©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza ROTARU ŞI CRISTIAN împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 29683/02)
Hotărâre
Strasbourg
30 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Rotaru şi Cristian împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER
DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 9 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 29683/02) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Doamnele Aristiţa Rotaru şi Valeria Cristian (“reclamantele”), au sesizat Curtea la data de 24 iulie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 15 decembrie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamantele s-au născut în 1945 şi respectiv în 1943 şi locuiesc în Bucureşti.
5. În 1948 statul a intrat, în temeiul legii nr. 119/1948, în posesia unui bun imobiliar situat la Chirnogi, format dintr-un teren de 6.000 m² şi unei construcţii aparţinând părinţilor reclamantelor.
6. Pe 24 septembrie şi 13 octombrie 1993 statul a vândut bunul imobiliar în chestiune, în cadrul procesului de privatizare, societăţii A. O clauză la contractul din 24 septembrie 1993 interzicea orice vânzare a bunurilor societăţii timp de zece ani.
7. Pe 8 august 1996 reclamantele au cerut comisiei locale pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (“comisia”) restituirea imobilului naţionalizat. Printr-o decizie din 22 noiembrie 1996 comisia a respins cererea lor, pe motiv că legea nr. 112/1995 nu le era aplicabilă, în măsura în care bunul revendicat fusese naţionalizat ca anexă a unui alt imobil.
8. La 18 februarie 1998 societatea A. a vândut societăţii T. imobilul în cauză şi 3.504 m² din terenul aferent.
1. Demersuri făcute de reclamante asupra temeiniciei legii nr. 112/1995
9. Pe 12 noiembrie 1997 reclamantele au sesizat judecătoria din Olteniţa cu o acţiune împotriva comisiei de anulare a deciziei din 22 noiembrie 1996 şi de restituire în natură a imobilului naţionalizat.
10. Printr-o sentinţă din 25 martie 1998 judecătoria le-a respins acţiunea pe motiv că nu-şi demonstraseră dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză şi că legea nr. 112/1995 nu le era aplicabilă.
11. Reclamantele au înaintat apel. Printr-o hotărâre din 14 septembrie 1998, tribunalul judeţean Călăraşi a dat curs apelului lor şi a anulat decizia comisiei. Tribunalul a considerat că părinţii reclamantelor erau proprietarii imobilului în momentul naţionalizării şi că legea nr. 112/1995 le era aplicabilă. De asemenea, a ordonat comisiei să restituie reclamantelor imobilul şi terenul aferent, în limita a 6.000 m².
12. Printr-o hotărâre definitivă din 7 ianuarie 2000 Curtea de apel Bucureşti a anulat recursul comisiei pentru nerespectarea cerinţelor procedurale, şi anume pentru că nu a depus motivele de recurs în termenul legal.
13. Printr-o decizie din 13 septembrie 2000, comisia a restituit imobilul în cauză reclamantelor. Ea a stabilit în decizia sa că valoarea construcţiei era de 15.365.512 lei româneşti vechi (ROL) şi cea a terenului aferent de 883.418.232 ROL. Cu prilejul înscrierii dreptului lor de proprietate în cartea funciară reclamantele au constatat că imobilul aparţinea societăţii T.
2. Acţiune în anulare a titlurilor de proprietate ale societăţilor A. şi T.
14. La 11 ianuarie 2001 reclamantele au sesizat judecătoria din Olteniţa cu o acţiune împotriva societăţilor A. şi T. de anulare a titlului de proprietate al societăţii A. şi a contractului de vânzare încheiat între cele două societăţi la 18 februarie 1998 şi de evacuare a societăţii T. Ele au cerut de asemenea plata unei despăgubiri începând din 15 septembrie 1998. Pentru a-şi motiva acţiunea reclamantele s-au bazat pe hotărârea din 14 septembrie 1998 a tribunalului judeţean Călăraşi ordonând comisiei să restituie în natură imobilul în litigiu.
15. Printr-o sentinţă din 25 mai 2001 judecătoria a respins acţiunea reclamantelor, pe motiv că titlul de proprietate al societăţii A. şi contractul de vânzare încheiat cu societatea T. erau anterioare hotărârii din 14 septembrie 1998. Pentru terenul rămas judecătoria a constatat că a fost reluat de Autoritatea pentru valorificarea activelor bancare – AVAB pentru compensarea datoriilor societăţii A. De asemenea judecătoria a considerat că în temeiul articolului 46 al legii nr. 10/2001 asupra regimului juridic al bunurilor naţionalizate în timpul regimului comunist, contractele respectând dispoziţiile legale în vigoare cu ocazia încheierii lor erau valabile, şi a recomandat reclamantelor să urmeze procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 pentru a le fi plătită o despăgubire.
16. Reclamantele au înaintat apel, susţinând că statul nu era proprietarul imobilului în momentul vânzării sale societăţii A. şi că aceasta din urmă nu avea dreptul să-şi vândă bunurile pe o perioadă de 10 ani. De altfel, ele consideră că recomandarea făcută de judecătorie de a începe o nouă procedură asupra temeiniciei legii nr. 10/2001 pentru a li se acorda o despăgubire, în condiţiile în care beneficiau deja de o hotărâre definitivă care ordona restituirea în natură a imobilului, era excesivă.
17. Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2001 tribunalul judeţean Călăraşi a respins apelul reclamantelor. El a reţinut că societatea A. obţinuse legal dreptul său de proprietate asupra imobilului şi că contractul de vânzare era valabil, în măsura în care o clauză din 12 martie 1998 completase contractul din 24 septembrie 1993 pentru a permite societăţii să-şi vândă bunurile.
18. Reclamantele au înaintat un recurs, subliniind că nu-şi pierduseră niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, în măsura în care naţionalizarea fusese abuzivă, că făcuseră demersurile necesare pentru a recupera imobilul imediat ce cadrul legislativ naţional a permis acest lucru şi că hotărârea din 14 septembrie 1998 era opozabilă societăţilor A. şi T. Printr-o hotărâre definitivă din 4 martie 2002 Curtea de apel Bucureşti le-a respins recursul, recomandându-le să urmeze procedura prevăzută de legea nr. 10/2001.
3. Demersuri făcute de reclamante asupra temeiniciei legii nr. 10/2001
19. La 1 august 2001 reclamantele au adresat o notificare Prefecturii Călăraşi (“prefectura”) cerând restituirea imobilului în cauză sau acordarea unei despăgubiri. Prefectura a informat reclamantele că cererea lor a fost transmisă Primăriei din Chirnogi (“primăria”), competentă să calculeze suma despăgubirilor. La 28 august 2002 primăria a informat reclamantele că cererea lor fusese retrimisă la prefectură. La 18 august 2003 prefectura a informat reclamantele că cererea lor fusese retransmisă la primărie.
20. La 14 octombrie 2003 primăria a informat reclamantele că trebuia ca ele să depună o cerere la societatea A. care deţinea imobilele solicitate.
21. La 22 octombrie 2003 societatea A. a informat reclamantele că achiziţionase bunurile în temeiul contractelor încheiate pe 24 septembrie şi 13 octombrie 1993 şi că trebuia să se adreseze autorităţilor competente pentru aplicarea dispoziţiilor legii nr. 10/2001.
22. Din dosar reiese că nici până astăzi reclamantele nu au primit vreun răspuns la cererea lor.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
23. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârire Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
24. Legea nr. 247/2005, modificând legea nr. 10/2001, prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat a cărei sume va fi stabilită la încheierea unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasare a valorilor mobiliare organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni Proprietatea (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, atunci când societatea va fi cotată la bursă. De altfel, articolul 3 al legii susmenţionate precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
25. La data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiunile emise de Proprietatea şi aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să fie urmată procedura de aprobare de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
DE DREPTI. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
26. Reclamantele invocă o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor, incompatibilă cu articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii27. Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
28. Guvernul consideră că reclamantele puteau obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor articolului 1 al Protocolului nr. 1. El consideră că în situaţii complexe cum ar fi cea în speţă, în care dispoziţiile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile ce vizează garantarea respectării drepturilor patrimoniale ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică.
29. Guvernul cere Curţii să ia în calcul reforma instituită prin legea nr. 247/2005, care are drept obiect accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedeşte imposibilă, acordarea unei despăgubiri sub forma unei participaţii la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare. Citând cauzele Jahn şi alţii contra Germaniei ([GC], nr.46720/99, 72203/01 şi 72552/01, CEDO 2005-...) şi Broniowski contra Poloniei ([GC], nr. 31443/96, § ..., CEDO 2004-V), el consideră că în orice caz o eventulă întârziere în acordarea unei compensaţii, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu întrerupe echilibrul just de păstrat între protejarea proprietăţii indivizilor şi cerinţele de interes general şi nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină excesivă.
30. Reclamantele contestă afirmaţia Guvernului. Ele susţin că dreptul lor de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă care nu a fost anulată. Ele consideră că din cauza modificărilor legislative ulterioare durata pentru acordarea despăgubirilor nu este rezonabilă. De asemenea, în opinia lor, legea nr. 247/2005 nu este efectivă în privinţa plăţii unei compensaţii.
31. Curtea aminteşte că în cauza Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, 21 iulie 2005), ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totată a compensaţiei, constituia o privare de proprietate contrară articolului 1 al Protocolului nr.1 (Străin citat anterior, §§ 39 şi 59).
32. În plus, în cauza Păduraru contra României (nr. 63252/00, § 112, 1 decembrie 2005) Curtea a constatat că statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa problemei de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel se repercutase asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare a statului să i-l restituie.
33. În cazul în speţă, Curtea nu constată nici-un motiv ca să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi. După exemplul cauzelor precedente, în prezenta cauză terţii au devenit proprietarii imobilului în litigiu mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi, la fel ca în aceste cauze, reclamantele au fost recunoscute în cazul în speţă drept proprietare legitime, tribunalele considerând incontestabil titlul lor de proprietate, ţinând cont de caracterul abuziv al naţionalizării (§ 13).
34. Curtea observă că vânzarea de către stat a imobilului în litigiu în 1993 societăţii A. care, la 18 februarie 1998 l-a vândut societăţii T., în ciuda clauzei care îi interzicea orice fel de vânzare timp de zece ani, împiedică reclamantele să beneficieze de bunul lor.
35. De asemenea, Curtea constată că, deşi Guvernul susţine că reclamantele aveau dreptul la o reparaţie, nici-o despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamantele au depus la 1 august 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr. 10/2001, completată între timp prin legea nr. 247/2005, dar ele nu au primit nici până astăzi vreun răspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici în privinţa compensaţiei la care Guvernul susţine că ar fi avut dreptul.
36. Curtea constată că deşi la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005, de modificare a legii nr. 10/2001, operaţiunile prealabile acordării unei compensaţii efective nu au reuşit nici până astăzi (paragrafele 24 şi 25 de mai sus). În plus, Curtea nu are nici-o indicaţie asupra perspectivelor de succes ale unei proceduri bazată pe această nouă lege.
37. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamante în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că cererea lor întemeiată pe această lege nu a făcut obiectul nici-unei examinări de peste cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamantele, au fost private de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive (Porteanu citat anterior, § 34).
38. Prin urmare, Curtea consideră că nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, le-a făcut să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.
39. Aşadar s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.
II. ASUPRA CELORLALTE ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
40. Invocând articolul 6 § 1 al Convenţii, reclamantele se plâng de lipsa de imparţialitate a instanţelor care le-au judecat acţiunea în anulare a titlurilor de proprietate ale societăţilor A. şi T., care ar fi demonstrată prin modul în care tribunalele au interpretat probele şi dreptul intern aplicabil. Ele invocă de asemenea, în această privinţă, articolul 13 al Convenţiei.
41. Curtea aminteşte că judecătorii nu trebuie să manifeste părtinire sau prejudecată personală şi că în acelaşi timp tribunalul trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice drept legitim (Pullar contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 30).
42. Presupunând că reclamantele ar fi epuizat căile de atac interne pentru a soluţiona această plângere la nivel naţional, şi deşi au îndoieli în privinţa judecăţii tribunalelor naţionale în materie de bună credinţă a părţilor, Curtea nu descoperă, în circumstanţele prezentei speţe, nici-un element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce vreo urmă de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor.
43. În privinţa plângerii inspirată din lipsa recursului efectiv, Curtea aminteşte că cerinţele articolului 13 sunt mai puţin stricte decât cele ale articolului 6 al Convenţiei şi că prin urmare, o nouă examinare a cauzei din punctul de vedere al articolului 13 nu se impune (a se vedea, între altele, Pudas contra Suediei, hotărârea din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125-A, pag.17, § 43).
44. Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeită şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
45. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
46. Reclamantele cer 2.600.000.000 lei româneşti vechi (ROL) cu titlu de prejudiciu material reprezentând valoarea imobilului în litigiu. Ele au estimat această valoare în raport cu evaluarea făcută de comisia judeţeană în decizia din 13 septembrie 2000, adică 898.783.744 ROL reevaluată conform ratei inflaţiei de 4,5%. Ele cer de asemenea 200.000.000 ROL cu titlu de prejudiciu moral pe care l-au suferit.
47. Guvernul consideră că în ceea ce priveşte construcţia, suma indicată de comisia judeţeană ar putea constitui o bază concretă pentru a acorda o reparaţie, cu titlu de prejudiciu material. Totuşi, pentru a reactualiza această sumă, trebuie să se ţină cont de indicele de preţ şi de rata inflaţiei oferite de Institutul Naţional de Statistică. În ceea ce priveşte valoarea terenului, Guvernul estimează la 3.000 euro, făcând aplicarea criteriilor stabilite de Societatea generală a experţilor în Ghidul său orientativ al preţurilor imobilelor care ia în calcul situaţia localităţii în raport cu drumurile. În privinţa prejudiciului moral, îl consideră excesiv.
48. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis contra Greciei (despăgubire echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
49. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea imobilului în litigiu reclamantelor, aşa cum a fost ordonată prin hotărârea din 14 septembrie a tribunalului judeţean Călăraşi, le-ar situa pe cât posibil într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatelor, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului.
50. Pe această temă, Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei privări abuzive. În caz de imposibilitate de restituire, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
51. În cazul în speţă, fiind vorba despre stabilirea sumei compensaţiei ce ar putea fi plătită reclamantelor, Curtea constată că părţile sunt de acord să ia drept bază de calcul pentru valoarea imobilului suma fixată de comisia judeţeană în decizia din 13 septembrie 2000. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 45.000 euro.
53. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor lor şi le acordă împreună suma de 3.000 euro care reprezentă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi taxe
53. Reclamantele cer de asemenea 2.616.000 ROL pentru cheltuielile şi taxele plătite în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, prezentând acte doveditoare.
54. Guvernul nu se opune acordării unei sume cu titlu de cheltuieli şi taxe în măsura în care sunt reale, necesare şi rezonabile.
55. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte existenţa reală, necesitatea şi caracterul rezonabil al procentului lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 EUR pentru toate cheltuielile şi o acordă reclamantelor.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantelor imobilul în litigiu situat la Chirnogi, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
b) că dacă nu o va face statul pârât va trebui să plătească împreună reclamantelor, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 45.000 euro (patruzeci şi cinci mii euro) pentru dauna materială;
c) că în orice caz statul pârât trebuie să plătească împreună reclamantelor 3.000 euro (trei mii euro) pentru dauna morală şi 100 EUR (unasută euro) drept cheltuieli şi taxe, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
d) că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la cursul aplicabil în ziua plăţii;
e) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte.
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 30 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy