©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 27 ianuarie 2015
În Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe
(Cererea nr. 59552/08)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, Elisabeth Steiner, Päivi Hirvelä, Mirjana Lazarova Trajkovska, Iţýl Karakaţ, Kristina Pardalos, Paulo Pinto de Albuquerque, Aleš Pejchal, Valeriu Griţco, Faris Vehaboviæ, Dmitry Dedov, Egidijus Kûris, Robert Spano, judecători,şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 aprilie 2014 şi 19 noiembrie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 59552/06 îndreptată împotriva Republicii Cehe prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petr Rohlena („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna J. Kružík, avocat în Brno. Guvernul ceh („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, V.A. Schorm, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. Invocând art. 7 din Convenţie, reclamantul susţine, în special, că, prin condamnarea sa pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate, instanţele interne au aplicat retroactiv legea penală în detrimentul său.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). La 14 noiembrie 2011, preşedintele secţiei a decis să comunice Guvernului cererea. La 18 aprilie 2013, s-a pronunţat asupra cererii o cameră a acestei secţii, compusă din Mark Villiger, preşedinte, Angelika Nuâberger, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie. S-a constatat, în unanimitate, admisibilitatea capătului de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenţie, inadmisibilitatea cererii pentru celelalte capete de cerere, precum şi neîncălcarea art. 7. La hotărâre s-a anexat expunerea opiniei concordante a judecătorului Lemmens.
5. La 9 septembrie 2013, admiţând cererea formulată de reclamant la 11 iulie 2013, Colegiul Marii Camere a decis trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenţie.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 26 § 4 şi § 5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament.
7. La 16 ianuarie 2014, preşedintele Curţii a decis să anuleze şedinţa de judecată prevăzută în cauză şi să urmeze procedura în scris.
8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare pe fond (art. 59 § 1 din Regulament) şi au formulat răspunsuri la întrebările specifice adresate de Marea Cameră.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamantul este născut în 1966 şi are domiciliul în Brno.
10. La 29 mai 2006, acesta a fost trimis în judecată de procurorii din Brno pentru fapta, comisă atunci când se afla în stare de ebrietate, de a fi supus-o, în mod repetat, în perioada cuprinsă între anul 2000 şi 8 februarie 2006, pe soţia sa violenţelor fizice şi psihologice. Reclamantul a fost acuzat că a agresat-o verbal, i-a administrat lovituri în zona capului cu mâna şi pumnul, a pălmuit-o, a strâns-o de gât şi a încercat să o sugrume, a lovit-o de mobilă sau a aruncat-o pe jos, precum şi că a împins-o pe scări şi a lovit-o cu piciorul. De asemenea, a fost acuzat că şi-a lovit copiii, a risipit economiile familiei la aparate cu sloturi, precum şi că a spart vesela. I-a cauzat astfel soţiei sale hematoame, contuzii şi fractură nazală, aceasta fiind obligată să consulte un doctor la 26 iunie 2000, 18 iulie 2003 şi 8 februarie 2006, în urma agresiunilor comise, respectiv, la 24 iunie 2000, 17 iulie 2003 şi 8 februarie 2006. Reclamantul ar fi încercat să o distrugă psihic pentru a o controla mai uşor. Conform rechizitoriului, reclamantul ar fi săvârşit infracţiunea penală continuată (trvající trestný èin) de rele tratamente aplicate membrilor familiei, prevăzută la art. 215a alin. (1) şi (2) din Codul penal ceh, acţiunile sale anterioare introducerii acestei infracţiuni, la 1 iunie 2004, constituind acte de violenţă săvârşite asupra unei persoane sau unui grup de persoane, infracţiune prevăzută la art. 197a Cod penal, şi lovire şi alte violenţe, infracţiune prevăzută la art. 221 din acelaşi cod.
11. La 18 aprilie 2007, Tribunalul municipal Brno (tribunalul) l-a condamnat pe reclamant pentru rele tratamente aplicate membrilor familiei, infracţiune săvârşită cel puţin în perioada cuprinsă între anul 2000 şi 8 februarie 2006, astfel cum este indicat în rechizitoriu, care precizează că aceste fapte au fost comise în mod repetat. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani şi şase luni de închisoare cu suspendare şi cinci ani termen de încercare, fiind plasat sub supraveghere şi obligat să urmeze un tratament împotriva dependenţei de alcool. Instanţa şi-a întemeiat decizia pe mărturiile reclamantului, victimei (soţia sa) şi cele ale mai multor martori, printre care şi cei doi copii ai cuplului, care au semnalat, printre alte incidente, zece cazuri în care reclamantul o agresase verbal pe soţia sa, patru cazuri în care îi prinsese braţele şi încercase să o sugrume, agresiuni verbale şi/sau psihice asupra acesteia comise în fiecare lună şi a luat în considerare înscrisuri şi expertize. S-a reţinut, de asemenea, şi mărturia reclamantului, care a recunoscut existenţa disputelor şi violenţelor fizice în relaţia cu soţia sa şi a admis, în special, că uneori o pălmuise sau o lovise cu pumnul.
Reţinând încadrarea de rele tratamente aplicate membrilor familiei, în conformitate cu art. 215a alin. (1) şi (2) Cod penal, astfel cum era în vigoare după 1 iunie 2004, instanţa a considerat că această încadrare se întindea şi asupra faptelor comise de reclamant înainte de această dată deoarece constituiau elementul material al infracţiunii de acte de violenţă săvârşite asupra unei persoane sau unui grup de persoane, infracţiune prevăzută la art. 197a Cod penal. S-a considerat, în cele din urmă, că, ţinând cont de durata acţiunilor respective, infracţiunea comisă în speţă prezenta un grad de pericol social îndeajuns de mare pentru a justifica o pedeapsă cuprinsă între doi şi opt ani de închisoare, conform art. 215a alin. (2) Cod penal. Reţinând circumstanţele atenuante, în special mărturia reclamantului şi lipsa cazierului judiciar, instanţa i-a aplicat pedeapsa minimă cu suspendare.
12. Reclamantul a formulat apel în faţa instanţei regionale din Brno, invocând greşita stabilire a faptelor de către tribunal şi aprecierea unilaterală a probelor. La 6 septembrie 2007, instanţa a respins apelul. Nu s-a constatat niciun viciu în procedura în prima instanţă, iar încadrarea faptelor reclamantului a fost considerată conformă cu dispoziţiile Codului penal.
13. La 21 februarie 2008, Curtea Supremă a respins ca nefondat recursul introdus de reclamant. Acesta a susţinut că judecata pe fond a extins aplicarea art. 215a Cod penal la faptele comise înainte de 1 iunie 2004, în timp ce infracţiunea de rele tratamente nu exista încă în dreptul intern. În această privinţă, făcând trimitere la decizia sa nr. Tzn 12/93 din 8 decembrie 1993, Curtea Supremă a reţinut că, în cazul existenţei unei „continuităţi a infracţiunii” (pokraèování v trestném èinu), astfel cum este situaţia în speţă, se consideră că aceasta reprezintă o acţiune unică, iar încadrarea penală ar trebui să fie apreciată în cadrul legii în vigoare la momentul ultimei manifestări a infracţiunii. Prin urmare, susţine că legea este aplicabilă faptelor comise înainte de intrarea sa în vigoare cu condiţia ca acestea să fie pedepsite penal şi de legea anterioară. În schimb, instanţa supremă a considerat că faptele comise de reclamant înainte de modificarea Codului penal, intervenită la 1 iunie 2004, nu constituiau infracţiunea prevăzută de art. 197a sau art. 221 alin. (1). În plus, după examinarea dosarului, a concluzionat că faptele reclamantului, astfel cum au fost expuse în dispozitivul hotărârii primei instanţe, întrunesc toate elementele legale ale infracţiunii de rele tratamente aplicate membrilor familiei, conform art. 215a alin. (1) şi (2) Cod penal. În ceea ce priveşte continuitatea infracţiunii, a reţinut că relele tratamente se analizează în sine ca un abuz caracterizat printr-o anumită durată. A arătat că, pentru a se considera că infracţiunea a durat o lungă perioadă de timp, ar fi trebuit să fie săvârşită timp de mai multe luni. Luând în considerare faptul că reclamantul a săvârşit infracţiunea cel puţin în perioada cuprinsă între anul 2000 şi 8 februarie 2006, cu alte cuvinte timp de mai mulţi ani, instanţa supremă a considerat că acţiunile acestuia au constituit elementul material al infracţiunii continuate de rele tratamente, în sensul art. 215a alin. (2)b Cod penal.
14. La 10 iunie 2008, Curtea Constituţională a respins ca nefondată acţiunea de contestare a constituţionalităţii formulate de reclamant, care s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii şi de aplicarea retroactivă a Codului penal în defavoarea sa. Făcând referire la decizia atacată a Curţii Supreme, precum şi la jurisprudenţa relevantă a acesteia, s-a considerat că deciziile pronunţate de instanţe în speţă erau logice şi coerente şi nu au determinat o aplicare retroactivă a legii sancţionată de Constituţie.
15. Întrucât a comis o altă infracţiune în termenul de încercare şi nu a urmat tratamentul împotriva dependenţei de alcool, reclamantul a fost obligat să execute pedeapsa cu închisoarea pronunţată prin hotărârea din 18 aprilie 2007. Acesta a început să o execute la 3 ianuarie 2011. Conform Guvernului, a fost liberat condiţionat la 17 mai 2012.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Codul penal (Legea nr. 140/1961, astfel cum a fost în vigoare până la 31 decembrie 2009)
16. Conform art. 16 alin. (1), natura penală a unei fapte se aprecia în funcţie de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei. O lege nouă nu se aplica decât dacă era mai favorabilă autorului infracţiunii.
17. Art. 34k enunţa că, la individualizarea pedepsei, instanţa trebuia să ia în considerare, ca circumstanţă agravantă, în special, faptul că autorul săvârşise mai multe infracţiuni.
18. Art. 35 alin. (1) enunţa că, la stabilirea vinovăţiei unei persoane pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, instanţa dispunea contopirea pedepselor (úhrnný trest) şi aplica o pedeapsă unică stabilită pe baza dispoziţiei legislative care sancţiona infracţiunea cea mai gravă. În cazul unor diferenţe în privinţa duratei pedepselor minime cu închisoarea, se reţinea cea mai grea dintre acestea pentru determinarea duratei minime a acestei pedepse unice.
19. Art. 67 alin. (1) lit. d) prevedea că, în cazul infracţiunii ce implica o limită maximă a pedepsei cu închisoarea mai mică de trei ani, termenul de prescripţie a răspunderii penale era de trei ani. Alin. (3) şi alin. (4) ale aceluiaşi articol precizează că termenul respectiv se întrerupe şi începe să curgă un nou termen în următoarele cazuri: a) autorul infracţiunii este trimis în judecată sau se îndeplinesc anumite acte inerente procedurii penale (de exemplu, rechizitoriul parchetului, citarea de către instanţă etc.); b) în cazul în care inculpatul săvârşeşte, înăuntrul acestui termen, o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă identică sau mai grea.
20. În conformitate cu art. 89 alin. (3), introdus în Codul penal prin Legea nr. 290/1993, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1994, continuarea unei infracţiuni (pokraèování v trestném èinu) constă din realizarea mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte (jednotlivé dílèí útoky) în realizarea aceleiaşi rezoluţii, întrunind fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi prezentând o legătură, fiind executate într-un mod identic sau similar, la intervale mici de timp şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv.
21. Art. 197a alin. (1) prevede pedeapsa de minim un an de închisoare sau amendă pentru ameninţarea cu omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale ori cu producerea altui prejudiciu grav, astfel încât cel ameninţat să aibă motive rezonabile să se teamă.
22. Alin. (1) al art. 215a, introdus la 1 iunie 2004, prevede pedeapsa cu închisoarea de cel puţin trei ani în cazul relelor tratamente aplicate unui membru al familiei sau unei persoane cu care gospodăreşte împreună. În conformitate cu alin. (2), pedeapsa prevăzută pentru autorul acestei infracţiuni este de la doi la opt ani de închisoare în următoarele cazuri: a) infracţiunea a fost săvârşită într-un mod deosebit brutal sau asupra a două sau mai multe persoane; b) faptele s-au întins pe o lungă durată de timp.
Raportul explicativ relevant precizează că introducerea acestei dispoziţii avea ca scop remedierea lipsei legislaţiei speciale în materie, normele penale de drept comun aplicabile nu permiteau decât sancţionarea faptelor de violenţă fizică domestică gravă (de exemplu, infracţiunile prevăzute la art. 197a-221, cu alte cuvinte, conform practicii judiciare, ce ar fi avut drept consecinţe o incapacitate de muncă de cel puţin şapte zile, ceea ce rar este cazul în situaţiile de violenţă domestică). Se mai preciza că noua dispoziţie nu era condiţionată de existenţa violenţelor fizice sau a urmărilor asupra sănătăţii victimei şi că avea drept scop depăşirea dificultăţilor pe care le ridicau pentru procurori particularităţile violenţei domestice.
Raportul arăta că expresia „rele tratamente” nu era o noutate deoarece exista deja infracţiunea de rele tratamente aplicate persoanelor aflate în îngrijire. Această infracţiune a fost interpretată ca fiind rele tratamente persistente prezentând un grad ridicat de cruzime şi indiferenţă ce îi cauza victimei un prejudiciu serios. Nu presupunea însă, în mod necesar, un comportament sistematic sau întinderea pe o lungă durată.
23. În conformitate cu art. 221 alin. (1), infracţiunea de lovire şi alte violenţe, săvârşită cu intenţie, este pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea de cel puţin doi ani. Alin. (2) prevede o pedeapsă cu închisoarea de la un an la cinci ani în cazul în care autorul infracţiunii vatămă grav integritatea corporală a victimei, iar alin. (3) pedeapsa cu închisoarea de la trei la opt ani, în situaţia în care, în urma faptelor autorului, a rezultat moartea victimei.
B) Doctrina şi jurisprudenţa Curţii Supreme
24. În conformitate cu doctrina cehă, continuitatea unei infracţiuni, cu alte cuvinte infracţiunea „continuată” (pokraèování v trestném èinu), se analizează ca o acţiune unică; în cazul în care nu sunt întrunite condiţiile expuse de art. 89 alin. (3), infracţiunea respectivă este repetitivă.
25. Potrivit jurisprudenţei consacrate a Curţii Supreme (deciziile nr. 3 Tz 155/2000, 3 Tdo 1115/2003, 6 Tdo 1314/2003, 11 Tdo 272/2007, 6 Tdo 181/2012, 11 Tdo 258/2012 şi 6 Tdo 1553/2012), se consideră că infracţiunea continuată încetează la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Guvernul citează, de asemenea, deciziile publicate în Culegere de decizii şi opinii judiciare nr. 103/1953, 44/1970, 7/1994, precum şi decizia Curţii Supreme nr. 5 Tdo 593/2005. Reiese din această jurisprudenţă că, în cazul în care legislaţia aplicabilă se schimbă pe parcursul unei perioade în care se întinde o infracţiune continuată, aceasta va fi reglementată prin noua lege, cu condiţia ca o parte din faptele în cauză au fost săvârşite după intrarea în vigoare a legii respective, precum şi că faptele anterioare intrării în vigoare a legii au constituit o infracţiune (decizia Curţii Supreme nr. Tz 12/93), chiar dacă pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă era mai uşoară.
26. Prin hotărârea nr. 11 Tdo 272/2007 din 27 august 2007, pronunţată într-o cauză similară din punctul de vedere al faptelor, Curtea Supremă a anulat deciziile instanţelor inferioare care îl condamnaseră pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de doi ani şi şase luni închisoare după cumulul pedepselor, pentru comiterea a două infracţiuni [una de violenţe asupra unei persoane, conform art. 197a alin. (1) Cod penal, infracţiune săvârşită înainte de 1 iunie 2004, alta de rele tratamente aplicate unui membru al familiei, săvârşită după această dată]. S-a considerat că interpretarea instanţelor care distingeau faptele comise înainte şi după intrarea în vigoare a art. 215a Cod penal era greşită, situaţia analizându-se ca o infracţiune continuată. Cu toate acestea, a confirmat pedeapsa, declarând, în special:
„Trebuie stabilit aspectul dacă o infracţiune continuată poate include, fără să încalce prevederile art. 16 alin. (1) Cod penal, fapte dintre care unele au fost săvârşite înainte şi altele după intrarea în vigoare a normelor penale aplicabile [...] În ceea ce priveşte continuitatea unei infracţiuni care, din punct de vedere material, se analizează ca o acţiune unică (skutek), data săvârşirii sale fiind considerată cea a ultimei manifestări (care formează o unitate cu manifestările precedente). Continuitatea unei infracţiuni se apreciază, prin urmare, în funcţie de legea nouă, care poate fi mai severă, astfel cum este în vigoare la momentul consumării infracţiunii, chiar dacă unele dintre manifestările sale (indiferent de amploare) intră în domeniul de aplicare temporal al normelor penale anterioare mai favorabile autorului infracţiunii.
Această concluzie este în sensul jurisprudenţei existente, conform căreia infracţiunea continuată se consideră că este săvârşită în cadrul legii noi (posterioare) numai cu condiţia ca o parte din manifestările sale (cu alte cuvinte, fapte distincte) să fie posterioare intrării în vigoare a acestei legi. Prin urmare, infracţiunea este săvârşită în integralitatea ei sub imperiul legii noi, posterioare [...], cu condiţia ca acţiunile în cauză să fie, de asemenea, sancţionate de legea anterioară.”
27. În ceea ce priveşte aplicarea art. 89 alin. (3) Cod penal în cazuri aflate sub incidenţa art. 197a, art. 215a şi art. 221 din acelaşi cod sau la acţiuni comparabile, Guvernul face trimitere la deciziile Curţii Supreme nr. 3 Tdo 1431/2006 din 10 ianuarie 2007, 6 Tdo 548/2008 din 28 mai 2008 şi 7 Tdo 415/2013 din 21 mai 2013. Instanţa supremă a confirmat în aceste decizii că noţiunea de legătură de proximitate temporală nu era definită exact şi fiecare speţă necesita o examinare globală a ansamblului circumstanţelor ei şi a criteriilor formale relevante enunţate la art. 89 alin. (3). A adăugat că elementele constitutive ale unei infracţiuni se puteau întruni în mai multe feluri şi, prin urmare, nu era necesar ca aceasta să fie executată în acelaşi mod atât timp cât acţiunile erau îndreptate către aceeaşi valoare socială.
III. Elemente relevante de drept comparat şi de drept internaţional
A. Terminologie
28. Reiese din analiza sistemelor juridice ale statelor contractante că se disting două situaţii, cea de-a doua fiind de reţinut în speţă:
a) infracţiunea „continuă” (trvající trestný èin, continuing offence, Dauerdelikt, reato permanente), care se poate defini prin acţiunea (sau inacţiunea) ce se prelungeşte în timp, de exemplu asistenţa şi găzduirea membrilor unei organizaţii ilegale, situaţie soluţionată de Curte în cauza Ecer şi Zeyrek împotriva Turciei (nr. 29295/95 şi 29363/95, CEDO 2001‑II);
b) infracţiunea „continuată” (pokraèující trestný èin, continuous offence, Fortgesetzte Handlung, reato continuato), ce constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni ce întrunesc elementele aceleiaşi infracţiuni (sau similare) săvârşite la intervale mici de timp, de exemplu nedeclararea cu intenţie, consistentă şi importantă a veniturilor impozabile ce făceau obiectul cauzei Veeber împotriva Estoniei (nr. 2) (nr. 45771/99, CEDO 2003‑I).
29. Pe de altă parte, în cazul pluralităţii de infracţiuni, statele contractante prevăd mai multe feluri de sancţiuni:
a) pedepse cumulate sau consecutive (consecutive/cumulative sentence), în cazul în care este aplicată o pedeapsă distinctă pentru fiecare infracţiune comisă, iar toate pedepsele sunt cumulate sau executate una după alta;
c) pedepse contopite sau simultane (úhrnný trest, concurrent sentence), în cazul în care autorul infracţiunii execută pedeapsa cea mai grea în conformitate cu norma legală ce sancţionează infracţiunea cea mai gravă sau mai multe pedepse executate simultan;
c) pedeapsa globală sau rezultantă (souhrnný trest, aggregate/consolidated/overall sentence), calculată în funcţie de metode care variază după cum este aplicată pentru infracţiuni săvârşite simultan sau consecutiv ori dacă include alte pedepse aplicate anterior; în general, durata sa oscilează între suma tuturor pedepselor şi pedeapsa cea mai grea.
B.Drept comparat
30. Noţiunea de infracţiune continuată, astfel cum este înţeleasă în prezenta cauză, a fost introdusă în dreptul european în Evul Mediu pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă quod criminae tot poenae, care consacra suma materială a tuturor pedepselor. A fost percepută diferit atât de autori, cât şi legiuitori: după o abordare subiectivă şi una obiectivă. Conform concepţiei subiective, întâlnită în Italia, de exemplu (art. 81 din Codul penal italian din 1930), infracţiunea continuată reprezintă un grup de acţiuni unite de o intenţie unică şi acelaşi desen infracţional. Conform concepţiei obiective, dezvoltată în special în Germania (a se vedea, de exemplu, art. 110 din Codul penal bavarez din 1813), infracţiunea continuată se bazează pe intenţia repetată a autorului său de a ataca acelaşi obiect sau valoare socială (Rechtsgut) sau un obiect sau valoare juridică similară. În plus, datorită faptului că repetarea actelor infracţionale şi existenţa intenţiei infracţionale erau înlesnite de circumstanţe materiale – între altele, autorul infracţiunii, legătura de proximitate temporală şi natura bunului juridic afectat –, se considera că este justificată impunerea unei pedepse mai uşoare. Concepţia obiectivă a fost îmbrăţişată în toată Europa, iar câteva state europene au adoptat-o în legislaţia lor. Cu toate acestea, pentru a nu da dovadă de prea multă clemenţă faţă de recidivişti, câţiva legiuitori au limitat aplicarea ei la anumite categorii de infracţiuni.
31. Cercetarea desfăşurată de Curte în toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei a confirmat existenţa unei tradiţii europene ce consacră noţiunea de infracţiune continuată în concepţia sa obiectivă. Marea majoritate a statelor au introdus noţiunea în ordinea juridică internă fie prin intermediul dispoziţiilor legislative exprese, fie prin doctrină şi/sau practica judiciară.
32. În baza acestui studiu comparativ, statele contractante se divid în trei grupe distincte:
a) 30 de state membre care au inclusă în legislaţie noţiunea de infracţiune continuată: Andora (art. 59 Cod penal), Armenia (art. 21 Cod penal), Belgia [art. 65 alin. (1) Cod penal], Bosnia şi Herţegovina [art. 54 alin. (2) Cod penal], Bulgaria (art. 26 Cod penal), Croaţia (art. 52 Cod penal), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (art. 45 Cod penal), Georgia (art. 14 Cod penal), Grecia [art. 98 alin. (1) Cod penal], Italia [art. 81 alin. (2) Cod penal, care prevede o infracţiune continuată stricto sensu], Letonia (art. 23 Cod penal), Malta (art. 18 Cod penal), Moldova (art. 29 Cod penal), Muntenegru (art. 49 Cod penal), Norvegia (art. 219 Cod penal, privind doar violenţele domestice), Polonia (art. 12 Cod penal), Portugalia [art. 30 alin. (2) Cod penal], Regatul Unit [art. 14.2(2) din Normele de procedură penale din 2013], Republica Cehă [art. 89 alin. (3) Cod penal], România (art. 35 din noul Cod penal), San Marino (art. 50 Cod penal), Serbia (art. 61 Cod penal), Slovacia [art. 122 alin. (10) Cod penal], Slovenia [art. 54 alin. (1) Cod penal], Spania (art. 74 Cod penal), Suedia (art. 4a din Capitolul 4 Cod penal), Turcia (art. 43 Cod penal), Ţările de Jos (art. 56 Cod penal), Ucraina (art. 32 Cod penal) şi Ungaria [art. 6 alin. (2) Cod penal];
b) 14 state membre care au dezvoltat noţiunea de infracţiune continuată în teoria dreptului şi în practică: Albania, Austria, Azerbaidjan, Danemarca, Elveţia, Estonia, Franţa, Germania, Islanda, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Monaco şi Rusia; şi
c) 3 state membre au comunicat inexistenţa în legislaţie şi în teoria dreptului a conceptului de infracţiune continuată, astfel cum este întâlnită în speţă: Cipru, Finlanda şi Irlanda.
33. Elementele de drept comparat de care dispune Curtea cu privire la existenţa conceptului de infracţiune continuată (supra, pct. 31-32) indică o convergenţă puternică între sistemele de drept naţionale ale statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu specific. În adevăr, pare să existe un larg consens rezultat dintr-o lungă tradiţie europeană (supra, pct. 30) cu privire la caracteristicile următoare ale infracţiunii continuate, unitatea juridică a faptelor în cauză fiind stabilită atât prin elemente obiective (actus reus), cât şi prin elemente subiective (mens rea):
a) autorul comite un anumit număr de acte infracţionale identice, similare sau diferite contra aceleiaşi valori sociale (legally protected interest, Rechtsgut, bene giuridico) şi, de cele mai multe ori, aceasta şi victima sunt aceleaşi;
b) este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale (modus operandi) sau alte circumstanţe materiale care să unească actele respective într-un întreg (actus reus);
c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în funcţii de circumstanţele fiecărui caz în parte;
d) toate actele prezintă aceeaşi intenţie sau acelaşi scop infracţional repetat (mens rea), chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio;
e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni.
34. Există o convergenţă de opinii asupra principiului ce statuează că legea în vigoare la momentul încetării activităţii infracţionale continuate se aplică şi actelor anterioare acestei legi, cu condiţia ca acestea să îndeplinească condiţiile legii noi şi, în majoritatea statelor, condiţiile legii anterioare. Principiul se aplică, în cea mai mare parte a statelor membre, şi în cazul în care legea nouă este mai severă, deoarece autorul infracţiunii, continuându-şi activitatea infracţională după modificarea legii, a consimţit tacit la pedeapsa mai grea.
35. De altfel, în majoritatea statelor membre, autorul infracţiunii continuate este condamnat la o pedeapsă unică. În cazul în care faptele care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt reglementate de mai multe dispoziţii, se aplică cele care prevăd pedeapsa cea mai grea.
36. În cele din urmă, pedeapsa aplicată în cazul infracţiunii continuate este, în mod invariabil, mai uşoară decât pedepsele cumulate, consecutive sau simultane pronunţate pentru infracţiuni multiple.
37. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că noţiunea de infracţiune continuată este o soluţie legislativă şi juridică reţinută în mod comun care nu numai că permite sancţionarea unui anumit tip de comportament, dar şi urmăreşte aplicarea unor reguli mai indulgente de stabilire a pedepselor [a se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârea Maktouf şi Damjanoviæ împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 70, CEDO 2013 (extrase)]. Se poate afirma că această noţiune prezintă două avantaje pentru autorul infracţiunii:
a) îi este aplicată o pedeapsă unică şi nu pedepse cumulate, consecutive ori simultane pentru mai multe infracţiuni;
b) după adoptarea legii noi, este necesar ca elementele constitutive ale infracţiunii, astfel cum este definită de legea nouă, să fie întrunite de la începutul activităţii infracţionale, cu alte cuvinte, pentru fapte anterioare intrării în vigoare a acestei legi.
C. Drept internaţional
1. Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată de Comitetul de Miniştri la 7 aprilie 2011 şi intrată în vigoare la 1 august 2014
38. Conform acestei convenţii, neratificată de către Republica Cehă, statele membre se angajează să lupte contra violenţei împotriva femeilor sub toate formele ei şi să ia măsuri pentru prevenirea ei, protejarea victimelor şi trimiterea în judecată a autorilor. În părţile relevante, prevede următoarele:
Art. 46 – Circumstanţe agravante
„Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că următoarele circumstanţe, în măsura în care nu fac parte deja din elementele constitutive ale infracţiunii, pot fi luate în considerare, în conformitate cu dispoziţiile relevante ale legislaţiei interne, în determinarea sentinţei în legătură cu infracţiunile stabilite în conformitate cu prezenta Convenţie:
[...]
b infracţiunea, sau infracţiunile asociate, a(u) fost comisă(e) în mod repetat;
[...]”
39. Punctul 237 din raportul explicativ la convenţie arată următoarele: „[...] circumstanţa agravantă enunţată la lit. b [a art. 46] se aplică infracţiunilor comise în mod repetat. Aceasta include toate infracţiunile stabilite prin Convenţie, precum şi toate infracţiunile asociate săvârşite de aceeaşi persoană de mai multe ori pe parcursul unei anumite perioade. Redactorii au decis să sublinieze astfel în special efectul devastator pentru victima supusă în mod repetat aceluiaşi gen de activitate infracţională. Circumstanţa respectivă fiind frecventă în situaţiile de violenţă domestică, redactorilor li s-a părut judicios să solicite posibilitatea ca instanţele să aplice pedepse mai grele. Trebuie reţinut că faptele infracţiunii de natură similară ce a dus la condamnarea aceluiaşi autor nu pot fi considerate ca o faptă repetată în conformitate cu lit. b, ci constituie o circumstanţă agravantă specifică, conform lit. i.
2. Legislaţia Uniunii Europene
40. În hotărârea pronunţată în cauza Trelleborg Industrie SAS şi Trelleborg AB împotriva Comisiei Europene (cauze conexate T-147/09 şi T‑148/09), Tribunalul Uniunii Europene a analizat distincţia dintre infracţiuni „continue” şi infracţiuni „repetate”.
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenţie
41. Reclamantul se pretinde victima aplicării retroactive a dispoziţiilor Codului penal, arătând că a fost condamnat pentru o infracţiune continuată de rele tratamente aplicate unui membru al familiei, activitatea infracţională incluzând, conform instanţelor interne, şi faptele anterioare introducerii infracţiunii respective în legislaţie. Consideră că instanţele nu au analizat corespunzător dacă faptele sale anterioare constituiau infracţiuni în conformitate cu legea veche. Invocă, în această privinţă, art. 7 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
42. Guvernul contestă acest argument.
A. Hotărârea Camerei
43. Prin hotărârea din 18 aprilie 2013, Camera a constatat neîncălcarea art. 7 din Convenţie. S-a considerat că, din punct de vedere al dreptului ceh, extinderea aplicării dispoziţiilor Codului penal, în forma anterioară datei de 1 ianuarie 2004, la fapte comise de reclamant înainte de această dată nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii penale. S-a reţinut, de asemenea, că interpretarea conceptului general de continuitate a infracţiunii, definită la art. 89 alin. (3) Cod penal, se baza pe jurisprudenţa clară şi constantă a Curţii Supreme dezvoltată anterior datei la care reclamantul săvârşise prima agresiune asupra soţiei sale. Cu privire la capătul de cerere al reclamantului privind interpretarea reţinută de instanţe în speţă, ce a avut ca efect concret în cazul de faţă, conform susţinerilor acestuia, aplicarea retroactivă a legii, Camera a reţinut că interpretarea nu era în sine nerezonabilă atât timp cât, prin definiţie, infracţiunea continuată se întinde pe o anumită perioadă şi nu este arbitrar să consideri că a încetat la data ultimei manifestări. S-a mai reţinut că, astfel cum au arătat autorităţile cehe, acţiunile reclamantului constituiau la orice moment fapte prevăzute de legea penală şi sancţionate ca atare. În aceste condiţii, s-a considerat că dispoziţiile legale relevante, coroborate cu jurisprudenţa interpretativă, erau de natură să permită reclamantului să prevadă consecinţele acţiunilor sale şi să-şi adapteze comportamentul în consecinţă.
B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere
1. Reclamantul
44. Admiţând că interpretarea art. 89 alin. (3) Cod penal de către instanţele interne era previzibilă şi în general acceptată, reclamantul consideră că dispoziţia respectivă nu ar fi trebuit aplicată în cazul său deoarece nu erau întrunite condiţiile de aplicare. Susţine că autorităţile interne nu ar fi trebuit să încadreze acţiunile sale ca infracţiune continuată atât timp cât agresiunile comise nu au fost conduse cu aceeaşi intenţie şi nici nu au fost apropiate în timp, fiind separate de un interval de mai mulţi ani. Pe de altă parte, la procedura în faţa primei instanţe, două dintre fapte ar fi fost deja prescrise, intervenind prescripţia răspunderii penale.
45. Reclamantul mai susţine că instanţele interne nu au stabilit că s-au întrunit toate elementele constitutive ale infracţiunilor definite de Codul penal în forma în vigoare până la 1 iunie 2004 (violenţe asupra unei persoane sau unui grup de persoane, în sensul art. 197a, sau lovire şi alte violenţe, în sensul art. 221). Consideră că faptele sale ar fi trebuit sancţionate nu în calitate de fapte prevăzute de legea penală, ci ca simple contravenţii. Astfel, a fost condamnat, cu încălcarea art. 7 din Convenţie, pentru fapte care nu constituiau infracţiuni conform dreptului naţional sau internaţional la momentul săvârşirii lor.
46. Reclamantul susţine, în cele din urmă, că nu se bucură de garanţii suficiente contra impunerii unei pedepse mai grele decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. Dimpotrivă, consideră că nu i s-ar mai fi aplicat o pedeapsă aşa de grea dacă agresiunile ar fi fost judecate separat.
2. Guvernul
47. Guvernul atrage atenţia că art. 89 alin. (3) şi art. 215a Cod penal au fost introduse în ordinea juridică cehă înainte ca reclamantul să înceteze activitatea infracţională în februarie 2006. Adaugă că, la momentul faptelor, mai exista şi o jurisprudenţă bogată privitoare la infracţiunea continuată şi interpretarea art. 89 alin. (3) care răspundea unei logici identice celei urmărite în speţă. Prin urmare, era clar stabilit că acţiunile respective ar trebui să fie analizate ca o infracţiune unică reglementată de legea în vigoare la data încetării lor. În plus, introducerea, la 1 iunie 2004, a art. 215a Cod penal ar fi trebuit să facă mai clară şi mai previzibilă posibilitatea angajării răspunderii penale a reclamantului. În adevăr, noul art. 215a definea faptele vizate cu mai multă acurateţe în comparaţie cu art. 197a şi art. 221. Deoarece reclamantul a persistat în activitatea sa infracţională şi după 1 iunie 2004, Guvernul consideră că acesta putea şi ar fi trebuit să se aştepte să-i fie angajată răspunderea penală în baza art. 215a Cod penal pentru toate faptele sale, inclusiv cele anterioare modificării legii.
48. Guvernul adaugă că, în mod contrar celor susţinute de reclamant, condiţia de existenţă a unei legături de proximitate temporală între faptele de violenţă constitutive ale infracţiunii continuate era îndeplinită în speţă. Adaugă că proximitatea temporală, astfel cum este definită în practica judiciară internă, se apreciază în general în zile, săptămâni sau luni. Cu toate acestea, nu a fost stabilită o limită maximă, iar conceptul ar fi acordat, în mod necesar, o flexibilitate în funcţie de natura infracţiunii în cauză. Reiese din probele aflate la dosar şi din motivările instanţelor interne că cele 3 incidente din 24 iunie 2000, 17 iulie 2003 şi 8 februarie 2006 au fost desemnate drept cele mai violente. Instanţele au reţinut în mod constant că faptele reclamantului s-au întins pe o perioadă de mai mulţi ani, au fost de o intensitate variabilă şi au avut caracter recurent, survenind la interval la câteva săptămâni unele de altele. De altfel, atât în rechizitoriu, cât şi în hotărârile instanţelor interne se indică în mod clar că reclamantul a fost trimis în judecată pentru faptele sale anterioare şi ulterioare intrării în vigoare a art. 215a, fapte ce nu puteau fi separate. Având în vedere coerenţa în aprecierea faptelor a procurorilor şi a instanţelor, cerinţa securităţii juridice a fost vădit îndeplinită (Guvernul citează a contrario hotărârea Ecer şi Zeyrek împotriva Turciei, nr. 29295/95 şi 29363/95, pct. 33-35, CEDO 2001‑II). Reiese în mod clar chiar din hotărârea de condamnare că instanţele au considerat că faptele reclamantului, luate ca un întreg, întrunesc elementele infracţiunii prevăzute la art. 215a Cod penal.
49. Prin urmare, Guvernul concluzionează că cerinţa unui temei legal suficient de clar şi previzibil este îndeplinită, legea nouă nu a fost aplicată retroactiv, iar reclamantului nu i-a fost aplicată o pedeapsă mai grea decât în temeiul legii vechi. În această privinţă, consideră că, dacă s-ar fi renunţat la conceptul de infracţiune continuată în interpretarea dată de instanţele cehe şi ar fi fost examinate separat faptele reclamantului anterioare datei de 1 iunie 2004 de cele ulterioare acestei date, pedeapsa aplicată acestuia ar fi fost fie identică cu cea efectiv aplicată, fie mai grea. Guvernul explică că, în această ipoteză, reclamantul ar fi fost trimis în judecată pentru pluralitate de infracţiuni şi i s-ar fi aplicat, prin contopirea pedepselor, o pedeapsă unică care ar fi fost stabilită în conformitate cu regula ce reglementează infracţiunea cea mai gravă, în speţă art. 215a Cod penal. Mai mult, existenţa unei pluralităţi de infracţiuni şi durata faptelor în cauză ar fi constituit circumstanţe agravante.
C. Motivarea Curţii
1. Principii generale
50. Curtea reaminteşte că, în Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC) (nr. 42750/09, CEDO 2013), cea mai recentă hotărâre a Marii Camere cu privire la art. 7 din Convenţie, a enunţat principiile generale următoare, relevante în speţa de faţă:
„a) Nullum crimen, nulla poena sine lege
77. Garanţia consacrată la art. 7, componentă esenţială a preeminenţei dreptului, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare de la aceasta, chiar în caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Astfel cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva trimiterii în judecată, a condamnărilor şi sancţiunilor arbitrare (S.W. împotriva Regatului Unit şi C.R. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 335-B, şi, respectiv, pct. 32, seria A nr. 335-C, precum şi Kafkaris, citată anterior, pct. 137).
Art. 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în defavoarea acuzatului (a se vedea, în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a unei pedepse, Welch împotriva Regatului Unit, 9 februarie 1995, pct. 36, seria A nr. 307‑A; Jamil împotriva Franţei, 8 iunie 1995, pct. 35, seria A nr. 317‑B; Ecer şi Zeyrek împotriva Turciei, nr. 29295/95 şi 29363/95, pct. 36, CEDO 2001‑II; Mihai Toma împotriva României, nr. 1051/06, pct. 26-31, 24 ianuarie 2012). Acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor – «nullum crimen, nulla poena sine lege» (Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A). Deşi interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în defavoarea acuzatului, ca, de exemplu, prin analogie [Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 145, CEDO 2000-VII; pentru un exemplu de aplicare prin analogie a unei pedepse, a se vedea hotărârea Başkaya şi Okçuoðlu împotriva Turciei (MC), nr. 23536/94 şi 24408/94, pct. 42-43, CEDO 1999‑IV].
79. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele ce sunt aplicate. Condiţia previzibilităţii este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, prin intermediul interpretării ei de către instanţe şi, după caz, cu ajutorul unor experţi judiciari, ce acţiuni şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea (Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V, şi Kafkaris, citată anterior, pct. 140).
Prin urmare, Curtea trebuie, în special, să se asigure că, în momentul în care inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, exista o dispoziţie legală care pedepsea fapta, iar pedeapsa aplicată nu depăşeşte limitele stabilite de dispoziţia respectivă [Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 145; Achour împotriva Franţei (MC), nr. 67335/01, pct. 43, CEDO 2006‑IV].
b) Noţiunea de „pedeapsă” şi întinderea acesteia
[...]
c) Previzibilitatea legii penale
Noţiunea de „drept” („droit” în franceză, „law” în engleză) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenţiei; cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât şi din jurisprudenţă şi implică nişte condiţii calitative, printre care accesibilitatea şi previzibilitatea (Kokkinakis, citată anterior, pct. 40-41; Cantoni, citată anterior, pct. 29; Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 145; E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002). Aceste condiţii calitative trebuie îndeplinite atât pentru definirea unei infracţiuni, cât şi pentru pedeapsa pe care aceasta o implică.
92. Tocmai din cauza caracterului general al legilor, textul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică (Kokkinakis, citată anterior, pct. 40; Cantoni, citată anterior, pct. 31). Prin urmare, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziţii legale, inclusiv al unei dispoziţii de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judecătorească. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice şi de adaptare la schimbările de situaţie. În plus, certitudinea, deşi extrem de dezirabilă, este însoţită uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie (Kafkaris, citată anterior, pct. 141).
93. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor (ibidem). De altfel, în tradiţia juridică a statelor părţi la Convenţie este consacrat că jurisprudenţa, ca izvor de drept, contribuie în mod necesar la evoluţia progresivă a dreptului penal (Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176‑A). Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [S.W. şi C.R. împotriva Regatului Unit, citate anterior, pct. 36 şi, respectiv, pct. 34; Streletz, Kessler şi Krenz, citată anterior, pct. 50; K.-H.W. împotriva Germaniei (MC), nr. 37201/97, pct. 85, CEDO 2001‑II; Korbely împotriva Ungariei (MC), nr. 9174/02, pct. 71, CEDO 2008; Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 185, CEDO 2010]. Lipsa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la constatarea încălcării art. 7 în privinţa unui inculpat (a se vedea, în ceea ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, Pessino împotriva Franţei, nr. 40403/02, pct. 35-36, 10 octombrie 2006; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 şi 77196/01, pct. 43-44, 24 mai 2007; a se vedea, în ceea ce priveşte pedeapsa, Alimuçaj împotriva Albaniei, nr. 20134/05, pct. 154-162, 7 februarie 2012). Un alt raţionament ar însemna nerespectarea obiectului şi scopului acestei dispoziţii – care urmăreşte ca nicio persoană să nu fie, în mod arbitrar, trimisă în judecată, condamnată ori supusă la sancţiuni arbitrare.”
51. Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne în aprecierea şi încadrarea juridică a faptelor, atât timp cât acestea se bazează pe o analiză rezonabilă a elementelor aflate la dosar (a se vedea, mutatis mutandis, Florin Ionescu împotriva României, nr. 24916/05, pct. 59, 24 mai 2011). Mai general spus, Curtea reaminteşte că autorităţile naţionale, în special instanţele superioare, sunt cele care au competenţa de a interpreta legislaţia internă. Rolul său se limitează, prin urmare, să verifice compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări [Waite şi Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, pct. 54, CEDO 1999-I, Korbely împotriva Ungariei, (MC), nr. 9174/02, pct. 72-73, CEDO 2008; Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 197, CEDO 2010].
52. Cu toate acestea, competenţa de control a Curţii trebuie să crească atunci când dreptul protejat de Convenţie, în speţă art. 7, necesită existenţa unui temei legal pentru condamnare şi aplicarea pedepsei. Art. 7 § 1 impune Curţii să cerceteze dacă, în speţă, condamnarea reclamantului avea, la momentul respectiv, un temei legal. În special, trebuie să se asigure de faptul că rezultatul la care au ajuns instanţele interne competente este în conformitate cu art. 7 din Convenţie. Să acorzi o competenţă de control mai mică Curţii ar însemna să lipseşti art. 7 de substanţă (a se vedea Kononov, citată anterior, pct. 198).
53. În concluzie, Curtea trebuie să examineze dacă există suficientă bază legală pentru condamnarea reclamantului (a se vedea Kononov, citată anterior, pct. 199)
2. Aplicarea în speţă a principilor sus-menţionate
54. Curtea reţine că argumentele reclamantului constau în susţinerea, în primul rând, că faptele sale anterioare datei de 1 iunie 2004 nu puteau fi sancţionate în temeiul legii penale aplicabile la data săvârşirii lor deoarece nu întruneau elementele constitutive ale infracţiunilor invocate de autorităţi, respectiv cele prevăzute la art. 197a şi art. 221 Cod penal, şi nu puteau fi analizate decât în calitate de contravenţii şi, în al doilea rând, că faptele distincte de agresiune comise nu puteau fi încadrate drept infracţiune continuată atât timp cât nimic nu dovedeşte că au fost săvârşite cu aceeaşi intenţie infracţională ori la intervale mici de timp.
55. Or, decurge din limitările expuse supra, la pct. 51-52, că nu este competenţa Curţii să se pronunţe asupra răspunderii penale individuale a reclamantului, aspect ce este clarificat, în primul rând, de instanţele interne. În adevăr, acestea din urmă examinează constatările de fapt şi apreciază intenţia reclamantului în funcţie de probele aflate la dosar înainte de a decide, în conformitate cu dreptul intern astfel cum este interpretat prin practica judiciară, dacă este cazul să încadreze faptele persoanei în cauză ca infracţiune continuată, infracţiune continuă sau de concurs de infracţiuni ori infracţiuni repetate Prin urmare, Curtea nu se va pronunţa cu privire la aspectul dacă faptele reclamantului comise înainte de 1 iunie 2004 întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor definite de dispoziţiile sus-menţionate (a se vedea, mutatis mutandis, Lehideux şi Isorni împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII) şi nici dacă acţiunile respective ar trebui să fie încadrate ca infracţiune continuată conform dreptului intern.
56. În realitate, potrivit art. 7 § 1, Curtea are un dublu rol. În primul rând, trebuie să analizeze dacă, la data săvârşirii lor, acţiunile reclamantului, inclusiv cele anterioare intrării în vigoare a art. 215 la 1 iunie 2004, erau elemente constitutive ale unei infracţiuni definită suficient de previzibil de dreptul intern [Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 51, CEDO 2001‑II, Veeber împotriva Estoniei (nr. 2), citată anterior, cpt. 33, şi Korbely, citată anterior, pct. 72-73], aspectul accesibilităţii fiind fără relevanţă aici. În al doilea rând, trebuie să determine dacă aplicarea acestei dispoziţii de instanţele naţionale, care a avut ca efect înglobarea acţiunilor săvârşite de reclamant până la 1 iunie 2004, presupunea pentru acesta din urmă o posibilitate reală de a-i fi aplicată, cu încălcarea art. 7 din Convenţie, o pedeapsă mai grea (a se vedea, mutatis mutandis, Maktouf şi Damjanoviæ, citată anterior, pct. 70).
a) Infracţiunea a fost definită cu suficientă previzibilitate?
57. Curtea a soluţionat deja pe fond două cauze în care reclamantul fusese condamnat pentru infracţiune continuată sau continuă, însă fără a se stabili o distincţie între aceste două categorii [a se vedea Ecer şi Zeyrek şi Veeber (nr. 2), amândouă citate supra, pct. 28]. În hotărârile pronunţate în cauzele respective, s-a reţinut că, prin definiţie, asemenea infracţiuni presupun fapte care se întind pe o anumită perioadă [a se vedea Veeber (nr. 2), citată anterior, pct. 35). S-a mai reţinut că, în cazul în care o persoană e acuzată de săvârşirea unei infracţiuni „continuate”, principiul securităţii juridice impune ca faptele constitutive ale infracţiunii, care angajează răspunderea penală a persoanei în cauză, să fie clar enunţate în rechizitoriu. În plus, în decizia instanţelor interne trebuie să se precizeze că pedeapsa aplicată şi condamnarea inculpatului se întemeiază pe constatarea că în rechizitoriu s-a stabilit existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii „continuate” (a se vedea Ecer şi Zeyrek, citată anterior, pct. 33).
58. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, în orice sistem juridic, este de competenţa instanţelor interne să interpreteze normele de drept penal material astfel încât să se determine, în raport cu regimul fiecărei infracţiuni, data la care a fost săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, presupunând că toate elementele constitutive ale infracţiunii au fost întrunite. Este vorba în acest caz de o interpretare judiciară căreia Convenţia nu i se opune, cu condiţia ca rezultatele la care ajung instanţele interne să fie în mod rezonabil previzibile în sensul jurisprudenţei Curţii [a se vedea Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 45291/06, pct. 283, 8 decembrie 2009].
59. Revenind la circumstanţele particulare ale cauzei de faţă, Curtea reţine, mai întâi, că reclamantul a fost condamnat pentru faptele reţinute în rechizitoriu, cu alte cuvinte pentru rele tratamente aplicate soţiei sale, cel puţin în perioada cuprinsă între anul 2000 şi 8 februarie 2006, cu urmări asupra stării fizice şi psihice a acesteia, în mod repetat, în stare de ebrietate (pentru mai multe detalii, a se vedea supra, pct. 10), aceasta fiind obligată la îngrijiri medicale la 26 iunie 2000, 18 iulie 2003 şi 8 februarie 20006 (supra, pct. 10). Prin hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Supremă a confirmat încadrarea juridică reţinută de instanţele inferioare de rele tratamente asupra unui membru al familiei, în sensul art. 215a Cod penal, în forma în vigoare începând cu 1 iunie 2004, şi a aplicat această dispoziţie şi faptelor comise de reclamant asupra soţiei sale înainte de această dată. În această privinţă, s-a referit la decizia sa nr. Tzn 12/93 din 8 decembrie 1993, prin care era analizată infracţiunea continuată ca un act unic şi a precizat că încadrarea penală trebuie să fie făcută în cadrul legii în vigoare la data ultimei manifestări. Prin urmare, instanţa supremă a reţinut că art. 215a se aplică, de asemenea, faptelor de agresiune anterioare, cu condiţia ca acestea să fie sancţionate penal prin legea precedentă, şi a considerat că faptele comise de reclamant înainte de modificarea intervenită la 1 iunie 2004 constituiau cel puţin infracţiunea prevăzută la art. 197a sau art. 221 alin. (1) Cod penal. A concluzionat, după examinarea dosarului, că faptele inculpatului întrunesc toate elementele legale ale infracţiunii de rele tratamente asupra membrilor familiei, conform art. 215a alin. (1) şi (2) Cod penal. Curtea Supremă a adăugat că, având în vedere că infracţiunea respectivă a fost săvârşită cel puţin în perioada cuprinsă între anul 2000 şi 8 februarie 2006, condiţiile materiale enunţate la alin. (2)b al art. 215a erau îndeplinite şi permiteau calificarea infracţiunii în forma agravată din cauza duratei mari de timp (supra, pct. 13).
60. Curtea observă, în continuare, că reiese în mod implicit din raţionamentul instanţei supreme, astfel cum este expus mai sus, cu trimitere la decizia din 8 decembrie 1993, că interpretarea acestei instanţe ia în considerare normele particulare enunţate la art. 89 alin. (3) ce au introdus, în 1994, în Codul penal (supra, pct. 20 şi 24) conceptul de continuitate a unei infracţiuni, de origine jurisprudenţială, cu alte cuvinte înainte de prima agresiune săvârşită de reclamant asupra soţiei sale şi pentru care a fost condamnat [a se vedea, în sens contrar, Veeber (nr. 2), citată anterior, pct. 37]. În adevăr, astfel cum confirmă în observaţiile sale în faţa Curţii, reclamantul nu contestă previzibilitatea aplicării de către instanţele naţionale în cazul său a normelor enunţate la art. 89 alin. (3).
61. În conformitate cu această dispoziţie, continuitatea unei infracţiuni este definită ca reprezentând mai multe fapte distincte cu acelaşi scop, fiecare dintre ele constituind aceeaşi infracţiune şi în legătură cu celelalte fiind executate de o manieră identică sau similară, apropiate în timp şi asupra aceluiaşi obiect. Reiese din jurisprudenţa clară şi constantă a Curţii Supreme (supra, pct. 25-27) şi din opiniile exprimate în doctrină (supra, pct. 24) că infracţiunea „continuată” se analizează ca o acţiune unică, a cărei încadrare în dreptul penal ceh se apreciază în cadrul nomelor în vigoare la data încetării ultimei manifestări, cu condiţia ca faptele comise sub imperiul dispoziţiilor juridice anterioare să fie sancţionate în temeiul acestora.
62. Prin urmare, întrucât faptele reclamantului anterioare datei de 1 iunie 2004 sunt analizate ca infracţiuni sancţionate în temeiul art. 197a sau 221 alin. (1) Cod penal şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 215a, Curtea este de acord că, în speţă, condamnarea persoanei în cauză de către instanţele interne în baza acestei ultime dispoziţii, reţinând şi faptele anterioare acestei date nu constituie o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea reclamantului, interzisă de Convenţie. În plus, prin hotărârea din 10 iunie 2008, Curtea Constituţională a apreciat că deciziile pronunţate de instanţele naţionale în cauză erau logice şi coerente şi nu au avut niciun efect retroactiv interzis de Convenţie. Curtea nu observă niciun element de natură să indice că această apreciere ar fi afectată de imprevizibilitate, astfel cum este interzisă prin art. 7 din Convenţie.
63. Având în vedere aceste circumstanţe şi ţinând cont de claritatea redactării normelor naţionale relevante, precizate încă o dată prin interpretarea instanţelor naţionale, Curtea consideră că, persistând în acţiunile sale după 1 iunie 2004, data la care a fost introdusă în Codul penal infracţiunea de rele tratamente asupra membrilor familiei, reclamantul putea şi ar fi trebuit să se aştepte, dacă era cazul după o consiliere juridică adecvată, să fie trimis în judecată pentru infracţiune continuată, analizată în cadrul dispoziţiei legale în vigoare la data ultimei sale manifestări, respectiv art. 215a Cod penal. Nu identifică niciun motiv să se îndoiască că reclamantul putea să prevadă, nu numai cu privire la perioada ulterioară intrării în vigoare a dispoziţiei respective la 1 iunie 2004, dar şi perioada cuprinsă între anul 2000 şi această ultimă dată, că răspunderea sa penală putea fi angajată pentru infracţiunea continuată evocată şi de a-şi modifica comportamentul în consecinţă [a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler şi Krenz, citată anterior, pct. 82, Achour împotriva Franţei (MC), nr. 67335/01, pct. 52-53, CEDO 2006‑IV].
64. În aceste condiţii, Curtea este convinsă nu numai că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat avea o bază „în momentul în care a fost săvârşită [...] potrivit dreptului naţional” relevant, dar şi că acest drept defineşte infracţiunea respectivă cu suficienţă claritate pentru a îndeplini cerinţa calitativă de previzibilitate decurgând din conceptul de „drept” prevăzut la art. 7 din Convenţie.
b) Este mai grea pedeapsa aplicată reclamantului în temeiul art. 215a?
65. Curtea nu poate reţine argumentul reclamantului conform căruia aplicarea de către instanţele naţionale a pedepsei în temeiul art. 215a şi cu privire la fapte anterioare datei de 1 iunie 2004 a condus la o pedeapsă mai grea decât i-ar fi fost aplicată altfel.
66. Astfel cum s-a indicat supra, se poate concluziona, având în vedere raţionamentul instanţelor interne şi, în special, al Curţii Supreme în hotărârea din 21 februarie 2008, că erau întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 215a alin. (1) şi (2)b Cod penal cu privire la fapte comise de reclamant înainte de intrarea în vigoare a acestei dispoziţii la 1 iunie 2004. Făcând referire la aceste acţiuni, instanţele s-au pronunţat în mod expres că erau sancţionate în temeiul legii vechi.
67. Nimic nu indică faptul că raţionamentul sus-menţionat al instanţelor interne a avut ca efect defavorabil pentru reclamant înăsprirea pedepsei aplicate [a se vedea, în sens contrar, Veeber (nr. 2), citată anterior, pct. 36]. Dimpotrivă, în cazul în care faptele săvârşite înainte de 1 iunie 2004 şi cele ulterioare acestei date ar fi apreciate separat, regula relevantă de stabilire a pedepselor prevăzută la art. 35 alin. (1) Cod penal s-ar traduce prin stabilirea pedepsei în baza dispoziţiei legale ce reglementează infracţiunea cea mai gravă, respectiv art. 215a. În acest caz, aşa cum indică Guvernul, reclamantului i-ar fi fost aplicată o pedeapsă care nu putea fi mai mică decât cea impusă în realitate sau una chiar mai grea, în măsura în care s-ar fi reţinut, după toate probabilităţile, existenţa unei pluralităţi de infracţiuni ca o circumstanţă agravantă în temeiul art. 34k Cod penal.
68. Curtea nu este convinsă nici de teza reclamantului conform căreia, dacă agresiunile săvârşite de acesta ar fi fost apreciate în mod separat, două dintre ele (cel mai probabil cele din 24 iunie 2000 şi 17 iulie 2003) ar fi fost prescrise. Potrivit art. 67 alin. (1) lit. d) Cod penal, în cazul infracţiunii ce prevede o limită maximă a pedepsei cu închisoarea mai mică de 3 ani, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani. Prin urmare, chiar dacă ar fi fost trimis în judecată numai pentru cele trei incidente evidenţiate de instanţele naţionale, ar fi fost în orice caz judecat cel puţin pentru agresiunea comisă la 17 iulie 2003 sub imperiul legii vechi, precum şi pentru cea comisă la 18 februarie 2006, care intra sub incidenţa legii noi.
69. Având în vedere cele ce preced, Curtea este convinsă că aprecierea din perspectiva legii noi a faptelor anterioare intrării în vigoare a acesteia nu a condus la stabilirea unei pedepse dezavantajoase pentru reclamant. În adevăr, acestuia i-a fost aplicată doar o singură pedeapsă pe care ar fi primit-o oricum din cauza faptelor comise după intrarea în vigoare a legii noi (a se vedea supra, pct. 37 şi, a contrario, Maktouf şi Damjanoviæ, citată anterior, pct. 70).
c) Concluzie
70. Elementele de mai sus sunt suficiente pentru a conduce Curtea la concluzia că pedeapsa aplicată reclamantului, condamnat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de rele tratamente asupra membrilor familiei, era aplicabilă la data la care se consideră că această infracţiune a încetat, în conformitate cu un „drept” ce era previzibil cu privire la efectele lui. Legea penală nu a fost aplicată retroactiv, iar reclamantul nu a fost supus unor norme de stabilire a pedepselor mai severe decât cele care ar fi fost aplicabile dacă ar fi fost trimis în judecată pentru mai multe infracţiuni distincte.
71. Curtea consideră că raţionamentul urmat de instanţele cehe în cauză este conform cu obiectul şi scopul art. 7 din Convenţie, să se asigure ca nicio persoană să nu fie, în mod arbitrar, trimisă în judecată, condamnată ori supusă la sancţiuni arbitrare (supra, pct. 50). În plus, consolidând dispozitivul juridic naţional de protecţie contra violenţelor domestice – o asemenea violenţă contra femeilor preocupă în mod special societăţile europene contemporane (a se vedea supra, pct. 38, şi Opuz împotriva Turciei, nr. 33401/02, CEDO 2009) –, acest raţionament este conform şi cu obiectivele fundamentale ale Convenţiei, a cărei esenţă însăşi este respectarea demnităţii şi a libertăţii umane (a se vedea, mutatis mutandis, C.R. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 42, serie A nr. 335‑C).
72. Pentru a ajunge la concluziile de mai sus, Curtea a examinat în cadrul art. 7 din Convenţie aplicarea, în cazul reclamantului, infracţiunea continuată de rele tratamente asupra membrilor familiei, astfel cum este consacrată în dreptul ceh. Cu titlu de comparaţie, trebuie reţinut, în acest context, că noţiunea de infracţiune continuată, astfel cum este definită de dreptul ceh, se află în linie cu tradiţia europeană care se reflectă în legislaţiile naţionale a marii majorităţi a statelor membre a Consiliului Europei (supra, pct. 31 şi 33) şi, prin urmare, situaţia privind aspectul previzibilităţii ridicată în speţă nu este diferită notabil de cea privind infracţiuni de acelaşi tip prevăzute în sistemele juridice naţionale ale statelor părţi la Convenţie. Astfel cum reiese din descrierea de către autorităţile interne a faptelor reclamantului, acestea erau îndreptate spre o victimă precisă, respectiv soţia sa, şi, în special, împotriva valorilor sociale ce reprezentau pentru aceasta integritatea sa fizică şi psihică, precum şi onoarea sa. De asemenea, este clar că modus operandi era acelaşi: agresiunile erau comise în locuinţa familială, există o legătură temporală între faptele distincte, fiecare dintre ele săvârşit în această perioadă a fost condus de aceeaşi intenţie infracţională şi, în cele din urmă, fiecare faptă era prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte, infracţiunea pentru săvârşirea căreia reclamantul a fost condamnat prezintă anumite caracteristici comune cu alte infracţiuni de acest tip existente în legislaţia statelor contractante, la fel cum soluţia sistemului judiciar penal ceh constând în aplicarea, în cazuri similare celui din speţă, a unei pedepse pentru o infracţiune unică a fost adoptată, de asemenea, în alte state contractante (supra, pct. 33-37).
73. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 7 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 7 din Convenţie.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi comunicată în scris la 27 ianuarie 2015.
Michael O’BoyleDean Spielmann
Grefier adjunct Preşedinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a judecătorului Ziemele;
– opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque;
D.S.
M.O’B.
Opinia concordantă a judecătorului Ziemele
(Traducere)
1. Sunt pe deplin de acord cu soluţia pronunţată în prezenta cauză. Cu toate acestea, atunci când vor studia raţionamentul Curţii şi elementele considerate relevante în speţă de aceasta, cititorii se vor întreba dacă era necesară în acest caz pronunţarea asupra existenţei unui consens european privind conceptul de infracţiune continuată. Îşi vor pune poate următoarea întrebare: dacă Republica Cehă era singura ce a recunoscut acest concept, Curtea ar fi considerat acest element problematic în lumina principiilor aplicabile din perspectiva art. 7?
2. Iată încă o cauză în care Curtea ar fi avut tendinţa să se lanseze într-o discuţie asupra existenţei unui consens european. Această noţiune rămâne controversată, iar controversa nu se limitează la termenul „consens” însuşi, care, cel puţin în sens obişnuit, impune un acord din partea părţilor în cauză (a se vedea L. Wildhaber, A. Hjartarson şi S. Donnelly, „No consensus on consensus”, Human Rights Journal, 2013, p. 248-263, şi S. Besson şi A.-L. Graf-Brugère, „Le droit de vote des expatriés, le consensus européen et la marge d’appréciation des États”, Revue trimestrielle des droits de l’homme, 2014, p. 942 şi urm.). Am scris cu altă ocazie că, pentru Curte, un mod mai ortodox de a proceda ar consta să se bazeze pe instrumentele pe care dreptul internaţional le oferă oricum (a se vedea I. Ziemele, „Customary International Law in the Case law of the European Court of Human Rights”, în The Judge and International Custom, Consiliul Europei, 2012). În opinia noastră, aceasta înseamnă că, la examinarea legilor şi a practicilor interne, precum şi a poziţiilor exprimate de statele europene într-un alt cadru internaţional cu privire la aspectul ce trebuie clarificat, Curtea este, în realitate, în căutarea unei practici regionale specifice pe care statele consideră necesar s-o urmărească, cu alte cuvinte, o cutumă regională. (Între paranteze, noţiunea de cutumă a evoluat, de asemenea, în dreptul internaţional şi, după toate probabilităţile, nu mai este atât de rigidă pe cât ar fi putut fi acum ceva timp). În cazul în care Curtea stabileşte existenţa unei practici pe care statele europene o urmează grosso modo (soft custom, de exemplu), trebuie să ţină cont de ea, fără îndoială, atunci când interpretează Convenţia în lumina dezvoltărilor recente. Cu toate acestea, aplicarea legii penale în timp şi examinarea aplicabilităţii dreptului respectiv în trecut şi în prezent nu reprezintă o noutate.
În cazul în care Curtea ar face mai bine legătura dintre, pe de o parte, modul cum recurge la consens şi la opiniile din doctrină privind instrumentul viu şi, pe de altă parte, noţiunile similare de drept internaţional, poate ar exista mai puţine motive de discutat asupra interpretării expansive de către Curte a Convenţiei.
3. Cu toate acestea, sunt cazuri în care nu este nevoie să se cerceteze dacă există o practică regională obligatorie. În opinia noastră, prezenta speţă este un astfel de caz. În scopul analizării speţei, este instructiv de evidenţiat că sistemele penale europene au adoptat de mult timp conceptul de infracţiune continuată. Există probabil numeroase similitudini privind modul în care dreptul penal intern abordează acest concept (pct. 33 din hotărâre). Cu siguranţă, există însă şi diferenţe. Nu este necesar, în partea din hotărâre consacrată dreptului comparat, să se pronunţe asupra existenţei unui larg consens între state. Ţinând cont de utilizarea precisă a noţiunii de consens în jurisprudenţă astfel cum este în mod normal aplicată în cauzele unde statul se bucură de o marjă de apreciere, ne putem întreba care este finalitatea acestui fragment de la pct. 33 într-o cauză legată de art. 7.
Am putea afirma că acest fragment nu trebuie privit ca un demers al Curţii pentru stabilirea existenţei sau nu a unui consens cu scopul de a identifica limitele marjei de apreciere în circumstanţe sociale noi. Aş fi preferat ca, în această parte din hotărâre, Curtea să nu se pronunţe asupra existenţei unui larg consens.
4. Cauza priveşte previzibilitatea legii penale interne şi riscul de a aplica o pedeapsă mai grea. În lumina jurisprudenţei legate de art. 7, sarcina Curţii este clar definită la pct. 55 din hotărâre, respectiv trebuie să determine dacă, înainte de 1 iunie 2004, dreptul intern prevedea sancţionarea faptelor săvârşite de reclamant. Curtea examinează legislaţia internă şi practica instanţelor naţionale şi, în speţă, a considerat că practica internă, îndelung dezbătută de instanţele naţionale, nu avea caracter arbitrar sau nelegal în scopul art. 7. Poate părea interesant că, în alte state, fapte de aceeaşi natură au fost tratate eventual similar în dreptul penal intern, dar nu este un element cu adevărat relevant în genul de examinare prevăzută de art. 7. În concluzie, ne-ar fi dificil să credem cum un consens european ar putea fi relevant în aprecierea caracteristicilor particulare ale unor concepte de drept penal intern. Sigur că există anumite asemănări, rezultat al istoriei europene, dar trebuie să fie şi diferenţe care ţin de alegerile operate de legiuitorii respectivi.
5. Conceptul de consens european necesită dezbateri chibzuite şi un reglaj fin în jurisprudenţa viitoare a Curţii. Îndrăznesc să sper că acest lucru se va face păstrând elementele relevante ale dreptului internaţional. Recurgerea la acest concept nu ar trebui să fie imprevizibilă.
Opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque
(Traducere)
1. Sunt de acord pe deplin cu soluţia hotărârii pronunţată de Marea Cameră în speţă, precum şi cu metodologia folosită. În fapt, este chiar prima oară când Curtea tratează într-o singură hotărâre ex professo terminologia exactă folosită privind un concept important de drept penal, contextul său istoric şi regimul actual în 47 de sisteme de drept din Consiliul Europei. Un studiu lingvistic, istoric şi de drept comparat de asemenea dimensiuni nu a mai fost făcut anterior şi trebuie salutat. Astfel, datorită istoriei bogate a acestui concept şi a numeroaselor sale variante în sistemele de drept naţionale studiate, mă simt obligat să adaug câteva observaţii suplimentare pentru clarificarea principiului stabilit de Marea Cameră, precum şi consecinţele sale practice în definirea politicilor statelor membre în materia dreptului penal.
Conform Marii Camere, există un larg consens izvorât dintr-o lungă tradiţie europeană privind caracteristicile particulare ale infracţiunii continuate. Curtea consideră că aplicarea dispoziţiilor interne pentru sancţionarea infracţiunilor de acest gen nu încalcă, în principiu, art. 7 din Convenţie atât timp cât toate faptele distincte sunt îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale, există între acestea cel puţin o asemănare în modus operandi, sunt conexate printr-o legătură de proximitate temporală, prezintă aceeaşi intenţie sau acelaşi scop infracţional repetat şi întrunesc, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale infracţiunii respective. Opinia de faţă urmăreşte să clarifice întinderea substanţială a acestui principiu şi implicaţiile practice, în lumina situaţiei trecute şi prezente a conceptului de infracţiune continuată în dreptul european[1].
Istoricul conceptului de infracţiune continuată
2. Dreptul roman nu recunoaşte acest concept. Abia în Evul Mediu jurisconsulţi, cum ar fi Bartole[2], Balde[3] şi Farinaccio[4] au introdus acest concept pentru a atenua regula severă, în materia stabilirii pedepselor, a cumulului strict sau consecutivităţii pedepselor (quod criminae tot poenae), regulă prevăzută în dreptul roman.[5] Conform acestor autori, pentru ca faptele infracţionale distincte să poată fi pedepsite ca infracţiune continuată sunt necesare 2 condiţii esenţiale: o scurtă perioadă de timp între fapte (cum temporis intervallo, după cum spune Balde) şi existenţa unei singure intenţii şi a unui scop unic la originea fiecărui act distinct (ad eundem finem, conform Bartole). De altfel, legătura de proximitate temporală dintre faptele distincte este considerată ca evidenţiind unicitatea intenţiei. Infracţiunea continuată reprezintă mai multe fapte distincte unite prin aceeaşi intenţie şi acelaşi scop infracţional, comise într-o scurtă perioadă de timp, şi sancţionată cu o pedeapsă unică cu închisoarea.[6]
3. Conceptul de infracţiune continuată a fost consacrat pentru prima oară într-un text în Toscana, prin Legea din 30 august 1795. Dispoziţiile acestei legi prevedeau că reprezintă infracţiune continuată toate furturile săvârşite asupra uneia sau mai multor persoane, cu condiţia să fi fost comise într-un interval de 24 de ore. Art. 80 din Codul penal din Toscana din 1853 includea o dispoziţie generală ce extindea noţiunea şi la alte infracţiuni[7]. Aceste prevederi au fost reluate, cu schimbări minore, în art. 79 din primul cod penal unificat din Regatul Italiei, Codul penal din 1889, supranumit „Codul Zanardelli”.
În celebra sa lucrare Programa del corso di diritto penale, Francesco Carrara dă definiţia clasică a noţiunii de infracţiune continuată[8], definiţie ce va fi preluată la art. 81 din Codul penal din 1930, cunoscut drept „Codul Rocco”. După cum propusese Carrara, art. 81 prevedea „acelaşi desen infracţional” (mismo disegno criminoso). Conform Carrara, nu elementul voluntar al dolus este cel care uneşte faptele distincte săvârşite de autorul infracţiunii, ci elementul său intelectual, adică existenţa aceleiaşi idei josnice la originea majorităţii faptelor. Manzini vorbea despre acelaşi proiect infracţional, Carnelutti de acelaşi interes, iar Leone de aceeaşi dorinţă, aceste formulări diverse nefiind altceva decât variaţii în jurul doctrinei subiective a lui Carrara[9]. Văzută drept o simplă regulă de stabilire a pedepselor aplicate prin principiul justiţiei, această doctrină subiectivă, prin amplitudinea sa generală, a permis, de exemplu, unificarea diferitelor acte săvârşite contra vieţii şi integrităţii fizice de diferite persoane.
4. În Franţa, art. 365 din Code d’instruction criminelle prevedea o soluţie generală în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de acelaşi autor: se aplica întotdeauna pedeapsa cea mai grea, indiferent de numărul de acte comise sau de legătura dintre ele (delictum majus absorvet minus). Principiul absorbţiei făcea mai puţin problematică sancţionarea unei infracţiuni continuate. Dezbaterea problemei a trecut pe terenul procedurii penale. Confruntată cu problema faptelor infracţionale succesive săvârşite în acelaşi scop, doctrina franceză, prin reprezentantul său cel mai ilustru, Faustin Hélie, procuror general în cadrul Curţii de Casaţie, a reiterat punctul de vedere al jurisconsulţilor italieni. Noutatea demersului adoptat de Hélie ţine de concluzia procedurală extrasă din doctrina italiană: o persoană inculpată pentru mai multe fapte distincte constitutive ale unei infracţiuni continuate nu poate fi trimisă în judecată a doua oară pentru alte fapte distincte ce se înscriu în cadrul aceleiaşi infracţiuni continuate dar nu fuseseră luate în considerare la primul proces[10]. Principiul non bis in idem se opunea desfăşurării unui al doilea proces.
5. Dezbaterile doctrinare au cunoscut o turnură fundamentală în Germania graţie eforturilor unor jurisconsulţi eminenţi şi unor legiuitori receptivi. Pct. 110 din Codul penal din Bavaria din 1813, pct. 106 din Codul penal din Hanovra din 1840, pct. 56 din Codul penal din Braunschweig, art. 112 din Codul penal din Hessa din 1841, art. 180 din Codul penal din Baden din 1845, precum şi alţii au introdus o concepţie nouă care s-a răspândit încet în toată Europa.
Codul penal din Bavaria, adoptat sub influenţa lui Feuerbach, a operat o distincţie între wiederholtes Verbrechen sau „infracţiune repetată”, sancţionată prin mai multe pedepse dacă actele autorului erau îndreptate asupra mai multor obiecte, şi fortgesetztes Verbrechen sau „infracţiune continuată”, sancţionată cu o singură pedeapsă dacă actele autorului său erau îndreptate către un singur obiect (an demselben Gegenstande oder an einer und derselben Person)[11]. Celebra critică a lui Mittermaier asupra modalităţilor acestei distincţii a avut meritul imens de a deschide, cu privire la sensul sintagmei „obiect unic”, o dezbatere teoretică ce nu este încă încheiată[12]. Nu era, astfel cum afirma Feuerbach, doar faptul că obiectul infracţiunii era acelaşi şi nici că, conform afirmaţiilor jurisconsulţilor italieni, elementul intelectual care unifică faptele distincte săvârşite de autorul infracţiunii, ci mai degrabă unitatea voinţei globale a acestuia din urmă de a săvârşi infracţiunea, omogenitatea acestor fapte şi încălcarea aceleiaşi valori sociale (Rechtsgut)[13]. Mittermaier avea o intuiţie corectă când afirma că impunerea unei pedepse mai uşoare pentru infracţiunea continuată era justificată de faptul că repetarea faptelor infracţionale distincte şi desenul criminal repetat de autorul infracţiunii erau „facilitate” de circumstanţele materiale specifice autorului[14]: situaţia exterioară favorabilă acestuia l-a condus să aducă atingere de mai multe ori valorii sociale identice sau similare într-o scurtă perioadă de timp. Acesta este motivul pentru care vinovăţia autorului, determinat de circumstanţe externe favorabile să repete infracţiunea, este diminuată astfel încât este justificată impunerea unei pedepse mai uşoare. Această perspectivă a găsit sprijinul Curţii imperiale germane, care a recunoscut conceptul de infracţiune continuată, în ciuda tăcerii Codului penal imperial din 1871 şi a abrogării parţiale a regulii cumulului strict al pedepselor[15]. Prin urmare, conceptul s-a răspândit în toată Europa, iar în unele state a fost chiar consacrat prin lege. Înţeleasă ca o formă de unitate juridică a comportamentului autorului infracţiunii (juristische Handlungseinheit) în teoria răspunderii penale, infracţiunea continuată se bazează pe desenul repetat al autorului de a beneficia de un ansamblu constant de circumstanţe exterioare favorabile pentru a vătăma o valoare socială identică sau similară, nu neapărat prin încălcarea aceleiaşi norme penale.
6. Trebuie observat că Germania, statul de naştere al infracţiunii continuate, concept nou şi mixt de drept penal substanţial, nu a trecut la pasul suplimentar de a consacra această noţiune în legislaţia sa penală şi practic a abandonat-o în jurisprudenţa Curţii Supreme Federale, care rezervă aplicarea infracţiunii continuate la cazuri excepţionale[16]. Motive de politică penală explică acest lucru[17]. Critica deseori emisă în sfera politică era că noţiunea de infracţiune continuată favoriza recidiva şi slăbea forţa juridică a normelor sociale tratând de o manieră excesiv de blândă pe autorii mai multor fapte infracţionale săvârşite într-o perioadă scurtă de timp. În tendinţă cu aceste critici, politica penală severă a avut întâietate, fiind incompatibilă cu ideea liberală care susţinea conceptul de infracţiune continuată.
Nu înseamnă puţin lucru pentru prezenta hotărâre a Marii Camere să demonstreze că această retorică nu şi-a găsit ecou în majoritatea statelor europene, care şi-au menţinut legislaţia în forma anterioară jurisprudenţei germane din 1994 şi chiar au introdus conceptul de infracţiune continuată în legislaţiile penale ulterior aprobate şi intrate în vigoare[18].
Infracţiunea continuată în prezent
7. În tradiţia juridică europeană, normele ce reglementează concursul de infracţiuni sunt strict tributare: 1) principiului legalităţii, atât sub latura nullum crimen sine lege praevia, cât şi sub nulla poena sine lege praevia, care obligă procurorul să trimită în judecată inculpatul acuzat de săvârşirea unei anumite infracţiuni sub imperiul legii în vigoare la momentul faptelor şi, odată stabilite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, să ceară instanţei condamnarea inculpatului şi aplicarea pedepselor corespunzătoare prevăzute de legea în vigoare la momentul faptelor, ceea ce exclude în principiu o trimitere în judecată sau condamnare alternativă, cumulativă ori multiplă pentru aceeaşi atingere adusă unei valori sociale, precum şi pedepse imprevizibile sau nedefinite[19]; 2) finalităţii sancţiunilor penale şi, în special, opticii reintegrării sociale, în măsura în care o pedeapsă nedefinită sau cu durată nedeterminată, o pedeapsă fixă a cărei durată depăşeşte durata normală de viaţă sau o pedeapsă fixă cu o durată extrem de lungă contravin acestui scop, ceea ce justifică, prin urmare, limitarea cumulului strict al pedepselor[20] ; 3) principiului non bis in idem, care se opune ca autorul unei infracţiuni să fie subiectul mai multor trimiteri în judecată sau mai multor pedepse pentru aceeaşi infracţiune şi se aplică, prin urmare, sancţionării repetate pentru aceeaşi infracţiune în cursul unui proces sau unor procese succesive. Infracţiunea continuată este un caz de concurs de infracţiuni şi normele care o reglementează trebuie să respecte, prin urmare, principiile sus-menţionate.
8. Ţinând seama de aceste principii, elementele care caracterizează conceptul de infracţiune continuată, astfel cum a fost stabilit de Marea Cameră, au nevoie de mai multe precizări.
Există infracţiune continuată când autorul săvârşeşte un anumit număr de infracţiuni identice sau similare îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale (Rechtsgut, legally protected interest, bene giuridico, bem juridico), nu neapărat prin încălcarea aceleiaşi norme penale. În consecinţă, potrivit raţionamentului Marii Camere, infracţiunea continuată poate include infracţiunea de bază, forme mai uşoare sau agravate ale acesteia sau infracţiuni similare îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale. În schimb, o succesiune de fapte de natură penală şi fapte de natură contravenţională (Ordnungswidrikeiten, de exemplu) nu pot fi unificate ca o infracţiune continuată. În situaţia valorilor sociale privind persoana (höchtspersönlicher Rechtsgut), faptele distincte trebuie să aducă atingere aceleiaşi valori sociale, fiind astfel exclusă sancţionarea ca infracţiune continuată în cazul, de exemplu, al omorului sau agresiunii sexuale asupra mai multor persoane[21].
În plus, este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale sau alte circumstanţe materiale care să unească actele respective într-un întreg. Această condiţie obiectivă, care se raportează la actus reus, conform formulării Curţii, exclude sancţionarea ca infracţiune continuată a acţiunilor şi inacţiunilor infracţionale succesive săvârşite de acelaşi autor sau a unei succesiuni de acte săvârşite de un autor principal, un instigator sau un complice, pe motiv că modul de executare al infracţiunilor este fundamental diferit, însă nu exclude sancţionarea ca infracţiune continuată a unei succesiuni de fapte infracţionale consumate sau rămase în faza de tentativă.
De altfel, fiecare faptă trebuie să prezinte acelaşi desen infracţional repetat, cu alte cuvinte este necesar ca repetarea intenţiei infracţionale să fie determinată de circumstanţe externe care favorizează săvârşirea infracţiunii. În speţă, Marea Cameră atinge miezul subiectiv al conceptului, două concluzii putând fi trase. În primul rând, nu este necesar ca toate aceste fapte să se înscrie în planul iniţial sau într-o „intenţie globală” (Gesamtvorsatz)[22]. Este suficient ca fiecare faptă distinctă nouă să fie considerată că a fost săvârşită intenţionat ca o continuare a celei sau celor ce o preced (Fortsetztungsvorsatz sau erweiterter Gesamtvorsatz)[23]. În principiu, o persoană care plănuieşte cu sânge rece să comită mai multe fapte infracţionale nu merită să fie tratată mai blând, din punct de vedere al angajării răspunderii penale şi al stabilirii pedepsei, cu o persoană care nu prevede săvârşirea faptelor infracţionale succesive, însă nu poate rezista tentaţiei de a le comite în aceleaşi circumstanţe externe favorabile. Astfel cum Marea Cameră a afirmat în mod clar, faptele „nu toate au fost plănuite ab initio”, ceea ce înseamnă că mens rea global la originea fiecărei fapte nu exista la momentul comiterii primei dintre ele şi nici la săvârşirea fiecărei fapte constitutive a aceluiaşi comportament juridic unificat, acesta putând apărea la momentul comiterii ultimei fapte[24].
În al doilea rând, infracţiunile comise fără intenţie nu se exclud per se din categoria infracţiunilor continuate. Există infracţiune continuată constituită din fapte diferite comise fără intenţie[25], precum şi din fapte comise cu intenţie şi fără intenţie, dacă luăm în considerare vasta arie de aplicare subiectivă a noţiunii de erweiterter Gesamtvorsatz[26].
Necesitatea existenţei unei legături de proximitate temporală între faptele distincte a fost recunoscută şi de Marea Cameră. Acest element este examinat în mod vădit în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, fără un termen predeterminat[27]. Cu toate acestea, în conformitate cu logica Marii Camere, se poate deduce un termen inerent din faptul că acţiunile individuale trebuie privite împreună pentru a demonstra existenţa continuă a aceloraşi circumstanţe externe favorabile săvârşirii infracţiunilor şi a desenului infracţional global, precum şi o vinovăţie mai mică şi omogenă a autorului. În orice situaţie, cu cât este mai mare intervalul de timp dintre fapte, cu atât mai puternică este legătura psihologică dintre ele şi vinovăţia autorului va fi mai mare şi, prin urmare, vor fi mai puţine şanse ca faptele să constituie infracţiune continuată.
În cele din urmă, în opinia Marii Camere, pentru ca mai multe fapte infracţionale succesive să poată fi analizate ca infracţiune continuată, fiecare dintre ele trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale infracţiunii sau infracţiunilor în cauză. Dintr-un punct de vedere negativ, dacă faptele pentru care nu va fi angajată răspunderea penală, de exemplu, alienaţia mintală, intoxicarea, starea de necesitate, constrângerea ori conflictul între obligaţii, nu pot fi integrate unei infracţiuni continuate, cele comise în urma erorii de fapt sau de drept pot fi incluse într-o asemenea infracţiune dacă eroarea este imputabilă autorului.
9. Se observă patru consecinţe practice importante din tratamentul unificat al faptelor distincte într-o infracţiune continuată. În cazul în care există circumstanţe externe care facilitează repetarea atingerii adusă aceleiaşi valori sociale şi micşorează, prin urmare, vinovăţia autorului faptelor, principiul justiţiei impune ca faptele distincte succesive să fie analizate juridic ca un ansamblu unificat şi sancţionat printr-o singură pedeapsă în loc de pedepse cumulate. Aceasta este consecinţa practică principală a unificării juridice. Dacă faptele infracţionale sunt de gravitate diferită, autorul este pedepsit pentru cea mai gravă dintre ele, instanţa competentă să stabilească pedeapsa ţinând seama de comportamentul juridic unificat în ansamblul său[28].
Cea de-a doua consecinţă practică este că legea în vigoare la data la care încetează infracţiunea continuată este aplicabilă fiecărei faptă care a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare, cu condiţia să îndeplinească toate condiţiile legii noi. Este necesar ca elementele constitutive ale infracţiunii definite prin legea nouă să existe la debutul activităţii infracţionale, cu alte cuvinte, cu privire şi la fapte anterioare intrării în vigoare a legii noi[29]. Trebuie să ne exprimăm o rezervă: în cazul în care activitatea continuată în cauză nu poate fi sancţionată penal în temeiul legii vechi, vor fi luate în considerare şi pedepsite doar faptele ulterioare intrării în vigoare a legii ce sancţionează această activitate.
Cea de-a treia consecinţă este că infracţiunea continuată debutează cu prima dintre fapte care o compun, dar nu încetează decât după ce a fost săvârşită ultima faptă individuală. Decurg de aici 2 consecinţe logice: în primul rând, orice termen de prescripţie nu va începe să curgă decât după consumarea infracţiunii, cu alte cuvinte, după săvârşirea ultimei dintre faptele constitutive ale acesteia şi, în al doilea rând, sancţionarea faptelor prescrise nu este exclusă, acestea făcând parte dintr-o infracţiune continuată[30].
Cea de-a patra consecinţă, de natură procedurală, este că, în temeiul principiului non bis in idem, o hotărâre prin care se constată o infracţiune continuată se opune unui nou proces pentru capete de acuzare în legătură cu fapte noi ce se înscriu în continuitatea comportamentului infracţional în cauză. Rejudecarea autorului faptelor, deja condamnat, ar însemna expunerea acestuia la riscul de a fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune unificată juridic. Acest lucru este valabil nu numai pentru orice faptă distinctă anterioară ultimei fapte constitutive a infracţiunii continuate ce a făcut obiectul unui proces, dar şi orice acţiune distinctă ulterioară[31].
În lumina principiilor menţionate mai sus, este de competenţa instanţelor interne să interpreteze şi să aplice aceste norme faptelor particulare din speţă. Statele membre au obligaţia, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, să nu aplice pedepse arbitrare ori nesigure. Prin urmare, sancţionarea în cazul concursului de infracţiuni trebuie să respecte limitele definite mai sus.
Prezenta cauză în cadrul conceptului european de infracţiune continuată
10. Faptele şi cadrul legal naţional în speţă sunt clare. Cel puţin în perioada cuprinsă între anul 2000 şi februarie 2006, atunci când se afla în stare de ebrietate, reclamantul a supus-o, în mod repetat, pe soţia sa violenţelor fizice şi psihologice. I-a cauzat astfel soţiei sale hematoame, contuzii şi fractură nazală, aceasta fiind obligată să consulte un doctor în iunie 2000, iulie 2003 şi februarie 2006. A fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de rele tratamente aplicate membrilor familiei, infracţiune săvârşită cel puţin în perioada cuprinsă între anul 2000 şi 8 februarie 2006, conform unei dispoziţii, art. 215a, introdusă în Codul penal la 1 iunie 2004. În dreptul ceh, infracţiunea continuată este analizată ca o acţiune unică, a cărei încadrare în dreptul penal se apreciază în funcţie de legea în vigoare la data ultimei manifestări a infracţiunii. Reclamantul susţinea că, în speţă, condamnarea sa şi pedeapsa pronunţată în temeiul unei dispoziţii penale intrată în vigoare la 1 iunie 2004 constituie o aplicare retroactivă a Codului penal în defavoarea sa, cu încălcarea art. 7 § 1 din Convenţie. Mai afirma că instanţele interne nu au stabilit dacă săvârşise efectiv infracţiunile incriminate înainte de această dată, în temeiul art. 197a şi 221 alin. (1) din Codul penal.
11. Astfel, sarcina principală a Marii Camere în speţă a fost să determine dacă decizia instanţelor interne de a aplica art. 215a Cod penal, intrat în vigoare la 1 iunie 2004, asupra faptelor reclamantului anterioare datei respective a avut consecinţe negative asupra acestuia, de exemplu, cu privire la pedeapsa aplicată. În lumina observaţiilor Guvernului şi a normelor de stabilire a pedepselor definite de dreptul ceh, abordarea urmată de instanţele interne nu putea avea, şi nici nu a avut, efecte prejudiciabile asupra gravităţii pedepsei aplicate reclamantului. Deşi în mod sumar, instanţele interne au constatat corect că toate elementele infracţiunii prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2)b din Codul penal erau întrunite în ceea ce priveşte şi agresiunile săvârşite înainte de intrarea în vigoare a acestor dispoziţii.
Concluzie
Conceptul de infracţiune continuată nu este mort. Dimpotrivă, acest atribut al unei politici liberale se regăseşte încă în inima dreptului european privitor la concursul de infracţiuni, chiar al unui sistem universal al dreptului penal, o „gramatică a dreptului penal”, după cum afirmă George Fletcher (Verbrechenslehre, théorie des éléments de l’infraction, teoria del reato, teoria del delito, teoria do crime)[32]. Legiuitorul şi instanţele se pot folosi de acest concept ca de un instrument ce permite atenuarea gravităţii pedepsei în cazul în care autorul faptelor a fost influenţat să comită activitatea infracţională din cauza circumstanţelor externe favorabile, ceea ce micşorează considerabil vinovăţia sa. Acest instrument poate fi aplicat în sistemele de drept naţionale ce nu prevede norme privind cumulul strict al pedepselor ori pedepse consecutive, dar se impune, în special, în sistemele unde această normă există. Utilizarea sa este favorizată de scopul reintegrării sociale ce însoţeşte orice sancţiune penală, precum şi de principiile legalităţii şi non bis in idem. Dacă sunt adoptate legi penale succesive, autorul infracţiunii continuate poate fi pedepsit potrivit legii noi în cazul în care condiţiile enunţate în acestea sunt îndeplinite şi faţă de faptele săvârşite înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
[1] Aceastã opinie nu abordeazã concursul de infracţiuni în dreptul penal internaţional. Dacã þinem seama de liniºtea în materia instanþelor penale ad hoc ºi de întinderea limitatã a normelor enunþate la art. 78 alin. (3) din Statutul de la Roma al CPI ºi la art. 87 comun din Regulamentele de procedurã ºi probaþiune ale TPI ºi TPIR, dreptul penal internaþional de astãzi oferã instanþelor o mare libertate în materia stabilirii pedepselor. Libertatea aproape nelimitatã care caracterizeazã în prezent practica instanþelor internaþionale, bazatã pe „principiul totalitãþii” aplicat în cazul TPI, TPIR, Tribunalului Special pentru Sierra Leone, Tribunalului Special pentru Liban ºi Camerelor extraordinare din cadrul instanþelor cambodgiene, precum ºi competenþa de a stabili pedepse globale, contopite sau consecutive, chiar o combinaþie de pedepse contopite ºi consecutive, nu oferã prea mare ajutor pentru materia abordatã în aceastã opinie.
[2] Bartolus de Saxoferrato, Lucernae Juris. Additio I. Ad Librum Nonum Digest. Lex XXXII, 1585.
[3] Baldus de Ubaldis, Perusini iurisconsulti … In sextum codicis librum commentaria, 1599.
[4] Prosperus Farinacius, Praxis et theoriae criminalis. Quaestio CLXVII, 1597.
[5] În scopuri de claritate, în prezenta opinie, expresiile „pedepse consecutive” şi „pedepse contopite” sunt înţelese în sensul pct. 29 din hotărâre, adică în sens clasic.
[6] Pentru o analiză a operei jurisconsulţilor italieni, a se vedea Giovanni Leone, Del Reato Abituale, Continuato e Permanente, 1933, p. 193 şi urm.
[7] Art. 80 era redactat astfel: „Piů violazioni della stessa legge pénale, commesse in uno stesso contesto di azione, o, anche in tempi diversi, con atti esecutivi della medesima risoluzion criminosa, si considerano per un solo delitto continuato: ma la continuazione del delitto accresce la pena entro i suoi limiti legali.”
[8] Programa del corso di diritto penale, 1874, pct. 536.
[9] Pentru o analiză a acestor opinii, a se vedea Gian Domenico Pisapia, Reato continuato, 1938, p. 111 şi urm.
[10] Traité de l’instruction criminelle, vol. III, 1848, p. 587 şi urm.
[11] Această distincţie este expusă în Lehrbuch des gemeinen in Deutschland gültigen Peinlichen Rechts, 1801, pct. 152. La paragraful următor, Feuerbach anticipează şi regula romană a cumulului strict al pedepselor. Trebuie precizat că prima ediţie a Lehrbuch nu menţiona decât „an einem und demselben Object”, dar ediţiile următoare au adăugat sintagma „oder an einer und derselben Person”. De fapt, Feuerbach adoptase vederile lui Koch, care era apărătorul unor teze similare în lucrarea Institutiones Iuris Criminalis din 1758. În Grundsätze des Deutschen Peinlichen Rechts din 1794, Quistorp este primul care a folosit expresia delictus continuatus (fortgesetzes Delikt) la singular, aceasta fiind folosită până atunci doar la plural (delicta continuata, fortgesetze Delikte).
[12] Mittermaier şi-a expus critica în articolul intitulat „Über den Unterschied zwischen fortgesetztem und wiederholtem Verbrechen”, în Neues Archiv des Criminalrechts (1818), ce a fost urmat de „Über den Begriff fortgesetzter Verbrechen und die Aufstellung derselben in einem Strafgesetzbuch”, în Annalen der deutschen und ausländischen Criminalrechtspflege (1837).
[13] Bineînţeles, Feuerbach nu a menţionat explicit noţiunea de Rechtsgut, nici Mittermaier nu a făcut acest lucru, deoarece Birnbaum a fost primul care introdus acest concept, în 1834, în articolul intitulat Über das Erforderniß einer Rechtsgutverletzung zum Begriff des Verbrechens. În acest articol, Birnbaum critica opinia lui Feuerbach, conform căreia o infracţiune este încălcarea drepturilor victimelor individuale, arătând că o asemenea perspectivă este prea strictă deoarece nu ia în seamă infracţiunile fără victime. Astfel, critica făcută de Mittermaier lui Feuerbach pune bazele pentru viitor a conceptului de infracţiune continuată mixtă, detaşată atât de perspectiva strict subiectivă a jurisconsulţilor italieni, cât şi de perspectiva strict obiectivă a contrapropunerii lui Feuerbach.
[14] Mittermaier, Über den Unterschied, articol citat anterior, p. 242.
[15] Legea prusiană din 9 martie 1853 a temperat principiul cumulului strict al pedepselor (Kumulationsprinzip) enunţat la pct. 56 din Codul penal prusian cu „principiul atenuării” (Milderungsprinzip), precursorul pct. 74 din Codul penal imperial. Acest paragraf a introdus „principiul absorbţiei” (Asperationsprinzip), aplicabil şi în prezent în dreptul german [art. 52 alin. (2) din Codul penal german].
[16] Hotărârea Secţiei penale a Curţii Supreme Federale din 30 mai 1994. Cu privire la cauzele şi consecinţele acestei hotărâri, a se vedea Guido Miller, Neuere Entwicklung zur fortgesetzten Handlung, dizertaţie, Tübingen, 1997; Volker Brähler, Die rechtliche Behandlung von Serienstraftaten und–ordnungswidrigkeiten, disertaţie, Köln, 1998, publicată de Duncker & Humblot, 2000; Ulrike Jasper, Die Entwicklung des Fortsetzungszusammenhangs, disertaţie, Tübingen, 2003.
[17] În Germania, proiectele de Cod penal stabilite de Guvern în 1958, 1960 şi 1962, precum şi proiectul alternativ din 1969, excludeau introducerea unei dispoziţii privind infracţiunea continuată deoarece caracteristicile acestui concept nu au fost în mod clar definite în jurisprudenţă şi doctrină, care ar fi trebuit să fie liberă să dezvolte mai mult această noţiune (Entwurf eines Strafgesetzbuches, Allgemeiner Teil, 1958, p. 70, şi Alternativentwurf eines Strafgesetzbuches, Allgemeiner Teil, 2. Auflage, 1969, p. 123). În cele din urmă, argumentul decisiv al politicii penale contra introducerii unei asemenea dispoziţii a fost că aceasta ar fi antrenat „pericolul unei aplicări extensive” (Gefahr einer erweiterten Anwendung) a noţiunii, ceea ce pentru motive de justiţie materială (materielle Gerechtigkeit) şi consecinţe procedurale prejudiciabile (prozessuale Unzuträglichkeiten) nu era de dorit (Bundesrat-Drucksache 270/60, p. 181, 200/61, p. 191, şi Bundestags-Drucksache, III, 2150, p. 181).
[18] În orice caz, criticile politice ale conceptului de infracţiune continuată au avut consecinţe în anumite state, câţiva legiuitori restrângând aplicarea ei la anumite categorii de infracţiuni [de exemplu, art. 52 alin. (2) din Codul penal croat, art. 30 alin. (3) din Codul penal portughez şi art. 43 alin. (3) din Codul penal turc].
[19] Principiul legalităţii pedepselor nu ar trebui încălcat prin impunerea, de o manieră discreţionară, a pedepselor cu închisoarea contopite şi/sau consecutive. Cu privire la principiul legalităţii în dreptul internaţional al drepturilor omului, a se vedea opinia noastră separată anexată la hotărârea Maktouf ţi Damjanović împotriva Bosniei ţi Herţegovinei, nr. 2312/08 şi 34179/08, CEDO 2013.
[20] Cu privire la finalitatea sancţiunilor penale, a se vedea opinia noastră separată anexată la hotărârea Öcalan împotriva Turciei (nr. 2), nr. 24069/03, 197/04, 6201/06 şi 10464/07, 18 martie 2014.
[21] A se vedea, de exemplu, art. 6 alin. (2) din Legea nr. C din 2012 privind Codul penal din Ungaria, art. 49 din Codul penal din Muntenegru, art. 12 din Codul penal din Polonia, art. 30 alin. (3) din Codul penal din Portugalia, art. 35 din Codul penal din România şi art. 61 din Codul penal din Serbia. Art. 59 din Codul penal din Andorra permite includerea într-o infracţiune continuată a anumitor infracţiuni contra valorilor sociale privind persoana, mai exact a infracţiunilor contra demnităţii sau libertăţii sexuale.
[22] Conform acestui criteriu subiectiv, intenţia autorului trebuie să includă elementele cele mai importante ale înşiruirii de fapte distincte şi „rezultatul global” final (Gesamterfolg). Un exemplu îl constituie furtul, în mai multe etape, al unei motociclete dintr-o uzină de către un agent de pază de noapte, pe durata unei săptămâni. Semnificaţia fiecărei faptă distinctă a autorului infracţiunii poate fi apreciată doar în cadrul rezultatului global intenţionat. Acest criteriu subiectiv a făcut obiectul criticilor. S-a susţinut că noţiunea de infracţiunea continuată care se limitează la realizarea planificată a unui obiectiv prin intermediul unor fapte comise succesiv pe parcursul unei perioade scurte de timp nu aduce o mare contribuţie la teoria răspunderii penale deoarece executarea unui asemenea plan se analizează ca o infracţiune unică şi nu una continuată.
[23] Conform acestui criteriu subiectiv mai larg răspândit, intenţia autorului de a comite fapte infracţionale suplimentare trebui conexată celor săvârşite anterior, ca o continuitate, într-o secvenţă de ordin psihologic. De exemplu, la diferite audieri şi interogatorii desfăşurate în cadrul aceleiaşi proceduri penale şi în faţa diverselor autorităţi de urmărire penală şi de judecată, un martor repetă sub jurământ aceeaşi versiune falsă a faptelor. Legătura reciprocă dintre fiecare dintre faptele infracţionale comise de această persoană nu ţine de un „rezultat global”, ci de slăbirea progresivă a capacităţii sale de a rezista tentaţiei infracţionale.
[24] De exemplu: un casier scoate o sumă de bani din încasări cu intenţia de a-i returna a doua zi; nu face însă acest lucru deoarece nu a găsit fondurile necesare şi scoate aceeaşi sumă din alte încasări pentru a compensa lipsa banilor din prima zi, cu intenţia de a acoperi cea de-a doua lipsă ziua următoare. Repetă stratagema de mai multe ori până ce este descoperit. Un alt exemplu: ştiind că proprietarii lipsesc, un hoţ pătrunde prin efracţie într-o locuinţă şi sustrage toate bunurile cu excepţia unui seif încastrat în zid pe care îl găseşte dar nu îl poate deschide. Decide să revină două zile mai târziu pentru a sparge seiful cu ustensile corespunzătoare, ceea ce şi face.
[25] Exemplul frecvent în doctrină este cel al medicului care, din greşeală şi în mod repetat, prescrie acelaşi tratament greşit pentru pacientul său. După cum demonstrează psihologia, impulsul de a repeta o acţiune greşită în acelaşi concurs de circumstanţe poate fi mai puternic în cazul unei infracţiuni comisă fără intenţie decât în cazul infracţiunii intenţionate.
[26] Deşi formulat într-o manieră puţin restrictivă, elementul subiectiv a fost subliniat de Tribunalul UE în hotărârea pronunţată la 13 mai 2013 în cauzele conexate T-147/09 şi T-148/09, Trelleborg Industrie SAS şi Trelleborg AB împotriva Comisiei Europene, pct. 56-63, 83, 88 şi 89, conform căreia Comisia poate prezuma că încălcarea dreptului UE – sau participarea unei societăţi la încălcarea dreptului UE – reprezintă o încălcare continuată atât timp cât acţiunile diferite care compun această încălcare urmăresc o „singură finalitate”. O astfel de constatare trebuie să fie întemeiată pe indicii obiective şi concordante care demonstrează existenţa unui „plan de ansamblu”. Atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, noţiunea de încălcare continuă permite Comisiei să aplice o amendă pentru întreaga perioadă a încălcării luată în considerare şi determină data la care începe să curgă termenul de prescripţie, şi anume data la care încălcarea continuă a încetat. Tribunalul nu a demonstrat că faptele de natură contravenţională justifică o concepţie a noţiunii de infracţiune continuată mai strictă decât în materie penală.
[27] De exemplu, art. 52 din Codul penal din Croaţia face referire la „legătura de temporalitate” dintre fapte, art. 12 din Codul penal din Polonia la „scurte intervale” şi art. 61 din Codul penal din Serbia la „continuitate temporală”.
[28] Aceastã regulã este aplicabilã chiar ºi în Cipru ºi Irlanda, singurele state membre ale common law din Consiliul Europei care nu au semnalat existenþa nici în legislaþie, nici în jurisprudenþã a conceptului de infracþiune continuatã. Finlanda, membrã a civil law, a introdus, într-o situaþie similarã, în 1992, principiul pedepsei globale în cazul în care instanþa stabileºte vinovãþia autorului faptelor pentru mai mult de un capãt de acuzare, fãrã sã fie pronunþatã o pedeapsã distinctã pentru fiecare capãt de acuzare, ºi a abandonat regimul anterior al infracþiunii continuate. În Cipru ºi Irlanda, principiul general este cã infracþiunilor care se înscriu în cadrul aceluiaºi incident li se vor aplica pedepse contopite (regula denumitã „operaþia unicã”), în timp ce celor ce au constituit sau au apãrut din incidente separate li se vor aplica pedepse consecutive. În cazul pedepselor contopite, pedeapsa rezultantã totalã cu închisoarea este a celei mai lungi dintre pedepsele individuale. În cazul pedepselor consecutive, pedeapsa totalã cu închisoarea o reprezintã suma pedepselor individuale. Într-un asemenea caz, nu trebuie sã fie disproporþionatã. Esenþa regulii operaþiunii unice pare a fi cã totalitatea infracþiunilor luate ca un întreg constituie o atingere adusã aceleiaºi valori sociale, ceea ce justificã, de exemplu, impunerea unei pedepse contopite în cazul unor incidente succesive de agresiune sexualã contra aceleiaºi victime ºi pedepse consecutive în cazul pluralitãþii incidentelor de agresiune sexualã contra victime diferite [a se vedea, de exemplu, DPP împotriva M (1994), 2 IRLM 541]. Dacã instanþa de stabilire a pedepselor nu precizeazã natura pedepselor, dacã sunt contopite sau consecutive, se prezumã cã acestea sunt contopite. În Anglia ºi Þara Galilor, regimul juridic în cazul concursului de infracþiuni a evoluat recent. Reforma art. 14.2(2) din Normele de procedurã penalã din 2013, care în prezent permite ca un cap de acuzare sã includã mai mult de un incident pentru aceeaºi infracþiune în anumite circumstanþe, pare a fi rãspunsul la îndelungatele critici ale lui Ashworth, potrivit cãrora procedura de stabilire a pedepselor în Anglia reprezintã o „ruºine pentru tradiþia common law”.
[29] Astfel, Marea Cameră şi-a însuşit, la pct. 62 din hotărâre, opinia concordantă a judecătorului Lemmens, opinie care coincide cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Casaţie belgiană (a se vedea, în special, hotărârile pronunţate de aceasta din urmă: 25 octombrie 2006, Pasicrisie 2006, nr. 514; 5 aprilie 2005, Pasicrisie 2005, nr. 198; 24 septembrie 1974, Pasicrisie 1975, I, 8; 17 mai 1983, Pasicrisie 1983, I, nr. 513; 27 ianuarie 1943, Pasicrisie 1943, I, 32; 8 august 1924, Pasicrisie 1924, I, 518).
[30] Teza conform căreia unificarea faptelor distincte riscă să amâne pe termen nedefinit termenul de prescripţie şi, prin urmare, să-l lipsească de efecte, contrar principiului securităţii juridice, trebuie respinsă deoarece, în orice situaţie, termenul de prescripţie începe să curgă odată cu săvârşirea ultimei dintre aceste fapte.
[31] Garanţia non bis in idem include, de asemenea, faptele examinate în cursul procesului, dar şi cele care ar fi trebuit să fie examinate, conform principiului legalităţii. Procurorii nu pot încălca acest principiu segmentând sancţionarea unei infracţiuni continuate în acuzaţii multiple.
[32] Mă refer bineînţeles la George Fletcher „The Grammar of Criminal Law: American, Comparative, and International”, 2007, şi la lucrările sale anterioare ca un exemplu lăudabil al studenţilor care, prin eforturi de durată, au contribuit la naşterea unui sistem universal de drept penal.
Full & Egal Universal Law Academy