©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
ARRÊT HOTĂRÂREA
din 16 septembrie 2014
În cauza Rozalia Avram împotriva României
(Cererea nr. 19037/07)
(Fond)
Strasbourg
Definitivă
16/12/2014
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Rozalia Avram împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popovic, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 august 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 19037/07 îndreptată împotriva României prin care o resortisantă a acestui stat, Rozalia Avram („reclamanta”), a sesizat Curtea la 11 aprilie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentată de M. Scarlat, avocat în Arad. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe art. 6 § 1 din Convenţie plângându-se de atingerea adusă principiului securităţii raporturilor juridice.
4. La 8 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1947 şi locuieşte în Arad.
6. În 1975, în temeiul legislaţiei privind prescripţia, statul şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Arad care aparţinuse episcopiei catolice de Oradea (denumită în continuare „episcopia”). În 1980, imobilul a fost împărţit în mai multe apartamente.
7. În 1997, în temeiul Legii nr. 112/95 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, statul i-a vândut reclamantei un apartament pe care aceasta îl ocupa în calitate de locatară. Acest apartament provenea din diviziunea unui alt apartament mai mare, situat în acelaşi imobil menţionat anterior. În acelaşi an, alte apartamente situate în imobil au fost vândute locatarilor. Câţiva cumpărători şi-au înscris apartamentele pe numele lor în cartea funciară.
8. În 1998, episcopia a solicitat Judecătoriei Arad restituirea imobilului. Invocând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, aceasta a susţinut că preluarea imobilului fusese nelegală pe motiv că legislaţia privind prescripţia nu constituia un titlu de proprietate valabil.
9. Pe cale de consecinţă, episcopia a solicitat modificarea cărţii funciare, prin radierea înscrierilor făcute în numele statului cu privire la apartamentele în litigiu. Invocând art. 9 din Legea nr. 112/1995, aceasta a solicitat, de asemenea, şi anularea vânzării apartamentelor şi radierea înscrierilor făcute în numele terţilor dobânditori, pretinzând că vânzarea fusese nelegală.
10. Prin hotărârea din 7 decembrie 1998, instanţa a respins acţiunea motivând că transferul bunului în patrimoniul statului respectase legislaţia în vigoare la momentul faptelor şi că respectivele contracte de vânzare-cumpărare erau valabile. Recursul episcopiei a fost respins prin decizia definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 17 decembrie 1999.
11. În 2003, autorităţile administrative au aprobat parţial cererea episcopiei de restituire în temeiul hotărârilor adoptate de Guvern în 2000 şi 2002 cu privire la bunurile care aparţinuseră cultelor religioase şi i-au restituit apartamentele care nu făcuseră obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.
12. Episcopia a formulat o nouă acţiune împotriva autorităţilor administraţiei locale şi a terţilor dobânditori, inclusiv împotriva reclamantei, solicitând anularea contractelor. Aceasta a susţinut că preluarea imobilului fusese ilegală şi că vânzarea apartamentelor nu respectase dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
13. Prin hotărârea din 15 mai 2003, Judecătoria Arad a respins acţiunea, reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat prin hotărârea din 17 decembrie 1999. Apelul episcopiei a fost respins prin decizia din 3 noiembrie 2003 prin care Tribunalul Arad a confirmat autoritatea lucrului judecat.
14. Prin decizia din 16 decembrie 2004, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul episcopiei. Curtea de apel a motivat că, în aplicarea hotărârilor de Guvern menţionate anterior şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele naţionalizate nu se mai bucurau de autoritatea lucrului judecat. Pe cale de consecinţă, aceasta a retrimis cauza la judecătorie pentru o nouă judecată pe fond.
15. Prin hotărârea din 26 octombrie 2005, instanţa a admis acţiunea episcopiei. S-a reţinut că, în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, transferul bunului în litigiu în patrimoniul statului fusese făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale, legislaţia privind prescripţia de la momentul faptelor neputând constitui un temei legal pentru acest transfer. Instanţa a anulat şi contractele de vânzare-cumpărare, observând că fuseseră încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 întrucât imobilul aparţinea unei organizaţii religioase şi nu unei persoane particulare.
16. În urma apelului reclamantei şi al altor cumpărători, această hotărâre a fost confirmată prin decizia Tribunalului Arad din 9 martie 2006 şi, ca urmare a recursului aceloraşi persoane, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată la 25 octombrie 2006.
17. Apartamentele au fost reînscrise în cartea funciară pe numele statului. Cererea episcopiei de restituire a ansamblului imobilului este pendinte în faţa autorităţilor interne.
II. Dreptul şi practica interne relevante
18. Principalele dispoziţii legislative, practica administrativă şi jurisprudenţa internă referitoare la regimul juridic al bunurilor naţionalizate sau confiscate de stat în timpul regimului comunist au fost prezentate în hotărârile Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nr. 30767/05 şi 33800/06, pct. 44-80, 12 octombrie 2010) şi Preda şi alţii împotriva României (nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 şi 28688/04, pct. 70-74, 29 aprilie 2014).
19. Art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe este redactat astfel:
„Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. [...]”
20. Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este redactat astfel:
„Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 ‑ 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”
21. Art. 1201 C. civ. în vigoare la momentul respectiv era redactat după cum urmează:
„Autoritatea lucrului judecat se dobândeşte doar în legătură cu obiectul hotărârii. Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor.”
22. Articolul relevant în speţă din noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, prevede următoarele:
Art. 509 alin. (10)
„Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
[...]
(10) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
23. Reclamanta denunţă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice, pe motiv că, prin intermediul deciziei definitive din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a anulat contratul de vânzare-cumpărare a apartamentului său şi astfel – în opinia sa – a repus în discuţie autoritatea lucrului judecat cu privire la decizia definitivă pe care chiar aceasta o pronunţase la 17 decembrie 1999. Reclamanta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
24. Guvernul ridică obiecţia cu privire la calitatea reclamantei de victimă, în sensul art. 34 din Convenţie, a unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie. În acest sens, Guvernul expune faptul că reclamanta nu a fost parte în prima procedură în faţa instanţelor interne, finalizată prin decizia din 17 decembrie 1999 care a respins acţiunea episcopiei. Pe cale de consecinţă, acesta observă că reclamanta nu ar putea pretinde o atingere adusă securităţii raporturilor juridice prin invocarea nerespectării acestei hotărâri din a doua procedură care a vizat-o şi pe aceasta, alături de alţi foşti locatari.
25. Reclamanta contestă acest argument. Dacă admite că nu a participat în primul proces, aceasta consideră că motivul îl reprezenta o neglijenţă a autorităţilor locale care nu au informat episcopia cu privire la vânzare şi nu menţionaseră în registrul de carte funciară diviziunea apartamentului mai mare, lucru care o împiedicase să-şi înscrie dreptul în cartea funciară (a se vedea infra, pct. 26).
26. În orice caz, reclamanta subliniază că primul proces împotriva statului privea ansamblul imobilului, inclusiv apartamentul său înscris în cartea funciară în numele statului. Pe cale de consecinţă, reclamanta se consideră victimă pe motivul că anularea contractului său, decisă la finalul celui de-al doilea proces, nu a respectat concluziile deciziei din 17 decembrie 1999.
27. Curtea reţine că excepţia invocată de Guvern este în strânsă legătură cu fondul capătului de cerere prezentat de reclamantă în sensul art. 6 din Convenţie întrucât evaluarea calităţii de victimă ţine într-o mare măsură de efectele ataşate existenţei şi concluziilor deciziei din 17 decembrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara (a se vedea, mutatis mutandis, Hogea împotriva României, nr. 31912/04, pct. 38, 29 octombrie 2013). Prin urmare, este necesar să se unească excepţia cu fondul cauzei.
28. Constatând că acest capăt de cerere formulat de reclamantă nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
29. Reclamanta susţine că, în decizia din 17 decembrie 1999, Curtea de Apel Timişoara a validat în mod explicit transferul imobilului în patrimoniul statului, ca şi legalitatea vânzării apartamentelor locatarilor. Adaugă că această decizie a dobândit autoritate de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, aceeaşi curte de apel nu putea să revină asupra propriilor concluzii fără să aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
30. Guvernul susţine că autoritatea de lucru judecat cu privire la decizia din 17 decembrie 1999 nu a fost nerespectată, condiţiile prevăzute la art. 1201 din vechiul Cod civil pentru aplicarea sa nu erau îndeplinite. Acesta consideră că instanţele interne au răspuns în mod adecvat argumentului pârâţilor întemeiat pe autoritatea de lucru judecat cu privire la această decizie. Guvernul susţine că acestea s-au îndepărtat de acest argument în a doua acţiune, episcopia invocând o legislaţie nouă, şi anume hotărârile de Guvern cu privire la bunurile aparţinând cultelor religioase şi o importantă modificare legislativă adusă de Legea nr. 10/2001.
2. Motivarea Curţii
31. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie rejudecată [Brumărescu împotriva României (MC), 28342/95, pct. 61, CEDO 1999–VII, şi Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 47797/99 şi 68698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006]. În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru (Riabyhkh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52 şi 56, CEDO 2003–IX).
32. Astfel, Curtea a concluzionat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanţiale şi imperative, a unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu şi Riabyhkh, citate anterior). De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie şi în absenţa anulării unei hotărâri, contestarea unei soluţii adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (Kehaya şi alţii, citată anterior, pct. 67-70; Gök şi alţii împotriva Turciei, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 şi 74858/01, pct. 57 62, 27 iulie 2006, şi Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50208/06, pct. 23–32, 31 mai 2012).
33. În speţă, Curtea reţine că, la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei acţiuni în revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timişoara a respins argumentele potrivit cărora episcopia se întemeia pe Legile nr. 112/1995 şi Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluării de către stat a bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor locatarilor. Reţine că, în cauză, curtea de apel a pronunţat valabilitatea titlului de proprietate a statului şi a vânzării apartamentelor.
34. Curtea constată că, o dată cu a doua acţiune, introdusă după intrarea în vigoare a hotărârile de Guvern referitoare la bunurile aparţinând cultelor religioase şi a Legii nr. 10/2001, aceeaşi curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, în decizia sa definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că transferul bunului şi vânzarea apartamentelor era nelegală, încălcând Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 213/1998.
35. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanţele interne, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28–29, CEDO 1999–I].
36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem (Esertas, citată anterior, pct. 22).
37. În aceste condiţii, acceptând că în cauza prezentă nu exista o identitate a părţilor în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau legătură cu aceeaşi neclaritate juridică, şi anume caracterul legal sau nu al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţionarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013)
38. În plus, Curtea reţine că instanţele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleaşi dispoziţii legislative, şi anume, art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, adoptând o interpretare diametral opusă (pct. 8 şi 14).
39. Potrivit Guvernului, modificarea normativă adusă de cele două hotărâri ale Guvernului şi de Legea nr. 10/2001 justifica reexaminarea legalităţii preluării imobilului de către stat şi a vânzării apartamentelor.
40. În această privinţă, Curtea nu subestimează nici complexitatea procesului de adoptare a măsurilor reparatoare pentru privările de proprietate suferite înainte de 1989, nici impactul economic şi social. Totuşi, acest lucru nu ar putea exonera statul de obligaţiile sale cu privire la drepturile garantate de Convenţie.
41. În special, Curtea subliniază că faptul că noile dispoziţii ce au fost introduse pentru a îmbunătăţi protecţia drepturilor foştilor proprietari nu se pot face în detrimentul principiilor fundamentale care susţin Convenţia, precum principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea mutatis mutandis, Străin şi alţii împotriva României, nr. 57001/00, pct. 53, CEDO 2005‑VII) În acest context, lipsa de coerenţă în plan legislativ şi repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe pot să ducă la o incertitudine permanentă şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una din componentele fundamentale ale statului de drept [a se vedea mutatis mutandis, Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 98 şi 99, CEDO 2005‑XII (extrase)].
42. Curtea consideră că prezenta cauză nu se referă la ştergerea unei decizii judecătoreşti irevocabile şi care a dobândit autoritatea de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel şi care a condus la pronunţarea unei decizii radical opuse, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca această instanţă să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii lucrului judecat din decizia sa anterioară (a se vedea mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38, şi Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 37, 23 septembrie 2008).
43. Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind în chestiunea privind transferul bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor – care fusese deja tranşată şi care făcuse obiectul unei decizii definitive – şi în absenţa un fapte noi, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
44. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia privind lipsa calităţii de victimă şi pentru a concluziona încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
45. Reclamanta pretinde că, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului său, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
46. Ţinând seama de concluzia de mai sus, la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamantă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
47. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
48. Cu titlul de prejudiciu material pe care aceasta declară că l-a suferit, reclamanta solicită restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea a 70 000 EUR, precizând că această sumă reprezintă valoarea apartamentului. Cu titlu de prejudiciu moral, acestea solicită 5 000 EUR.
49. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamantei cu titlu de prejudiciu material sunt excesive. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării poate constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă.
50. Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată; . Având în vedere aceste elemente, Curtea amână pronunţarea asupra acestei chestiuni şi stabileşte, în termen de şase luni de la data prezentei hotărâri, procedura ulterioară luând în considerare posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă.
B. Cheltuieli de judecată
51. Reclamanta care a beneficiat de asistenţă judiciară din partea Consiliului Europei nu solicită nicio rambursare a cheltuielilor de judecată adiţionale.
Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA :
1. Uneşte cu fondul excepţia întemeiată pe lipsa calităţii de victimă a reclamantei şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată.
În consecinţă:
a) amână pronunţarea în totalitate;
b) solicită Guvernului şi reclamantei să îi adreseze în scris, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această problemă şi în special să o informeze despre orice acord la care ar putea ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi delegă preşedintelui camerei sarcina stabilirii acesteia după caz.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Fatos AraciJosep Casadevall
Grefier adjunct,Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy