Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţiunea a patra
Cazul dlui Roşca c. Republicii Moldova
(Cererea nr. 6267/02)
HOTĂRÎRE
Strasbourg
22 martie 2005
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), prezidată într-o Cameră compusă din :
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte
Dn-l J. Casadevall,
Dn-l G. Bonello,
Dn-l M. Pellonpaa,
Dn-l R. Maruste,
Dn-l S. Pavlovschi,
Dn-l L. Garlicki,
Dn-l J. Borrego Borrego, judecători,
şi Dn-l M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii
Delibirînd la 1 martie 2005,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
Cazul a fost iniţiat prin cererea (nr. 6267/02) contra Republicii Moldova, înaintată către Curte conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dl Ion Roşca (reclamantul), la 21 noiembrie 2001. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna Nina Lozan, jurist practician din Chişinău, Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pîrlog. În plîngerea solicitantului se motivează că, în rezultatul anulării hotărîrii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea sa, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, şi totodată dreptul de a se folosi de proprietate. Cererea respectivă a fost repartizată Secţiunii a IV-a a Curţii (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curţii). Prin decizia din 30 noiembrieie 2004, Curtea a declarat cererea ca fiind admisibilă. Observaţiile asupra fondului au fost prezentate atît de reclamant cît şi de către Guvernul reclamat (Regula 59 § 1 al Regulamentului Curţii). ÎN FAPT I. Circumstanţele cazului
Reclamantul, Ion Roşca este cetăţean al Republicii Moldova, s-a născut în anul 1943 şi locuieşte în Chişinău. El este acţionar la o bancă privată. În 1999 el a avut un dezacord cu administraţia băncii ca urmare a înstrăinării a două mii de acţiuni, în consecinţă el a acţionat banca în judecată, solicitînd o compensaţie în valoare de 163.422 lei (MDL). La 21 septembrie 2000, Judecătoria sectorului Rîşcani i-a dat cîştig de cauză, oferindu-i ca compensaţie 20.000 lei (MDL). Atît reclamantul cît şi banca au înaintat apel. La 14 februarie 2001, Tribunalul Municipiului Chişhinău a respins apelul petiţionarului, în schimb a satisfăcut apelul bancii. Ca urmare petiţionarul a înaintat recurs. La 17 aprilie 2001, Curtea de Apel a examinat recursul şi a adoptat o decizie prin care a dispus de a încasa suma de 102. 653 MDL din contul băncii reclmate (echivalentul de 8. 959 EUR, la acel moment). Hotărîrea a devinit definitivă şi executorie din data pronunţării ei.În iunie 2001, Procuratura Generală a înnaintat un recurs în anulare prin care a solicitat casarea deciziei Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, cu menţinerea deciziei Tribunalului municipiului Chişinău din 14 februarie 2001.La 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul înaintat de Procuratura Generală şi a anulat decizia Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, lăsînd în vigoare hotărîrea din 14 februarie 2001 a Tribunalului Municipiului Chişinău.La 22 octombrie 2004, Agentul Guvernamental a solicitat Procuraturii Generale de a înainta o cerere de revizuire, în temeiul articolului 449 lit. j) al Codului de Procedură Civilă (vezi paragraful 17 de mai jos), la Curtea Supremă de Justiţie în scopul revizuirii hotărîrii sale din 11 iulie 2001.La 15 decembrie 2004, printr-o încheiere, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire înaintată de Procuratura Generală şi a anulat hotărîrea din 11 iulie 2001. Aceasta a justificat cererea Procurorului General motivînd inter alia că, anularea unei decizii definitive a Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, constituie o încălcare a principiului supremaţiei legii, şi prin urmare încălcarea prevederilor articolului 6 § 1 la Convenţie.
Decizia din 17 aprilie 2001, a devinit din nou definitivă.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
16. Vechiul Cod de Procedură Civilă din 1964, anulat la 12 iunie 2003
Articolul 332. Recursul în anulare
Procurorul General şi adjuncţii lui, la cererea părţilor, pot ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre irevocabilă a instanţelor de judecată.
Articolul 333. Cazurile în care se poate declara recurs în anulare
Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în cazurile:
1) cînd hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu încălcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia;
2) cînd instanţa judecătorească a depăşit atribuţiile sale;
3) cînd s-au săvîrşit infracţiuni de către judecători în legătură cu hotărîrea pronunţată.
Articolul 334. Termenul de declarare a recursului în anulare
Recursul în anulare nu este limitat în termen şi poate fi declarat oricînd.
Articolul 335. Declararea şi retragerea recursului în anulare
Recursul în anulare se declară în scris, cu indicarea motivelor de anulare prevăzute de articolul 333 din prezentul cod. Recursul se depune în atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt.
Procurorul General sau adjuncţii lui pot retrage recursul pînă la închiderea dezbaterilor în anulare, indicînd motivele retragerii. În acest caz, părţile la proces pot cere continuarea judecăţii.
Articolul 3351. Judecarea recursului în anulare
Judecarea recursului în anulare se efectuează în conformitate cu dispoziţiile stabilite în capitolul al treizeci şi cincilea din prezentul cod.
La examinarea recursului în anulare, participarea Procurorului General este obligatorie.
17. Noul Cod de Procedură Civilă, în vigoare din 12 iunie 2003
Articolul 449
Temeiurile declarării revizuirii
Revizuirea se declară în cazul în care:
j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
ÎN DREPT
Calitatea de victimă a reclamantului
18. La declararea admisibilităţii cererii, Curtea i-a în consideraţie faptul dacă reclamantul poate să pretindă a fi victima pretinselor încălcări ale Convenţiei. Odată ce s-a petrecut un eveniment important, şi anume adoptarea hotarîrii definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 15 decembrie 2004, Curtea se obligă a examina cererea respectivă.
19. Din evoluţia faptelor expuse mai sus, rezultă că statul a depus eforturi pentru a soluţiona situaţia reclamantului prin repunerea spre executare a hotărîrii definitive a Curţii de Apel din 17 aprilie 2001, pronunţată în favoarea reclamantului.
20. Cutrea atenţionează că o încheiere sau o măsură procedurală întreprinsă în favoarea reclamantului nu este, în principiu, suficientă de a exclude persoanei statutul de “victimă”, doar în cazul cînd autorităţile naţionale au dispus careva compensaţii pentru repararea prejudiciului, cauzat de încălcarea prevederilor Convenţiei (vezi cazul Amuur c. Franţei, hotărîrea din 25 iunie 1995, Rapoartele hotărîrilor şi deciziilor 1996-III, p. 846, § 36; Dalban c .României, hotărîrea din 28 septembrie 1999, Rapoartele 1999-VI, § 44).
21. Referindu-ne la faptele cazului dat, Curtea notifică că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărîrii definitive din 17 aprilie 2001, pronunţată în favoarea reclamantului, constituie un act neligitim. Curtea acceptă idea că, în cazul de faţă, autorităţile statului au constatat încălcarea drepturilor reclamantului, repunîndu-l în situaţia anterioară prin acordarera sumei invocate, fapt ce semnifică că drepturile fundamentale i-au fost recunoscute, ca o prerogativă a dreptului naţional. Totuşi, Curtea nu este convinsă de faptul că reclamantul a beneficiat de o compensare adecvată. La acest capitol, Curtea observă că instanţele naţionale nu au dispus acordarea unor compensaţii pentru prejudiciul moral sau material, fapt invocat de petiţionar la încălcarea drepturilor sale legitime.
22. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul poate în continuare să se plîngă, în calitatea sa de “victimă”, asupra faptului încălcării drepturilor sale potrivit articolului 6 § 1 şi a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie, prin hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 11 iulie 2001.
II. Pretinsa violare a articolului 6 § 1 al Convenţie
23. Reclamantul s-a plîns de faptul că hotărîrea adoptată de către Curtea Supremă de Justiţie la 11 iulie 2001, prin care s-a anulat hotărîrea judecătorească definitivă pronunţată în favoarea sa, a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Articolul 6 § 1, prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege...”
24. Curtea reiterează faptul că, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c. Romậniei [GC], no. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII).
25. Principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul lucrului judecat (res judicata) (ibidem § 62), ce şi constituie principiul executării hotărîrilor definitive. Acest principiu insistă asupra faptului, ca nici o parte la proces nu este în drept să solicite revizuirea unei hotărîri care este definitivă şi executorie, chiar în scopul reluării procesului de judecată şi o nouă soluţionare a cazului. Competenţa Curţii Supreme este de a corecta lacunele în drept şi omisiunile justiţiei, şi nici într-un caz de a efectua o reexaminare. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs în anulare, şi nici existenţa a două păreri asupra aceleiaşi probleme nu poate servi temei pentru reexaminare. Ca excepţie de la acest principiu se face în cazul în care reexaminarea este necesară în virtutea circumstanţelor fundamentale şi obligatorii (Ryabykh c. Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
26. În prezentul caz, Curtea notifică că recursul în anulare a fost o procedură iniţiată de Procuratura Generală cu scopul de a efectua modificări în hotărîrea definitivă la cererea uneia dintre părţi implicate în proces.
Procedura a fost iniţiată în conformitate cu prevederile articolului 332 din vechiul Cod de Procedură Civilă, în vigoare pînă la 12 iunie 2003 (vezi paragraful 16, de mai sus).
27. Curtea prin urmare, atenţionează asupra faptului că, Curtea Supremă de Justiţie ar fi redus, astfel, la zero întregul proces judiciar admiţînd cererea de anulare înaintată de Procurorul General, ceee ce ar încălca principiul lucrului judecat (res judecata).
28. La aplicarea prevederilor articolului 332 ale Codul de procedură civilă, Curtea Supremă a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În cele din urmă Curtea Supremă de Justiţie a recunoscut printr-o hotărîre ulterioară din 15 decembrie 2004, încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil prevăzut în articolul 6 § 1 al Convenţiei (vezi Brumărescu c. Romậniei, citată mai sus, §§ 61 şi 62).
29. Prin urmare, se constată încălcarea prevederilor Articolului 6 § 1 al Convenţiei.
III. Pretinsa violare a articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei
30. Reclamantul s-a plîns că prin hotărîrea adoptată de către Curtea Supremă de Justiţie la 11 Iulie 2001, a fost încălcat dreptul său de a se folosi de bunurile sale, precum garantează articolul 1 Protocolul 1 la Convenţie, care stipulează următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
31. Curtea reiterează faptul că «cerinţa» poate fi înţeleasă ca bun în sensul articolului 1 Protocolul 1 (vezi Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 40, CEDO 2002-III, şi cazurile citate în acest context). Prin urmare, anularea a unei decizii care a fost declarată definitivă şi fără drept de recurs, constituie o interferenţă cu decizia pronunţată în favoarea benificiarului cu dreptul de a se folosi de proprietate (vezi Brumărescu, citat mai sus, § 74). In aceste condiţii, chiar admiţînd că lipsirea de proprietate ar fi fost justificată de o cauză de interes public, Curtea apreciază că echilibrul just a fost rupt şi că reclamantul a suportat o povară individuală excesivă (Brumărescu, citat mai sus, § 75-80).
32. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 1 Protocolul 1 la Convenţie.
IV. Aplicarea articolului 41 al Convenţiei
33. Articolul 41 al Convenţiei stipulează :
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
Prejudiciul material
34. Reclamantul a cerut în calitate de prejudiciu material, cauzat de anularea hotărîrii judecătoreşti definitive pronunţată în favoarea sa, suma de 305.672 MDL (echivalentul 18.023 EURO). Aceasta compunîndu-se din suma de 102.653 MDL (echivalentul a 6.053 EURO la acel moment), acordată în virtutea hotărîrii definitive a Curţii de Apel din 17 aprilie 2000, iar restul corespunde cu suma dobînzii calculată de el, bazîndu-se pe rata medie a dobînzii stabilită de Banca Naţională a Moldovei pe parcursul perioadei în litigiu.
35. Guvernul susţine că reclamantul nu poate pretinde suma 102.653 MDL din cauza că el deja a obţinut-o în virtutea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 15 decembrie 2004. În ceea ce priveşte restul sumei invocate, Guvernul a declarat că reclamantul este în drept să se adreseze instanţei naţionale pentru a cere indexarea sumei respective. În suport la cele susţinute, Guvernul a prezentat o copie a unei hotărîri, în care unei persoane i s-a acordat o recompensă pentru pierderile cauzate de inflaţie.
Mai mult ca atît, Guvernul susţine că la calcularea dobînzii, reclamantul ar fi trebuit să se bazeze pe date furnizate de o bancă comercială ordinară şi nu pe date prezentate de Banca Naţională a Moldovei.
36. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al imposibilităţii de a dispune şi a se folosi de banii acordaţi, prin hotărîrea judecătorească definitivă din 17 aprilie 2001, pentru o perioadă aproximativă de patruzeci şi patru de luni (vezi Prodan c. Moldovei, nr. 49806/99, § 71, CEDO 2004). În continuare Curtea notifică, că este posibil ca în conformitate cu legislaţia naţională să se ceară compensaţie pentru inflaţie de la banca reclamată.
Totuşi, aceasta nu constituie un motiv de a elibera pretenţia pentru prejudiciul material, din considerentul că compensaţia acordată de către Curte nu vizează inflaţia.
37. Curtea susţine că, la 15 decembrie 2004 reclamantul a primit suma de 102.653 MDL. În acest context, el poate benificia doar de venitul ratat. Prin urmare, referindu-ne la cazul lui Prodan şi la circumstanţele cazului dat, Curtea acordă reclamantului suma totală de 3.500 EURO în calitate de prejudiciu material suportat în rezultatul anulării hotărîrii definitive din 17 aprilie 2001.
Prejudiciu moral
38. Reclamantul a solicitat 500.000 EURO pentru prejudiciu moral suportat, drept urmare a anulării hotărîrii definitive pronunţate în favoarea acestuia.
39. Reclamantul menţionează că, anularea hotărîrii judecătoreşti definitive i-a cauzat suferinţe şi frustrare, fapt ce i-a afectat grav sănătatea, buna dispoziţie şi capacitatea de lucru.
40. Guvernul a contestat suma cerută de către petiţionar, susţinînd că în cazul dat simplul fapt că a fost constatată o încălcare a Convenţiei este considerat ca fiind o satisfacţie echitabilă. În continuare, Guvernul citează cazul lui Vasilescu c. României (hotărîrea din 22 mai 1998, Rapoartele 1998-III) şi Constantinescu c. României (nr. 28871/95, CEDO 2000-VIII), în care petiţionarilor li s-a acordat 30.000 franci francezi (FRF) şi respectiv 15.000 franci francezi (FRF) pentru prejudiciu moral.
Făcînd referire la problemele de sănătate şi suferinţele invocate de reclamant, Guvernul declară că acesta nu a prezentat dovezi în acest sens. Chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi avut careva dereglări de sănătate, nu au fost prezentate careva dovezi ale legăturii cauzale între suferinţele invocate şi anularea hotărîrii definitve din 17 apilie 2001. Mai mult ca atît, Guvernul susţine că fiica reclamantului a fost acţionara băncii reclamate în procedura judiciară naţională, şi a obţinut de la aceasta în perioada 1999 – 2003, devidente pentru acţiunile deţinute.
Ea a fost angajata băncii şi a activat în cadrul acesteia, chiar şi după iniţierea examinării cauzei de către instanţa naţională, pînă ce s-a concediat din motive personale. Compania familiei dlui Roşca era deservită de către această bancă din 2001. În concluzie Guvernul statuează că repunerea în vigoare a hotărîrii din 17 aprilie 2001 constituie o suficientă satisfacţie morală pentru reclamant.
41. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare, ca rezultat al anulării hotărîrii definitive din 17 aprilie 2001 şi imposibilitatea dispunerii de banii atribuiţi prin hotărîrea judecătorească definitivă pentru o perioadă aproximativ de 44 luni. In acest sens, Curtea acordă reclamantului 2.000 EURO pentru prejudiciu moral. Costuri şi cheltuieli
42. Reclamantul a mai solicitat suma de 3.190 EURO pentru costuri şi cheltuieli, dintre care 3.000 EURO cheltuieli de reprezentare şi alte cheltuieli de secretariat.
43. În susţinerea pretenţiilor invocate vis-a-vie de cheltuieli pentru reprezentare, reclamantul a trimis Curţii o copie a contractului semnat de el şi avocatul său la 25 iulie 2001, conform căruia taxa de reprezentare a avocatului pentru o oră era de 10 EURO. Conform anexei la contract, din 24 decembrie 2004, rezultă că avocatul a acordat trei sute de ore lucrătoare pentru reprezentarea reclamantului în faţa Curţii, astfel, suma datorată fiind 3.000 EURO.
În ceea ce priveşte cheltuielile de secretariat, reclamantul a prezentat Curţii copiile relevante ale facturilor.
44. Guvernul a contestat suma dată. Conform acestuia, suma pretinsă de reclamant pentru reprezentare era excesivă în conformitate cu salariul mediu lunar în Republica Moldova şi suma achitată de către stat avocaţilor din oficiu.
Guvernul de asemenea a contestat numărul de ore petrecute de avocat pentru reprezentarea reclamantului în cazul dat. Efectuînd o evaluare cu referire la regulile aplicabile în cazurile de reprezentare din oficiu în Republica Moldova, Guvernul a menţionat că reclamantul ar putea pretinde, ca taxă pentru reprezentare, doar la suma de 23 EURO. Aceleaşi contestaţii le face şi cu referire la suma pentru traduceri şi fax. Acesta nu contestă doar cheltuielile pentru corespondenţa prin poştă.
45. Curtea susţine că la compartimentul cheltuieli este necesar a include sub rezerva articolului 41 al Convenţiei, necesitatea şi rezonabilitatea indicării acestor costuri şi cheltuieli (vezi Amihalachioaie c. Moldovei, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004).
46. În cazul de faţă, referinţă s-a făcut la reprezentarea legală acordată de avocatul reclamantului, criteriul de bază fiind evaluarea complexităţii cazului, în baza cărora Curtea oferă reclamantului suma de 690 EURO pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
47. Curtea consideră oportun că penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreea urmează să i se adune trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA :
Hotărăşte că petiţionarul poate pretinde la statutul de “victimă” în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei. Hotărăşte că este o încălcare a articolului 6 § al Convenţiei; Hotărăşte că este o încălcare a articolului 1 a Protocolului 1 al Convenţiei; Susţine:
(a) că statul reclamat urmează să plătească reclamantului, în decursul a trei luni, de la data cînd hotărîrea v-a deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume:
(i) 3.500 EURO (trei mii cinci sute EURO) pentru prejudiciul material;
(ii) 2.000 EURO (două mii EURO) pentru prejudiciul moral;
(iii) 690 EURO (şase sute nouăzeci EURO) pentru costuri şi cheltuieli;
(iv) plus orice taxă ce urmează a fi plătită în sensul sumelor indicate mai sus;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate, o penalitate de întîrziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus şi rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 22 martie 2005, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.
Michael O’Boyle Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy