©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Nota de informare privind jurisprudenţa Curţii 191
Decembrie 2015
Roman Zakharov împotriva Rusiei (MC) - 47143/06
Hotărârea din 4.12.2015 (MC)
Art. 34
Victimă
Utilizatorul unui telefon mobil s-a plâns de sistemul de supraveghere secretă şi de lipsa unor căi de atac efective: confirmarea calităţii de victimă
Art. 8
Art. 8 § 1
Respectarea vieţii private
Deficienţe ale cadrului legal privind supravegherea secretă a comunicaţiilor de telefonie mobilă: încălcare
În fapt – Reclamantul, redactor-şef la o editură, a introdus o acţiune în justiţie împotriva a trei operatori de telefonie mobilă, plângându-se de ingerinţa în dreptul său la caracterul privat al comunicaţiilor telefonice. Acesta a susţinut că, în conformitate cu legislaţia internă relevantă, operatorii de telefonie mobilă au instalat echipamente care au permis Serviciului Federal de Securitate (FSB) să intercepteze toate comunicaţiile telefonice fără autorizaţie legală prealabilă. Acesta a solicitat emiterea unei dispoziţii pentru îndepărtarea echipamentelor şi acordarea accesului la telecomunicaţii numai persoanelor autorizate.
Instanţele interne au respins cererea reclamantului, constatând că acesta nu a reuşit să dovedească faptul că i-au fost interceptate convorbirile telefonice sau că operatorii de telefonie mobilă au transmis informaţii protejate unor persoane neautorizate. Instalarea echipamentului la care s-a referit nu a încălcat în sine caracterul privat al comunicaţiilor sale.
În cadrul acţiunii întemeiate pe Convenţie, acesta s-a plâns că sistemul de interceptare secretă a comunicaţiilor de telefonie mobilă din Rusia nu respectă cerinţele de la art. 8 din Convenţie. La 11 martie 2014, o cameră a Curţii s-a desesizat în favoarea Marii Camere.
În drept – Art. 8
a) Cu privire la calitatea de victimă – Abordarea Curţii în Kennedy împotriva Regatului Unit a fost cel mai bine adaptată la necesitatea de a garanta că natura secretă a măsurilor de supraveghere nu are ca rezultat măsuri care sunt efectiv inatacabile şi care se află în afara controlului exercitat de autorităţile judiciare naţionale şi de Curte. În consecinţă, un reclamant poate pretinde că este victima unei încălcări cauzate de simpla existenţă a unor măsuri de supraveghere secretă sau a unei legislaţii care permite astfel de măsuri, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
i) Cu privire la sfera de aplicare a legislaţiei – Curtea va lua în considerare sfera de aplicare a legislaţiei care permite măsuri de supraveghere secretă examinând dacă reclamantul poate fi eventual afectat de aceasta, fie pentru că acesta sau aceasta aparţine unui grup de persoane vizate de legislaţia în litigiu, fie pentru că legislaţia îi afectează direct pe toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii prin instituirea unui sistem în care se permite interceptarea comunicaţiilor oricărei persoane.
ii) Cu privire la disponibilitatea căilor de atac la nivel naţional – Curtea va lua în considerare disponibilitatea unor căi de atac la nivel naţional şi va ajusta gradul de control în funcţie de eficacitatea acestor căi de atac. În cazul în care sistemul intern nu asigură o cale de atac efectivă, nu se poate spune că sunt nejustificate suspiciunea răspândită pe scară largă şi îngrijorarea în rândul publicului larg privind folosirea abuzivă a competenţelor în materie de supraveghere secretă. În astfel de circumstanţe, ameninţarea reprezentată de supraveghere poate fi considerată în sine ca o restrângere a comunicării libere prin intermediul serviciilor de poştă şi de telecomunicaţii, constituind astfel pentru toţi utilizatorii sau potenţialii utilizatori o ingerinţă directă în dreptul garantat de art. 8. Prin urmare, există o mai mare nevoie de control din partea Curţii, iar excepţia de la norma care nu acordă persoanelor dreptul de a contesta o lege in abstracto este justificată. În astfel de cazuri, persoana nu trebuie să demonstreze existenţa riscului de a fi fost supusă unor măsuri de supraveghere secretă. În schimb, dacă sistemul naţional prevede căi de atac efective, suspiciunea răspândită că ar exista abuzuri este mai greu de justificat. În astfel de cazuri, persoana poate pretinde că este victima unei încălcări cauzate de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii care permite măsuri secrete numai dacă poate să demonstreze că, din cauza situaţiei personale, riscă să fie supusă unor astfel de măsuri.
În prezenta cauză, legislaţia în litigiu a afectat direct toţi utilizatorii serviciilor de telefonie mobilă deoarece a instituit un sistem de supraveghere secretă în care orice persoană care utilizează serviciile de telefonie mobilă ale furnizorilor naţionali riscă să le fie interceptate comunicaţiile de telefonie mobilă fără să fi vreodată informate despre supraveghere. Mai mult decât atât, legislaţia internă nu prevedea căi de atac efective pentru persoanele care suspectau că au fost supuse unei supravegheri secrete. O examinare a legislaţiei relevante in abstracto era, aşadar, justificată. Nu a fost nevoie ca reclamantul să demonstreze că, din cauza situaţiei personale, a fost expus riscului unei supravegheri secrete. Astfel, acesta avea dreptul să se considere victima unei încălcări a Convenţiei.
Concluzie: excepţie preliminară respinsă (unanimitate).
b) Cu privire la fond - Simpla existenţă a legislaţiei în litigiu a constituit, în sine, o ingerinţă în exercitarea drepturilor reclamantului prevăzute la art. 8. Interceptarea comunicaţiilor de telefonie mobilă avea temei în legislaţia internă şi urmărea scopurile legitime de protejare a securităţii naţionale şi a siguranţei publice, de prevenire a faptelor penale şi de protejare a bunăstării economice a ţării. A rămas de stabilit dacă legislaţia internă era accesibilă şi conţinea dispozitive şi garanţii adecvate şi efective pentru a îndeplini cerinţele de „previzibilitate” şi „necesitate într-o societate democratică”.
i) Cu privire la accesibilitate – Era cert faptul că aproape toate prevederile legale interne privind supravegherea secretă au fost publicate oficial şi erau accesibile publicului. Deşi a existat o anumită controversă în privinţa accesibilităţii dispoziţiilor ulterioare, Curtea a constatat că acestea au fost publicate într-o revistă ministerială oficială şi erau accesibile într-o bază de date juridice pe internet, prin urmare nu a considerat necesar să aprofundeze cercetarea.
ii) Cu privire la sfera de aplicare a măsurilor de supraveghere secretă – Natura infracţiunilor care ar putea necesita un ordin de interceptare era suficient de clară. Cu toate acestea, constituia un motiv de îngrijorare faptul că legea naţională permitea interceptarea secretă a comunicaţiilor într-o serie foarte amplă de infracţiuni. De asemenea, interceptarea putea fi dispusă nu numai în privinţa unui bănuit sau învinuit, ci şi în privinţa persoanelor care ar putea avea informaţii despre o infracţiune. Deşi într-o cauză anterioară* a constatat că măsurile de interceptare referitoare la o persoană care deţine informaţii despre o infracţiune pot fi justificate în temeiul art. 8, Curtea a reținut în prezenta cauză că legislaţia internă nu a clarificat cine putea intra în această categorie în practică. De asemenea, legea nu a dat nicio lămurire cu privire la circumstanţele în care comunicaţiile pot fi interceptate pe fondul unor evenimente sau activităţi care pun în pericol securitatea naţională, militară, economică sau ecologică a Rusiei. În schimb, legea lăsa autorităţilor o marjă de apreciere aproape nelimitată pentru a stabili care evenimente sau acte constituiau o astfel de ameninţare şi dacă ameninţarea era suficient de gravă pentru a justifica supravegherea secretă. Astfel apăreau posibilităţi pentru abuzuri.
iii) Cu privire la durata măsurilor de supraveghere secretă – Deşi legea internă conţinea norme clare privind durata şi reînnoirea măsurilor de interceptare, oferind astfel garanţii adecvate împotriva abuzurilor, dispoziţiile relevante privind încetarea măsurilor de supraveghere nu ofereau garanţii suficiente împotriva ingerinţelor arbitrare.
iv) Cu privire la procedurile pentru, printre altele, stocarea şi distrugerea datelor interceptate – Legislaţia internă conţinea norme clare privind stocarea, utilizarea şi comunicarea datelor interceptate, făcând posibilă minimizarea riscului de accesare sau dezvăluire neautorizată. Cu toate acestea, deşi a considerat rezonabil termenul de 6 luni aplicabil stocării materialului interceptat dacă persoanei vizate nu i se aducea nicio învinuire, Curtea a deplâns lipsa obligaţiei de distrugere imediată a oricăror date care nu erau relevante pentru scopul pentru care au fost obţinute. Stocarea automată, timp de 6 luni, a unor date evident irelevante nu putea fi considerată justificată în temeiul art. 8.
Mai mult, în cazurile în care i se aducea o învinuire persoanei aflate sub supraveghere, instanţa avea o marjă de apreciere nelimitată, conform legislaţiei interne, pentru a decide dacă să dispună continuarea stocării sau distrugerea materialului interceptat folosit ca probă. Prin urmare, cetăţenii de rând nu aveau nicio informaţie despre circumstanţele în care materialul interceptat putea fi stocat. În consecinţă, legea internă nu era suficient de clară în această privinţă.
v) Cu privire la autorizarea interceptărilor – În ceea ce priveşte procedurile de autorizare, orice interceptare a unui telefon sau a altor comunicaţii trebuia să fie autorizată de instanţă. Cu toate acestea, controlul judecătoresc era limitat. În special, materialele cu informaţii despre investigatori sub acoperire sau informatori ai poliţiei sau despre organizarea şi tacticile măsurilor operaţionale de investigare nu puteau fi prezentate instanţei şi, prin urmare, erau excluse din sfera de control judecătoresc a instanţei. Astfel, nedezvăluirea informaţiilor relevante lipsea instanţele de capacitatea de a aprecia dacă exista un temei faptic suficient pentru bănuirea persoanelor faţă de care au fost solicitate măsuri operaţionale de investigare în legătură cu infracţiuni sau activităţi care puneau în pericol securitatea naţională, militară, economică sau ecologică. Într-adevăr, instanţele ruse nu au primit dispoziţii ca să verifice existenţa unei „bănuieli întemeiate” faţă de persoana respectivă ori să aplice criteriile „necesităţii” şi „proporţionalităţii”.
În plus, legea internă relevantă nu conţinea cerinţe privind conţinutul cererilor sau autorizaţiilor de interceptare. Prin urmare, instanţele au autorizat uneori interceptarea tuturor convorbirilor telefonice într-o zonă în care a fost săvârşită o infracţiune fără a indica o anumită persoană sau un anumit număr de telefon. Anumite autorizaţii nu au menţionat durata pentru care a fost autorizată interceptarea. Astfel de autorizaţii acordau o foarte largă marjă de discreţie autorităţilor de aplicare a legii cu privire la comunicaţiile care trebuiau interceptate şi pentru cât timp.
În plus, în caz de urgenţă, era posibilă interceptarea comunicaţiilor fără autorizaţie legală prealabilă pe o durată de până la 48 de ore. Cu toate acestea, procedura de urgenţă nu oferea dispozitive suficiente pentru a garanta că este utilizată cu moderaţie şi numai în cazuri justificate corespunzător. Legea internă nu limita utilizarea procedurii de urgenţă la cazurile care reprezentau un pericol grav şi imediat, astfel că acorda autorităţilor o nelimitată marjă de apreciere pentru a stabili situaţiile în care se utilizează, creând astfel posibilităţi pentru abuz. Mai mult, deşi conform legii interne, era necesar ca un judecător să fie informat imediat cu privire la fiecare caz de interceptare de urgenţă, competenţa judecătorului era limitată la autorizarea prelungirii măsurii de interceptare peste 48 de ore. Prin urmare, legislaţia rusă nu prevedea un control judecătoresc efectiv asupra procedurii de urgenţă.
Pe scurt, procedurile de autorizare prevăzute de legislaţia rusă nu erau în măsură să garanteze că măsurile de supraveghere secretă nu erau dispuse la întâmplare, fără respectarea cadrului legal sau fără examinarea cuvenită şi adecvată.
O altă problemă era aceea că autorităţile de aplicare a legii nu aveau în general nicio obligaţie, în temeiul legislaţiei interne, de a prezenta autorizaţia legală furnizorului de servicii de comunicaţii înainte de a obţine acces la comunicaţii, deşi furnizorii de servicii erau obligaţi să instaleze echipamente care acordau autorităţilor acces direct la comunicaţiile de telefonie mobilă ale tuturor utilizatorilor. Prin urmare, sistemul era expus considerabil abuzurilor.
vi) Cu privire la supraveghere – Interdicţia prevăzută în legea internă cu privire la consemnarea sau înregistrarea interceptărilor făcea imposibilă, pentru autoritatea de supraveghere, identificarea interceptărilor efectuate fără autorizaţie legală corespunzătoare. Cumulată cu capacitatea tehnică a autorităţilor de a intercepta comunicaţiile în mod direct, această dispoziţie făcea ca orice modalităţi de supraveghere să fie incapabile să detecteze interceptările ilegale şi era, prin urmare, ineficientă.
În cazul în care interceptările erau efectuate în baza autorizaţiei legale corespunzătoare, controlul judecătoresc era limitat la etapa iniţială a autorizării. Controlul ulterior era încredinţat preşedintelui, parlamentului, guvernului, procurorului general şi procurorilor de resort din subordine. Legea internă nu prevedea modul în care preşedintele, parlamentul şi guvernul urmau să controleze interceptările. Nu existau reglementări sau instrucţiuni cu caracter public cu privire la sfera de aplicare a controlului lor, condiţiile în care putea fi efectuat sau procedurile pentru controlarea măsurilor de supraveghere sau pentru remedierea încălcărilor.
Deşi cadrul legal prevedea, cel puţin teoretic, un anumit grad de control de către procurori, acesta nu putea practic să furnizeze garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. În special:
– existau îndoieli privind independenţa procurorilor deoarece erau numiţi şi eliberaţi din funcţie de către Procurorul General după consultarea cu autorităţile executive regionale şi aveau funcţii care se suprapuneau deoarece ambele tipuri de autorităţi aprobau cererile de interceptare şi apoi controlau punerea în aplicare a acestora;
– existau limite la sfera de aplicare a controlului lor (procurorii nu aveau informaţii despre activitatea investigatorilor sub acoperire, iar măsurile de supraveghere legate de contrainformaţii nu erau supuse controlului lor, persoanele respective neştiind că sunt supuse supravegherii şi fiind astfel în imposibilitatea de a depune plângere);
– existau limite la competenţele lor; de exemplu, chiar dacă aceştia puteau lua măsuri pentru a opri sau a repara încălcările şi pentru a-i trage la răspundere pe cei responsabili, nu exista nicio prevedere specifică privind distrugerea materialului de interceptare obţinut în mod ilegal;
– controlul acestora nu era supus atenţiei şi informării publicului deoarece rapoartele lor nu erau făcute publice sau accesibile în alt mod publicului;
– guvernul nu a prezentat niciun raport de inspecţie şi nicio rezoluţie prin care procurorii dispuneau măsuri pentru încetarea sau repararea unei încălcări depistate.
vii) Cu privire la notificarea interceptării şi căile de atac disponibile – Persoanele ale căror comunicaţii au fost interceptate nu erau notificate în acest sens. În cazul în care nu se deschidea nicio acţiune penală împotriva persoanei supuse interceptării şi nu se foloseau datele interceptate ca probe, era puţin probabil ca persoana respectivă să afle vreodată dacă i-au fost interceptate comunicaţiile.
Persoanele care aflau totuşi puteau solicita informaţii despre datele respective. Cu toate acestea, pentru a depune o astfel de cerere, persoanele trebuiau să aibă la dispoziţie faptele corespunzătoare măsurilor operaţionale de investigare la care au fost supuse. Prin urmare, accesul la informaţii era condiţionat de capacitatea unei persoane de a dovedi că i-au fost interceptate comunicaţiile. Mai mult, persoanele interceptate nu aveau dreptul de a obţine acces la documente referitoare la interceptarea comunicaţiilor lor; aveau cel mult dreptul de a primi „informaţii” despre datele colectate. Astfel de informaţii erau furnizate numai în circumstanţe foarte restrânse, şi anume în cazul în care vinovăţia persoanei nu a fost dovedită conform legii, iar informaţiile nu conţineau secrete de stat. Întrucât, conform legislaţiei ruse, informaţiile referitoare la instalaţiile utilizate în activităţile operaţionale de investigare, metodele utilizate, funcţionarii implicaţi şi datele colectate constituiau secrete de stat, posibilitatea de a obţine informaţii despre interceptări părea lipsită de eficacitate.
Acţiunile în justiţie menţionate de Guvern erau disponibile numai persoanelor aflate în posesia unor informaţii despre interceptarea comunicaţiilor lor. Prin urmare, eficacitatea lor era compromisă de lipsa obligaţiei de a informa persoana supusă interceptării sau lipsa unei posibilităţi adecvate de a solicita şi obţine de la autorităţi informaţii despre interceptări. Prin urmare, legislaţia rusă nu asigura o cale de atac efectivă împotriva măsurilor de supraveghere secretă în cazurile în care nu se declanşa nicio acţiune penală împotriva persoanei supuse interceptării.
Pe scurt, dispoziţiile legale interne privind interceptarea comunicaţiilor nu asigura garanţii adecvate şi efective împotriva arbitrariului şi a riscului apariţiei unor abuzuri. Legislaţia internă nu îndeplinea cerinţa privind „calitatea legii” şi era incapabilă să limiteze „ingerinţa” la ceea ce constituia „o măsură necesară într-o societate democratică”.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41: Constatarea unei încălcări a constituit o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.
[A se vedea Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), 54934/00, 29 iunie 2006, Nota de informare 88; Kennedy împotriva Regatului Unit, 26839/05, 18 mai 2010, Nota de informare 130; a se vedea, în general, Manual de legislaţie europeană privind protecţia datelor]
* Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, 25198/02, 10 februarie 2009, Nota de informare 116.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Note de informare privind jurisprudenţa (Case-Law Information Notes)
Full & Egal Universal Law Academy