Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A PATRA
CAUZA ROTARU c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 51216/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 februarie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Rotaru c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Mihai Poalelungi,
Nebojša Vučinić,
Vincent A. de Gaetano, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al SECŢIei,
Deliberând la 25 ianuarie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 51216/06) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Veaceslav Rotaru („reclamantul”), la 21 septembrie 2006.
2. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistenţă judiciară, a fost reprezentat de către dl V. Ţurcan, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns, în special, că a fost maltratat de către poliţie după arestarea sa şi că a fost deţinut în condiţii inumane, şi că drepturile sale procedurale au fost încălcate în cadrul procesului penal.
4. Cererea a fost repartizată SECŢIei a Patra a Curţii. La 30 iunie 2009, o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1977 şi locuieşte în Taraclia.
1. Reţinerea şi condamnarea reclamantului
6. La 14 februarie 2003, reclamantul a fost reţinut în locuinţa sa de către poliţişti mascaţi şi înarmaţi, care, după spusele reclamantului, l-au torturat până el a recunoscut săvârşirea a câtorva infracţiuni de furt şi tâlhărie.
7. Reclamantul a depus o plângere privind maltratarea sa de către poliţie şi a cerut procuraturii efectuarea investigaţiilor. La 28 februarie 2004, comisarul de poliţie Chişinău a respins plângerea sa ca neîntemeiată. Reclamantul a contestat această decizie la procuratura. La 11 august 2005, un procuror de la procuratura Chişinău a decis de a nu porni proces penal împotriva poliţiştilor, constatând că nu există probe a maltratării reclamantului sau a săvârşirii unor alte acte ilegale. Reclamantul a atacat această decizie la judecătorul de instrucţie, care a decis să remită plângerea acestuia la instanţa de judecată pentru examinare în cadrul procesului penal împotriva reclamantului.
8. La 8 iunie 2005, reclamantul a fost condamnat de către Judecătoria Rîşcani. Această sentinţă a fost menţinută de către Curtea de Apel Chişinău la 27 octombrie 2005 şi de către Curtea Supremă de Justiţie la 15 martie 2006. La 6 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare depus de către reclamant, dar numai în ceea ce priveşte reducerea sentinţei acestuia în conformitate cu o lege nouă favorabilă acestuia.
2. Condiţiile de detenţie
9. La 19 martie 2003, reclamantul a fost transferat la penitenciarul nr. 13 din Chişinău. În perioada 16 aprilie – 2 noiembrie 2006, reclamantul a primit tratament în cadrul spitalului de la penitenciarul Pruncul. Ulterior, el a fost transferat la penitenciarul nr. 6 din Soroca, unde şi-a ispăşit restul termenului de detenţie.
10. Reclamantul a înaintat mai multe plângeri autorităţilor, în care s-a plâns de condiţiile de detenţie inumane. El a primit numeroase răspunsuri de la Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală şi Parlament. În multe din aceste răspunsuri, s-a menţionat că el era „sănătos în toate privinţele” şi nu avea nevoie de îngrijiri medicale. În unele din scrisorile se menţiona, de asemenea, că, din cauza insuficienţei finanţării sistemului penitenciar, deţinuţii nu erau asiguraţi cu lenjeria de pat, şi că produsele alimentare erau disponibile în cantitate sub limita minimă prescrisă. Într-o scrisoare din 10 august 2004, Procuratura Generală l-a informat pe reclamant că aceasta era la curent cu faptul că celula nr. 24 în care el era deţinut era aglomerată şi că nu toţi deţinuţii din această celulă aveau pat şi lenjeria de pat. Conducerea penitenciarului a fost rugată să remedieze această situaţie. Într-o scrisoare din 5 noiembrie 2004, Ministerul Justiţiei a informat un grup de nouă deţinuţi, inclusiv reclamantul, că în caz de necesitate ei puteau avea acces la îngrijire medicală şi că din cauza lipsei de finanţare, în celule puteau fi făcute doar reparaţii minore; Ministerul cunoştea problemele legate de asigurarea funcţionării corespunzătoare a sistemului penitenciar, şi întreprindea toate măsurile necesare pentru a îmbunătăţi situaţia. Ministerul a adăugat că în celula învecinată 24A nu se aflau deţinuţii bolnavi de tuberculoză. În aprilie 2006, reclamantul a fost diagnosticat cu tuberculoza.
11. Într-o scrisoare din 4 mai 2004 adresată Parlamentului, reclamantul s-a plâns că celulele din închisoare erau supraaglomerate, umede şi pline de paraziţi. De asemenea, el s-a plâns de lipsa informaţiei cu caracter juridic în penitenciar. Această scrisoare a fost expediată Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei. În răspunsul său din 8 iunie 2004, Ministerul a recunoscut că în penitenciar lipsea informaţia cu caracter juridic, şi a confirmat că după 7 aprilie 2003, reclamantul s-a tratat de piodermie şi scabie. De asemenea, acesta a notat că reclamantul a fost deţinut într-o celulă cu paisprezece paturi şi cincisprezece deţinuţi.
12. În răspuns la o plângere depusă de reclamant la 14 februarie 2007, la 1 martie 2007, Ministerul Justiţie a informat reclamantul că potrivit regulilor aplicabile, toţi deţinuţii au fost aprovizionaţi cu cantităţi minim acceptabile de hrană. Totuşi, din cauza lipsei resurselor financiare, produse cum ar fi carnea, peşte sau produse lactate erau acordate „în limitele resurselor disponibile”. Mai mult, produse cum ar fi, ouă, unt şi lapte urmau să fie incluse în meniu în timpul apropiat.
În baza prescripţiei medicale, cantităţi mai mari de hrană puteau fi oferite deţinuţilor bolnavi. La 14 iunie 2008, reclamantul s-a plâns de faptul că regulile privind hrana servită erau încălcate şi a solicitat să fie transferat la spitalul de la penitenciar, din cauza înrăutăţirii stării lui de sănătate. Se pare că el nu a fost transferat la spital.
13. Potrivit documentelor prezentate de Guvern, reclamantul a fost tratat în mod regulat de către mai mulţi medici, la necesitate, precum şi preventiv. La 10 şi 17 februarie şi 28 martie 2005, el a refuzat efectuarea unui examen cu raze. Atunci când el a efectuat un asemenea examen la 15 aprilie 2006, el a fost diagnosticat cu tuberculoza şi internat la spitalul de la penitenciarul Pruncul. El a beneficiat în spital de tratamentul DOTS până la 1 noiembrie 2006, când a fost eliberat – cu supravegherea pe termen de un an – după ce s-a vindecat în întregime de boala lui.
II.MATERIALE NECONVENŢIONALE RELEVANTE
14. Prevederile relevante ale legislaţiei naţionale au fost expuse în cauzele Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, 13 septembrie 2005; Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005; şi Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005.
1. Dreptul şi practica interne relevante
15. Guvernul a prezentat o listă cu legi, regulamente, ordine ministeriale şi alte acte sau proiecte de acte care urmau a fi adoptate şi care aveau drept scop îmbunătăţirea diverselor aspecte ale condiţiilor de detenţie şi a tratamentului medical al deţinuţilor.
16. Guvernul a anexat la observaţiile sale copiile hotărârilor în cauzele Drugaliov v. the Ministry of Internal Affairs and the Ministry of Finance; Gristiuc v. the Ministry of Finance and the Penitentiaries’ Department; Ipate v. the Penitentiaries’ Department; şi Ciorap v. the Ministry of Finance, the Ministry of Internal Affairs and the Prosecutor General’s Office, în toate aceste cauze reclamanţii au primit compensaţii pentru maltratare şi/sau condiţii inumane de detenţie.
2. Rapoartele Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)
17. Părţile relevante ale raportului CPT cu privire la vizita efectuată în Republica Moldova între 20 şi 30 septembrie 2004 sunt următoarele (traducere neoficială):
„50. Delegaţia CPT a auzit din nou plângeri repetate, de la persoanele învinuite şi condamnate de comiterea contravenţiilor administrative, cu privire la refuzul de a li se permite să primească vizite sau să aibă contacte cu lumea din afara IDP-urilor.
CPT reiterează că (a se vedea paragraful 61 al raportului cu privire la vizita efectuată in anul 2001) in ceea ce priveşte persoanele care se află in arest preventiv, dacă este necesar in interesele investigaţiei de a stabili restricţii asupra vizitelor pentru unele din ele, restricţiile ar trebui să fie strict limitate in timp şi aplicate pe perioade cat mai scurte posibil. In nicio circumstanţă vizitele la o persoană deţinută din partea familiei şi a prietenilor nu trebuie interzise pentru perioade lungi. Dacă se crede că există un risc continuu de complicitate, este mai bine de a permite vizite sub strictă supraveghere. ...
55. Situaţia în majoritatea penitenciarelor vizitate, impusă de starea economică din ţară, a rămas dificilă şi s-au regăsit un şir de probleme ce ţin de condiţiile materiale şi regimurile de detenţie care au fost deja identificate în timpul vizitelor din 1998 şi 2001.
La aceasta se adaugă problema supraaglomerării, care rămâne gravă. De fapt, chiar dacă penitenciarele vizitate nu funcţionau la capacitatea lor deplină – precum este cazul Închisorii nr. 3 în care numărul deţinuţilor s-a redus sensibil în comparaţie cu cel din ultima vizită a Comitetului - ele continuă să fie extrem de aglomerate. De fapt, norma de spaţiu mai era încă bazată pe un nivel foarte criticabil de 2 m² pentru un deţinut, care, în practică, este deseori şi mai mică.
79. Vizita de observare efectuată în Închisoarea nr. 3 din mun. Chişinău nu aduce veşti îmbucurătoare. Progresele constatate sunt de fapt minime şi se limitează la nişte reparaţii curente. Reparaţia sistemului de ventilare a putut fi efectuată, în primul rând, datorită susţinerii financiare a societăţii civile (în special, a ONG–urilor), iar crearea locurilor pentru plimbări zilnice se datorează susţinerii din partea deţinuţilor şi a familiilor lor.
Reparaţia, renovarea şi întreţinerea celulelor sunt puse, în totalitate, în sarcina deţinuţilor şi a familiilor lor, care, de asemenea, plătesc pentru materialele necesare. La fel, ei trebuie să-şi aducă cearşafuri şi lenjerie de pat, instituţia penitenciară putând să le acorde doar saltele folosite.
...Într-un cuvânt, condiţiile de viaţă în marea majoritate a celulelor din blocurile I - II şi din celulele de tranzit continuă a fi mizerabile. ...
În fine, deşi a fost redusă drastic supraaglomerarea, se observă, în continuare, un nivel foarte înalt, chiar intolerabil al ratei de ocupare a celulelor.
83. Cu excepţia Coloniei din or. Lipcani pentru reeducarea minorilor, unde eforturile depuse în acest sens trebuie subliniate, peste tot, cantitatea şi calitatea hranei deţinuţilor constituie o îngrijorare deosebită. Delegaţia a primit numeroase plângeri cu privire la lipsa cărnii şi a produselor lactate. Constatările delegaţiei, atât cu privire la stocurile de hrană, cat şi la meniuri, confirmă credibilitatea acestor plângeri. De asemenea, constatările ei confirmă că în anumite locuri (în Închisoarea nr. 3, ...) hrana servită era respingătoare şi, cu adevărat, necomestibilă (spre exemplu, prezenţa insectelor şi a paraziţilor). Acest lucru nu este deloc surprinzător, având in vedere starea generală a bucătăriilor şi echipamentul modest al acestora.
Autorităţile moldoveneşti au subliniat întotdeauna dificultăţile financiare în asigurarea alimentării adecvate a deţinuţilor. Totuşi, Comitetul insistă că aceasta constituie o cerinţă fundamentală a vieţii, care trebuie asigurată de către stat persoanelor aflate în custodia acestuia şi că nimic nu poate să-l exonereze de o astfel de responsabilitate. ...”
18. Părţile relevante ale raportului CPT cu privire la vizita efectuată în Republica Moldova între 14 şi 24 septembrie 2007 sunt următoarele (traducere neoficială):
„46. În septembrie 2007, Directorul Departamentului Instituţiilor Penitenciare a Ministerului Justiţiei a prezentat delegaţiei informaţii detaliate cu privire la măsurile deja luate sau concepute vizând reformarea sistemului penitenciar moldovenesc şi punerea în aplicare a recomandărilor CPT. Una din aceste măsuri, care este salutabilă, vizează reducerea populaţiei carcerale a ţării. La momentul vizitei din anul 2007, numărul total de deţinuţi era de 8,033 (dintre care 1,290 în detenţie provizorie), pe când în anul 2004 erau 10,591. Această tendinţă pozitivă poate fi atribuită reformelor legislative survenite în ultimii ani, anume intrarea în vigoare a noului Cod de executare a pedepselor în iulie 2005 şi adoptarea modificărilor Codului penal şi a Codului de procedură penală. În consecinţă, a avut loc o sporire a numărului de eliberări anticipate condiţionate cât şi o recurgere mai largă la pedepsele de substituire a închisorii şi o aplicare mai selectivă a detenţiei provizorii de către tribunale.
În afară de aceasta, punerea în aplicare a „Concepţiei reformei sistemului penitenciar pentru perioada 2004-2013” a fost făcută printr-o mărire a alocaţiei bugetare (de la 75,8 milioane de lei în 2004 la 166, 1 milioane lei în 2007), cât şi prin aportul crescând al asistenţei străine. Aceasta a permis, printre altele, ameliorarea alimentaţiei deţinuţilor şi îngrijirilor medicale cât şi începerea unor lucrări de renovare în mai multe instituţii penitenciare (de exemplu nr.1 din Taraclia, nr. 7 din Rusca şi nr. 17 din Rezina).
În sfârşit şi mai ales, a avut loc o importantă schimbare de mentalitate datorită ameliorării procedurilor de recrutare şi de formare a personalului. Delegaţia a fost informată că a avut loc schimbarea directorilor în numeroase instituţii penitenciare cu un an înainte de vizită, în urma unui concurs şi a unei perioade de încercare. În afară de aceasta, au fost concepute noi programe de instruire care pun în particular accentul pe problemele ce ţin de drepturile omului (a se vedea de asemenea paragraful 100).
47. CPT nu poate decât să-şi exprime satisfacţia cu privire la măsurile menţionate mai sus şi luate de autorităţile moldoveneşti. Cu toate acestea, informaţiile primite de delegaţia Comitetului în timpul vizitei din 2007 arată că mai sunt încă multe de făcut. În particular, suprapopularea mai rămâne a fi o problemă; în pofida faptului că toate instituţiile vizitate funcţionau la un nivel inferior de capacitatea lor oficială, în mediu nu sunt decât 2 m2 pentru fiecare deţinut în loc de 4 metri pătraţi prevăzuţi de legislaţia moldovenească.
CPT este convins de faptul că adoptarea politicilor destinate să limiteze sau să schimbe numărul de persoane trimise la închisoare constituie un mijloc din cele mai eficace pentru ajunge la un bun sfârşit cu suprapopularea şi să se atingă norma de cel puţin 4 m2 de spaţiu vital pentru un deţinut în celulele colective. În acest scop, Comitetul trebuie să sublinieze necesitatea unei strategii referitoare la, în acelaşi timp plasarea în detenţie şi eliberare pentru a avea certitudinea că închisoarea este în mod real ultimul mod la care se va recurge. Aceasta presupune, în primul rând, punerea accentului pe măsurile non privative de libertate în perioada anterioară pronunţării pedepsei şi, în al doilea rând, adoptarea măsurilor care facilitează reîncadrarea socială a persoanelor private de libertate.
CPT speră mult că autorităţile moldoveneşti vor continua eforturile lor vizând combaterea suprapopulării carcerale şi, în consecinţă, se vor inspira din Recomandarea Rec (99)22 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la suprapopularea închisorilor şi inflaţia carcerală, cât şi Recomandarea Rec (2003)22 cu privire la eliberarea condiţionată.”
ÎN DREPT
19. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 2 al Convenţiei, că el a fost „lipsit în mod intenţionat de sănătatea sa, care de asemenea înseamnă viaţă” prin faptul că a fost ţinut în condiţii inumane, care au dus la contractarea de către acesta a tuberculozei, şi că lui nu i s-a acordat îngrijire medicală suficientă. Curtea consideră că această plângere trebuie examinată în temeiul articolului 3 al Convenţiei. De asemenea, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 al Convenţiei de faptul că el a fost maltratat de către poliţie în timpul reţinerii sale pentru a-l face să recunoască infracţiunile pe care el nu le-a comis.
Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
20. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de faptul că instanţele judecătoreşti l-au condamnat în mod eronat şi nu au examinat martorii apărării, bazându-se în schimb pe probe obţinute prin maltratare. Partea relevantă a articolului 6 al Convenţiei prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî fie asupra ... temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa ...”
21. În final, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, fără însă a oferi detalii.
Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
22. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate recursurile interne disponibile în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În special, el ar fi putut iniţia un proces civil, şi solicita compensaţii pentru încălcarea pretinsă, aşa cum au procedat cu succes reclamanţii în cauzele citate mai sus Drugalev, Gristiuc, Ipate şi Ciorap (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Mai mult, plângerile privind condiţiile de detenţie, pe care reclamantul le-a înaintat autorităţilor penitenciarului „nu erau credibile” şi erau neîntemeiate.
23. Reclamantul nu a fost de acord, şi s-a referit la plângerile lui adresate diferitor autorităţi, inclusiv Parlamentului, şi la refuzul acestor autorităţi de a recunoaşte încălcările drepturilor lui. Acest refuz, combinat cu absenţa totală a accesului la materialele cu caracter juridic şi lipsa sugestiei în răspunsurile primite că el ar putea depune o acţiune civilă la instanţele judecătoreşti, înseamnă că remediul pe care s-a bazat Guvernul nu era efectiv.
24. Curtea reaminteşte că o persoană nu este chemată să încerce mai mult decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a se vedea, de exemplu, Airey v. Ireland, 9 octombrie 1979, § 23, Seria A nr. 32). Din documentele prezentate Curţii de către părţi rezultă în mod clar că reclamantul s-a plâns în mod repetat de condiţiile de detenţie (a se vedea paragrafele 9-12 de mai sus).
25. În ceea ce priveşte celălalt recurs invocat de Guvern, şi anume o acţiune civilă prin care să se ceară încetarea imediată a unei pretinse violări, Curtea notează că a constatat deja că această procedură nu reprezintă un „recurs efectiv” în ceea ce priveşte încălcările continue ale articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, § 107, 7 noiembrie 2006). În cauza Holomiov, Curtea a constatat după cum urmează:
„Curtea nu consideră că, pe moment, existenţa unui recurs efectiv în faţa instanţelor de judecată naţionale, în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la lipsa asistenţei medicale adecvate în locul său de detenţie, a fost în mod clar stabilită. Totuşi, Curtea ar putea în viitor să-şi revizuiască poziţia, dacă ea va fi informată despre aplicarea constantă a Convenţiei de către instanţele de judecată naţionale”.
Toate cauzele pe care s-a bazat Guvernul în această cauză se referă la acordarea compensaţiei pentru încălcările din trecut a articolului 3 al Convenţiei, similar celor pe care s-a bazat în cauza Holomiov. Totuşi, reclamantul a rămas în custodie şi a depus plângeri în privinţa condiţiilor sale de detenţie abia în anul 2008 (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Prin urmare, cauzele la care s-a referit Guvernul nu afectează constatările în cauza Holomiov.
26. În cererea sa iniţială, reclamantul s-a plâns de asemenea de violarea articolului 3 al Convenţiei, ca rezultat al maltratării sale de către poliţie şi neefectuarea unei investigaţii efective în privinţa maltratării sale. În continuare, el s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de diverse încălcări ale drepturilor lui procedurale. Curtea notează că procuratura a refuzat să iniţieze investigaţii pe marginea maltratării pretinse a reclamantului din 11 august 2005 şi condamnarea lui finală a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie la 15 martie 2006 (a se vedea paragrafele 7 şi 8 de mai sus). Reclamantul nu a pretins că a fost informat cu întârziere despre decizia Curţii Supreme de Justiţie. Prin urmare, termenul de şase luni pentru depunerea cererii cu privire la deficienţele procedurii împotriva reclamantului sau pentru investigarea acuzaţiilor lui de maltratare a început să curgă la 15 martie 2006. Această cerere a fost depusă la 21 septembrie 2006, şase zile după expirarea termenului de şase luni menţionat mai sus. Decizia ulterioară a Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2008, adoptată ca parte a unei proceduri extraordinare, nu s-a referit la niciuna din chestiunile privind vinovăţia reclamantului sau acuzaţiile lui de maltratare, dar numai la reducerea pedepsei lui, ca urmare a aplicării unei legi penale mai blânde, care între timp a intrat în vigoare. Prin urmare, această decizie nu a dus la reînceperea curgerii termenului de şase luni (a se vedea Fernie v. United Kingdom (dec.), nr. 14881/04, 5 ianuarie 2006).
Prin urmare, pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei (maltratarea sa pretinsă) şi articolul 6 al Convenţiei a fost depusă cu încălcarea termenului limită stabilit de articolul 35 § 1 al Convenţiei şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
27. Prin urmare, Curtea constată că această pretenţie formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei nu poate fi declarată inadmisibilă, ca urmare a neepuizării căilor de recurs interne, şi astfel obiecţia Guvernului trebuie respinsă. Ea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei (condiţiile de detenţie) şi articolului 13 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
28. Reclamantul s-a plâns de condiţii inumane şi degradante a detenţiei sale. În special, el a pretins că a fost închis fără careva probleme de sănătate, dar ca rezultat al condiţiilor de detenţie, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi alte boli. Mai mult, în ciuda creşterii numărului de acte normative care au drept scop îmbunătăţirea condiţiilor în instituţiile penitenciare, în realitate au avut loc foarte puţine schimbări, fapt constatat în mod repetat de către CPT (calitatea hranei, supraaglomerare, acces la lumina de zi, şi altele).
29. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost deţinut în condiţii care corespund cerinţelor articolului 3 al Convenţiei. În special, acesta a prezentat copia unei scrisori a reclamantului, în care el a menţionat că la 30 noiembrie 2004 el a fost transferat într-o altă celulă, în care condiţiile de detenţie erau acceptabile. Mai mult, el a beneficiat de asistenţă medicală în mod repetat şi a fost tratat în întregime de tuberculoză după tratamentul DOTS în spitalul penitenciar. Faptul că el a refuzat să i se efectueze examen cu raze la începutul anului 2005 (a se vedea paragraful 13 de mai sus) înseamnă că el era responsabil de nedescoperirea bolii lui la o etapă timpurie. Prin urmare, reclamantul nu putea pretinde că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile lor pozitive de prevenire şi tratare a bolilor, cum ar fi tuberculoza.
Mai mult, Guvernul a observat că rapoartele CPT nu puteau duce la constatări automate că au avut loc violări ale articolului 3 al Convenţiei, în absenţa probelor privind suferinţa individuală a reclamantului (a se vedea Gorea v. Moldova, nr. 21984/05, §§ 40-51, 17 iulie 2007).
B. Aprecierea Curţii
30. Curtea reiterează că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Acesta interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei (a se vedea, spre exemplu, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV). De asemenea, aceasta a constatat că diferenţa între „tortura” şi „tratament inuman sau degradant” a fost menită „să acorde o stigmă specială tratamentului inuman intenţionat care cauzează suferinţă foarte severă şi crudă” (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, 18 ianuarie 1978, § 167, Seria A nr. 25).
31. Maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a cădea sub incidenţa articolului 3. Evaluarea acestui nivel minim este relativă; el depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata maltratării, consecinţele sale fizice şi psihice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, spre exemplu, Ireland v. the United Kingdom, citată mai sus § 162).
32. Statul trebuie să asigure ca persoana să fie deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inevitabil inerent detenţiei şi, având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie în mod adecvat asigurate, printre altele, prin acordarea asistenţei medicale necesare (a se vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 94, ECHR 2000‑XI). Atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie luate în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii, precum şi durata detenţiei (a se vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 80, 13 septembrie 2005).
33. În această cauză, Guvernul a recunoscut în mod implicit că condiţiile de detenţie ale reclamantului, înainte de noiembrie 2004, au fost mai jos de standard. Acesta a susţinut că, în rezultatul multiplelor sale plângeri, la 30 noiembrie 2004, reclamantul a fost transferat într-o altă celulă, care i-a oferit condiţii acceptabile de detenţie, după cum el însuşi a recunoscut la acel moment.
34. Totuşi, Curtea notează că reclamantul a continuat să depună plângeri în privinţa condiţiilor sale de detenţie după acea dată, şi anume în privinţa calităţii hranei în anul 2007 şi 2008 (a se vedea paragraful 12 de mai sus). De asemenea, aceasta notează că Ministerul Justiţiei a recunoscut, la 1 martie 2007, că din cauza lipsei resurselor financiare, produse cum ar fi carnea, peşte sau produse lactate erau acordate „în limitele resurselor disponibile” şi produse, cum ar fi ouă, unt şi lapte urmau să fie incluse în meniu în curând (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
35. Rezultă că plângerile reclamantului în privinţa calităţii hranei oferite nu erau false, dezvăluind o problemă cunoscută autorităţilor. Acest fapt deja ridică o chestiune serioasă în temeiul articolului 3 al Convenţiei, fapt observat de asemenea de către CPT în paragraful 83 al raportului acestuia din anul 2004 (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
36. Mai mult, situaţia specifică a reclamantului, care abia a fost tratat de tuberculoză, impunea o dietă specială, care nu era completă din cauza lipsei unor produse de bază, cum ar fi produsele lactate, carnea şi peştele.
37. Curtea reiterează că simplul fapt că un reclamant deţinut se îmbolnăveşte de tuberculoză în detenţie, nu duce automat la constatarea violării articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Gavriliţă v. Romania (dec.), nr. 10921/03, 22 iunie 2010). Totuşi, faptul că el s-a îmbolnăvit de tuberculoză oferă o greutate suplimentară afirmaţiilor reclamantului că acesta a fost deţinut în condiţii periculoase sănătăţii, şi anume celule umede şi hrana insuficientă şi proastă. Reclamantul atrage atenţia corect asupra faptului că o dietă proastă duce la vulnerabilitatea sporită la asemenea boli, cum ar fi tuberculoza.
38. De asemenea, reclamantul s-a plâns de supraaglomerare (a se vedea paragrafele 9-12 de mai sus). Trebuie de notat că în ciuda progresului făcut de autorităţile moldoveneşti în vederea reducerii populaţiei penitenciarelor începând cu anul 2004, minimum statutar de patru metri pătraţi pe deţinut încă nu a fost atins, după cum s-a notat în anul 2007 de către CPT (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
39. Trebuie de asemenea de notat că reclamantul s-a tratat de alte boli infecţioase cu care el a fost diagnosticat în timpul detenţiei sale (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Acesta accentuează pericolele pentru sănătatea deţinuţilor create de supraaglomerare.
40. În final, Curtea notează că reclamantul a fost deţinut peste şapte ani în asemenea condiţii (cu excepţia a câtorva luni când s-a aflat în spitalul penitenciar, care oferă condiţii mai bune).
41. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că condiţiile de detenţie ale reclamantului erau inumane, în special având în vedere durata expunerii la asemenea condiţii.
42. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
43. Reclamantul nu a oferit detalii cu privire la pretenţia sa formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei. Guvernul a susţinut că reclamantul putea pretinde compensaţii pentru orice violare pretinsă a articolului 3 al Convenţiei printr-o acţiune civilă.
44. Curtea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei trebuie înţeleasă ca referindu-se la lipsa pretinsă a recursurilor efective în privinţa condiţiilor de detenţie. În orice caz, dacă aceasta s-ar referi la eficienţa investigaţiei, ea ar fi declarată inadmisibilă, ca şi pretenţiile formulate în temeiul articolelor 3 şi 6 ale Convenţiei (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
45. După cum Curtea a constatat de multe ori, articolul 13 al Convenţiei garantează disponibilitatea la nivel naţional a unui recurs pentru a asigura esenţa drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, indiferent de forma pe care acestea ar putea s-o ia în sistemul de drept naţional. Prin urmare, efectul articolului 13 al Convenţiei este de a cere existenţa unui recurs naţional care să permită examinarea esenţei „unei pretenţii întemeiate” conform Convenţiei şi să ofere o redresare corespunzătoare.
46. Curtea reaminteşte că ea a examinat de multe ori chestiunea cu privire la recursurile interne prin care se deplâng condiţiile rele de detenţie din Republica Moldova (a se vedea cauza Sarban, citată mai sus, §§ 57-62; Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, §§ 101-107, 7 noiembrie 2006; Istratii and Others v. Moldova, nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 38, 27 martie 2007; Modarca v. Moldova, nr. 14437/05, § 47, 10 mai 2007; şi Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 46, 6 noiembrie 2007), şi a conchis de fiecare dată că recursurile sugerate de Guvern nu erau efective în privinţa persoanelor aflate la moment în detenţie. În hotărârea Malai v. Moldova, nr. 7101/06, §§ 42-46, 13 noiembrie 2008, Curtea a constat violarea articolului 13 al Convenţiei, concluzionând că „nu s-a dovedit faptul că au existat recursuri efective în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 3. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei” în privinţa condiţiilor de detenţie. Guvernul nu a prezentat motive valide pentru ca Curtea să facă diferenţa între această cauză şi cauza Malai, citată mai sus.
47. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
48. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
49. Fiind invitat să prezinte pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă în numele clientului său, precum şi costurile şi cheltuielile în privinţa acestei cereri, avocatul reclamantului nu a formulat asemenea pretenţii. Ulterior, el a prezentat cu depăşirea termenului limită o evaluare a timpului pe care l-a petrecut pentru pregătirea cauzei, care, fiind depusă cu întârziere, nu a fost admisă la dosar.
50. Prin urmare, Curtea nu vede nici un motiv pentru a acorda o compensaţie în temeiul articolului 41 al Convenţiei. Ea notează în această privinţă că avocatul reclamantului a primit deja de la Consiliul Europei 850 euro pentru acordarea serviciilor juridice.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 3 (condiţii de detenţie) şi articolul 13 al Convenţiei, şi restul cererii inadmisibil;
2.Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei;
3.Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei;
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 februarie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy