru constatarea că era necesară percheziţia datelor reclamantului pentru anchetă. Astfel, modul în care Camera de Revizuire şi-a exercitat supravegherea în cazul de faţă nu permite Curţii să stabilească că percheziţia tuturor datelor electronice ale reclamantului era proporţională în aceste circumstanţe.
52. Totuşi, faptele cauzei arată că pretinsele activităţi infracţionale, ce necesită un mandat de percheziţie, avea legătură numai cu relaţia dintre reclamant şi “R.” şi “G.”. Astfel, Curtea constată că trebuie să existe motive speciale pentru a permite percheziţia tuturor celorlalte date, având în vedere circumstanţele specifice predominante într-un birou de avocatură. Totuşi, în cazul de faţă, nu au existat asemenea motive nici în mandatul de percheziţie nici în orice alt document. În aceste împrejurări, Curtea constată că sechestrarea şi examinarea tuturor datelor au depăşit ce era necesar pentru îndeplinirea scopului legitim. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
53. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
54. Reclamantul a cerut 20.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral şi material, fără să îşi susţină cererea sau să declare ce sume au fost pretinse şi pentru ce anume.
55. Guvernul a declarat că nu există nicio legătură de cauzalitate între respectiva încălcare şi prejudiciul material pretins de reclamant.
56. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, aceasta respinge respectiva cerere.
57. Totuşi, Curtea consideră că este posibil ca reclamantul să fi suferit un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă reclamantului 3.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată
58. De asemenea, reclamantul a solicitat 22.849,36 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa instanţelor interne. Această sumă include taxa pe valoare adăugată. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în procedurile prevăzute de convenţie, reclamantul a afirmat că le va declara mai târziu.
59. Guvernul a contestat cererea de cheltuieli de judecată făcute în instanţele interne, argumentând că bonurile fiscale doar au fost adăugate la suma de 22.749,36 EUR şi că reclamantul nu a arătat că acele cheltuieli au fost de fapt făcute din nevoia de a preveni încălcarea convenţiei. Guvernul a argumentat, de asemenea, că reclamantul nu a arătat că aceste costuri erau rezonabile ca şi cuantum.
60. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 2.500 EUR pentru toate cheltuielile din procedurile interne, plus orice sumă ce poate fi cerută reclamantului cu titlu de impozit.
61. Revenind la cheltuielile acţiunii în faţa Curţii, constată că reclamantul nu a făcut nicio cerere de cheltuieli, în ciuda faptului că a fost astfel sfătuit printr-o scrisoare din 27 ianuarie 2009. Prin urmare, Curtea nu poate acorda nicio sumă în această privinţă.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Declară în unanimitate cererea admisibilă;
2. Hotărăşte cu cinci voturi la două că a fost încălcat art. 8 din convenţie;
3. Hotărăşte cu cinci voturi la două
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral şi 2.500 EUR (două mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată pentru cheltuieli de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge în unanimitate cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 3iulie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Søren NielsenNina Vajić,
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorilor Kovler şi Lorenzen este anexată la prezenta hotărâre.
N.A.V.
S.N.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORILOR Kovler ŞI Lorenzen
În cazul de faţă majoritatea a constatat încălcarea art. 8 deoarece percheziţia şi sechestrarea au depăşit ce era necesar pentru atingerea scopului legitim. Din următoare motive, nu putem fi de acord cu această concluzie.
La aprecierea disproporţionalităţii percheziţiei şi sechestrării din cauza faptului că reclamantul este avocat, suntem de părere că trebuie să avem în vedere că măsurile nu au fost dispuse împotriva vreunuia dintre clienţi săi, ci cu privire la o anchetă penală împotriva lui şi a altora pentru diverse infracţiuni în relaţia sa cu clienţii. Reclamantul a fost astfel suspectat de furt calificat, înşelăciune în formă calificată şi delapidare împotriva lui R. şi G., iar autorităţile au considerat că percheziţia şi sechestrarea nu se puteau limita la fişierele ce conţineau numele celor două persoane, ci era necesar să includă şi celelalte articole listate în mandatul de percheziţie.
Nu există dificultăţi în acceptarea faptului că era important pentru anchetă să se examineze dacă se vor găsi probe relevante ale tranzacţiilor ilegale suspectate şi în afara fişierelor celor doi clienţi. Chiar dacă autorităţile din Austria au dat numai motive succinte pentru acea necesitate şi nu au abordat afirmaţiile Baroului din Viena că ar fi fost posibilă restrângerea percheziţiei datelor prin mijloace electronice, nu considerăm că acest lucru poate justifica în sine concluzia că percheziţia şi sechestrarea nu erau conforme art. 8.
În această privinţă, acordăm o mare importanţă faptului că toate garanţiile procedurale prevăzute de legea din Austria au fost îndeplinite, inclusiv că toate discurile copiate au fost sigilate şi nu puteau fi examinate decât sub controlul Camerei de Revizuire. Cauza diferă în această privinţă de cauza Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH. Mai mult, nu există nicio indicaţie că percheziţia şi sechestrarea datelor electronice ale reclamantului riscau să afecteze obligaţia de păstrare a secretului profesional a unui avocat.
Prin urmare, am votat pentru constatarea neîncălcării art. 8.
Full & Egal Universal Law Academy