CASE OF R.R. v. POLAND - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secţia a patra

CAUZA R.R. ÎMPOTRIVA POLONIEI

(Cererea nr. 27617/04)

Hotărâre

Definitivă

28/11/2011

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 (c) din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza R.R. împotriva Poloniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Nicolas Bratza, preşedinte, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Sverre Erik Jebens, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Vincent A. De Gaetano, judecători, şi Lawrence Early, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29.03.11 şi la 10.05.11,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 27617/05 îndreptată împotriva Republicii Polone, prin care un resortisant al acestui stat, doamna R.R. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 30.07.04, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele Camerei a admis cererea reclamantei de a nu i se dezvălui numele (art. 47 alin. 3. din Regulamentul Curţii).

2. Reclamanta a fost reprezentată de dna Monika Gąsiorowska şi dna Irmina Kotiuk, avocate în Varşovia, asistate de dna Christina Zampas. Guvernul polonez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul J. Wołąsiewicz, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanta a pretins că respectivele circumstanţe ale cauzei sale au generat încălcări ale art. 8 din convenţie. Aceasta a invocat, de asemenea, art. 3 din convenţie. Reclamanta a făcut plângere în temeiul art. 13 că nu a avut un recurs efectiv la dispoziţie.

4. Părţile şi-au răspuns reciproc în scris la observaţii.

5. În plus, comentariile terţei părţi au fost primite de la Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru dreptul la cel mai înalt standard de sănătate fizică şi mentală, din partea Federaţiei Internaţionale de Ginecologie şi Obstetrică şi din partea Programului internaţional de legislaţie cu privire la sănătatea reproductivă şi sexuală al Universităţii Toronto, Canada, cărora Preşedintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2).

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanta s-a născut în 1973.

7. La începutul lui decembrie 2001 reclamanta l-a vizitat pe Dr. S.B. într-un spital din T., în regiunea acoperită de Fondul de Asigurări de Sănătate din Małopolska (înlocuit apoi de Fondul Naţional de Sănătate). Făcându-i o ecografie cu ultrasunete, Dr. S.B. a estimat că reclamanta era în a 6-a sau a 7-a săptămână de sarcină.

8. La 2 ianuarie 2002, în cea de-a 11-a săptămână de sarcină, reclamanta – care avea atunci 29 ani, era căsătorită şi avea doi copii – a fost înregistrată cu sarcină la clinica locală.

9. La 23 ianuarie şi 20 februarie 2002 i-au fost făcute alte ecografii cu ultrasunete, în cea de-a 14-a şi a 18-a săptămână de sarcină. La ultima dintre ele, Dr. S.B. a estimat că nu este exclus ca fătul să aibă o malformaţie şi a informat-o despre asta. Reclamanta i-a spus că doreşte să facă avort dacă se dovedeşte a fi adevărat.

10. Guvernul susţine că în ianuarie şi februarie 2002 reclamanta a mers la Dr. S.B. la o clinică privată. Argumentează asupra faptul că o astfel de instituţie nu are dreptul să emită o sesizare niciunei instituţii de sănătate publică.

11. Reclamanta a contestat acest argument. Susţine mai întâi că, la data faptelor, Dr. S.B. lucra într-un spital public din T. – unde ea a fost în decembrie 2001 şi în februarie 2002, după a doua ecografie –, şi într-o clinică privată. Susţine, de asemenea, că sistemul de sănătate polonez este compus din aşa-numitele unităţi sanitare publice şi unităţi sanitare private. Acestea din urmă, cel mai adesea fiind unităţi de prim ajutor şi de îngrijire medicală de bază, au contracte cu Fondul naţional de sănătate publică (a avut astfel de contracte şi cu predecesorii săi, Fondul de Asigurări de Sănătate Regional, la momentul faptelor). Serviciile medicale disponibile în clinicile private sunt finanţate parţial din fonduri publice, constituite din prime plătite de toate persoane acoperite de sistemul universal de asigurări de sănătate. Medicii care lucrează la unităţi private au aceleaşi drepturi şi datorii de a oferi îngrijire medicală pacienţilor ca şi medicii angajaţi de unităţile publice, inclusiv dreptul de a trimite un pacient la o unitate publică.

12. Ulterior, reclamanta a mers la un spital din T. Rezultatele celei de-a treia ecografii cu ultrasunete făcută în acel spital au confirmat probabilitatea ca fătul să aibă o malformaţie. Dr. O. i-a recomandat amniocenteza pentru a se confirma sau infirma acea suspiciune.[1]

13. La 28 februarie 2002 reclamanta a făcut o altă ecografie cu ultrasunete la o clinică privată din Łódź. Nu avea recomandare de la Dr. S.B. şi a trebuit să plătească ea însăşi ecografia. În conformitate cu legile aplicabile, cheltuielile ei nu puteau fi despăgubite. Rezultatele acelei ecografii au confirmat probabilitatea ca fătul să aibă o malformaţie neidentificată. I-au fost din nou recomandate teste genetice.

14. A fost apoi primită de Profesorul K.Sz. din Łódź, specialist în genetică clinică. I-a fost din nou recomandat un test genetic. Profesorul K.Sz. i-a recomandat reclamantei să obţină o trimitere de la medicul ei de familiei, S.B., pentru a face un test într-un spital public din Łódź, care era în afara reşedinţei ei ce aparţinea atunci de Fondul de asigurări medicale generale.

Apoi, Dr. S.B. a refuzat să-i dea trimitere deoarece, în opinia lui, starea fătului nu o punea pe reclamantă în situaţia unui avort în temeiul dispoziţiilor legii din 1993 (a se vedea pct. 66 de mai jos).

15. Guvernul susţine că nu s-a pomenit niciodată de posibilitatea ca fătul să fie afectat de sindromul Edwards.

16. Reclamanta a contestat acest argument. Ea susţine că i s-a spus la consultaţie că ecografia generează suspiciunea sindromului Edwards sau Turner. [2]

17. În prima săptămână a lunii martie 2002 reclamanta a mers împreună cu soţul ei la Dr. S.B. când era de gardă la spitalul din T. Aceştia au cerut să i se facă avort. Acesta a refuzat şi a arătat că rezultatele ecografiei cu ultrasunete nu reprezintă un motiv pentru diagnosticarea fătului cu o malformaţie gravă. A propus o întrunire cu alţi medici din acelaşi spital pentru examinarea deciziei sale. Reclamanta a refuzat.

18. La 11 martie 2002 reclamanta a mers la un spital public din T. de la reşedinţa ei ce aparţinea de Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate, şi a cerut sfaturi. I s-a spus că nu se poate decide să i se facă un avort la acel spital şi a fost trimisă la un spital universitar din Cracovia, la secţia de obstetrică patologică, din altă regiune decât cea acoperită de Fond, pentru investigaţii suplimentare (“w celu dalszej diagnostyki”).

19. În timpul şederii reclamantei în spitalul din T. un avocat al spitalului a fost rugat să consilieze pentru a se asigura respectarea legilor privind avortul. Reclamantei i s-a spus că încetarea sarcinii i-ar pune viaţa în pericol şi că cele două naşteri prin cezariană pe care le-a avut înainte au constituit cel mai important factor de risc în luarea deciziei cu privire la efectuarea sau nu a unui test genetic.

20. La 14 martie 2002, imediat după externarea din spitalul din T., reclamanta a călătorit 150 kilometri până la Cracovia. A mers la Dr. K.R. de la Spitalul Universitar din Cracovia. Acesta a criticat-o pentru că s-a gândit la avort. De asemenea, a fost informată că spitalul a refuzat categoric să facă avorturi şi că nici un avort nu a fost făcut acolo în ultimii 150 ani. I s-a refuzat de asemenea efectuarea unei examinări genetice, Dr. K.R. fiind de părere că nu era necesară în cazul ei. A stat în spital trei zile şi a mai făcut o ecografie cu ultrasunete, ale cărei rezultate au fost neconcludente. I s-au făcut şi analizele de sânge şi urină. A ieşit din spital la 16 martie 2002. Biletul de ieşire din spital al reclamantei indica că fătul prezintă anomalii de dezvoltare ((“wady rozwojowe płodu”). La fel indica şi certificatul medical semnat de Dr. K.R. Acesta a recomandat teste genetice pentru a se stabili tipul anomaliei.

21. La 21 martie 2002 reclamanta l-a contactat din nou pe Profesorul K.Sz., care a examinat-o în februarie. I-a făcut o altă ecografie cu ultrasunete la o clinică privată unde Profesorul K.SZ. le examina pe pacientele cu suspiciune de malformaţie. Reclamanta a obţinut o trimitere de la profesor către Spitalul pentru Mamă şi Copil din Łódź, dar a informat-o că, de fapt, nu era de competenţa lui să-i dea această trimitere. Profesorul i-a spus că pentru a face un test genetic în Łódź, care era în afara reşedinţei ei, avea nevoie de o trimitere emisă de un medic ce practica în regiunea ei şi, în plus, de o aprobare de la fondul regional de asigurări, împreună cu un angajament de decontare a costurilor testului către fondul regional unde urma să fie efectuat acel test. Profesorul a sfătuit-o să meargă la spitalul din Łódź ca având o urgenţă, să pretindă că are risc de pierdere a sarcinii, întrucât în acest mod era posibil să fie internată în spital.

22. Ulterior, la 22 martie 2002, reclamantul i-a cerut Dr. K.R. o trimitere.

Guvernul susţine că Dr. K.R. nu îi putea da o trimitere reclamantei pentru efectuarea unui test genetic la Cracovia pentru că nici Spitalul Universitar, nici un alt spital din Cracovia nu efectuau de obicei asemenea teste. Reclamanta contestă acest argument. Ea susţine că Dr. K.R. i-a spus că nu va obţine trimiterea pentru testul genetic deoarece, dacă rezultatele erau pozitive, va dori să facă avort.

23. Apoi, în aceeaşi zi, i-a cerut din nou Dr.-ului S.B., fără succes, o trimitere pentru spitalul Łódź.

24. Guvernul susţine că reclamanta a obţinut de la el o trimitere la acelaşi Spital Universitar din Cracovia unde a fost deja internată în perioada 11 - 14 martie. Reclamanta contestă acest argument şi susţine că nu a primit nicio trimitere.

Curtea observă această contradicţie între susţinerile părţilor şi observă că nu i-a fost prezentată copia vreunei trimiteri.

25. La 24 martie 2002 reclamanta a mers la Spitalul Mama şi Copilul din Łódź.

26. Guvernul susţine că aceasta a mers la spital cu o trimitere de la Profesorul K.Sz.

27. Reclamanta a contestat acest argument. Ea susţine că a mers la acel spital fără o trimitere, aşa cum a fost sfătuită, şi a fost internată ca o pacientă care prezenta o urgenţă.

28. Testul genetic (amniocenteza) a fost realizat acolo la 26 martie 2002, în a 23-a săptămână de sarcină, iar reclamantei i s-a spus că trebuie să aştepte două săptămâni pentru rezultate.

29. Guvernul susţine că testele au fost realizate în ciuda faptului că reclamanta nu a solicitat aprobare de finanţare de la secţia din Małopolska a fondului de asigurări medicale.

30. Reclamanta a ieşit din spitalul Łódź la 28 martie 2002. Înainte să vină rezultatele, la 29 martie 2002, reclamanta, din ce în ce mai disperată deoarece îi era foarte frică ca fătul să nu prezinte anomalii genetice grave, a mers la spitalul din T., unde a făcut o cerere în scris cerând să i se facă avort. Dr. G.S. i-a spus că el singur nu poate lua o asemenea decizie. Că trebuie să vorbească cu consultantul.

31. Într-o scrisoare din 29 martie 2002 reclamanta a cerut spitalului din T. încetarea sarcinii, făcând referire la dispoziţiile legii din 1993. Ea a cerut ca în cazul unui răspuns negativ ar trebui făcut în scris „cât mai curând posibil”.

32. La 3 aprilie 2002 reclamanta a mers din nou la spital şi i s-a spus că nu se poate întâlni cu consultantul deoarece s-a îmbolnăvit. Vizita a fost reprogramată pentru 10 aprilie 2002. În aceeaşi zi ea a făcut o plângere directorului spitalului din T., susţinând că nu a primit tratamentul adecvat şi că avea impresia că medicii amânau intenţionat luarea deciziilor în cazul ei astfel încât să nu poată obţine aprobarea unui avort în termenul prevăzut de lege.

33. La 9 aprilie 2002 a cerut din nou medicilor din spitalul T. să i se facă avort. Aceasta a făcut referire la testele genetice pe care le-a primit atunci. Certificatul, întocmit de Profesorul K.Sz, a confirmat că cartiotipul indica prezenţa sindromului Turner. Certificatul spune:

„A fost efectuată o ecografie cu ultrasunete pentru identificarea de anomalii cromozomiale care indică prezenţa unor afecţiuni congenitale ce pot avea un impact serios asupra dezvoltării normale a copilului. Se poate lua în considerare rezolvarea cazului în temeiul dispoziţiilor Legii privind avortul din 1993. Trebuie luată o decizie corespunzătoare având în vedere şi opinia părinţilor”.

Medicii din spitalul T. au refuzat efectuarea unui avort, Dr. G.S. spunându-i reclamantei că era prea târziu deoarece fătul putea supravieţui în afara corpului mamei.

34. La 11 aprilie 2002 reclamanta a făcut din nou o plângere în scris Directorului spitalului T cu privire la modul în care a fost rezolvat cazul ei şi la amânarea la care a apelat Dr. G.S.

35. În aprilie 2002 reclamanta şi soţul ei au adresat un număr de plângeri la mai multe instituţii din sistemul de sănătate. Într-un răspuns din partea Ministerului Sănătăţii, din 16 mai 2002, se spunea că „era imposibil de stabilit pe baza documentelor disponibile motivul pentru care testele genetice au fost amânate la 28 februarie 2002 când fătul era deja capabil să supravieţuiască în afara corpului mamei.”

36. La 29 aprilie 2002 reclamanta a primit răspuns din partea spitalului T. la plângerile ei din 29 martie 2002 şi 3 aprilie 2002. Scrisoarea conţinea un sumar al faptelor cazului ei şi cita dispoziţiile legii din 1993. Nu s-a făcut nicion apreciere cu privire la legalitatea conduitei personalului medical implicat.

37. La 11 iulie 2002 reclamanta a născut o fetiţă cu sindrom Turner.

38. La 31 iulie 2002 reclamanta a cerut autorităţilor de urmărire penală începerea acţiunii penale împotriva persoanelor implicate în rezolvarea cazului ei. A acuzat eşecul grav al medicilor, ca şi agenţi publici, de apărarea a intereselor ei protejate prin lege din cauza nereuşitei lor de a efectua la timp examinările prenatale. Prin urmare, reclamanta nu a avut acces la informaţiile cu privire la starea fătului şi, în consecinţă, a fost privată de posibilitatea de a decide dacă doreşte sau nu să facă avort în condiţiile prevăzute de lege, şi a fost forţată să păstreze sarcina.

39. La 16 decembrie 2002 procurorul comunei Tarnów a încetat urmărirea penală, constatând că nu a fost comisă nicio infracţiune. Procurorul s-a bazat pe opinia unui expert care a studiat la Universitatea de Medicină din Białystok, conform căruia în temeiul legii din 1993 avortul legal era posibil numai dacă malformaţia fătului era gravă. Nu se putea estima dacă malformaţiile unui făt erau destul de grave pentru a se justifica un avort până ce fătul nu era capabil să supravieţuiască independent în afara corpului mamei. A concluzionat că în cazul reclamantei se putea face avort cel târziu în a 23-a săptămână de sarcină. Reclamanta a formulat o plângere.

40. La 22 ianuarie 2003 procurorul regional i-a admis plângerea şi a dispus redeschiderea urmăririi penale. Au fost administrate alte probe medicale în timpul investigaţiei. La 5 decembrie 2003 procurorul a încetat din nou urmărirea penală, constatând că nu a fost comisă nicio infracţiune.

41. Reclamanta a formulat o plângere, acuzând, inter alia, că autorităţile de urmărire penală nu au abordat problema esenţială dacă, în circumstanţele cazului, ar fi trebuit efectuate teste genetice pentru a se obţine un diagnostic al stării de sănătate a fătului. În schimb, investigaţia s-a concentrat pe faptul dacă reclamanta are sau nu dreptul de a face avort în temeiul legii aplicabile.

42. În cele din urmă, la 2 februarie 2004, instanţa competentă a confirmat decizia autorităţilor de urmărire penală. Curtea a susţinut că medicii angajaţi în spitalele publice nu aveau calitatea de „funcţionari publici”, ceea ce, în circumstanţele cauzei, era un element necesar pentru constituirea infracţiunii de încălcare a obligaţiilor de către un funcţionar public.

43. La 11 mai 2004 reclamanta a formulat o acţiune civilă la Tribunalul Regional din Cracovia împotriva medicilor S.B., G.S. şi K.R. şi a spitalelor din Cracovia şi T. Aceasta a pretins că medicii care s-au ocupat de cazul ei au amânat în mod nejustificat luarea deciziei privind efectuarea unor teste genetice şi nu au reuşit, aşadar, să-i furnizeze la timp informaţiile utile despre starea fătului. De asemenea, nu au reuşit să stabilească la timp care este starea fătului pentru ca ea să poată lua decizia informată dacă sa înceteze sau nu sarcina. Ca urmare a întârzierii nejustificate în obţinerea informaţiilor relevante, ea a fost privată de posibilitatea de a face o alegere autonomă în ceea ce priveşte maternitatea sa.

Reclamanta a pretins, de asemenea, că legile în vigoare autorizau avortul în anumite situaţii. Totuşi, acest drept i-a fost refuzat în urma dificultăţilor de a obţine la timp accesul la testele genetice şi a întârzierii de lungă durată înainte să aibă acest acces.

Reclamanta a făcut referire la art. 4 (a) 1.2 din Legea privind Planificarea Familială (Protecţia fătului uman şi Condiţiile care permit încetarea sarcinii) din 1993 şi la art. 23 şi 24 C. civ. garantând aşa-numitele drepturi personale.

Reclamanta a pretins că circumstanţele în care s-a decis stabilirea accesului ei la testele genetice i-au încălcat drepturile personale şi demnitatea şi au umilit-o profund. Nu i-au fost luate în considerare opiniile şi sentimentele.

Aceasta a cerut, de asemenea, despăgubire din partea Dr.-lui S.B. pentru declaraţiile ostile şi batjocoritoare la adresa caracterului şi conduitei ei pe care le-a făcut într-un interviu din presă cu privire la cazul ei. Acesta a făcut publice informaţii despre ea şi starea de sănătate a fătului ei acoperite de secretul medical şi a spus ziaristului că reclamanta şi soţul ei sunt nişte părinţi răi şi iresponsabili.

44. Reclamanta a cerut doar o despăgubire în valoare de 110.000 PLN pentru nerespectarea drepturilor ei de pacient şi a drepturilor ei personale. Aceasta a cerut, de asemenea, o declaraţie prin care cele trei instituţii medicale se fac responsabile de viitoarele costuri pe care le va avea de suportat pentru tratamentul fiicei ei.

45. La 28 octombrie 2004 Tribunalul Tarnów l-a găsit pe S.B. vinovat de dezvăluirea informaţiilor în public, într-un interviu pe care l-a dat în presă, informaţii acoperite de secretul medical, inclusiv faptul că s-a gândit la încetarea sarcinii. Instanţa a întrerupt urmărirea penală împotriva lui şi a stabilit liberarea condiţionată.

46. La 19 octombrie 2005 Tribunalul Regional din Cracovia l-a obligat pe S.B. să plătească reclamantei 10.000 PLN, constatând că într-un interviu în presă publicat în noiembrie 2003 acesta a dezvăluit informaţii despre starea de sănătate şi viaţa privată a reclamantei în legătură cu sarcina ei. Acesta a făcut, de asemenea, comentarii nerespectuoase şi supărătoare despre conduita şi personalitatea reclamantei.

47. Instanţa a respins restul capetelor de plângere pe care reclamanta le-a făcut împotriva medicilor G.S. şi K.R. şi împotriva spitalelor. Instanţa a constatat că drepturile personale şi de pacient ale reclamantei nu au fost încălcate nici de medici nici de spitale. Nu a existat nicio amânare din partea medicilor în cazul reclamantei. Conform standardelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, încetarea sarcinii era permisă numai până în a 23-a săptămână de sarcină, iar reclamanta a mers la spitalele respective când era deja în săptămâna a 23-a de sarcină, şi la 11 aprilie 2022 când trecuse în a 24-a săptămână. Prin urmare, nu au fost încălcate nici dreptul de a decide cu privire la maternitate, nici drepturile de pacient astfel încât să îi învinovăţească pe acuzaţi.

48. La 12 decembrie 2005 reclamanta a formulat apel. A susţinut că dreptul la informaţiile privind sănătatea era apărat atât de art. 24 C. civ., care prevede apărarea legală a drepturilor personale, cât şi de art. 19 din Legea privind instituţiile medicale din 1992. În cazul ei, medicii S.B., K.R. şi G.S. au fost de părere că testele genetice erau relevante la stabilirea stării de sănătate a fătului, dar nu i-au dat trimiterea necesară. K.R. nu a putut cita nicio bază legală pentru refuzul său. G.S. a declarat în instanţă că nu i-a dat trimitere deoarece reclamanta nu i-a cerut-o. Totuşi, este de datoria medicului cu cunoştinţe de specialitate să decidă ce teste trebuie făcute într-o anumită situaţie medicală. Mărturia dată de acuzaţi a arătat clar că conduita lor în acest caz nu a respectat dispoziţiile legale aplicabile. Medicii au încercat să transfere reclamantei responsabilitatea pentru modul în care i-a fost tratat cazul, în ciuda faptului evident că responsabilitatea fundamentală pentru rezolvarea adecvată a unui caz medical era a lor, în calitate de profesionişti. Medicii au fost conştienţi, după cum arată şi mărturiile depuse, că reclamanta fusese disperată ca reacţie la informaţia că fătul său putea prezenta o afecţiune genetică.

49. Reclamanta a susţinut că prin conduita medicilor s-a încălcat legea, în special art. 2 (a) din Legea din 1993 în măsura în care se impunea autorităţilor o obligaţie de a asigura accesul liber la informaţiile şi testele prenatale, în special în cazuri cu risc ridicat de suspiciune a unei afecţiuni genetice sau probleme de dezvoltare, sau în cazul unei anomalii incurabile care-i punea viaţa în pericol. Prin urmare, reclamanta a avut acest drept, prevăzut clar de legea aplicabilă, dar acuzaţii au făcut să-i fie imposibil să se bucure de el.

50. La 28 iulie 2006 Curtea de Apel Cracovia a respins apelul reclamantei şi a confirmat hotărârea primei instanţe, sprijinind concluziile instanţei de grad inferior.

51. La 11 iulie 2008 Curtea Supremă i-a admis recursul, a casat hotărârea curţii de apel în întregime în ceea ce priveşte motivele de fond şi a dispus reexaminarea cazului.

Curtea Supremă a notat că plângerea reclamantei avea la bază doi piloni: se baza mai întâi pe nereuşita trimiterii ei la efectuarea testelor genetice şi apoi pe încălcarea dreptului ei de a lua o decizie informată care a rezultat din respectiva nereuşită.

52. În ceea ce priveşte prima parte a plângerii ei, Curtea Supremă a notat că nu se punea la îndoială (şi s-a confirmat prin opinia unui expert pregătită pentru urmărirea penală) faptul că numai testele genetice puteau confirma sau infirma suspiciunea că fătul prezenta sindromul Turner. Medicii respectivi cunoşteau procedura. Erau obligaţi, conform Legii instituţiilor medicale din 1992 (ustawa o zakładach opieki zdrowotnej), în măsura în care garanta drepturile pacienţilor, să dea trimiteri pentru testele genetice din proprie iniţiatică, fără ca reclamanta să o ceară. În temeiul aceleiaşi legi, reclamanta avea dreptul protejat de lege de a obţine informaţii despre starea de sănătate a fătului. Dacă medicii au avut obiecţii la emiterea unei trimiteri, trebuiau să fi informat reclamanta cu privire la acest lucru şi să o trimită la alt medic care să-i dea trimitere pentru teste, în conformitate cu legile aplicabile din domeniul profesiei de medic ce guvernau procedura relevantă, dar nu au făcut-o.

53. Procedurile care guvernau efectuarea testelor genetice şi finanţarea lor de diferite părţi ale Fondului de asigurări medicale, aplicabile la vremea respectivă, nu puteau fi luate în considerare în mod valabil ca fiind o scutire a medicilor de a da o trimitere, în special pentru că acele proceduri nu aveau un caracter statutar şi nu se puteau baza pe ele la justificarea restricţionării drepturilor reclamantei ca pacient. Obligaţia de trimitere reclamantei nu s-a încheiat, contrar poziţiei instanţelor, la data la care avortul legal al unui făt cu suspiciune de malformaţie nu mai era posibil (adică, după cea de-a 22-a săptămână de sarcină), deoarece nu existau motive legale – sau medicale – care să lege automat testele genetice de accesul la avortul legal. Mai mult, la vremea respectivă nu a existat nicio limitare temporală cu privire la efectuarea acestor teste în timpul sarcinii. Abia în 2004 a fost emisă o ordonanţă conform căreia testele genetice se pot face cel târziu în cea de-a 22-a săptămână de sarcină.

54. Curtea Supremă a considerat că existau, prin urmare, motive întemeiate să se accepte faptul că doctorii care s-au ocupat de cazul reclamantei i-au încălcat drepturile personale în sensul art. 24 C. civ. şi a drepturilor ei personale garantate de Legea privind instituţiile medicale. Au fost conştienţi că numai testele genetice erau capabile să stabilească starea fătului, dar tot au refuzat să-i dea o trimitere; în schimb, au trimis-o la diverse teste făcute într-un spital care nu erau relevante pentru un asemenea diagnostic.

Mai mult, instanţele inferioare au greşit când au făcut constatarea că reclamanta nu a suferit un prejudiciu moral în urma acţiunilor medicilor. Acest prejudiciu a fost cauzat de stresul, supărarea şi umilinţa la care a fost supusă în urma modului în care a fost tratat cazul său.

55. În ceea ce priveşte a doua parte din cererea reclamantei, Curtea Supremă a notat că reieşea din jurisprudenţa Curţii Supreme (IV CK 161/05, hotărârea din 13 octombrie 2005; a se vedea pct. 80 de mai jos) că dreptul de a fi informat despre starea de sănătate a fătului şi de a lua decizii informate, în lumina acelor informaţii, dacă să continue sau nu sarcina era un drept personal în sensul Codului civil. Dacă un copil cu o afecţiune genetică se naşte în urma nerealizării testelor genetice, părinţii fac o cerere de acordare a reparaţiei echitabile (zadośćuczynienie). Instanţele inferioare au greşit când au constatat că nu exista nicio legătură de cauzalitate adecvată între conduita medicilor în cazul reclamantei şi faptul că nu a avut acces la avortul legal. În această privinţă, instanţa a notat că a existat destul timp să facă testele genetice între săptămâna a 18-a de sarcină, când apăruse suspiciunea, şi săptămâna a 22-a de sarcină, când expirase termenul-limită pentru avort. Când testele au fost în cele din urmă făcute, reclamanta a primit rezultatele după două săptămâni. Prin urmare, testele ar fi trebuit făcute imediat după apariţia suspiciunii, dar, în schimb, în urma amânării medicilor S.B., G.S. şi K.R., au fost făcute în cele din urmă mult mai târziu.

56. Instanţa a susţinut în cele din urmă că suma de 10.000 PLN ce urma să fie plătită de dr. S.B. pentru declaraţiile calomnioase pe care le-a făcut într-un interviu în presă cu privire la reclamantă era, în circumstanţele cauzei, în mod vădit necorespunzătoare.

57. Prin urmare, hotărârea a trebuit casată şi cauza trimisă pentru a fi rejudecată în întregime.

58. La 30 octombrie 2008 Curtea de Apel Cracovia a pronunţat o hotărâre. Aceasta a susţinut, în ceea ce priveşte constatările Curţii Supreme, că dr. S.B. nu i-a dat trimitere reclamantei pentru efectuarea de teste genetice imediat ce a apărut suspiciunea legată de starea fătului. Doctorul a trimis-o de două ori la spitalul din Cracovia, în ciuda faptului că mai fusese la acel spital şi că nu i s-au efectuat teste genetice atunci. Instanţa a susţinut că trebuie acordată reclamantei suma pretinsă de 20.000 PLN.

59. De asemenea, a modificat hotărârea instanţei de prim grad mărind suma la 30.000 PLN, reparaţia echitabilă urmând să fie plătită reclamantei de S.B. pentru încălcarea drepturilor sale personale prin unele declaraţii publice calomnioase despre aceasta în presă.

60. În măsura în care acţiunea era împotriva spitalului T., instanţa a susţinut că reclamanta nu a primit un diagnostic corect. Dr. G.S., de la spitalul T., nu a trimis-o să facă teste genetice, ci numai la spitalul din Cracovia, deşi era conştient că acolo nu se făceau teste genetice. Când reclamanta a primit în cele din urmă rezultatele testelor şi, pe baza lor, i-a cerut dr.-lui G.S., la 29 martie 2002, să îi facă avort, a primit un răspuns negativ în scris după o lună de zile, adică la 29 aprilie 2002.

61. În ceea ce priveşte Spitalul Universitar din Cracovia, instanţa a notat că atunci când reclamanta a fost internată la 14 martie 2002, aceasta avea deja rezultatele ecografiei făcute de prof. K.Sz. din Łódź, care indicau clar că fătul avea sindromul Turner. În aceste circumstanţe, spitalul avea obligaţia să-i facă testele pentru confirmarea sau infirmarea acestei suspiciuni, dar nu le-a făcut. Alte teste au fost făcute în schimb în privinţa unei stări inflamatorii a fătului, care erau irelevante pentru diagnosticarea sindromului Turner. Spitalul a supus-o pe reclamantă la stres inutil, fără să-i dea diagnosticul corect. Pârâţii erau conştienţi că timpul era foarte important în realizarea unui avort legal, dar nu au grăbit luarea deciziilor. Spitalele erau responsabile de actele de neglijenţă ale angajaţilor lor în măsura în care era obligaţia lor să-i furnizeze reclamantei toate informaţiile despre vreo afecţiune genetică a fătului şi modul în care i-ar putea afecta dezvoltarea şi să o facă la timp pentru ca aceasta să se pregătească pentru situaţia în care va da naştere unui copil cu o afecţiune genetică. Mai mult, medicii nu au înregistrat refuzurile date sau motivele acestora, obligaţie ce le era impusă la art. 39 din Legea privind exercitarea profesiei medicale.

62. Cum Spitalul Universitar din Cracovia avea un nivel mai ridicat de trimiteri, responsabilitatea sa era mai serioasă pentru că se aştepta de la acesta un nivel mai înalt de aptitudini profesionale. Reclamanta s-a aşteptat în mod legitim să primească diagnostic şi tratament terapeutic la calitatea necesară, iar cazul său a fost de fapt tratat cu întârzieri nejustificate.

63. Având în vedere faptul că acuzaţii nu au respectat drepturile reclamantei, instanţa a obligat Spitalul T. din St. Lazarus la plata sumei de 5.000 PLN şi Spitalul Universitar din Cracovia la plata sumei de 10.000 PLN către reclamantă şi a respins restul capetelor de cerere ale reclamantei.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Constituţia

64. Art. 38 din Constituţie se citeşte după cum urmează:

„Republica Polonia asigură protecţia juridică a vieţii tuturor fiinţelor umane.”

65. Art. 47 din Constituţie se citeşte după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la protecţia juridică a vieţii sale private şi de familie, a onoarei şi bunei sale reputaţii şi la luarea deciziilor cu privire la viaţa personală”.

B. Legea privind planificarea familială din 1993 (Protecţia fătului uman şi Condiţiile care permit încetarea sarcinii) şi normele aferente

66. Legea privind planificarea familială (Protecţia fătului uman şi Condiţiile care permit încetarea sarcinii), care este încă în vigoare, a fost votată de Parlament în 1993. Art. 1 prevedea la acea vreme că „orice fiinţă umană are dreptul înnăscut la viaţă din momentul concepţiei”.

Art. 2 (a) din Legea din 1993 se citeşte în felul următor:

„Statul şi administraţia locală vor asigura accesul liber la informaţii şi teste prenatale, în special în cazurile unor riscuri sau suspiciuni mari de afecţiuni genetice, probleme de dezvoltare sau suferinţe incurabile ce pun viaţa în pericol.”

67. Art. 4 (a) din Legea din 1993 se citeşte în felul următor în partea sa relevantă:

„1. Un avort poate fi făcut numai de un medic în cazul în care

1) sarcina pune în pericol viaţa sau sănătatea mamei;

2) testele prenatale sau alte constatări medicale indică un risc mare ca fătul să prezinte o afecţiune gravă şi ireversibilă sau suferă de o afecţiune incurabilă care-i pune viaţa în pericol;

3) există motive solide să se creadă că sarcina este consecinţa unui act penal.

2. În cazurile menţionate anterior la subpunctul 2), un avort poate fi făcut până cel târziu în momentul în care fătul este capabil să supravieţuiască în afara corpului mamei; în cauzele menţionate anterior la subpunctul 3), până la sfârşitul celei de-a 12-a săptămâni de sarcină.

3. În cazurile menţionate anterior la subpunctele 1) şi 2) avortul este făcut de un medic care lucrează într-un spital. ...

5. Circumstanţele în care avortul este permis în temeiul alineatului 1, subpunctele 1) şi 2) de mai sus, vor fi certificate de un medic, altul decât cel care va face avortul dacă sarcina prezintă o ameninţare directă la viaţa femeii.”

68. Un ordin emis de ministrul sănătăţii din 22 ianuarie 1997, cu privire la calificarea medicilor autorizaţi să facă avorturi, cuprinde două articole fundamentale. În art. 1 sunt prevăzute calificările necesare medicilor autorizaţi să facă avorturi legale în condiţiile prevăzute de Legea din 1993. Art. 2 din ordin se citeşte după cum urmează:

„Circumstanţele care arată că sarcina constituie o ameninţare la viaţa sau sănătatea femeii vor fi atestate de un consultant specializat în domeniul respectiv de medicină relevant pentru starea femeii.”

69. La 21 decembrie 2004 ministrul sănătăţii a promulgat un Ordin privind anumite servicii medicale (rozporządzenie Ministra Zdrowia w sprawie zakresu świadczeń opieki zdrowotnej). Anexa nr. 3 la acest ordin, numită Domeniul de aplicare a serviciilor medicale prenatale (...) (Zakres lekarskich badań prenatalnych (...)) se citeşte în felul următor:

„1. Testele prenatale sunt înţelese ca examinări şi proceduri de diagnostic efectuate asupra unor femei însărcinate în primul şi al doilea trimestru de sarcină dacă există riscul mare de afecţiune sau malformaţie genetică, dar nu mai târziu de săptămâna a 22-a de sarcină.

2. Testele prenatale cuprind: 1) examinări non-invazive [inclusiv ecografii cu ultrasunete şi teste biochimice [markerii sangvini la o femeie gravidă]; 2) teste invazive [inclusiv biopsia de trofoblast şi amniocenteza].

3. Testele prenatale se recomandă, în special, dacă 5) rezultatele ecografiei cu ultrasunete făcută în timpul sarcinii arată un risc crescut ca fătul să prezinte o anomalie cromozomială sau o altă malformaţie.”

C. Dispoziţii relevante ale Codului penal

70. Încetarea sarcinii prin nerespectarea condiţiilor prevăzute de Legea din 1993 este o infracţiune pedepsită la art. 152 § 1 C. pen. Orice persoană care opreşte sarcina prin nerespectarea legii sau asistă la încetarea unei sarcini poate fi condamnată până la trei ani de închisoare. Femeia gravidă nu este responsabilă penal pentru un avort făcut prin nerespectarea legii din 1993.

71. În temeiul art. 157 litera (a) punctul 1, provocarea de daune fizice unui copil nenăscut este infracţiune pedepsită cu amendă, cu privarea libertăţii sau cu cel mult doi ani închisoare.

D. Drepturile pacienţilor

72. La momentul acela, drepturile pacienţilor erau prevăzute de Legea instituţiilor medicale din 1992 (ustawa o zakładach opieki zdrowotnej). Art. 19 alin. (2) prevedea că pacientul are dreptul să fie informat cu privire la starea sănătăţii sale.

E. Drepturile şi obligaţiile medicilor

73. În temeiul art. 39 din Legea privind exercitarea profesiei medicale (ustawa o zawodzie lekarza), un medic poate refuza efectuarea unui act medical, invocându-şi obiecţiile pe motiv de conştiinţă. Este obligat să informeze pacientul dacă serviciul medical respectiv poate fi obţinut şi să-şi înregistreze refuzul în dosarul medical al pacientului. Medicii angajaţi de instituţiile sanitare sunt, de asemenea, obligaţi să informeze în scris conducerea de refuzul lor.

74. Art. 31.1 din Legea privind exercitarea profesiei medicale din 1996 prevede că medicii au obligaţia de a furniza pacientului, sau reprezentantului său, informaţii cuprinzătoare despre sănătatea sa, diagnosticul dat sau posibilul diagnostic şi metodele terapeutice, consecinţele previzibile ale unei decizii de a recurge sau nu la ele şi despre posibilele rezultate ale terapiei şi prognozei.

75. Art. 37 din Legea privind exercitarea profesiei medicale din 1996 prevede că, în cazul oricărui diagnostic sau dubii terapeutice, un medic, din proprie iniţiativă sau la cererea pacientului şi dacă consideră rezonabil în lumina cerinţelor medicinii, poate obţine opinia unui specialist sau poate consulta alţi medici.

F. Răspunderea civilă delictuală

76. Art. 415 şi următoarele C. civ. polonez prevede răspunderea civilă delictuală. În temeiul acestei prevederi, orice persoană care cauzează din vina vreo daună altei persoane este obligată să o remedieze.

77. În temeiul art. 444 C. civ., în cazuri de vătămare corporală sau a sănătăţii, făptuitorul este obligat să acopere toate daunele materiale rezultate.

78. În temeiul art. 448 C. civ., persoana ale cărei drepturi personale au fost încălcate poate solicita despăgubiri. Această prevedere, în partea sa relevantă, este formulată după cum urmează:

„Instanţa poate acorda o sumă adecvată ca despăgubire pecuniară pentru daunele morale (krzywda) suferite de o persoană ale cărei drepturi personale au fost încălcate. Alternativ, persoana în cauză, fără prejudicierea dreptului de a căuta orice alt ajutor necesar pentru eliminarea consecinţelor pretinsei încălcări, poate solicita instanţei să acorde o sumă adecvată în favoarea unui interes social specific. ...”

G. Jurisprudenţa instanţelor poloneze

79. În hotărârea din 21 noiembrie 2003 (V CK 167/03) Curtea Supremă a susţinut că refuzul ilegal de a pune capăt unei sarcini în cazul în care a fost rezultatul unui viol, adică în circumstanţele prevăzute la art. 4 litera (a) 1.3 din legea din 1993, ar putea genera o acţiune în despăgubiri pentru daune materiale suferite în urma acelui refuz.

80. În hotărârea din 13 octombrie 2005 (IV CJ 161/05) Curtea Supremă şi-a exprimat opinia că un refuz de efectuare a testelor prenatale în circumstanţele în care s-ar putea bănui în mod rezonabil că o femeie gravidă prezenta riscul să dea naştere unui copil cu o afecţiune gravă şi ireversibilă, adică în circumstanţele prevăzute la art. 4 litera (a) 1.2 din legea respectivă, a generat o acţiune în despăgubiri.

H. Elemente relevante neprevăzute de convenţie

1. Texte adoptate în cadrul Consiliului Europei

81. La 21 iunie 1990 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea Nr. R (90) 13 privind screening-ul genetic prenatal, diagnosticul genetic prenatal şi consilierea genetică. Recomandarea conţine, inter alia, următoarele principii:

„Comitetul de Miniştri [...], observând că în ultimele decenii a existat un progres considerabil în detectarea anomaliilor genetice la copilul nenăscut, prin screening genetic şi diagnostic prenatal la femeia gravidă, dar observând şi temerile generate de aceste proceduri;

Având în vedere că femeile de vârstă fertilă şi cuplurile ar trebui informate şi educate despre disponibilitatea, motivele şi riscurile acestor proceduri;

Convins că diagnosticul şi screening-ul genetic trebuie să fie întotdeauna însoţite de consiliere genetică adecvată, dar că aceasta nu trebuie în niciun caz să fie de natură directă şi să o informeze întotdeauna pe femeia de vârstă fertilă pentru a lua o decizie liberă; ...

Recomandă ca Guvernele statelor membre să adopte legislaţia în conformitate cu principiile cuprinse în această recomandare sau să ia orice alte măsuri pentru a le asigura implementarea.

„Diagnosticul prenatal” este termenul folosit pentru descrierea testelor care se fac pentru confirmarea sau excluderea vreunei afecţiuni a embrionului sau fătului.

Principiul 1: Nici un screening genetic prenatal şi/sau test de diagnosticare genetic prenatal nu trebuie făcut fără o consiliere prealabilă sau ulterioară.

Principiul 2: Screening-ul genetic prenatal şi/sau testele de diagnosticare genetice prenatale făcute cu scopul de a identifica un risc al sănătăţii copilului nenăscut trebuie să urmărească numai detectarea vreunui risc grav pentru sănătatea copilului. ...

Principiul 4: Consilierea nu trebuie să fie ca un ordin, consultantul nu trebuie în nicuin caz să încerce să-şi impună convingerile asupra persoanelor consiliate, ci să le informeze şi consilieze cu privire la faptele şi alegerile relevante. ...

Principiul 9: Pentru protecţia libertăţii femeii de a alege, aceasta nu trebuie să fie obligată de cerinţele legii naţionale sau ale practicii administrative să accepte sau să refuze screening-ul sau diagnosticul. În special, orice drept la asigurare medicală sau indemnizaţie socială nu trebuie să depindă de realizarea acestor teste.

Principiul 10: Nicio condiţie discriminatorie nu trebuie aplicată femeilor care cer screening prenatal sau teste de diagnostice sau celor care nu cer aceste teste, în cazul în care acestea sunt recomandate.”

82. În 2008 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1607 (2008) „Dreptul de acces la avort sigur şi legal în Europa”. Această rezoluţie, în dispoziţiile sale relevante, prevede:

„1. Adunarea Parlamentară confirmă că avortul nu poate fi considerat în nicio circumstanţă o metodă de planificare familială. Avortul trebuie evitat pe cât posibil. Toate mijloacele posibile compatibile cu drepturile femeilor trebuie folosite pentru reducerea numărului atât de sarcini nedorite cât şi de avorturi.

2. În majoritatea statelor membre din Consiliul Europei legea permite avortul pentru salvarea vieţii femeii. Avortul este permis în majoritatea ţărilor europene pentru un număr de motive, în special pentru menţinerea sănătăţii fizice şi psihice a mamei, dar şi în cazuri de viol sau incest, de anomalie a fătului sau din motive economice şi sociale şi, în unele ţări, la cerere. Adunarea este, cu toate acestea, îngrijorată că, în multe state, numeroase condiţii impun şi restricţionează accesul efectiv la avortul sigur, accesibil, acceptabil şi recomandat. Aceste restricţii au efecte discriminatoare, deoarece femeile care sunt bine informate şi dispun de mijloace financiare adecvate pot obţine adesea mai uşor accesul la avort sigur şi legal.

3. Adunarea constată, de asemenea, că în statele membre în care avortul este permis pentru anumite motive, condiţiile nu sunt întotdeauna capabile să garanteze accesul efectiv al femeilor la acest drept: lipsa unităţilor sanitare locale, lipsa medicilor care să facă avorturi, consultările medicale repetate cerute, timpul alocat pentru a se răzgândi şi timpul de aşteptare pentru avort, toate pot îngreuna accesul la avort sigur, accesibil, acceptabil şi recomandat sau îl pot face chiar imposibil în practică.

4. Adunarea este de părere că avortul nu trebuie să fie interzis în limitele gestaţionale rezonabile. O interzicere a avorturilor nu duce la mai puţine avorturi, ci mai ales la avorturi clandestine, care sunt mai traumatice şi la creşterea mortalităţii materne şi/sau la „turismul” pentru avort care este costisitor şi întârzie termenele rezonabile pentru un avort, ducând la inechităţi sociale. Legalitatea avortului nu are nici un efect asupra necesităţii unei de a face un avort, ci numai asupra dreptului ei de acces la un avort sigur.

...

6. Adunarea confirmă dreptul tuturor fiinţelor umane, în special al femeilor, de respectarea a integrităţii lor fizice şi de libertate de control asupra propriilor organisme. În acest context, decizia finală dacă să facă sau nu un avort ar trebui să aparţină femeii în cauză, care ar trebui să dispună de mijloacele de exercitare a acestui drept într-un mod eficient.

7. Adunarea invită statele membre din Consiliul Europei la:

7.1. dezincriminarea avortului în limitele gestaţionale rezonabile, dacă nu au făcut-o deja;

7.2. garantarea exercitării efective de către femei a dreptului de acces la un avort sigur şi legal;

7.3. acordarea femeilor a libertăţii de a alege şi a condiţiilor adecvate pentru o alegere liberă şi lămurită fără promovarea în mod special a avortului;

7.4. punerea unor restricţii care să împiedice, de jure sau de facto, accesul la avortul sigur şi, în special, realizarea paşilor pentru crearea condiţiilor adecvate pentru îngrijire medicală şi psihologică şi oferirea mijloacelor financiare adecvate...”

83. Dispoziţiile relevante ale Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Demnităţii Fiinţei Umane privind Aplicarea Biologiei şi Medicinii (Convenţia privind Drepturile Omului şi Biomedicina), adoptată în Oviedo, Spania, la 4 aprilie 1997, prevăd:

„Art. 5 – Principiul general

O intervenţie în starea de sănătate poate fi făcută după ce persoana respectivă şi-a exprimat consimţământul liber şi informat. Această persoană va fi dinainte informată corespunzător despre scopul şi natura intervenţiei, precum şi despre riscurile şi consecinţele acesteia. ...

Art. 10 – Viaţa privată şi dreptul la informare

Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private în legătură cu informaţiile despre starea sa de sănătate.

Orice persoană are dreptul să cunoască orice informaţie adunată despre sănătatea sa. Totuşi, dorinţele persoanelor de a nu fi informate vor fi respectate.”

2. Textele adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite

84. Guvernul Poloniei, în cel de-al cincilea raport periodic prezentat Comitetului (CCPR/C/POL/2004/5), a declarat:

„106. În Polonia, datele despre avorturi se referă strict la avorturile făcute în spitale, de ex, cele permise de lege. Numărul avorturilor din statisticile oficiale actuale este mic în comparaţie cu anii precedenţi. Organizaţiile neguvernamentale, pe baza propriilor lor cercetări, estimează că numărul avorturilor făcute ilegal în Polonia se ridică la 80.000 – 200.000 anual.

107. Reiese din Rapoartele anuale ale Guvernului [1993] de aplicare a legii [pe care Guvernul este obligat să le prezinte Parlamentului] şi din rapoartele organizaţiilor neguvernamentale că dispoziţiile legale nu sunt integral implementate şi că unele femei, în ciuda faptului că îndeplinesc criteriile pentru avort, nu îl fac. Există refuzuri de avorturi din partea unor medici angajaţi în sistemul de sănătate publică care invocă aşa-numita clauză a conştiinţei, în vreme ce femeile care sunt eligibile pentru avort legal nu sunt informate despre locul unde ar trebui să meargă. Se întâmplă să li se ceară femeilor să prezinte certificate adiţionale, care lungesc procedura până în momentul în care avortul devine riscant pentru sănătatea şi viaţa femeii. Nu există date statistice oficiale cu privire la plângerile legate de refuzurile medicilor de a face avort. ... În opinia Guvernului, trebuie implementate reglementările deja existente cu privire la... realizarea de avorturi.”[3]

85. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a examinat cel de-al cincilea raport periodic al Poloniei (CCPR/C/POL/2004/5) la cea de-a 2240-a şi 2241-a adunare (CCPR/C/SR.2240 şi 2241), din 27, respectiv 28 octombrie 2004 şi a adoptat observaţiile concludente care, în partea lor relevantă, prevăd:

“8. Comitetul reiterează îngrijorarea profundă cu privire la legile de restricţionarea a avortului în Polonia care pot incita femeile să ceară avorturi nesigure şi ilegale cu riscuri pentru viaţa şi sănătatea lor. De asemenea, îşi exprimă îngrijorarea privind lipsa practicării avortului chiar şi în cazul în care legea o permite, cum este cazul sarcinii rezultate după viol, şi privind neinformarea, folosindu-se clauza conştiinţei de către medicii care refuză să facă avorturi legale. Comitetul regretă şi lipsa informaţiilor cu privire la măsura avorturilor ilegale şi consecinţele lor pentru femeile în cauză (art. 6).

Statul ar trebui să-şi liberalizeze legislaţia şi practica cu privire la avort. Ar trebui să furnizeze mai multe informaţii privind folosirea clauzei obiecţiei conştiinţei de către medici şi, în măsura posibilului, privind numărul de avorturi ilegale care au loc în Polonia. Aceste recomandări trebuie luate în considerare la dezbaterea în Parlament a proiectului de lege privind conştientizarea parentală.”

86‑{}‑. Comisia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW), la cea de-a 37-a şedinţă, care a avut loc în perioada 15 ianuarie - 2 februarie 2007, a examinat împreună rapoartele periodice patru şi cinci (CEDAW/C/POL/4-5) şi al şaselea raport periodic al Poloniei (CEDAW/C/POL/6). A formulat următoarele comentarii concludente:

„24. ... Comisia este îngrijorată de lipsa datelor oficiale şi cercetarea prevalenţei avortului ilegal în Polonia şi a impactului său asupra sănătăţii şi vieţii femeilor.

... 25. Comisia îndeamnă statul parte să ia măsuri concrete pentru a spori accesul femeilor la îngrijire medicală, în special la servicii de sănătate sexuală şi reproductivă, în conformitate cu art. 12 din Convenţie şi cu Recomandarea generală nr. 24 a Comisiei pentru femei şi sănătate. A cerut Statului parte să realizeze cercetări cu privire la sfera, cauzele şi consecinţele avortului ilegal şi a impactului său asupra sănătăţii şi vieţii femeilor. De asemenea, îndeamnă Statul parte să se asigure că femeile care vor să facă avort legal au acces la acesta şi că acest acces nu este limitat de utilizarea clauzei de conştiinţă.”

3. Federaţia Internaţională de Ginecologie şi Obstetrică

87. Obiectivul Federaţiei Internaţionale de Ginecologie şi Obstetrică (FIGO) este promovarea sănătăţii sexuale şi reproductive şi a drepturilor la aceasta prin cercetare educaţională şi activităţi de susţinere. În 1991 Comisia de Etică a făcut o declaraţie privind Probleme Etice de Diagnosticare Prenatală a Bolilor la Făt. Aceasta afirmă că:

„Diagnosticul prenatal a devenit un serviciu stabilit în cazul femeilor gravide. Noi progrese, în special la nivel molecular, vor lărgi acurateţea şi sfera diagnosticului bolilor de mai târziu. Aceste informaţii pot duce la încetarea sarcinii, inginerie genetică sau la ajustări în viitorul stil de viaţă. Există, de asemenea, pericolul unei stigmatizări sau discriminări împotriva părintelui sau a copilului identificat cu vreo anomalie sau boală. ...

Un posibil beneficiu al diagnosticului prenatal este respingerea fătului bolnav la cererea femeii şi permisă de lege. Poziţia legală şi atitudinea probabilă a femeii faţă de încetarea sarcinii ar trebui constatată dinainte.

Înainte de a înţelege procedurile de diagnostic, femeile ar trebui informate despre riscurile şi beneficiile tehnicii care va fi folosită. Această consiliere trebuie să fie efectivă, să respecte opinia femeii şi să nu fie coercitivă. Trebuie obţinut consimţământul pentru folosirea procedurii.

Femeilor nu ar trebui să le fie refuzată disponibilitatea unui diagnostic prenatal deoarece nu vor fi de acord dinainte cu încetarea sarcinii ca opţiune. Şi nici tehnicile nu ar trebui refuzate din motive sociale sau financiare.

Cunoaşterea bolii diagnosticată prenatal nu trebuie folosită ca justificare a refuzului îngrijirii sau serviciilor medicale normale în timpul sarcinii, la naştere sau ulterior, aceasta fiind dorinţa părinţilor.

Echitatea impune ca aceste servicii importante de diagnostic să fie disponibile cât mai larg posibil. ...”

88. Declaraţia din 1991 a Comisiei de Etică a FIGO cu privire la Aspectele Etice ale Încetării Sarcinii după Diagnosticarea Prenatală prevede, inter alia, că:

„3. Cunoştinţele acumulate din diagnosticul prenatal permit posibilitatea încetării sarcinii în ţările în care aceasta este legală. Acest lucru ridică întrebări etice serioase cu privire la gradul anomaliei şi reducerea calităţii vieţii care poate justifica acest curs de acţiune. Atitudinea părinţilor, în special a mamei, după consiliere, este de importanţă majoră la luarea deciziei. Nu este etic să se exercite presiuni asupra cuplului în vederea acceptării unei anumite opţiuni.

4. Medicii trebuie să cunoască dorinţa părinţilor de a avea un „copil perfect”. Totuşi, această dorinţă este nerealistă, iar părinţii trebuie sfătuiţi în mod corespunzător.

5. Încetarea sarcinii trebuie descurajată dacă anomalia este tratabilă şi nu va afecta calitatea vieţii în viitor.

6. Pentru a permite părinţilor să ia o decizie adecvată, prima grijă trebuie să fie calitatea vieţii şi longevitatea. Un al doilea considerent trebuie să fie efectul pe care naşterea şi viaţa unui asemenea copil le pot avea asupra mamei şi a întregii familii. În această privinţă, trebuie luat în considerare şi efectul încetării sarcinii asupra sănătăţii fizice şi/sau psihologice a femeii şi familiei sale. A treia grijă este disponibilitatea resurselor şi sprijinul pentru îngrijirea pe termen lung.”

89. Declaraţia Comisiei din 1994 privind Cadrul Etic pentru Asistenţa Medicală de Obstetrică-ginecologie prevede că:

„3. dacă se cer decizii privind îngrijirea medicală, femeile trebuie pe deplin informate despre alternativele medicale disponibile, inclusiv riscurile şi beneficiile. Informarea femeilor şi obţinerea opiniei şi consimţământului lor, sau a dezacordului lor, ar trebui să fie un proces continuu.

4. Dacă un medic nu poate sau nu vrea să acorde serviciile medicale cerute din motive nemedicale, ar trebui să depună orice efort pentru a da o trimitere corespunzătoare.”

În drept

90. Reclamanta s-a plâns că circumstanţele cauzei au generat nerespectarea art. 3 din Convenţie care, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus... tratamentelor inumane ori degradante... ”

91. Reclamanta a pretins, de asemenea, că circumstanţele cauzei ei au generat nerespectarea art. 8 din Convenţie. Dreptul ei la respectarea vieţii private şi a integrităţii psihologice şi morale a fost încălcat de nereuşita autorităţilor de a-i permite accesul la testele genetice în contextul incertitudinii ei pentru a stabili dacă fătul avea sau nu o anomalie genetică şi de absenţa cadrului legal cuprinzător pentru garantarea drepturilor ei.

Art. 8 din Convenţie, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale ... private ...

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

I. Excepţiile preliminare ale Guvernului

A. Statutul de victimă al reclamantei

1. Argumentele părţilor

92. Guvernul a constatat mai întâi că reclamanta le-a respins propunerea de soluţionare pe cale amiabilă. În opinia lor, şi-a pierdut aşadar statutul de victimă în urma încălcării drepturilor ei garantate de convenţie.

Au constatat, de asemenea, că reclamanta şi-a pierdut acel statut deoarece Curtea de Apel Cracovia, în hotărârea din 30 octombrie 2008, i-a acordat 65.000 PLN şi că această hotărârea a devenit definitivă ulterior.

93. Guvernul a argumentat că Curtea Supremă, în hotărârea din 11 iulie 2008, a susţinut că dreptul la planificarea familială şi dreptul aferent de a înceta legal sarcina reclamantei în condiţiile prevăzute de legea poloneză a trebuit considerat drept personal în sensul Codului civil. Prin urmare, aceste drepturi ar trebui văzute încadrate în sfera de aplicare a art. 3 şi 8 din convenţie. Curtea Supremă şi curtea de apel au confirmat astfel că drepturile reclamantei au fost încălcate şi i-au oferit despăgubiri.

94. Reclamanta a argumentat că nerespectarea convenţiei în cazul ei a fost rezultatul lipsei procedurilor de revizuire disponibile în legătură cu refuzul medicilor de a-i acorda un diagnostic şi o îngrijire prenatală şi al practicii nereglementate şi haotice a obiecţiei de conştiinţă prevăzută de legea poloneză, care au stat la baza plângerilor ei în temeiul convenţiei. A subliniat, de asemenea, că nu a primit suficiente despăgubiri pentru încălcarea drepturilor ei.

În plus, instanţele interne nu au reuşit să se ocupe de deficienţele din sistemul de îngrijire a sănătăţii şi din sistemul juridic al Poloniei dezvăluite de cazul ei. Reclamanta a făcut referire la cauza M.A împotriva Regatului Unit (nr. 35242/04, CEDO 2005 – VIII) în care un judecător competent în cauze familiale şi-a cerut scuze pentru deficienţele din sistemul de îngrijire a copiilor care au ieşit la iveală pe fundalul unui caz, a efectuat o analiză explicită şi detaliată a deficienţelor din sistem şi a făcut o listă cu recomandări pentru a se evita repetarea aceloraşi nerespectări. Ea a argumentat că această cauză ar fi trebuit să fie un model pentru soluţionarea cazului ei.

95. Reclamanta a concluzionat că, în orice caz, despăgubirile ce i-au fost acordate la nivel naţional nu trebuie folosite ca mijloace de evitare a respectării de către stat a obligaţiilor prevăzute de convenţie.

2. Motivarea Curţii

96. În măsura în care Guvernul a făcut referire la negocierile privind soluţionarea pe care amiabilă dintre părţi, Curtea reiterează mai întâi că, în conformitate cu art. 38 § 2 din convenţie, aceste negocieri sunt confidenţiale şi nu prejudiciază argumentele părţilor în procedura contencioasă. Conform art. 62 din Regulamentul Curţii, în procedura contencioasă nu ne putem baza sau face referire la nicio comunicare orală sau în scris şi la nicio ofertă sau concesiune făcută în cadrul încercării de a asigura o soluţionare pe cale amiabilă. În orice caz, în cazul de faţă reclamanta a refuzat termenii soluţionării propuse. Refuzul ei de soluţionare a cauzei nu are, prin urmare, nicio incidenţă asupra statutului de victimă [a se vedea Chebotarev împotriva Rusiei, nr. 23795/02, pct. 20, 22 iunie 2006, mutatis mutandis; Nina Kazmina şi alţii împotriva Rusiei, no. 746/05, 13570/06, 13574/06, 13576/06 şi 13579/06 (Sect. 1) (Eng), pct. 25, 13 ianuarie 2009; Tahsin Acar împotriva Turciei (preliminară) (MC), nr. 26307/95, pct. 74, CEDO 2003‑VI].

97. Curtea reiterează că este, mai întâi, de datoria autorităţilor naţionale să corecteze orice nerespectare a convenţiei. În această privinţă, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victima unei presupuse nerespectări este relevantă în toate etapele acţiunii în temeiul convenţiei [a se vedea, inter alia, Siliadin împotriva Franţei, nr. 73316/01, pct. 61, CEDO 2005-VII, şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 179, CEDO 2006‑V]. Statutul unui reclamant de victimă a unei nerespectări a convenţiei poate depinde de despăgubirea acordată la nivel intern pe baza faptelor de care se plânge în faţa Curţii [a se vedea Normann împotriva Danemarcei (dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001; şi Jensen şi Rasmussen împotriva Danemacei (dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003]. Potrivirea acestei corectări nu este estimată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei luate în întregime [a se vedea, mutatis mutandis, Dubjaková împotriva Slovaciei (dec.), nr. 67299/01, 19 octombrie 2004]. Statutul de victimă al reclamantei depinde, de asemenea, de faptul dacă autorităţile interne au recunoscut, în mod clar sau pe fond, nerespectarea convenţiei. Numai în cazul în care aceste două condiţii sunt îndeplinite natura subsidiară a mecanismului protector al convenţiei împiedică examinarea unei cereri (a se vedea Eckle împotriva Germaniei, hotărârea din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, p. 32, pct. 69 şi urm., şi Jensen împotriva Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001‑X).

98. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod clar sau pe fond, încălcarea drepturilor protejate de convenţie.

99. Notează în acest sens că reclamanta, în cauza civilă în faţa instanţelor naţionale, s-a plâns de nereuşita medicilor de a-i da trimitere pentru testele genetice şi de încălcarea dreptului ei de a lua o decizie informată cu privire la continuarea sarcinii (a se vedea pct. 43 de mai sus).

100. De asemenea, s-a plâns că drepturile ei personale, inclusiv dreptul la respectarea demnităţii personale, au fost încălcate în urma modului în care a fost stabilit accesul ei la testele genetice (a se vedea pct. 43 de mai sus).

101. Curtea constată că, în hotărârea din 11 iulie 2008, Curtea Supremă a susţinut că dreptul unei femei gravide de a fi informată la timp cu privire la starea de sănătate a fătului şi de a lua decizii informate în lumina acelor informaţii dacă să continue sau nu sarcina era un drept personal în sensul Codului civil. Curtea Supremă a constatat că evaluarea juridică a conduitei medicilor în legătură cu accesul reclamantei la testele genetice era uşor de combătut. În consecinţă, a casat, în întregime, hotărârea Curţii de Apel Cracovia, pronunţată la 28 iulie 2008. Drept urmare, în hotărârea ulterioară – şi definitivă – din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Cracovia şi-a inversat poziţia anterioară şi a recunoscut că drepturile personale şi de pacient ale reclamantei au fost încălcate.

102. Curtea notează că în hotărârea sa Curtea Supremă a arătat o înţelegere profundă a problemelor juridice ale cauzei şi le-a interpretat într-un mod ce arată respectul faţă de demnitatea şi autonomia personală a reclamantei, valori protejate de dispoziţiile Codului civil polonez. Le-a cântărit cu atenţie în defavoarea altor interese implicate în acest caz. În mod special, Curtea Supremă a subliniat dreptul de acces al pacientului la informaţiile relevante cu privire la sănătatea sa, incluzând şi starea fătului. A susţinut, de asemene, că reclamanta a fost supusă la stres, supărare şi umilinţă din cauza modului în care a fost tratat cazul său (a se vedea pct. 54 de mai sus).

103. În ceea ce priveşte primul set de probleme ridicate de cauza reclamantei (a se vedea pct. 99 de mai sus) Curtea notează că aceasta le-a prezentat Curţii, pretinzând că au generat nerespectarea art. 8 din convenţie (a se vedea pct. 91 de mai sus). Curtea consideră că această parte a obiecţiei Guvernului este strâns legată de fondul plângerii reclamantei conform prezentei dispoziţii şi că examinarea sa ar trebui alăturată fondului plângerii.

104. În măsura în care obiecţia Guvernului cu privire la statutul de victimă al reclamantei priveşte şi plângerea acesteia în temeiul art. 3 din convenţie (a se vedea pct. 90 de mai sus), Curtea este de părere că sumele acordate la nivel intern trebuie vizualizate pe fondul cauzei ca un întreg. Cauza civilă privea protecţia demnităţii reclamantei. Problemele cauzei erau, prin urmare, de cea mai mare importanţă pentru ea.

105. În acest context, trebuie estimat nivelul adecvat al despăgubirii acordate în acţiunea civilă. Instanţele au acordat reclamantei 65.000 PLN pentru cele trei plângeri pe care le-a făcut cu privire la modul în care a fost tratată de personalul medical.

106. Cu toate acestea, Curtea constată că suma i-a acoperit şi plângerea pentru calomnie împotriva lui S.B., unul din medicii care a făcut declaraţii compromiţătoare despre ea într-un interviu în presă. I s-a dispus să plătească 50.000 PLN, din care 30.000 PLN erau pentru plângerile făcute în legătură cu interviul. Numai suma de 20.000 PLN era pentru aceleaşi probleme precum cele examinate de Curte în prezente cauză şi care apar în legătură cu circumstanţele nereuşitei dr.-lui S.B. de a da reclamantei o trimitere imediată pentru testele genetice.

107.  Curtea constată, de asemenea, că reclamanta a primit 5.000 PLN de la spitalul din T. şi 10.000 PLN de la Spitalul Universitar din Cracovia pentru încălcarea drepturilor ei de pacient. Aceste sume trebuie adăugate la suma de 20.000 PLN menţionată la punctul anterior. Pe scurt, suma despăgubirilor interne relevante pentru cauza prezentată Curţii, în întregime, a fost aşadar de 35.000 PLN.

108. Curtea notează că în cauza Tysiąc împotriva Poloniei a examinat dacă statul polonez şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă prevăzută la art. 8 din convenţie pentru a proteja dreptul reclamantei la respectarea vieţii private în contextul unei controverse pentru a stabili dacă avea dreptul la avort legal. A acordat reclamantei 25.000 EURO[4] pentru nerespectarea acestei dispoziţii. Această sumă era aproape de trei ori mai mare decât cea acordată de instanţele naţionale în prezenta cauză în ceea ce priveşte capetele de cerere ale reclamantei formulate în temeiul art. 3 şi 8 din convenţie. Prin urmare, Curtea este de părere că, având în vedere circumstanţele cauzei, suma de 35.000 PLN nu poate fi considerată o despăgubire financiară proporţională cu natura prejudiciului presupus de reclamantă (a se compara şi contrasta Caraher împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000‑I).

109. Curtea constată că reclamanta nu a încetat să fie victima nerespectării art. 3 din convenţie în sensul art. 34 din convenţie. Prin urmare, obiecţia Guvernului în această privinţă este respinsă.

3. Epuizarea căilor de atac interne

110. Guvernul a declarat că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne relevante. Sistemul juridic polonez a prevăzut căi legale care au făcut posibil, fie prin intermediul unor proceduri penale sau cereri de despăgubiri civile, să se stabilească responsabilitatea medicilor pentru orice prejudiciu cauzat de malpraxis medical.

111. Au argumentat că art. 8 din convenţie nu prevedea obligaţia statului de a stabili un mecanism general preventiv pentru revizuirea deciziilor medicale sau de a crea o procedură de recurs privind accesul la serviciile medicale, chiar dacă accesul la alte servicii medicale a împiedicat diagnosticarea prealabilă. La fel şi în cazul serviciilor medicale în care timpul era crucial, cum ar fi chimioterapia, de exemplu, precum şi serviciile care erau esenţiale pentru prevenirea deteriorării grave a sănătăţii sau chiar a decesului. Nu au existat motive de derogare de la această regulă generală în care deciziile medicale ar putea ajuta să se stabilească dacă fătul prezintă sau nu o posibilă malformaţie genetică.

112. De asemenea, alegerea statului între luarea unor măsuri preventive sau retroactive, cum ar fi răspunderea civilă sau penală, depindea de presupunerile făcute de puterile publice cu privire la un conflict între drepturile unei femei însărcinate şi cele ale unui copil nenăscut. Obligaţiile impuse la art. 8 nu excludeau perceperea vieţii unui copil nenăscut ca având valoare crucială astfel încât să facă acceptabil riscul unui diagnostic medical greşit cu privire la existenţa – sau inexistenţa – unor condiţii care ar fi făcut un avort legal. La fel, o astfel de percepere a intereselor implicate ar putea justifica limitarea căilor legale pentru contestarea unui asemenea diagnostic la cele retroactive. Evident, numai o femeie care ar dori să înceteze sarcina ar recurge la un posibil mecanism de revizuire în legătură cu un diagnostic medical ce aduce atingere drepturilor fătului. Drept urmare, numai un copil nenăscut ar prezenta riscul unui asemenea diagnostic incorect.

113. Guvernul a declarat, de asemenea, că reclamanta ar fi apelat la o acţiune constituţională pentru contestarea dispoziţiilor legii din 1993. Curtea a susţinut deja că o acţiune constituţională este o cale de atac internă eficientă şi suficientă.

114. Reclamanta a declarat că acţiunea civilă nu i-a adus suficiente căi de atac eficiente cu privire la presupusele încălcări. Procedurile în care deciziile privind disponibilitatea avortului legal au fost revizuite post factum nu puteau îndeplini această funcţie (Tysiąc, citată anterior, pct. 118). Măsurile retroactive nu erau suficiente pentru o protecţie adecvată a integrităţii fizice şi psihologice a persoanelor aflate în această situaţie vulnerabilă cum este reclamanta (Tysiąc, pct. 124). Cadrul juridic disponibil aplicabil la acel moment nu cuprindea nici un mecanism eficient capabil să determine dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile pentru obţinerea unui avort legal (Tysiąc, pct. 127).

115. Reclamanta a argumentat, de asemenea, că a căutat informaţii despre starea de sănătate a fătului prin examenul genetic prenatal care i-ar fi permis să ia o decizie informată, pe baza dovezilor medicale, dacă să continue sau nu sarcina. În schimb, din cauza unor probleme din sistemul de sănătate şi, în special, din cauza nereuşitei statului de a implementa legile existente privind obiecţia de conştiinţă şi accesul la serviciile de îngrijire a sănătăţii prenatale şi la avortul legal, medicii au refuzat să-i furnizeze la timp informaţii şi servicii de sănătate care ar fi trebuit considerate normale şi accesibile, legal şi potrivite în circumstanţele cauzei ei. Întârzierea testelor de diagnostic prenatal a întârziat şi luarea unei posibile decizii informate dacă să ceară sau nu încetarea sarcinii, la care reclamanta avea dreptul, făcând în cele din urmă avortul imposibil.

116. În măsura în care Guvernul face referire la o acţiune constituţională ca o cale de atac relevantă în circumstanţele reclamantei, Curtea este de părere că o asemenea acţiune nu ar fi fost un mod eficient de protecţie a dreptului reclamantei la respectarea vieţii private din următoarele motive.

Curtea notează, mai întâi, că s-a ocupat deja de problema eficienţei acţiunii constituţionale poloneze [Szott-Medyńska împotriva Poloniei (dec.), nr. 47414/99, 9 octombrie 2003; Pachla împotriva Poloniei (dec.), nr. 8812/02, 8 noiembrie 2005; Wypych împotriva Poloniei (dec.), nr. 2428/05, 25 octombrie 2005]. I-a examinat caracteristicile şi, în special, a constatat că acţiunea constituţională era o cale de atac eficientă în scopul art. 35 § 1 din convenţie numai în situaţiile în care presupusa nerespectare a rezultat din aplicarea directă a dispoziţiei legale considerată de reclamantă ca fiind neconstituţională. În această cauză, nu putem spune că plângerile făcute de reclamantă îşi au originea într-o singură dispoziţie legală sau chiar un set bine-definit de dispoziţii. Au rezultat mai degrabă din modul în care legile au fost aplicate în practică cauzei ei. Totuşi, reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale poloneze că nu are competenţa să examineze modul în acre dispoziţiile legii naţionale au fost aplicate unei anumite cauze.

117.  Mai mult, Curtea a susţinut deja că instanţele constituţionale nu erau forurile potrivite pentru a se stabili în primul rând dacă o femeie poate face avort legal prevăzut într-un stat. În mod special, acest proces se ridică să ceară instanţelor constituţionale să hotărască prin dovezi, în mare măsură de natură medicală, dacă o femeie a stabilit existenţa unor circumstanţe în care avortul legal ar putea fi cerut în temeiul legii din 1993 [a se vedea, mutatis mutandis, A, B şi C împotriva Irlandei MC, nr. 25579/05, pct. 258, 16 decembrie 2010].

118. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la nereuşita reclamantei de a epuiza căile de atac interne prin nedepunerea unei acţiuni constituţionale.

119. Mai mult, Curtea consideră că obiecţia Guvernului privind presupusa nereuşită de a epuiza căile de atac interne prin urmărirea unei acţiuni în despăgubiri în faţa instanţelor civile este strâns legată de fondul capetelor de cerere ale reclamantei prevăzute la art. 8 § 1 coroborat cu art. 13 din convenţie, şi ar trebui unită cu fondul cauzei.

120. Curtea remarcă, de asemenea, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

II. În drept

121. Curtea va stabili mai întâi pretenţiile terţilor intervenienţi în cauză (A.). Apoi, va examina fondul capetelor de cerere ale reclamantei întemeiate pe art. 3, 8 şi 13 din Convenţie (B., C. şi D.).

A. Argumentele terţilor intervenienţi

1. Raportorul special privind dreptul fiecăruia de a se bucura de cel mai înalt standard de sănătate fizică şi mentală, Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului

122. Decizia de a continua sau întrerupe sarcina având un efect profund asupra vieţii private a femeii, inclusiv asupra integrităţii ei fizice şi morale, orice interferenţă în această decizie trebuie analizată în lumina dreptului femeii la viaţă privată. Acest lucru era adevărat, indiferent dacă amestecul a afectat direct sau indirect accesul femeii la avort legal, refuzându-i îngrijirea medicală prealabilă de care avea nevoie pentru a decide dacă să continue sau să întrerupă sarcina. Numeroase convenţii internaţionale au recunoscut în linii mari dreptul femeii la cel mai înalt standard de sănătate, inclusiv accesul la îngrijirea adecvată a sănătăţii reproductive. Intimitatea era deosebit de importantă în cazul îngrijirii sănătăţii sexuale şi reproductive, care trebuie realizată în conformitate cu drepturile femeilor la autonomie personală.

123. Accesul la testele genetice prenatale a atins aspecte legate de sănătatea reproductivă ale dreptului la viaţă privată. Accesul la informaţii era deosebit de important în contextul sănătăţii, deoarece nimeni nu poate lua decizii importante legate de sănătate fără accesul la informaţii de sănătate. Cunoaşterea cu exactitate a stării de sănătate a unei persoane este necesară pentru ca acea persoană să înţeleagă opţiunile de îngrijire a sănătăţii sale şi să-şi protejeze integritatea corporală hotărând tratamentul medical de care să beneficieze.

124. Acest drept la informare a fost aplicat în ceea ce priveşte starea de sănătate reproductivă a femeii, a cărei cunoaştere este deosebit de importantă dacă femeile ar fi împuternicite să-şi păstreze integritatea corporală luând decizii de îngrijire a sănătăţii reproductive. Femeile însărcinate ar putea avea nevoie de accesul la testele prenatale pentru a obţine informaţii exacte despre propria lor stare de sănătate şi despre sănătatea fătului lor, în special dacă au existat alte indicaţii privind o malformaţie genetică. Testele genetice au fost adesea cea mai sigură metodă pentru detectarea defectelor genetice ale fătului.

125. Statele trebuie să permită persoanelor să ia decizii cu privire la sănătatea lor într-un mod activ şi informat. Testele genetice au fost o sursă importantă de informaţii cu privire la starea de sănătate a fătului. Obstrucţionarea accesului la testele necesare pentru luarea deciziilor privind sănătatea reproductivă a interferat cu luarea deciziilor privind sănătatea reproductivă. Fără informaţii despre starea fătului, dacă prezintă sau nu o malformaţie gravă, o femeie nu ar putea lua decizii cruciale privind tratamentul prenatal sau dacă să continue sau nu sarcina. Dacă într-o ţară este permis avortul în cazul unor defecte genetice ale fătului, femeile trebuie să aibă acces la testele genetice prenatale pentru a-şi exercita dreptul la avort legal.

126. Singurul mod în care statele au interferat cu dreptul unei femei de a decide cu privire la avortul legal era să facă aceste avorturi indisponibile în practică. Comitetul pentru Drepturile Omului şi-a exprimat grija cu privire la statele care au declarat că acordă femeilor acces la avortul legal, dar au permis continuarea practicilor care au interferat cu accesul actual la serviciile de avort.

127. Dacă un stat a permis furnizorilor să se opună conştient furnizării de servicii de sănătate, trebuie să se asigure că are alte proceduri adecvate pentru protejarea abilităţii femeilor de a-şi exercita în mod eficient drepturile prevăzute la art. 8 din convenţie, inclusiv dreptul la avort dacă este legal şi dreptul la informare în ceea priveşte starea lor de sănătate.

128. Consensul dintre Organismele de monitorizare a tratatelor ONU şi organizaţiile de sănătate era că dreptul unui furnizor de servicii de sănătate de a obiecta în mod conştient la furnizarea unor servicii de sănătate trebuie reglementat cu grijă astfel încât să nu refuze unei femei dreptul de a obţine aceste servicii care erau garantate de lege, în acest caz în temeiul art. 8 din Convenţia Europeană.

2. Programul de drept internaţional privind sănătatea reproductivă şi sexuală al Facultăţii de Drept, Universitatea Toronto

129. Protecţia vieţii prenatale era o valoare socială şi morală importantă pentru toate părţile contractante. Totuşi, trebuie întrebat dacă protejarea acestei valori era un motiv legitim pentru refuzul accesului femeilor la testele prenatale care le vor ajuta, mai mult decât medicii, să ia decizii informate privind urmarea sau nu a unui tratament.

130. S-a răspândit recunoaşterea regională şi internaţională a importanţei asigurării dreptului femeilor la accesul egal la sistemele de sănătate în general, şi accesul la diagnosticarea la timp în vederea tratamentului şi la avort legal.

131. Atunci când au existat standarde europene uniforme cu privire la accesul în timp util al femeilor la testele de diagnostic indicate de medici şi la tratamentul legal corespunzător, marja de apreciere a părţilor contractante s-a diminuat foarte mult.

132. Stereotipul că maternitatea este rolul şi destinul natural al femeii era discriminatoriu atunci când implica faptul că toate femeile trebuie tratate numai ca mame sau posibile mame, neţinându-se cont de nevoile lor individuale de a nu deveni mame în anumite momente ale vieţii lor. Atunci când părţile contractante au introdus acest stereotip în furnizarea serviciilor de asistenţă medicală, le-a dezavantajat pe femei. Stereotipurile discriminatorii au limitat abilitatea fiecărei femei de a lua decizii autonome cu privire la sănătatea şi viaţa sa privată şi de familie care ar putea intra în conflict cu rolul lor de mame sau viitoare mame.

133. Femeile nu ar trebui condiţionate de refuzul funcţionarilor publici de servicii medicale disponibile care ar putea diagnostica grave anomalii fetale dacă legea le permite alegerea pe cale privată de a pune capăt acestor sarcini.

134. În consecinţă, negarea injustă sau împiedicarea serviciilor de diagnosticare pe baza intenţiei exprese a femeii de a pune capăt unei sarcini era o interferenţă în viaţa sa privată. Suferinţa unei femei însărcinate era prea intimă şi personală pentru ca statul să mai insiste asupra propriei sale opinii despre rolul femeii, indiferent cat de dominantă a fost această opinie de-a lungul istoriei şi culturii noastre. Destinul femeii trebuie modelat în mare măsură de propria sa concepţie a imperativelor spirituale şi a locului său în societate.

135. Alegerile private ale femeilor privind crearea şi compunerea familiilor lor nu ar trebui să fie la dispoziţia specialiştilor şi a instituţiilor de îngrijire a sănătăţii care determină alocarea resurselor disponibile de îngrijire a sănătăţii sau care caută să promoveze norme specifice vieţii sexuale pe baza ideologiilor religioase sau culturale prin refuzul serviciilor de diagnostic disponibile pentru prevenirea unor rezultate pe care le dezaprobă.

136. Dreptul femeilor de control asupra propriului corp le-a afectat capacitatea de a servi familiilor lor, inclusiv copiilor pe care îi au în îngrijire şi adesea membrilor familiei mai în vârstă de care se îngrijesc. Crearea şi compunerea vieţii de familie a femeilor, inclusiv modul în care îşi proporţionau resursele de timp şi energie pentru copiii sănătoşi şi cei cu handicap şi pentru copii şi membrii familiei mai în vârstă era o problemă de importanţă personală şi emoţională.

137. A existat un larg consens că în administrarea sistemelor de sănătate părţile contractante erau obligate în mod pozitiv să asigure disponibilitatea rezonabilă a serviciilor de diagnostic pentru a permite pacienţilor să deţină informaţiile necesare în vederea luării deciziilor medicale semnificative pentru sănătatea şi bunăstarea familiei lor.

138. Acest principiu de luare a deciziilor libere şi informate se regăsea în coduri de etică medicală şi era reflectat în legi naţionale, hotărâri judecătoreşti ale părţilor contractante, norme legale internaţionale şi aplicarea lor, şi instrucţiuni internaţionale privind practica medicală.

139. Medicii îşi pot exercita autoritatea profesională de a trata pacientele femei mai degrabă după propriile lor credinţe şi stereotipuri bazate pe sex decât în funcţie de nevoile concrete ale acestor paciente. În cazul în care pacientele sunt tratate în moduri care nu au legătură cu nevoile lor medicale şi cu propriile lor priorităţi şi aspiraţii, ci mai degrabă cu propriile scopuri ale medicilor, avem de-a face cu o formă de tratament umilitor. Refuzul exercitării de către femei a autonomiei reproductive împiedicându-le accesul în timp util la testele prenatale de diagnostic ar putea, de asemenea, încălca art. 3. Orice continuare involuntară rezultată a unei sarcini care poate fi încetată legal şi naşterea unui copil cu anomalii grave ar constitui o formă de tratament inuman şi umilitor.

140. Părţile contractante trebuie să justifice vulnerabilităţile specifice sexului ale femeilor care solicită diagnostic genetic prenatal. Aceste femei aveau deja copiii lor pe care să-i crească. Aveau de-a face cu o decizie foarte stresantă, poate una din cele mai grele decizii din viaţa lor. Drept urmare, cereau consiliere fără jigniri care să le permită să reconsidere circumstanţele propriilor lor vieţi, valorile şi priorităţile personale, de obicei constrânse de timp.

141. Atunci când părţile contractante, reglementând sistemele de asistenţă medicală, au ajuns la femeile însărcinate, au înfruntat posibilitatea de a se naşte copii cu grave anomalii, cu mijloace indirecte sau obstructive de obţinere a informaţiilor sau tratamentelor, cu efectul refuzului oportunităţilor de a lua decizii la timp privind serviciile de avort legal, a fost încălcat art. 14 din convenţie coroborat cu art. 3.

142. Părţile contractante trebuie să respecte anumite instrucţiuni privind acordarea diagnosticului genetic prenatal. Aceste instrucţiuni trebuie să includă principiul etic de a avea în vedere în primul rând bunăstarea pacientului şi de a asigura implementarea acestuia, indiferent de sexul pacientului.

3. Federaţia Internaţională de Ginecologie şi Obstetrică

143. Federaţia Internaţională de Ginecologie şi Obstetrică (FIGO) a declarat că ar fi util Curţii să cunoască constatările şi recomandările Federaţiei şi ale Comisiei sale de Etică cu privire la accesul femeilor la testele prenatale prescrise medical, la exercitarea alegerii reproductive şi la exercitarea de către medici a drepturilor la obiecţia de conştiinţă într-un mod care să respecte legal convingerile pe motive de conştiinţă ale colegilor lor şi ale pacienţilor. Comitetul de Etică al FIGO a recunoscut că este posibil ca unii medici să prezinte mai degrabă un diagnostic fals sau motive clinice pentru care refuză să acorde pacienţilor îngrijirea indicată cu care ei nu sunt de acord decât „să facă o notificare publică privind serviciile profesionale pe care refuză să le acorde”.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

1. Argumentele părţilor

144. Guvernul a declarat că reclamanta nu a primit, cu nicio ocazie, vreun tratament care să ducă la nerespectarea art. 3 din Convenţie. Se poate ca reclamanta să fi simţit un anume stres sau disconfort, dar tratamentul pe care l-a reclamat nu s-a apropiat suficient de mult de pragul gravităţii astfel încât să intre sub incidenţa acestei dispoziţii. Chiar presupunând că discuţiile reclamantei cu anumiţi medici au fost stresante şi neplăcute sau că medicii şi-au exprimat părerile într-un mod grosolan şi nepoliticos, astfel cum pare să considere reclamanta, nu a rezultat nicio nerespectare a art. 3.

În măsura în care reclamanta era de părere că medicii au tratat-o într-un mod dispreţuitor şi cu desconsiderare, criticând-o în mod repetat pe ea şi eforturile ei de a obţine acces la testele prenatale şi pentru faptul că s-a gândit la încetarea sarcinii, Guvernul a argumentat că nimic din faptele cauzei nu sugera vreo conduită contrară art. 3 din convenţie. Acuzaţiile reclamantei de neacordare intenţionată a tratamentului necesar nu avea nicio bază în faptele cauzei.

Guvernul a respins presupunerea că tratamentul inuman şi umilitor ar putea rezulta din nereuşita statului de a promulga ceea ce reclamanta a perceput ca fiind legislaţia corespunzătoare.

145. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 din Convenţie, că a fost supusă unui tratament inuman şi umilitor din cauza nereuşitei medicilor de a-i acorda tratamentul medical necesar sub forma testelor prenatale la timp pentru a-i permite să ia decizia de a continua sau nu sarcina în termenul prevăzut de legea din 1993. De asemenea, s-a plâns de faptul că medicii au tratat-o într-un mod dispreţuitor şi cu desconsiderare, criticând-o în mod repetat pe ea şi eforturile ei de a obţine acces la testele prenatale şi pentru faptul că s-a gândit la încetarea sarcinii ca o posibilă soluţie la situaţia critică în care se afla.

146. Reclamanta a declarat că refuzul repetat şi intenţionat de îngrijire medicală în timp util a avut ca scop împiedicarea ei de a recurge la un avort legal. Modul în care a fost tratată de personalul medical, incluzând dar nelimitându-se la remarcile umilitoare despre solicitarea ei de informaţii şi teste medicale pe care era îndreptăţită legal să le primească, reţinerea sa inutilă zile întregi în spitalul din Cracovia fără nicio explicaţie, numai pentru realizarea unor teste simple fără legătură cu testele genetice, şi absenţa testelor genetice în multe zone ale ţării, după cum statul admite, au fost umilitoare şi degradante şi au avut un impact continuu asupra vieţii reclamantei.

147. Reclamanta a argumentat, de asemenea, că presiunea a fost şi mai mare deoarece era conştientă că dacă malformaţia este destul gravă urma să ceară realizarea unui avort legal, dar nu putea face asta decât în termenele permise de lege. Şi soţul ei era de acord cu avortul legal în cazul unei malformaţii a fătului. Ştia că nu putea obţine avortul, că se va confrunta cu creşterea unui copil ce va prezenta o malformaţie pe tot parcursul vieţii. Aceste circumstanţe i-au cauzat mult stres şi agitaţie. Medicii cunoşteau restricţiile de timp şi dorinţa ei de a înceta sarcina, dar au manipulat-o şi amânat-o, în ciuda faptului evident că încetarea sarcinii era mai periculoasă decât dacă ar fi fost făcută mai devreme. Mai mult, atitudinea dispreţuitoare a dr.-lui S.B. faţă de reclamantă a fost clar arătată în interviul dat.

2. Motivarea Curţii

(a) Principii generale

148. Conform jurisprudenţei bine-stabilite a Curţii, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice şi/sau psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [a se vedea, printre multe alte autorităţi, Price împotriva Regatului Unit, no. 33394/96, pct. 24, CEDO 2001-VII; Kupczak împotriva Poloniei, nr. 2627/09, pct. 58, 25 ianuarie 2011; Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. ..., CEDO 2006‑IX].

149. Curtea a considerat „inuman” tratamentul respectiv deoarece, inter alia, fusese premeditat, aplicat timp de mai multe ore la rând şi a cauzat fie vătămare corporală concretă, fie suferinţă fizică şi mentală intensă [a se vedea Labita, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000‑IV].

150. Tratamentul a fost considerat „umilitor” când a generat victimelor sale sentimente de frică, angoasă şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Iwańczuk împotriva Poloniei, nr. 25196/94, pct. 51, 15 noiembrie 2001; Wiktorko împotriva Poloniei, nr. 14612/02, pct. 45, 31 martie 2009).

151. Deşi scopul acestui tratament este un factor ce trebuie luat în considerare, în special dacă a avut intenţia de a umili sau înjosi victima, absenţa acestui scop nu duce în mod inevitabil la constatarea că nu a existat nicio nerespectare a art. 3. De exemplu, Curtea a găsit nerespectări ale acelei dispoziţii în multe cazuri în care autorităţile au avut de-a face cu cereri de furnizare a informaţiilor de importanţă crucială pentru reclamanţi, de exemplu cu privire la reşedinţa şi sitauţia rudelor dispărute, dezvăluind un dispreţ aspru faţă de vulnerabilitatea şi durerea lor (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Kukayev împotriva Rusiei, nr. 29361/02, pct. 102‑106; 15 noiembrie 2007; Takhayeva şi Alţii împotriva Rusiei, nr. 23286/04, pct. 102-104, 18 septembrie 2008).

152. Mai mult, nu se poate exclude faptul că actele şi omiterile autorităţilor în domeniul politicii de îngrijire a sănătăţii îşi pot angaja, în anumite circumstanţe, responsabilitatea prevăzută la art. 3 din cauza nereuşitei lor de a acorda tratamentul medical adecvat [a se vedea, de exemplu, Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V].

(b) Aplicarea principiilor la circumstanţele cauzei

153. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă că rezultatele ecografiei cu ultrasunete făcută în cea de-a 18-a săptămână de sarcină au confirmat probabilitatea ca fătul să prezinte o malformaţie neidentificată (a se vedea pct. 9 de mai sus). În urma acelei ecografii, reclamanta s-a temut ca fătul să nu prezinte o anomalie genetică şi, în lumina rezultatelor unor ecografii ulterioare, nu putem spune că temerile ei au fost fără temei. Aceasta a încercat, în repetate rânduri şi cu perseverenţă, prin numeroase vizite la medici şi prin cereri şi plângeri făcute în scris, să obţină accesul la testele genetice care i-ar fi furnizat informaţii care să-i confirme sau infirme temerile; fără folos. Săptămâni întregi a fost lăsată să creadă că va face testele necesare. A fost trimisă în repetate rânduri la diverşi medici, clinici şi spitale departe de domiciliul ei şi a fost chiar şi internată în spital câteva zile fără niciun scop clar (a se vedea pct. 20 de mai sus). Curtea constată că decizia dacă reclamanta să aibă sau nu acces la testele genetice, recomandată de medici în lumina constatărilor celei de-a doua ecografii cu ultrasunete, a fost umbrită de amânarea, confuzia şi lipsa unor sfaturi şi informaţii adecvate pentru reclamantă.

În sfârşit, numai urmând sfatul profesorului K.Sz., singurul medic care a înţeles situaţia în care se afla, reclamanta a fost primită în spitalul din Łódź printr-un subterfugiu. Ea s-a prezentat la acel spital declarându-se un pacient cu o urgenţă şi, în cele din urmă, a făcut testele în cea de-a 23-a săptămână de sarcină, la 26 martie 2002. Reclamanta a obţinut rezultatele la 9 aprilie 2002, două săptămâni mai târziu.

154. Curtea notează că nu s-a discutat despre faptul că era posibil numai prin realizarea testelor genetice să se stabilească, obiectiv şi în modul dictat de ştiinţa şi tehnologia medicală modernă, dacă diagnosticul iniţial era corect. Într-adevăr, acest lucru nu a fost niciodată contestat nici de Guvern în procedura în faţa Curţii, nici de acuzaţi în procedura civilă internă.

155. Curtea notează, de asemenea, că nu s-a argumentat, să nu mai vorbim, faptul că la vremea respectivă testele genetice ca atare nu erau disponibile din cauza lipsei de echipament, de expertiză medicală sau finanţare. Cu nicio ocazie nu i s-a spus reclamantei că era imposibil să i se facă testele pentru vreun motiv tehnic sau material.

156. In acest sens, Curtea nu poate decât să noteze că legea din 1993 prin care se stabilesc condiţiile ce permit încetarea sarcinii prevede în mod expres şi fără echivoc, şi la momentul relevant, obligaţia statului de a asigura accesul liber la informaţii şi teste prenatale. Art. 2 litera (a) din această lege a impus această obligaţie statului şi administraţiei locale în special în cazurile suspecte de anomalii genetice sau probleme de dezvoltare. Această obligaţie acoperea toate cazurile în care apărea această suspiciune cu privire la o sarcină, nefăcându-se nicio distincţie în lege pe baza gravităţii anomaliei suspectate (a se vedea pct. 66 de mai sus).

157. Curtea observă, de asemenea, că Legea privind exercitarea profesiei medicale prevedea clar la timpul respectiv o obligaţie generală a medicilor de a acorda pacienţilor informaţii clare despre starea lor, diagnosticul, metodele propuse şi posibile de diagnostic şi terapeutice, consecinţele previzibile ale unei decizii de a apela la ele sau nu, posibilele rezultate ale terapiei şi pronosticul (a se vedea pct. 74 de mai sus). De asemenea, Legea privind instituţiile medicale, aplicabilă la vremea respectivă, prevedea dreptul pacienţilor de a obţine informaţii clare despre sănătatea lor (a se vedea pct. 72 de mai sus). Prin urmare, existau la vremea respectivă o serie de dispoziţii legale precise în vigoare care prevedeau obligaţiile pozitive ale statului faţă de femeile însărcinate cu privire la accesul lor la informaţii despre sănătatea lor şi cea a fătului.

158. Totuşi, nu există nici un indiciu că obligaţiile legale ale statului şi ale personalului medical privind drepturile pacientei reclamantă au fost luate în considerare de persoanele şi instituţiile care se ocupă de cererile reclamantei de a avea acces la testele genetice.

159. Curtea notează că reclamanta se afla într-o situaţie de mare vulnerabilitate. Asemenea oricărei alte femei însărcinate în situaţia ei, era foarte supărată din cauza informaţiilor că fătul ar putea prezenta o malformaţie. Prin urmare, era normal să vrea să obţină cât mai multe informaţii cu putinţă pentru a afla dacă diagnosticul iniţial era corect, şi dacă era aşa, care era anomalia exactă. De asemenea, voia să afle ce opţiunea avea la dispoziţie. În urma amânării de către medicii specialişti descrisă anterior, a trebuit să îndure săptămâni întregi de incertitudine dureroasă privind starea de sănătate a fătului, a ei şi viitorul familiei ei şi gândul ca va creşte un copil cu o afecţiune incurabilă. A suferit o angoasă acută când a trebuit să se gândească la modul în care va fi ea şi familia ei în stare să asigure acestui copil bunăstarea, fericirea şi îngrijirea medicală potrivită pe termen lung. Grijile ei nu au fost recunoscute şi abordate cum trebuie de medicii care s-au ocupau de cazul ei. Curtea subliniată faptul că au trecut şase săptămâni de la 20 februarie 2002, când prima ecografie cu ultrasunete a generat, pentru prima dată, suspiciunea despre starea de sănătate a fătului, şi 9 aprilie 2002, când reclamanta a obţinut în cele din urmă informaţiile pe care le căuta, confirmate de testele genetice. Nu a fost deloc luat în seamă aspectul temporal al situaţiei critice a reclamantei. Aceasta a obţinut rezultatele testelor când era deja prea târziu pentru a lua o decizie informată dacă să continue sarcina sau să recurgă la avort legal pentru că termenul prevăzut la art. 4 litera (a) de la alin. 2 expirase deja.

160. De asemenea, Curtea este de părere că se poate spune că suferinţa reclamantei, atât înainte cât şi după primirea rezultatelor testelor, a fost agravată de faptul că serviciile de diagnostic pe care le-a cerut din timp erau întotdeauna disponibile şi că avea dreptul în temeiul legii interne să se folosească de ele.

Există marele regret că reclamanta a fost atât de meschin tratată de medicii care s-au ocupat de cazul ei. Curtea nu poate decât să fie de acord cu opinia Curţii Supreme poloneze conform căreia reclamanta a fost umilită (a se vedea pct. 54 de mai sus).

161. Curtea este de părere că suferinţa reclamantei a atins pragul minim de gravitate prevăzut la art. 3 din Convenţie.

162. Prin urmare, Curtea concluzionează nerespectarea acelei dispoziţii.

C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

1. Argumentele părţilor

(a) Guvernul

163. Guvernul a declarat că sarcina şi întreruperea ei nu se referă, în principiu, numai la sfera vieţii private a mamei. Atunci când o femeie rămâne însărcinată, viaţa ei privată devine strâns legată de fătul aflat în dezvoltare. Nu poate exista nicio îndoială că anumite interese care au legătură cu sarcina erau protejate de lege (Com. Eur. DR, Brüggemann şi Scheuten împotriva Germaniei, Raportul din 12 iulie 1977, DR 10, p. 100). Legea poloneză proteja fătul uman în acelaşi mod ca şi viaţa mamei şi a permis, prin urmare, încetarea sarcinii numai în circumstanţele descrie în legea din 1993. Guvernul a fost de părere că în cazul reclamantei nu au fost îndeplinite condiţiile încetării legale a sarcinii.

164. Guvernul a argumentat că în cazul reclamantei Curtea nu trebuie să pună accentul numai pe întrebarea dacă reclamanta a fost privată sau nu de dreptul ei de a primi consiliere genetică. A subliniat faptul că, în cele din urmă, reclamanta a obţinut acces la testele genetice prenatale, după cum a cerut.

165. Dacă reclamanta era de părere că în urma amânării accesului la testele genetice a fost privată de posibilitatea de a înceta sarcina, atunci s-a pus problema dacă, în cazul ei, o astfel de posibilitate a existat într-adevăr în temeiul legii. Totuşi, acest lucru nu se putea determina cu claritatea necesară, deoarece la vremea respectivă nu exista în Polonia un acord cu privire la declararea sindromului Turner ca o malformaţie destul de gravă în sensul legii din 1993 pentru justificarea unui avort legal.

Mai mult, opinia expertului medical pregătită în scopul investigaţiei penale a indicat că sindromul Turner nu s-a calificat ca fiind o stare gravă sau care i-ar pune viaţa în pericol. Prin urmare, medicii implicaţi în cazul reclamantei nu au putut emite un certificat care să autorizeze încetarea sarcinii.

În măsura în care reclamanta părea să sugereze faptul că o altă malformaţie fetală – sindromul Edwards – a fost suspectată, dosarul său medical nu arăta acest lucru. În orice caz, dacă reclamanta s-a bazat în primul rând pe ceea ce i s-a părut a fi dreptul său la avort pe motivul malformaţiei fetale, Guvernul a fost de părere acest drept nu putea deriva din obligaţia pozitivă a statului pentru a garanta îngrijirea medicală adecvată. Mai mult, conform declaraţiei Guvernului, orice examinare genetică a fătului trebuia realizată atunci înainte de cea de-a 22-a săptămână de sarcină.

166. Guvernul a declarat, de asemenea, că nu era de acord cu raţionamentul Curţii în hotărârea din cauza Tysiąc împotriva Poloniei, cu privire la posibila ameninţare la sănătatea femeii însărcinate cauzată de sarcină şi de refuzul de a o înceta. Totuşi, chiar dacă prezenta cauză ar urma să fie evaluată din punctul de vedere al principiilor dezvoltate în această hotărâre, niciun sprijin nu ar putea fi găsit aici pentru poziţia reclamantei. Problema încetării voluntare a sarcinii din motive eugenice, în prezenta cauză, nu ar putea fi derivată din obligaţiile pozitive ale statului de a acorda îngrijire medicală adecvată.

167. Dacă, pe de altă parte, reclamanta a considerat statul responsabil pentru întârzierea accesului ei la testele genetice, Guvernul a argumentat că ea singură a contribuit la acea întârziere pentru că a insistat să facă testele genetice într-un anumit spital, din Łódź, din afara regiunii de care aparţinea. Acest lucru a dus în mod inevitabil la prelungirea procedurilor relevante.

168. Guvernul a făcut de asemenea referire la dispoziţiile Ordinului Ministrului Sănătăţii din 22 ianuarie 1997 (a se vedea pct. 68 de mai sus), argumentând că prevedeau o procedură de reglementare a deciziilor privind accesul la avort. Acesta a declarat, de asemenea, că art. 37 din Legea profesiilor medicale din 1996 a făcut posibil ca un medic să ia decizia pentru un pacient în ceea ce priveşte oportunitatea unui avort revizuită de colegii săi. În această cauză, dr. S.B. i-a oferit reclamantei posibilitatea de a convoca un grup de medici care să-i examineze cazul, dar reclamanta a refuzat.

169. În cele din urmă, Guvernul a argumentat că reclamanta s-a folosit singură de posibilităţile procedurale prevăzute de legea administrativă. Instituţiile de sănătate publică trebuie considerate ca fiind subiecte de drept administrativ, conform dispoziţiilor Codului de procedură administrativă. În consecinţă, refuzul internării într-un spital cu scopul de a înceta voluntar sarcina a constituit o decizie administrativă a direcţiei spitalului şi, ca atare, a fost supusă procedurilor de supervizare administrativă prevăzute de acel cod.

(b) Reclamanta

170. Reclamanta a declarat că nereuşita autorităţilor publice de a implementa actele cu putere de lege şi normele de aplicare privind accesul la testele prenatale şi încetarea sarcinii în contextul art. 2 (2) (a) şi art. 4(a) din Legea din 1993, inclusiv lipsa unor proceduri care să se asigure dacă au fost îndeplinite condiţiile unui avort legal prevăzute la art. 4 (a), şi nereuşita de a implementa şi supraveghea legile privind practica obiecţiei de conştiinţă au dus la protecţia insuficientă a drepturilor ei garantate de Convenţie.

171. Legea din 1993 nu cuprindea nicio dispoziţie procedurală. Ordinul din 1997, la care face referire Guvernul, nu prevedea nici un cadru procedural deosebit pentru abordarea şi rezolvarea controverselor apărute în legătură cu disponibilitatea avortului legal. Art. 37 din Legea privind exercitarea profesiei de medic nu prevedea revizuirea deciziilor medicale, ci pur şi simplu le acorda medicilor opţiunea de a cere o a doua opinie. Nu prevedea un mecanism care putea fi invocat de pacient. În măsura în care Guvernul s-a bazat pe procedura administrativă, deciziile de diagnostic şi terapeutice nu erau decizii în sensul administrativ şi nu puteau fi contestate în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură administrativă.

172. Reclamanta a făcut, de asemenea, referire la Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei Nr. R (90)13 pentru statele membre privind screening-ul genetic prenatal, diagnosticul genetic prenatal şi consilierea genetică (a se vedea pct. 81 de mai sus). Aceasta prevedea că în cazul în care exista un risc crescut de deces din cauza unei anomalii genetice grave, accesul la serviciile de consiliere prenatală şi de diagnosticare ar trebui să fie disponibil imediat. Mai mult, reclamanta a argumentat că multe state membre ale Consiliului Europei au inclus examinările prenatale în cadrul serviciilor obişnuite de obstetrică. Dacă o ecografie cu ultrasunete a indicat posibilitatea ca un făt să prezinte o anomalie genetică, consilierea şi examinarea genetică au fost puse la dispoziţie conform instrucţiunilor detaliate adoptate prin legile statului. În prezenta cauză, totuşi, reclamanta nu a putut obţine accesul la timp la testele genetice, ceea ce contravenea clar principiilor aplicabile.

173. Reclamanta a declarat că încălcarea drepturilor ei îşi avea originea şi în practica nereglementată a obiecţiei de conştiinţă. Refuzul Spitalului Universitar din Cracovia de a furniza anumite servicii din motive de conştiinţă a constituit nereuşita de a asigura disponibilitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate reproductivă. Instituţiile de sănătate publică, fiind entităţi publice, aveau datoria de a furniza publicului servicii medicale legale. Statul avea datoria de a asigura că legile de reglementare a obiecţiei de conştiinţă erau completate de regulamentele sau orientările de implementare echilibrând dreptul personalului medical de a obiecta împotriva drepturilor pacientului de a obţine accesul la serviciile medicale legale.

174. Mai mult, reclamanta a subliniat că, în orice caz, nu ar trebui să li se permită furnizorilor de servicii medicale să se bazeze pe obiecţia de conştiinţă în ceea ce priveşte serviciile de diagnosticare. În prezenta cauză, medicii K.R. şi S.B. au refuzat efectiv să dea un diagnostic din cauza preocupării că reclamanta, obţinând rezultatele diagnosticului, să nu ceară încetarea sarcinii. Reclamanta a declarat că, în temeiul doctrinei medicale stabilite privind exprimarea consimţământului informat, pacienţii trebuie informaţi de toate riscurile şi alternativele la tratament pentru a lua o decizie liberă şi informată în interesul lor cel mai bun. Refuzul de a diagnostica o eventuală boală gravă pe baza faptului că diagnosticul ar putea duce ulterior la un act terapeutic cu care medicul respectiv nu este de acord din motive de conştiinţă era incompatibil cu însuşi conceptul de obiecţie de conştiinţă.

175. Reclamanta a susţinut că această confuzie era clar demonstrată şi de argumentul Guvernului cum că decizia de a acorda sau nu reclamantei accesul la testele genetice depindea de întrebarea dacă încetarea sarcinii era considerată sigură în circumstanţele ei şi, de asemenea, dacă erau respectate termenele pentru încetarea sarcinii prevăzute de Legea din 1993. Guvernul a spus, de asemenea, că orice examinare genetică a unui făt trebuie făcută înainte de cea de-a 22-a săptămână de sarcină (a se vedea pct. 164 de mai sus). Aceste declaraţii implicau clar existenţa în practica medicală din Polonia la vremea respectivă a unei concepţii greşite conform căreia toate femeile, inclusiv reclamanta, care cereau examinare genetică prenatală, o făceau numai în scopul încetării sarcinilor. Drept urmare, din cauza climatului politic referitor la avort, femeile nu puteau adesea obţine accesul la testele genetice prenatale.

176. Reclamantei i-a fost de asemenea refuzată îngrijirea medicală adecvată şi în timp util sub forma unor examinări genetice prenatale. Aceste teste ar fi făcut posibil să se stabilească dacă în cazul ei existau condiţii pentru o încetare legală a sarcinii în sensul legii din 1993. Această nerespectare a convenţiei a avut loc deoarece statul nu a reuşit să asigure un cadru legal care să reglementeze dezacordurile dintre o femeie însărcinată şi medici cu privire la nevoia de a face unele teste genetice prenatale sau de a înceta sarcina (a se vedea, în ultima privinţă, cauza Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 121). Nici nu exista o procedură disponibilă pentru revizuirea sau controlarea deciziilor luate de medici cu privire la cererea unei femei de încetare a sarcinii, chiar pentru motive de malformaţii ale fătului. Statul avea obligaţia pozitivă de a crea un mecanism legal de rezolvare a acestor cazuri, inclusiv acordarea unui termen precis în care trebuie luată o decizie. Totuşi, statul polonez nu şi-a îndeplinit această datorie.

Reclamanta a făcut referire în această privinţă şi la lipsa unor norme de aplicare adecvate şi neglijenţa în cazurile asemănătoare în care medicii sau instituţiile medicale publice au refuzat să furnizeze servicii medicale şi au invocat clauza de conştiinţă.

177. În temeiul legii aplicabile, pentru a fi legal, un avort din motive de anomalie a fătului trebuie făcut înainte ca fătul să devină viabil, care se credea că se petrece în mod normal în cea de-a 24-a săptămână de sarcină. În cazul reclamantei, absenţa unui cadru procedural adecvat a dus la amânare, cu rezultatul că în timpul sarcinii a suferit din cauza temerilor, angoasei şi incertitudinii. De asemenea, i s-a refuzat dreptul la un avort legal pe care îl avea în temeiul legii naţionale.

178. Aceasta a declarat în cele din urmă că a dat naştere unui copil cu o anomalie gravă care necesită îngrijire medicală toată viaţa. Drept urmare, viaţa ei şi cea a întregii ei familii au fost afectate în mod iremediabil şi negativ, nu numai din cauza suferinţei ei din cauza situaţiei fetiţei ei bolnave, dar şi din cauza necesităţii de a-i acorda îngrijire specială zilnică şi a-i organiza îngrijire medicală specializată regulată, ceea ce este costisitor şi relativ greu de obţinut în Polonia. Aceasta a declarat că atât creşterea cât şi educarea unui copil grav bolnav i-au distrus bunăstarea şi sănătatea mintală, precum şi pe cea a celorlalţi doi copii ai ei. Soţul ei a părăsit-o după naşterea acestui copil.

3. Motivarea Curţii

(a) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din convenţie

179.  Curtea observă mai întâi de toate că nu există discuţii între părţi că art. 8 se aplică circumstanţelor cauzei în măsura în care are legătură cu dreptul reclamantei la respectarea vieţii private.

180. Curtea reiterează că „viaţa privată” este un concept larg, cuprinzând, inter alia, dreptul la autonomie personală şi dezvoltare personală (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Bensaid împotriva Regatului Unit, nr. 44599/98, pct. 47, CEDO 2001-I). Curtea a susţinut că noţiunea de autonomie personală este un principiu important subliniind interpretarea garanţiilor sale (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002-III). Noţiunea de viaţă privată priveşte subiecte ca identificarea genului, orientarea sexuală şi viaţa sexuală (Dudgeon împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1981, Seria A nr. 45, pag. 18-19, pct. 41, şi Laskey, Jaggard şi Brown împotriva Regatului Unit, hotărârea din 19 februarie 1997, Culegere de Hotărâri şi Decizii 1997-I, p. 131, pct. 36), integritatea fizică şi psihologică a unei persoane (Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 107, CEDO 2007‑IV). Curtea a susţinut, de asemenea, că noţiunea de viaţă privată se aplică deciziilor de a avea sau a nu avea un copil sau de a deveni părinţi (Evans împotriva Regatului Unit [MC], nr. 6339/05, pct. 71, CEDO 2007‑IV).

181. Curtea a constatat anterior, citând jurisprudenţa fostei Comisii, că decizia unei femei însărcinate de a continua sau nu sarcina ţine de sfera vieţii private şi autonomiei. În consecinţă, şi legislaţia ce reglementează întreruperea sarcinii atinge sfera vieţii private, deoarece atunci când o femeie rămâne însărcinată viaţa ei privată devine strâns legată de fătul în dezvoltare (Com. Eur. DR, Bruggeman şi Scheuten împotriva Germaniei, citată anterior; Boso împotriva Italiei (dec.), nr. 50490/99, CEDO 2002‑VII; Vo împotriva Franţei [MC], nr. 53924/00, pct. 76, CEDO 2004‑VIII; Tysiąc, citat anterior, pct. 106-107; A, B şi C împotriva Irlandei [MC], nr. 25579/05, pct. 212, 16 decembrie 2010). De asemenea, rezultă clar din examinarea acestor cazuri că problema a fost întotdeauna stabilită prin cântărirea mai multor drepturi şi libertăţi, uneori contradictorii, pretinse de mamă sau tată reciproc sau în legătură cu fătul (Vo împotriva Franţei, citată anterior, pct. 82).

182. Curtea concluzionează că art. 8 din convenţie se aplică circumstanţelor cauzei.

(b) Principii generale

183. Scopul esenţial al art. 8 este de a proteja fiecare persoană împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice. Orice amestec prevăzut la art. 8 primul paragraf trebuie justificat în temeiul celui de-al doilea paragraf, în special ca fiind „în conformitate cu legea” şi „necesar într-o societate democratică” pentru unul sau mai multe scopuri legitime enumerate aici. Conform jurisprudenţei stabilite, noţiunea de necesitate implică faptul că amestecul corespunde unei nevoi sociale presante şi în special că este proporţional cu unul din scopurile legitime urmărite de autorităţi (a se vedea, printre alte autorităţi, hotărârea Olsson împotriva Suediei (Nr. 1), din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, pct. 67).

184. În plus, există obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii private. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri pentru a asigura respectarea vieţii private chiar în sfera relaţiilor dintre persoane, inclusiv prevedea unui cadru de reglementare a mecanismelor de adjudecare şi punere în aplicare protejând drepturile persoanelor şi implementarea, dacă este cazul, a unor măsuri specifice (a se vedea, printre alte autorităţi, X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, p. 11, pct. 23).

185. Curtea a constatat înainte că statele au obligaţia pozitivă de a asigura cetăţenilor lor dreptul la respectarea efectivă a integrităţii lor fizice şi psihice (Glass împotriva Regatului Unit, nr. 61827/00, pct. 74-83, CEDO 2004‑II; Sentges împotriva Ţărilor de Jos (dec.) nr. 27677/02, 8 iulie 2003; Pentiacova şi Alţii împotriva Moldovei (dec.), nr. 14462/03, CEDO 2005-...; Nitecki împotriva Poloniei (dec.), nr. 65653/01, 21 martie 2002; Odièvre împotriva Franţei [MC], citată anterior, pct. 42). În plus, aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri, inclusiv prevederea unor mijloacele eficiente şi accesibile de protecţie a dreptului la respectarea vieţii private (Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 33, Seria A nr. 32; McGinley şi Egan împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 101, Culegere de Hotărâri şi Decizii 1998‑III; şi Roche împotriva Regatului Unit [MC], nr. 32555/96, pct. 162, CEDO 2005‑X) inclusiv atât prevederea unui cadru de reglementare a unor mecanisme de soluţionare şi punere în aplicare a drepturilor persoanelor şi de implementare, dacă este cazul, a unor măsuri specifice în contextul avortului (Tysiąc împotriva Pooniei, citată anterior, pct. 110; A, B şi C împotriva Irlandei [MC], citată anterior, pct. 245).

186. Curtea a susţinut deja că problema privind momentul în care începe dreptul la viaţă intră în marja de apreciere a Curţii cum că statele ar trebui să se bucure în această sferă, în ciuda unei interpretări evolutive a convenţiei, de „un instrument de viaţă ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor din prezent” (a se vedea, printre multe alte autorităţi, E.B. împotriva Franţei [MC], nr. 43546/02, pct. 92, CEDO 2008-...). Motivele acelei concluzii sunt că problema acestei protecţii nu a fost rezolvată în majoritatea statelor contractante şi că nu există un consens european privind definiţia ştiinţifică şi juridică a începutului vieţii (Vo împotriva Franţei, citată anterior, pct. 82). Cu toate acestea, Curtea consideră că există într-adevăr un consens între marea majoritate a statelor contractante ale Consiliului Europei pentru permiterea avortului şi că majoritatea părţilor contractante au rezolvat în legislaţia lor drepturile conflictuale ale fătului şi mamei în favoarea unui acces mai mare la avort (a se vedea (A, B şi C împotriva Irlandei [MC], citată anterior, 16 decembrie 2010, pct. 235 şi 237).

Având în vedere că drepturile revendicate în numele fătului şi cele ale mamei sunt interconectate în mod indisolubil, marja de apreciere acordată protecţiei de către un stat a celor nenăscuţi se traduce în mod necesar într-o marjă de apreciere pentru acel stat cu privire la modul în care să echilibreze drepturile conflictuale ale mamei. În lipsa unei asemenea abordări comune privind începutul vieţii, examinarea unor soluţii legale naţionale astfel cum sunt aplicate circumstanţelor unor cazuri individuale de o importanţă deosebită şi pentru a estima dacă s-a menţinut un echilibru just între drepturile individuale şi interesul public (a se vedea, de asemenea, pentru o asemenea abordare, A, B, şi C citată anterior, pct. 214).

187. Mai mult, asemenea contextului obligaţiei negative, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre alte autorităţi, hotărârea Keegan împotriva Irlandei, din 26 mai 1994, Seria A nr. 290, pct. 49). În vreme ce o marjă largă de apreciere este acordată statului în privinţa circumstanţelor în care un avort va fi permis într-un anumit stat, o dată decizia luată cadrul juridic divizat în acest scop ar trebui „formulat în mod coerent astfel încât să permită diverselor interese legitime implicate să fie luate în considerare în mod corespunzător şi în conformitate cu obligaţiile rezultate din convenţie” (A, B şi C împotriva Irlandei [MC], citată anterior, pct. 249).

188.  Curtea notează declaraţia reclamantei conform căreia neacordarea accesului la timp la genetice testele prenatale a dus la un amestec în drepturile ei garantate la art. 8. Mai mult, Curtea a constatat că interzicerea încetării sarcinilor cerute din motive de sănătate şi/sau bunăstare a dus la o interferenţă în drepturile reclamantelor la respectarea vieţilor lor private (a se vedea A., B., şi C. împotriva Irlandei, citată anterior, pct. 216).

Totuşi, în prezenta cauză, Curtea se confruntă cu o combinaţie deosebită a unui drept general de acces la informaţii privind starea de sănătate cu dreptul de a decide referitor la continuarea sarcinii. Respectarea obligaţiei pozitive a statului de a asigura cetăţenilor dreptul la respectarea efectivă a integrităţii lor fizice şi psihică poate necesita, în schimb, adoptarea unor regulamente privind accesul la informaţie despre starea de sănătate a unei persoane (Guerra şi Aţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 60, Culegere 1998‑I; Roche împotriva Regatului Unit [MC], nr. 32555/96, pct. 155, CEDO 2005‑X; K.H. şi Aţii împotriva Slovaciei, nr. 32881/04, pct. 50-56, CEDO 2009‑... (extrase)]. Prin urmare, şi având în vedere că natura dreptului de a decide continuarea sarcinii nu este definitivă, Curtea este de părere că circumstanţele acestei cauze sunt examinate mai bine din punctul de vedere al obligaţiilor pozitive ale statului pârât ce rezultă din această prevedere a convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 108).

189. Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului conform acestei prevederi nu se pretează unei definiri precise. Principiile aplicabile sunt totuşi similare. Atât în context negativ cât şi pozitiv, trebuie avut în vedere echilibrul just ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei şi cele ale comunităţii; iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre alte autorităţi, Keegan împotriva Irlandei, din 26 mai 1994, Seria A nr. 290, p. 19, pct. 49; şi Różański împotriva Poloniei, nr. 55339/00, pct. 61, 18 mai 2006). În vreme ce regulamentele statului cu privire la avort au legătură cu echilibrarea tradiţională a interesului privat şi public – în cazul unui avort din motive terapeutice – trebuie evaluate şi împotriva obligaţiilor pozitive ale statului pentru a asigura integritatea fizică a viitoarelor mame (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 107).

190. Noţiunea de „respectare” nu este clară în special în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive: având în vedere diversitatea practicilor urmărite şi situaţiile obţinute în statele contractante, cerinţele noţiunii vor varia considerabil de la caz la caz. Cu toate acestea, în estimarea obligaţilor pozitive ale statului trebuie avut în vedere că statul de drept, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent în toate articolele convenţiei (a se vedea, de exemplu, Armonienė împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 38, 25 noiembrie 2008; Zehnalová şi Zehnal împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 38621/97, CEDO 2002-V). Respectarea cerinţelor impuse de statul de drept presupune că normele de drept intern trebuie să prevadă o măsură de protecţie juridică împotriva interferenţei arbitrare din partea autorităţilor publice în drepturile protejate de convenţie (a se vedea Malone împotriva Regatului Unit, din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 32, pct. 67; Segerstedt‑Wiberg şi Alţii împotriva Suediei, nr. 62332/00, pct. 76, CEDO 2006‑VII).

191. În cele din urmă, Curtea reiterează că în estimarea acestei cauze trebuie avut în vedere faptul că această Convenţie este destinată să garanteze nu drepturi care sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea hotărârea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 12-13, § 24). În vreme ce art. 8 nu conţine nicio cerinţă procedurală explicită, pentru exercitarea efectivă a drepturilor garantate de această prevedere este important ca procesul relevant de luare a deciziilor să fie corect şi să asigure respectarea corespunzătoare a intereselor protejate de aceasta. Ceea ce trebuie stabilit este dacă, date fiind împrejurările deosebite ale cauzei şi mai ales natura deciziilor ce trebuie luate, o persoană a fost implicată în procesul decizional, în ansamblul acestuia, într-o măsură suficientă pentru a-i asigura protecţia adecvată a intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea W. împotriva Regatului Unit, din 8 iulie 1987, Seria A nr. 121, pp. 28‑29, pct. 62 şi 64). Curtea a susţinut deja că în contextul accesului la avort o procedură relevantă ar trebui să asigure unei femei însărcinate cel puţin posibilitatea de a fi audiată în persoană şi de a i se lua în considerare părerile. Organismul sau persoana competentă trebuie, de asemenea, să prezinte motive în scris pentru această decizie (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 117).

(c) Respectarea art. 8 din Convenţie

192. La examinarea circumstanţelor prezentei cauze, Curtea nu poate să nu ţină seama de contextul său naţional general. Curtea notează că legea din 1993 precizează situaţiile în care este permis avortul. Un medic care întrerupe o sarcină cu încălcarea condiţiilor prevăzute de această lege este vinovat de o infracţiune care se pedepseşte cu până la trei ani de închisoare (a se vedea pct. 70 de mai sus).

193. Curtea a constatat deja că restricţiile juridice privind avortul în Polonia, coroborate cu riscul atragerii răspunderii penale în temeiul art. 156 pct. 1 C. pen. pot avea foarte bine şi un efect de intimidare asupra medicilor în luarea deciziei dacă condiţiile avortului legal sunt îndeplinite într-un anumit caz (a se vedea Tysiąc împotriva Polonei, nr. 5410/03, pct. 116, CEDO 2007‑IV). Curtea notează, de asemenea, că în circumstanţele prezentei cauze acest lucru a fost confirmat şi de faptul că avocatului spitalului T. i s-a cerut părerea cu privire la paşii ce trebuie urmaţi pentru a se asigura că au fost îndeplinite condiţiile legii din 1993 privind disponibilitatea avortului. Curtea este de părere că dispoziţiile de reglementare a disponibilităţii avortului legal trebuie formulate astfel încât să atenueze acest efect de răcire.

194. Curtea notează, de asemenea, că în cel de-al cincilea raport periodic către Comitetul ICCPR, relevant pentru estimarea circumstanţelor obţinute la timpul respectiv, Guvernul polonez a recunoscut, inter alia, că au existat unele deficienţe în modul în care legea din 1993 a fost pusă în aplicare (a se vedea pct. 84 de mai sus). Curtea notează, de asemenea, preocuparea exprimată de Comitetul cu privire la Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor în ceea ce priveşte accesul femeilor din Polonia la serviciile de sănătate reproductivă şi la avortul legal (a se vedea pct. 86 de mai sus).

195. Curtea notează că în hotărârea din cauza Tysiąc împotriva Poloniei, menţionată anterior, a subliniat importanţa garanţiilor procedurale în contextul implementării legii din 1993 în situaţiile în care o femeie însărcinată are motive obiective să se teamă că sarcina şi naşterea ar avea vreun impact negativ asupra sănătăţii ei. În acest caz, Curtea a susţinut că legislaţia poloneză nu conţine niciun mecanism procedural eficient capabil să stabilească dacă existau condiţii de obţinere a unui avort legal pe motivul pericolului pe care sarcina l-ar putea avea asupra sănătăţii mamei, sau să soluţioneze temerile legitime ale mamei (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 119 – 124, CEDO 2007‑IV).

196. Curtea discerne unele diferenţe între problemele din cauza Tysiąc împotriva Poloniei şi cele ce urmează să fie examinate în contextul prezentei cauze, dacă reclamanta a cerut în mod persistent dar fără succes accesul la testele genetice prenatale. Nu accesul la avort ca atare era problema principală, ci în special accesul la timp la un serviciu de diagnosticare medicală care să facă posibil, în schimb, să se stabilească dacă s-au întrunit sau nu condiţiile pentru un avort legal în situaţia reclamantei. Prin urmare, punctul de plecare pentru analiza Curţii este problema unui acces individual la informaţii despre ea sau sănătatea ei.

197. Se poate spune că dreptul de acces la asemenea informaţii care se încadrează în domeniul de aplicare a noţiunii de viaţă privată compromite, în opinia Curţii, pe de o parte, dreptul de a obţine informaţii disponibile despre propria stare de sănătate. Curtea consideră, de asemenea, că în timpul sarcinii starea şi sănătatea fătului constituie un element al sănătăţii femeii însărcinate (a se vedea Com. Eur. DO, Bruggeman şi Schouten împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 59, mutatis mutandis). Exercitarea efectivă a acestui drept este adesea decisivă pentru posibilitatea de exercitare a autonomiei personale, acoperită şi de art. 8 din convenţie (Pretty împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 61, CEDO 2002‑III) prin deciderea, pe baza acestor informaţii, cu privire la viitorul curs al evenimentelor relevant pentru calitatea vieţii individului (de exemplu, prin refuzul consimţământului pentru tratament medical sau prin solicitarea unei anumite forme de tratament).

Semnificaţia accesului la timp la informaţii cu privire la starea de sănătate a unei persoane se aplică cu o forţă deosebită situaţiilor în care au loc schimbări rapide ale stării de sănătate a persoanei respective şi capacitatea sa de a lua decizii relevante este astfel redusă. În aceeaşi ordine de idei, în contextul sarcinii, accesul efectiv la informaţiile relevante cu privire la starea de sănătate a mamei şi a fătului, dacă legislaţia permite avortul în anumite situaţii, este direct relevant pentru exercitarea autonomiei personale,

198. În prezenta cauză, problema esenţială era cu precizie aceea a accesului la procedurile medicale, care să permită reclamantei să obţină informaţii complete despre starea de sănătate a fătului.

În vreme ce convenţia nu garantează un asemenea drept la servicii gratuite de îngrijire medicală, într-un număr de cauze Curtea a susţinut că art. 8 este relevant pentru plângerile cu privire la insuficienta disponibilitate a serviciilor de asistenţă medicală (Nitecki împotriva Poloniei (dec.), citată anterior; Pentiacova şi alţii împotriva Moldovei (dec.), citată anterior). Prezenta cauză diferă de cauzele în care reclamanţii s-au plâns de refuzul sau dificultăţile de obţinere a accesului la unele servicii medicale din motive de finanţare sau disponibilitate insuficientă. Curtea a constatat deja că nu s-a argumentat, şi nici nu s-a indicat, că au existat motive obiective pentru care testele genetice nu au fost făcute imediat după apariţia suspiciunii cu privire la starea fătului, ci după o perioadă lungă de timp (a se vedea pct. 154 de mai sus). Dificultăţile pe care reclamanta le-a experimentat par să fi fost cauzate, în parte, de reticenţa din partea unor medici implicaţi de a da trimitere şi, de asemenea, de o anumită confuzie organizaţională şi administrativă din sistemul sanitar la vremea respectivă cu privire la procedura aplicabilă în cazurile pacienţilor care solicită servicii disponibile în afara regiunii lor acoperite de fondul de asigurări medicale şi modalităţile de decontare între regiuni a costurilor realizate pentru aceste servicii.

199. Curtea subliniază relevanţa informaţiilor pe care reclamanta a cerut să le obţină prin efectuarea testelor genetice pentru decizia privind continuarea sarcinii. Legea din 1993 permite efectuarea unui avort înainte ca fătul să fie capabil să supravieţuiască în afara corpului mamei dacă testele prenatale sau alte constatări medicale indică un risc ridicat ca fătul să fie afectat grav şi ireversibil sau să sufere de o anomalie incurabilă care-i pune viaţa în pericol. Prin urmare, accesul la informaţii complete şi viabile despre starea de sănătate a fătului nu este important numai pentru liniştea femeii însărcinate, ci este şi o condiţie esenţială pentru posibilitatea unui avort permis de lege.

200. În acest context, Curtea reiterează constatările făcute în cauza Tysiąc împotriva Poloniei că odată ce statul, acţionând în limitele marjei de apreciere menţionate anterior, adoptă normele legale ce permit avortul în anumite situaţii, nu trebuie să-şi structureze cadrul juridic într-un mod care ar limita posibilităţile reale de obţinere a acestuia. În mod deosebit, statul are obligaţia pozitivă de a crea un cadru procedural care să permită femeii însărcinate să-şi exercite dreptul de acces la un avort legal (Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 116 - 124, CEDO 2007‑IV). Cu alte cuvinte, dacă legea internă permite avortul în cazuri de malformaţie a fătului, trebuie să existe un cadru juridic şi procedural adecvat care să asigure că informaţiile relevante, complete şi viabile despre starea de sănătate a fătului sunt disponibile femeii însărcinate.

201. În prezenta cauză, Curtea reiterează că s-au scurs şase săptămâni de la data la care au apărut primele griji privind sănătatea fătului şi până la confirmarea lor prin efectuarea testelor genetice (a se vedea, de asemenea, pct. 152 de mai sus).

202. Curtea subliniază că nu este de datoria ei să chestioneze evaluarea clinică a medicilor (a se vedea Glass împotriva Regatului Unit, citată anterior). Prin urmare, nu Curtea trebuie să încerce să determine gravitatea afecţiunii fătului, suspectată de medici sau dacă s-ar fi putut considera că acea afecţiune suspectată acordă reclamantei dreptul la un avort legal prevăzut la art. 4 (a) din legea respectivă. În opinia Curţii, acest lucru este total irelevant pentru evaluarea cauzei la îndemână, dat fiind că obligaţia legală de a asigura accesul la testele genetice prenatale a reieşit din dispoziţiile legii din 1993 indiferent de natura şi gravitatea afecţiunii suspectate (a se vedea pct. 66 de mai sus).

203. Curtea observă că natura problemelor implicate în decizia unei femei de a înceta o sarcină este faptul că factorul temporal este de o importanţă critică. Procedurile trebuie aşadar să asigure că aceste decizii sunt luate la timp. Curtea este de părere că a existat destul timp pentru efectuarea testelor genetice între a 18-a săptămână de sarcină, când au apărut prima dată suspiciunile, şi a 22-a săptămână, când este general acceptat că fătul este capabil să supravieţuiască în afara corpului mamei şi se consideră a fi limita avortului legal. Curtea notează că respectiva Curte Supremă a criticat conduita medicilor implicaţi în cazul reclamantei şi amânarea arătată a deciziei de a da sau nu reclamantei trimitere pentru efectuarea testelor genetice. Această evaluare critică din partea celei mai înalte autorităţi judecătoreşti interne este cu siguranţă, în opinia Curţii, relevantă pentru întreaga evaluare a circumstanţelor cauzei.

204. Prin urmare, reclamanta nu a putut obţine un diagnostic al stării de sănătate a fătului, stabilit cu certitudinea necesară, prin efectuarea testelor genetice în termenul limită pentru ca avortul să rămână o opţiune legală pentru ea.

205. În măsura în care Guvernul a argumentat că în prezenta cauză accesul la testele genetice era strâns legat, până la punctul identităţii, de accesul la avort (a se vedea pct. 112 de mai sus), Curtea observă că testele genetice prenatale servesc mai multor scopuri şi nu ar trebui identificate cu încurajarea femeilor însărcinate să ceară avort. În primul rând, ele pot pur şi simplu înlătura suspiciunea că fătul ar fi afectat de o anumită malformaţie; în al doilea rând, femeia însărcinată poate să aleagă foarte bine să ducă sarcina până la capăt şi să dea naştere copilului; în al treilea rând, în unele cazuri (deşi nu în cazul de faţă), diagnosticul prenatal al unei anomalii face posibilă începerea unui tratament prenatal; în al patrulea rând, chiar şi în cazul unui diagnostic negativ, îi acordă femeii şi familiei ei timp să se pregătească pentru naşterea unui copil ce prezintă o anomalie, în ceea ce priveşte consilierea şi învingerea stresului creat de acest diagnostic. Mai mult, Curtea subliniază că legea din 1993 prevede clar posibilitatea unui avort în cazul unor malformaţii. Nu se contestă faptul că unele din aceste malformaţii pot fi detectate numai prin efectuarea testelor genetice prenatale. Prin urmare, argumentul Guvernului nu a reuşit să convingă Curtea.

206. În măsura în care Guvernul a făcut referire în susţinerile sale la dreptul medicilor de a refuza unele servicii pe motiv de conştiinţă şi a făcut referire la art. 9 din convenţie, Curtea reiterează că cuvântul „practică” folosit în art. 9 § 1 nu denotă orice act sau formă de comportament motivat sau inspirat de o religie sau credinţă (a se vedea Pichon şi Sajous împotriva Franţei (dec.), nr. 49853/99, CEDO 2001-X). Pentru Curte, statele sunt obligate să organizeze sistemul serviciilor medicale în aşa fel încât să asigure că exercitarea efectivă a libertăţii de conştiinţă a medicilor în context profesional nu îi împiedică pe pacienţi să obţină acces la serviciile la care au dreptul conform legislaţiei aplicabile.

207. Curtea observă de asemenea că Guvernul a făcut referire la Ordinul Ministrului Sănătăţii din 22 ianuarie 1997 (a se vedea pct. 68 de mai sus), argumentând că prevedea o procedură de reglementare a deciziilor privind accesul la avort. Cu toate acestea, Curtea a susţinut deja că acest ordin nu prevedea niciun cadru procedural de abordare şi soluţionare a controverselor între pacienta însărcinată şi medicii ei sau chiar între medici cu privire la disponibilitatea avortului legal într-un anumit caz (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 121).

208. Curtea concluzionează că nu s-a demonstrat că legea poloneză, astfel cum este aplicată în cazul reclamantei, cuprindea vreun mecanism eficient care ar fi permis reclamantei să ceară acces la un serviciu de diagnosticare, decisiv pentru posibilitatea exercitării dreptului ei de a lua o decizie informată cu privire la cererea sau nu a unui avort.

209. În măsura în care Guvernul s-a bazat pe instrumente de drept civil ca fiind capabile să se ocupe de situaţia reclamantei, Curtea a susţinut deja, în contextul cauzei Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, că dispoziţiile de drept civil aplicate de instanţele poloneze nu au oferit reclamantei un instrument procedural prin care să-şi poată justifica dreptul la respectarea vieţii ei private. Calea de atac din dreptul civil avea doar un caracter retroactiv şi compensatoriu. Curtea a fost de părere că numai aceste măsuri retroactive nu erau suficiente să asigure protecţia adecvată a drepturilor personale ale unei femei însărcinate în contextul unei controverse cu privire la determinarea accesului la avortul legal şi a subliniat vulnerabilitatea poziţiei femeii în aceste circumstanţe (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 125, CEDO 2007‑IV). Dată fiind natura retroactivă a dreptului civil compensator, Curtea nu reuşeşte să găsească nici un motiv pentru care să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

Prin urmare, consideră că nu s-a demonstrat că legea poloneză cuprindea vreun mecanism eficient care să-i fi permis reclamantei să aibă acces la serviciile de diagnosticare disponibile şi să ia, în lumina rezultatelor lor, o decizie informată privind solicitarea unui avort sau nu.

210. În consecinţă, Curtea consideră că nici consultul medical nici opţiunile de litigii pe care s-a bazat Guvernul nu au constituit proceduri eficiente şi accesibile care i-ar fi permis reclamantei să-şi stabilească dreptul la un avort legal în Polonia. Incertitudinea generată de lipsa implementării legislative a art. 4 (a) 1.2 din Legea privind planificarea familială din 1993, şi în special de lipsa unor proceduri eficiente şi accesibile de stabilire a unui drept la avort în temeiul acelei prevederi, a dus la o discordanţă profundă între dreptul teoretic la avort legal în Polonia pentru motivele prevăzute de această prevedere şi realitatea implementării sale practice (Christine Goodwin împotriva Regatului Unit [MC], citat anterior, la pct. 77-78; şi S. H. şi Alţii împotriva Austriei, citată anterior, la pct. 74, mutatis mutandis; A, B şi C împotriva Irlandei [MC], nr. 25579/05, pct. 263-264, 16 decembrie 2010).

211. Având în vedere circumstanţele cauzei în întregime, nu putem spune prin urmare, că prin punerea în aplicare a procedurilor legale care face posibilă justificarea drepturilor acesteia, statul polonez şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de protecţie a dreptului reclamantei la respectarea vieţii ei private în contextul controversei dacă ar fi avut acces mai întâi la testele genetice prenatale şi abia apoi, la avort, în cazul în care reclamanta ar fi ales această opţiune.

212. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului privind litigiul civil ca fiind o cale de atac eficientă. Mai mult, Curtea, ţinând seama de circumstanţele cauzei văzute ca un întreg, a constatat deja insuficiente pronunţările instanţelor interne în acţiunea civilă pentru încălcările pretinse de reclamantă (a se vedea pct. 103-108 de mai sus). Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului conform căreia reclamanta şi-a pierdut statutul de victimă a încălcării art. 8 din convenţie.

213.  Curtea reiterează că implementarea eficientă a art. 4 (a) 1.2 din Legea privind planificarea familială din 1993 ar necesita asigurarea pentru femeile însărcinate a accesului la serviciile de diagnosticare care ar face posibilă confirmarea sau infirmarea unei suspiciuni cu privire la vreo afecţiune a fătului lor. Curtea a constatat deja că în prezenta cauză nu s-a stabilit că aceste servicii erau indisponibile. Mai mult, nu se poate considera, în opinia Curţii, că o implementare eficientă a dispoziţiilor legii din 1993 ar impune o povară semnificativă statului polonez având în vedere că ar echivala cu exercitarea dreptului la avort acordat deja în această lege în unele circumstanţe strict definite, inclusiv în anumite cazuri de malformaţie a fătului (A, B şi C împotriva Irlandei [MC], citată anterior, pct. 261, mutatis mutandi). Întrucât nu este obligaţia acestei Curţi de a indica modul cel mai potrivit în care statul să-şi îndeplinească obligaţiile pozitive (Airey împotriva Irlandei, pct. 26; citată anterior), Curtea notează că legislaţia din multe state contractante a prevăzut condiţiile de reglementare a accesului eficient la avortul legal şi a pus în aplicare diverse proceduri instituţionale şi procedurale de implementare (Tysiąc împotriva Poloniei, pct. 123).

214. Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive de a asigura reclamantei respectarea eficientă a vieţii ei private şi că a existat, prin urmare, o încălcare a art. 8 din Convenţie.

D. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie

215. Reclamanta s-a plâns că autorităţile poloneze nu au reuşit să creeze un mecanism legal care să-i fi permis contestarea deciziilor medicilor privind disponibilitatea şi accesul la testele prenatale la timp ceea ce a dus, de asemenea, la încălcarea art. 13 din Convenţie. Dacă ar fi existat un astfel de cadru, s-ar fi putut gândi dacă vrea să ducă sarcina până la capăt în condiţiile prevăzute de legea din 1993.

Art. 13 din Convenţie este redactat după cum urmează:

„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

216. Guvernul a susţinut că legea poloneză prevedea o procedură de reglementare a luării deciziilor medicale cu privire la avortul din motive medicale. Guvernul a făcut referire la legea din 1993 şi la Ordinul ministrului sănătăţii din 22 ianuarie 1997. De asemenea, a făcut referire la art. 37 din Legea privind profesia medicală din 1996. A argumentat că aceasta prevedea posibilitatea reanalizării unei decizii terapeutice luată de un specialist.

217. Reclamanta a susţinut că respectivul cadru legal polonez ce reglementează încetarea sarcinii s-a dovedit a fi neadecvat. Nu a reuşit să asigure protecţia procedurală rezonabilă în vederea apărării drepturilor ei garantate la art. 8 din convenţie.

218. Curtea observă că plângerea reclamantei cu privire la nereuşita statului de a realiza un cadru legal adecvat care să permită rezolvare litigiilor ivite în contextul unei stabiliri a accesului la serviciile de diagnosticare relevante pentru aplicarea legii din 1993, în măsura în care se permite avortul legal, se suprapune în esenţă cu problemele care au fost examinate în temeiul art. 8 din convenţie. Curtea a constatat încălcarea acestei dispoziţii din pricina nereuşitei statului de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive. Aceasta susţine că nu apare nicio chestiune distinctă în temeiul art. 13 din Convenţie (a se vedea Tysiąc împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 135).

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

219. Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

220. Reclamanta a solicitat despăgubiri de 9.000 euro pentru prejudiciul material. Această sumă reprezenta viitoarele cheltuieli medicale estimate pe care era obligată să le suporte din cauza stării de sănătate a fiicei ei. Aceasta şi-a estimat cheltuielile pentru tratamentul medical adecvat pe care fiica ei ar trebui să-l urmeze în viitor până la maturitate pe baza informaţiilor disponibile pe site-ul web al Asociaţiei Britanice de Sprijin al Sindromului Turner.

221. De asemenea, reclamanta a cerut Curţii să i se acorde reparaţia echitabilă pentru prejudiciul moral. Aceasta a făcut referire la hotărârea Curţii în cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr. 1513/03, 6 octombrie 2005. A susţinut, de asemenea, că nereuşita intenţionată de a furniza servicii medicale, tratamentul umilitor aplicat reclamantei de către medici şi lipsa protecţiei şi a despăgubirii eficiente din partea statului trebuie considerate ca fiind un factor agravant şi ce influenţează suma prejudiciului moral ce se va acorda în acest caz. A subliniat că a suferit şi încă mai trece prin durere, stres şi suferinţe care erau şi rămân legate cauzal de evenimentele reclamante în faţa Curţii. A cerut 65.000 euro pentru asta.

222. Guvernul a fost de părere că reclamanta nu a suferit prejudiciul material în suma pretinsă, care era pur speculativă şi exorbitantă.

223. Cât despre cererea reclamantei de despăgubiri pentru prejudiciu moral, Guvernul a susţinut că era excesivă şi că trebuie respinsă.

224.  Curtea observă că cererea reclamantei de despăgubiri pentru prejudiciu material se baza pe starea medicală a fiicei ei.

Curtea reiterează că a constatat încălcări ale convenţiei din cauza modului în care cererile reclamantei au fost soluţionate de personalul medical şi din cauza nereuşitei statului de a crea un mecanism procedural eficient prin care să se asigure accesul la serviciile de diagnosticare relevante pentru stabilirea condiţiilor de disponibilitate a avortului legal în temeiul legii poloneze. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins. Prin urmare, nu se acordă nicio despăgubire cu acest titlu.

225. Pe de altă parte, Curtea a constatat că reclamanta a avut parte de multă angoasă şi suferinţă, având în vedere temerile ei cu privire la situaţia familiei ei şi la înţelegerea modului în care ar putea face faţă creşterii unui copil posibil afectat de o boală pe tot parcursul vieţii şi i-ar putea asigura bunăstarea şi fericirea. Mai mult, reclamanta a fost umilită de lipsa sensibilităţii medicilor la situaţia ei. Curtea a constatat o încălcare a art. 3 şi 8 din convenţie. Având în vedere circumstanţele cauzei văzute în ansamblul ei şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 45.000 euro.

B. Cheltuieli de judecată

226. Reclamanta a cerut rambursarea cheltuielilor de judecată făcute în acţiunea internă şi în acţiunea în faţa Curţii. Reclamanta a desemnat doi avocaţi polonezi ca s-o reprezinte în faţa Curţii.

227. Reclamanta a cerut, referindu-se la facturile pe care aceştia le-au prezentat, 11.529 euro (cuprinzând 9.450 euro taxe plus TVA de 22%) ca onorariu pentru munca prestată de dna M. Gąsiorowska şi dna I. Kotiuk care au reprezentat-o pe reclamantă în acţiunea internă şi în faţa Curţii. Onorariile corespundeau celor 189 ore petrecute pentru pregătirea cauzei reclamantei în faţa instanţelor interne şi a cauzei în faţa Curţii la tariful de 50 euro pe oră.

Reclamanta a cerut, de asemenea, rambursarea costurilor de călătorie făcute pentru cauza civilă care a s-a ţinut în faţa instanţelor din Cracovia în valoare de 1.400 PLN şi 1.000 euro pentru facturile telefonice reprezentând convorbirile cu reclamanta în perioada 2005 – 2008.

228. Reclamanta a argumentat, de asemenea, că această cauză a ridicat probleme de drept complicate care au necesitat consultanţă de specialitate în in legea drepturilor reproductive. A cerut, prezentând facturi, 8.223,75 euro pentru plata muncii prestate de un expert al Centrului Drepturilor Reproductive, din New York. Onorariile au corespuns celor 85 ore petrecute pentru pregătirea cauzei reclamantei, la tariful de 150 dolari SUA pe oră, echivalentul sumei de 96,75 euro. Reclamanta a argumentat că s-a stabilit bine în jurisprudenţa Curţii că respectivele costuri ar putea fi făcute în mod rezonabil de mai mulţi avocaţi şi că avocaţii unui reclamant ar putea fi în jurisdicţii diferite (Kurt împotriva Turciei, din 25 mai 1998, Culegere de Hotărâri şi Decizii 1998‑III). Acest lucru a fost justificat de noutatea şi complexitatea problemelor implicate în cauza care era comparabilă cu cauza Tysiąc împotriva Poloniei, privind accesul la avortul legal în Polonia, care privea alte probleme juridice. A susţinut că implicarea unor avocaţi străini a avut anumite consecinţe. În Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit Curtea a declarat că „date fiind marile diferenţe din prezent dintre onorarii de la un stat contractant la altul, o abordare uniformă pe baza estimării onorariilor... nu pare a fi adecvată” (Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, din 13 iulie 1995, pct. 77, Seria A nr. 316‑B).

229. Guvernul a cerut Curţii să decidă asupra rambursării cheltuielilor de judecată numai în măsura în care acestea au fost făcute în mod necesar şi au fost în sumă rezonabilă. Guvernul a făcut referire la hotărârea Curţii din cauza Eckle împotriva Germaniei (Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 25, Seria A nr. 51).

230. Guvernul a susţinut, de asemenea, în ceea ce priveşte costurile de călătorie făcute de avocaţii reclamantei în 2005 şi suma pretinsă pentru convorbirile telefonice făcute în perioada 2004 - 2008, că reclamanta nu a reuşit să dovedească aceste costuri prezentând facturile sau documentele relevante.

231. De asemenea, a susţinut că reclamanta nu a reuşit să furnizeze Curţi informaţii cu privire la cele mai mici tarife aplicabile în Polonia. A fost de părere că în cauzele de mare importanţă pentru societate, cum este cel de faţă, avocaţii ar fi trebuit să urmeze bunele practici profesionale şi, prin urmare, fie au acţionat pro bono, fie şi-au redus onorariile în mod semnificativ. În general, Guvernul a fost de părere că sumele pretinse de reclamantă erau exorbitante şi nu puteau fi rambursate.

232. Guvernul a avut aceeaşi poziţie faţă de cererea privind cheltuielile făcute de Centrul pentru Drepturile Reproductive.

233. Curtea reiterează că numai cheltuielile de judecată constatate ca fiind făcute în mod necesar şi care sunt în valoare rezonabilă sunt recuperabile în temeiul art. 41 din convenţie [a se vedea, printre alte autorităţi, Nikolova împotriva Bulgariei (MC), nr. 31195/96, 25 martie 1999, pct. 79, şi Smith şi Grady împotriva Regatului Unit (reparaţie echitabilă), nr. 33985/96 şi 33986/96, pct. 28, CEDO 2000‑IX). În lumina documentelor prezentate, Curtea este mulţumită pentru că cheltuielile de judecată din prezenta cauză chiar au fost făcute.

234. Cât despre sume, Curtea subliniază mai întâi că a susţinut deja că folosirea mai multor avocaţi poate fi justificată uneori de importanţa problemelor ridicate într-o anumită cauză (a se vedea, printre multe alte autorităţi, hotărârea Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1) (fostul art. 50), din 6 noiembrie 1980, Seria A nr. 38, pct. 30). Curtea notează, în această privinţă, că problemele implicate în prezenta cauză au generat o dezbatere juridică continuă şi aprinsă în Polonia. Trebuie, de asemenea, notat în această privinţă deficitul jurisprudenţei relevante din instanţele poloneze şi lipsa unui consens stabilit în cercurile juridice cu privire la gradul şi sfera de protecţie de care ar trebui să se bucure drepturile reproductive în legea poloneză. Curtea este de părere că problemele convenţiei implicate în cauză erau, de asemenea, de o complexitate considerabilă.

235. În general, având în vedere atât aspectele naţionale, cât şi cele de juridice ale cauzei prevăzute de convenţie, Curtea este de părere că justificau faptul că s-a recurs la trei avocaţi, inclusiv un expert în problemele drepturilor reproductive. Cât priveşte tarifele pe oră pretinse, Curtea este de părere că sunt în conformitate cu practica internă din ambele jurisdicţii în care avocaţii care o reprezintă pe reclamantă profesează şi nu pot fi considerate excesive.

236. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte costurile pretinse de reclamantă, Curtea notează că nu s-au prezentat documente pentru a arăta că aceste costuri au fost într-adevăr făcute.

237. Curtea, pronunţându-se în mod echitabil şi având în vedere detaliile cererilor formulate, acordă reclamantei o sumă totală de 15.000 euro pentru cheltuieli de judecată, plus orice impozit aplicat acelei sumei ce poate fi încasat de la reclamantă.

C. Dobânzi moratorii

238. Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Uneşte în unanimitate cu fondul cauzei excepţiile preliminare ale Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi lipsa statutului de victimă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 şi declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte cu şase voturi la unu că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;

3. Hotărăşte cu şase voturi la unu că a fost încălcat art. 8 din Convenţie şi respinge cu şase voturi la unu excepţiile preliminare ale Guvernului menţionate anterior;

4. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să se examineze separat dacă a fost încălcat art. 13 din Convenţie;

5. Hotărăşte în unanimitate

(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în zloţi polonezi la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 45.000 EUR (patruzeci şi cinci de mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

6. Respinge în unanimitate cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 26 mai 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre.

(a) opinia parţial separată a domnului judecător Bratza;

(b) opinia parţial separată a domnului judecător De Gaetano.

N.B.
T.L.E.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR BRATZA

1. Sunt complet de acord cu concluzia majorităţii Camerei că drepturile reclamantei prevăzute la art. 8 din Convenţie au fost încălcate în prezenta cauză şi se pot subscrie în general la raţionamentul din hotărâre apelând la judecata Curţii în cauza Tysiąc împotriva Poloniei. În cauza Tysiąc Curtea a subliniat că acolo unde este permis avortul, de exemplu Polonia, pe motiv că sarcina ar pune în pericol viaţa sau sănătatea mamei, art. 8 prevedea că dreptul intern trebuie să asigure mecanisme procedurale eficiente capabile să determine dacă existau condiţii pentru obţinerea unui avort legal în situaţiile în care o femeie însărcinată avea motive temeinice să se teamă că sarcina sau naşterea ar avea vreun impact negativ grav asupra sănătăţii ei.

2. Există, după cum subliniază hotărârea, diferenţe semnificative între situaţia faptică din cauza Tysiąc şi cele din prezenta cauză. În primul rând, în prezenta cauză sarcina nu prezenta riscuri, ca în cauza Tysiąc, pentru viaţa sau sănătatea reclamantei, ci mai degrabă teama ca fătul să nu sufere de vreo anomalie ireversibilă. Grija principală şi imediată a reclamantei era să obţină un diagnostic medical exact al stării fătului, care ar fi făcut în schimb posibilă determinarea sau nu a condiţiilor unui avort legal aplicat în cazul reclamantei. Conform ecografiilor cu ultrasunete realizate în săptămânile 14 şi 18 de sarcină, fătul părea să aibă o malformaţie congenitală neidentificată. Testele genetice prin amniocenteză au fost recomandate pentru confirmarea sau informarea acestei suspiciuni şi pentru identificarea naturii şi gravităţii vreunui defect al fătului. În ciuda eforturilor ei persistente, reclamanta nu a reuşit să obţină testele genetice cerute decât în săptămâna a 23-a de sarcină şi, chiar şi atunci, a trebuit să aştepte încă două săptămâni până ce rezultatele testelor au arătat prezenţa sindromului Turner la făt, când era oricum prea târziu să mai facă un avort. Obiectul central al plângerii reclamantei în temeiul art. 8 din convenţie este chiar refuzul accesului imediat la un diagnostic medical de importanţă vitală pentru ea şi lipsa unui mecanism procedural care să asigure faptul că diagnosticul nu a fost împiedicat sau întârziat tocmai pentru a o priva de orice posibilă încetare legală a sarcinii.

3. Nu s-a contestat faptul că art. 8 se aplică în circumstanţele prezentei cauze. Guvernul s-a bizuit, totuşi, pe faptul că reclamanta a obţinut în cele din urmă accesul la o examinare genetică prenatală după cum a cerut şi că, după cum a confirmat examinarea, afecţiunea de care s-a constatat că suferă fătul nu se califica în nici un caz ca fiind o afecţiune gravă sau care să-i pună viaţa în pericol care i-ar fi dat acesteia dreptul să facă un avort legal. În opinia mea, asta înseamnă să ai un punct de vedere prea limitat despre plângerea reclamantei în temeiul acestui articol. Fie că testele prenatale au arătat sau nu că fătul avea o afecţiunea gravă sau serioasă sau suferea de o malformaţie incurabilă care îi pune viaţa în pericol în scopul legii din 1993, asigurarea accesului efectiv la informaţii exacte privind starea fătului este fără îndoială un element vital pentru sănătatea şi bunăstarea unei femei în timpul sarcinii şi face parte integrantă din viaţa ei privată protejată de articolul respectiv. Importanţa accesului prompt la asemenea informaţii este de asemenea consolidată într-un caz cum este cel de faţă, în care întârzierile în furnizarea informaţiilor restricţionează în mod grav abilitatea femeii respective de a lua o decizie informată dacă să întrerupă sau nu sarcina.

4. Pentru motivele prezentate în această hotărâre, consider că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura drepturile reclamantei prevăzute la art. 8 în această privinţă. Această neîndeplinire a fost, în opinia mea, agravată în acest caz de modul în care au tratat-o medicii şi specialiştii care au examinat-o, adică, după cum este descris în hotărâre, a fost „umbrită de amânare, confuzie şi lipsa unei bune consilieri”. Ceea ce i s-a părut probabil reclamantei ca fiind o încercare deliberată de a pune obstacole în calea aflării stării exacte a fătului şi astfel de a o priva de posibilitatea unui avort legal poate doar să se fi adăugat anxietăţii şi frustrării simţite de o persoană aflată într-o stare vulnerabilă.

5. Asupra acestei probleme nu sunt de acord cu majoritatea Camerei, care consideră tratarea reclamantei nici măcar un factor agravant în încălcarea art. 8, ci un factor generator al unei încălcări separate a art. 3 din convenţie. Acest lucru, în opinia mea, este pentru extinderea prea exagerată a domeniului de aplicare a acelui articol. Este adevărat medicii care s-au ocupat de cazul reclamantei, după descrierea din hotărâre, „au tratat-o meschin”. În fiecare clipă, eforturile ei repetate de a obţine testele genetice despre care i s-a spus că sunt necesare şi la care avea evident dreptul erau frustrate. De asemenea, este adevărat că Curtea Supremă a fost foarte critică cu modul în care cazul reclamantei a fost tratat, acordându-i despăgubiri pentru stresul, anxietatea şi umilirea pe care a trebuit să le îndure. Totuşi, este adevărat şi că pragul prevăzut la art. 3 este şi trebuie să rămână unul ridicat şi că tratamentul trebuie să atingă un nivel minim de gravitate, pentru a intra sub incidenţa articolului. Circumstanţele aceste cauze sunt, în opinia mea, mult îndepărtate de cele ale maltratării fizice sau mintale de către funcţionarii statului sau de condiţiile degradante de detenţie care au fost în mod tradiţional subiectul constatărilor unei încălcări a articolului. Pot accepta cu uşurinţă faptul că, în săptămânile în care a aşteptat un diagnostic exact, reclamanta a suferit de o intensă anxietate şi acest lucru poate să fi fost adăugat de ceea ce a părut a fi o atitudine nemiloasă şi obstructivă a medicilor. Cu toate acestea, nu consider că în toate circumstanţele cauzei reclamanta a fost supusă unui tratament degradant în sensul art. 3 din Convenţie. Hotărârea pare să facă o analogie în această privinţă cu cazurile unor dispariţii forţate, în care autorităţile responsabile ocolesc adevărul în mod sistematic sau furnizează informaţii false reclamanţilor despre reşedinţa şi soarta rudelor lor dispărute. Nu sunt convins că se poate face o analogie între acest tip de tratament, sau suferinţa şi stresul cauzat, şi acţiunile medicilor din acest caz, cauzate ca şi cum ar fi împiedicat-o pe reclamantă de la posibilitatea de a pune capăt sarcinii.

6. Concluzia mea cum că numai art. 8 a fost încălcat în prezenta cauză m-ar fi făcut să acord o sumă mai mică prin reparaţie echitabilă, în special pentru că reclamanta a primit despăgubiri la nivel intern. Totuşi, ca respect pentru opinia majorităţii cum că art. 3 a fost şi el încălcat, am votat în favoarea sumei acordată reclamantei.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR GAETANO

1. Regret că nu pot împărtăşi concluziile Curţii în întregime în acest caz. Am votat pentru constatarea unei încălcări a art. 3, dar nu pot împărtăşi punctul de vedere al majorităţii cu privire la constatarea unei încălcări a art. 8. În lumina acestui lucru, consider că suma prejudiciilor morale trebuia să fie mai mică. Totuşi, având în vedere că majoritatea au constatat încălcarea ambelor articole, atunci suma de 45.000 euro este corectă în fond, iar votul meu din dispozitivul hotărârii va fi înţeles sub rezerva acestei obiecţii.

2. Regret, de asemenea, că modul tărăgănat şi uneori complicat în care hotărârea a fost prezentată – cu încercarea de a include în ea orice fel de informaţie indiferent de gradul de relevanţă a acelei informaţii faţă de problema de bază (a se vedea, de exemplu, pct. 81 - 89 şi 122 – 143) – îl face pe cititor să piardă esenţialul. Într-adevăr, această cauză, ca şi Tysiaç (Tysiac împotriva Poloniei, nr. 5410/03, 20 martie 2007), a fost parţial prezentată de reclamantă, iar hotărârea aprobată de majoritatea a fost, de asemenea, elaborată în aşa fel încât ar fi fost un caz de „avort” sau un caz despre „dreptul” de a face avort. Nu este aşa. Legea poloneză permite unei femei să facă avort în circumstanţele strict definite la art. 4(a) din „legea din 1993” (a se vedea pct. 67 din hotărâre). Putem fi de acord sau nu cu această prevedere legală, dar Curtea nu poate face nimic în acest sens în cazul de faţă; şi, într-adevăr, acestei Curţi nu i s-a cerut să facă ceva în această privinţă. Curtea a fost solicitată să examineze dacă, din momentul în care a existat un indiciu că fătul reclamantei ar suferi de o anumită anomalie sau malformaţie, tratamentul primit de medicii profesionişti cu care a venit în contact i-a încălcat drepturile umane fundamentale protejate de convenţie.

3. În hotărârea din 11 iulie 2008, Curtea Supremă din Polonia (a se vedea pct. 52 – 54) a susţinut, în fond, că reclamanta, în calitate de pacient avea dreptul să obţină trimitere într-un mod adecvat şi eficient pentru testele genetice necesare astfel încât să poată deţine informaţiile necesare cât mai curând posibil cu privire la starea de sănătate a copilului ei nenăscut. La fel, respectiva instanţă a susţinut că nu au existat motive legale sau medicale pentru care să se facă automat o legătură între testele genetice şi accesul la avort prevăzut de legea din 1993. Faptele arată, totuşi, că reclamanta care, în calitate de mamă, trebuie văzută ca o persoană vulnerabilă cu privire la starea ei (indiferent dacă copilul din pântecele ei prezenta sau nu o anomalie), a fost supusă la ceea ce poate fi descris ca un şir de tergiversări constructive din partea medicilor respectivi, şi a fost plimbată dintr-un loc în altul timp de câteva săptămâni, probabil pentru că medicii implicaţi au suspectat că dacă rezultatele indicau vreo malformaţie a copilului nenăscut, va cere avort. Acum, dincolo de faptul că este foarte îndoielnic dacă se poate descrie un copil cu sindrom Turner ca fiind „grav bolnav” sau că „suferă de o anomalie incurabile care-i pune viaţa în pericol” în sensul art. 4(a) din legea din 1993[5], medicii respectivi au avut categoric dreptul, din motive de obiecţie de conştiinţă, să refuze să pună capăt vieţii unui copil nenăscut printr-un avort sau, chiar să refuze să trimită reclamanta să facă avort. Nu aveau în schimb dreptul să nu-i spună nimic şi să-i mărească stresul şi anxietatea în aşa măsură încât era gata să ceară avort - appel de détresse – chiar fără un diagnostic exact (a se vedea pct. 17 şi 30). În loc să acorde îngrijirea necesară şi, mai presus de orice, să sprijine părinţii care se înfruntau cu posibila naştere a unui copil cu handicap, sistemul se pricepea cum s-o împingă pe reclamantă să ia o măsură extremă – măsura pe care medicii încercau să o evite. În această măsură, concluziile Curţii de la pct. 159 – 161 sunt incontestabile.

4. Cazul putea şi trebuia să se oprească aici. Totuşi, majoritatea au ales să meargă pe calea Tysiaç. În Tysiaç, se va reaminti, femeia a solicitat efectuarea unui avort deoarece pretindea că altfel ar avea de suferit sănătatea – şi văzul ei. Curtea a constatat că, odată ce o femeie putea în anumite circumstanţe, în temeiul legislaţiei poloneze, să ceară încetarea sarcinii pentru a-şi păstra sănătatea, dacă i-a fost refuzată o trimitere din partea specialistului, trebuia să aibă loc o procedură în faţa unui organism independent competent să revizuiască acel refuz de a încetare a sarcinii şi de a reexamina probele relevante; o procedură în care femeia însărcinată putea fi audiată în persoană şi în care să fie date motivele scrise pentru decizie (Tysiaç, pct. 117). Din motive care nu îmi sunt destul de clare, Curtea ales în acest caz să examineze problema în temeiul art. 8 în loc de art. 6. Problema foarte limitată implicată în acest caz a fost accentuată în opinia separată a domnului judecător Bonello: „Decizia din acest caz are legătură cu o ţară care a făcut deja avortul legal disponibil în anumite situaţii. Curtea a fost solicitată numai să decidă dacă, în cazul unor opinii contradictorii ... privind îndeplinirea sau nu a condiţiilor pentru obţinerea unui avort legal, au fost instituite mecanisme eficiente capabile să soluţioneze problema. Votul meu pentru constatarea unei încălcări merge dincolo de asta.” Chiar şi în cazul de faţă, problema trebuie să fi fost examinată în temeiul art. 6 şi nu a art. 8.

5. În acest caz, nu s-a pus problema cântăririi vieţii copilului nenăscut cu sănătatea mamei. Luând în considerare art. 8 (după cum a susţinut Marea Cameră în A, B şi C împotriva Irlandei, nr. 25579/05, 16 decembrie 2010), Curtea face lucrurile să fie şi mai dificile pentru sine în privinţa problemei determinării începerii vieţii şi protecţiei copilului nenăscut de o prevedere „mai fundamentală” din convenţie, şi anume art. 2. În ciuda tuturor „interpretărilor dinamice” ale convenţiei adoptate de Curte, când a venit vorba de dreptul la viaţă al copilului nenăscut, Curtea a fost deosebit de laşă, doar cu referinţele superficiale la o formă de protecţie [a se vedea, de exemplu, Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98 13 februarie 2003, pct. 45], în majoritatea cazurilor Curtea preferând să evite problema [Vo împotriva Franţei (GC), nr. 53924/00, 8 iulie 2004, pct. 85] sau să invoce doctrina „marjei de apreciere” [ca în Boso împotriva Italiei (dec.) nr. 50490/99, 5 septembrie 2002]. Mai mult, Curtea, pare să nu acorde importanţa adecvată propunerii clare făcute de Comisie în raportul său din 12 iulie 1977 în cauza Brüggemann şi Scheuten împotriva Germaniei (Cererea nr. 6959/75) în sensul că „...nu se poate susţine că sarcina are legătură numai cu sfera vieţii private. Atunci când o femeie rămâne însărcinată, viaţa ei privată devine strâns legată de fătul aflat în dezvoltare” (pct. 59). Aşadar, continuăm să aruncăm în luptă art. 8, „zăpăcind şi mai rău lucrurile confuze”. La un capăt al spectrului, pedeapsa cu moartea a fost anulată; la celălalt capăt, dreptul la viaţă al copilului nenăscut este uitat.

[1]. Pentru testarea genetică prenatală trebuie efectuată amniocenteza şi stabilit cariotipul din lichidul amniotic. Cariotipul este un test de identificare a unor anomalii a cromozomilor sexuali asociaţi unei malformaţii sau boli.

[2]. Sindromul Turner: Sindromul Turner, o anomalie ce apare la 1 din 2.500 fetiţe, o boală genetică caracterizată prin absenţa celor doi cromozomi prezenţi la sexul feminin. Fetele cu această boală sunt de talie mai mică decât media şi sterile din cauza nedezvoltării ovarului. Alte probleme de sănătate ce pot apărea la persoanele cu sindrom Turner sunt afecţiuni renale şi cardiace, hipertensiune arterială, obezitate, diabet zaharat, cataractă, afecţiuni ale tiroidei şi artrită. Fetele cu sindrom Turner au de obicei o inteligenţă normală, dar pot avea dificultăţi de învăţare.  . Sindromul Edwards: O afecţiune cromozomială rară cauzată de prezenţa unei copii în plus a cromozomului 18, mai gravă decât sindromul Down. Cauzează retard mintal şi numeroase defecte fizice care duc adesea la mortalitate infantilă.

[3]. Prezentul raport este emis nemodificat, în conformitate cu dorinţa exprimată de Comisia pentru Drepturile Omului la cea de-a şaizeci şi şasea sesiune din iulie 1999.

[4]. 100.000 PLN la momentul respectiv. 

[5]. Referitor la nota de subsol nr. 2 de la pct. 16 trebuie, de asemenea, notat că majoritatea literaturii medicale de specialitate este de acord cu faptul că persoanele cu sindrom Turner pot avea o viaţă normală dacă este atent monitorizată de medic.

Full & Egal Universal Law Academy