CASE OF R.R. v. ROMANIA (No. 1) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a treia

CAUZA R.R. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 1)

(Cererea nr. 1188/05)

Hotărâre

Strasbourg

10 noiembrie 2009

Cerere de retrimitere în faţa Marii Camere în curs de soluţionare

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza R.R. împotriva României (nr. 1),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer,               Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 octombrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 1188/05 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul R.R. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 ianuarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamantul, care beneficiază de asistenţă juridică gratuită, este reprezentat de Diana-Elena Dragomir, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. În special, reclamantul pretindea o încălcare a art. 8 din Convenţie

4. Prin decizia din 12 februarie 2008, camera a declarat cererea parţial admisibilă.

5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus obiecţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament). După consultarea părţilor, camera a decis că nu era necesară organizarea unei şedinţe destinate examinării fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în 1972 şi locuieşte în Bucureşti.

1. Prima procedură referitoare la încredinţarea copilului A.K.R.

7. Prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 2000, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunţat divorţul reclamantului de soţia sa, D. J., din vina exclusivă a reclamantului. Prin aceeaşi hotărâre şi în absenţa vreunei opoziţii din partea reclamantului, instanţa a hotărât încredinţarea fiicei acestora, A.K.R., în vârstă de patru ani la momentul respectiv, lui D.J. Exercitarea drepturilor părinteşti era încredinţată, conform art. 43 C. fam., mamei sale, tatăl păstrând totuşi dreptul de a avea legături personale cu aceasta şi de a „veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională”.

2. Prima procedură referitoare la dreptul de vizitare al reclamantului

8. În 2000, reclamatul a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca, solicitând acordarea dreptului de vizitare şi de găzduire a fiicei sale minore.

9. Prin hotărârea definitivă din 12 iulie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Cluj a prevăzut, în favoarea reclamantului, un drept de vizitare şi de găzduire stabilit la un sfârşit de săptămână pe lună (de vineri, ora 17.00, până duminica, ora 22.00) şi la două săptămâni în timpul vacanţei de vară, precum şi trei zile cu ocazia sărbătorilor pascale şi Crăciun la fiecare doi ani.

3. A doua procedură referitoare la dreptul de vizitare al reclamantului

10. La 29 august 2002, reclamatul a introdus o acţiune în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca, solicitând modificarea programului de vizitare.

11. Prin hotărârea din 21 noiembrie 2002, judecătoria a admis cererea reclamantului şi a stabilit următorul program de vizitare: un sfârşit de săptămână la două săptămâni (de sâmbăta, ora 11.00, până duminica, ora 19.00), două săptămâni în timpul vacanţei şcolare de vară şi o săptămână în timpul vacanţei şcolare de iarnă, ziua de 1 iunie (Ziua copilului) şi o zi pentru petrecerea de Crăciun, pentru a participa la ceremoniile organizate de societatea comercială la care lucra reclamantul, şi două zile de Paşte şi Crăciun, la fiecare doi ani.

12. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2004, această ultimă instanţă a constatat perimarea apelului, din cauza pasivităţii lui D.J. Hotărârea a devenit executorie la 15 decembrie 2004, prin neintroducerea recursului.

4. A treia procedură referitoare la dreptul de vizitare al reclamantului

13. La 29 martie 2004, invocând în special art. 43, 97 şi 101 C. fam., reclamatul a introdus o nouă acţiune în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca, care viza îmbunătăţirea programului său de vizitare. În principal, acesta a solicitat prelungirea unei zile din dreptul său de găzduire pentru unul dintre sfârşiturile de săptămână de care beneficia deja (începând cu vineri ora 17.00, în loc de sâmbătă ora 11.00) şi autorizaţia de a călători cu fiica sa cel puţin o dată pe an. Ulterior, reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând prelungirea dreptului său de vizitare în timpul vacanţei de vară pentru ca părinţii săi să poată petrece zece zile cu nepoata lor.

14. La 28 aprilie 2004, D.J. a introdus o acţiune diferită, solicitând modificarea programului de vizitare al reclamantului. Invocând intenţia de a emigra în Statele Unite pentru a fi alături de noul său soţ, aceasta a solicitat instanţei reducerea programului de vizitare al reclamantului la trei săptămâni în timpul vacanţei şcolare de vară şi adoptarea unei hotărâri care să înlocuiască consimţământul reclamantului pentru deplasarea copilului în afara ţării.

15. La 6 mai 2004, D.J. şi-a reiterat pretenţiile în cadrul acţiunii introduse de reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenţionale.

16. La 24 mai 2004, Judecătoria Cluj-Napoca a conexat cele două acţiuni.

17. Prin hotărârea din 21 iunie 2004, instanţa a respins pretenţiile reclamantului. S-a considerat că orice părăsire a ţării de către reclamant împreună cu fiica sa i-ar cauza prejudicii acesteia din urmă, în special având în vedere faptul că trebuia deja să se deplaseze la domiciliul reclamantului pentru ca acesta din urmă să îşi poată exercita dreptul de vizitare şi de găzduire. În plus, această cerere fusese deja respinsă de instanţe în trecut şi, de atunci, relaţiile dintre reclamant şi fosta sa soţie s-au înrăutăţit, astfel încât prezenţa mamei era indispensabilă pentru copil. În ceea ce privea prelungirea programului de vizitare al reclamantului cu zece zile, instanţa a considerat că reclamantul nu a dovedit legături strânse între copil şi bunicii acesteia care ar fi putut justifica cererea. Pe de altă parte, întâlniri cu bunicii săi puteau fi organizate în timpul exercitării dreptului de vizitare al reclamantului.

De asemenea, judecătoria a subliniat faptul că reclamantul nu a putut dovedi existenţa unor circumstanţe noi, în raport cu procedura anterioară, circumstanţe care să justifice acordarea unor zile suplimentare de vizitare.

În schimb, instanţa a admis parţial pretenţiile lui D.J. Aceasta a micşorat dreptul de vizitare al reclamantului la trei săptămâni în timpul vacanţei şcolare de vară, în perioada 20 iulie - 11 august, în fiecare an, pentru ca D.J. şi fiica sa să poată pleca în Statele Unite. Aceasta a stabilit ca programul să devină executoriu la momentul plecării efective a copilului. În această privinţă, instanţa a constatat că mama copilului s-a căsătorit cu un cetăţean american şi că dorea să fie alături de acesta în Statele Unite, împreună cu fiica sa. Instanţa a considerat că deplasarea copilului nu semăna cu o adopţie internaţională deghizată, astfel cum susţinea reclamantul, şi că apartenenţa mamei la un cult religios recunoscut de lege, altul decât cultul ortodox, nu putea pune în pericol educaţia copilului. În plus, contactul cu alte culturi era benefic pentru copil, cu atât mai mult cu cât dreptul la libera circulaţie este garantat de Protocolul nr. 4 la Convenţie. În plus, instanţa a precizat că decizia nu s-a bazat deloc pe susţinerile mamei copilului privind orientarea sexuală a reclamantului, homosexual.

Cu toate acestea, instanţa a refuzat adoptarea unei hotărâri care să înlocuiască consimţământul reclamantului în ceea ce priveşte emigrarea copilului, după ce a constatat că legislaţia în vigoare la momentul respectiv nu impunea un astfel de consimţământ. Aceasta a făcut trimitere la art. 11 din O.G. nr. 65/1997 care permitea deplasarea copilului minor în străinătate dacă părintele care îl însoţea făcea proba încredinţării copilului, chiar fără consimţământul celuilalt părinte.

18. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinţe. Acesta a invocat dispoziţiile Constituţiei, Codului familiei, diverselor legi în materie de protecţia copilului şi de la art. 8, 9 şi 14 din Convenţie, de la art. 2 din Protocolul nr. 4, de la art. 5 din Protocolul nr. 7 şi de la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

19. Prin hotărârea din 23 martie 2005, Tribunalul Mureş a admis apelul reclamantului şi, în consecinţă, a respins acţiunea lui D.J. În schimb, acesta a refuzat să admită cererile reclamantului. Acesta a reţinut faptul că art. 97 C. fam. impunea principiul egalităţii părinţilor în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia le au faţă de copilul lor şi a subliniat că art. 98 aplica acest principiu, indicând faptul că măsurile privitoare la copil şi la bunurile sale se iau de către părinţi, de comun acord. În temeiul art. 43 C. fam., conform căruia părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează totuşi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, instanţa a considerat că noul program de vizitare stabilit de judecătorie făcea practic imposibilă exercitarea drepturilor părinteşti ale reclamantului. Acesta a considerat că programul de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 trebuia menţinut.

20. Reclamantul şi D.J. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

21. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2005, Curtea de Apel Târgu‑Mureş a admis recursul lui D.J., a anulat hotărârea Tribunalului Mureş şi a confirmat hotărârea Judecătoriei Cluj-Napoca. Aceasta a considerat că plecarea copilului în Statele Unite nu împiedica exercitarea drepturilor părinteşti ale reclamantului şi că acesta din urmă avea posibilitatea de a solicita aranjarea legăturilor sale personale cu fiica sa ţinând seama de deplasare. Programul de vizitare de trei săptămâni astfel stabilit devine efectiv la momentul plecării copilului din România.

22. În schimb, instanţa a respins cererea reclamantului privind modificarea programului de vizitare, considerând că circumstanţele care au justificat adoptarea programului de vizitare existent nu se modificaseră.

5. Prima plecare a copilului în Statele Unite

23. La 12 iulie 2004, după adoptarea hotărârii din 21 iunie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca prin care programul său de vizitare a fost redus la trei săptămâni pe an, reclamantul a trimis o scrisoare Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, solicitându-i să împiedice ieşirea fiicei sale din ţară. La 14 iulie 2004, inspectoratul l-a informat că, în conformitate cu O.G. nr. 65/1997, libertatea de circulaţie a copilului nu putea fi obstrucţionată în speţă.

24. La 3 decembrie 2004, după ce a obţinut un permis de reşedinţă permanentă pentru A.K.R., D.J. a plecat cu copilul în Statele Unite. Prin scrisoarea din 4 decembrie 2004, soţul lui D.J. l-a informat pe reclamant de plecare şi i-a precizat şi adresa poştală. De asemenea, acesta a menţionat faptul că copilul urma să fie şcolarizat într-o instituţie din Statele Unite.

25. La 6 decembrie 2004, reclamantul a sesizat Poliţia Cluj-Napoca cu privire la dispariţia fiicei sale. Prin scrisoarea din 17 decembrie 2004, poliţia l-a informat de faptul că copilul a părăsit ţara în mod legal, însoţit de mama sa, căreia i-a fost încredinţat. Prin scrisoarea din decembrie 2004, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră i-a comunicat reclamantului faptul că informaţiile referitoare la plecarea fiicei sale nu îi puteau fi transmise deoarece acest lucru ar fi reprezentat o încălcare a legii privind liberul acces la informaţii publice.

26. La 9 decembrie 2004, reclamantul a denunţat răpirea copilului său la Ministerul Justiţiei, la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi la Ministerul Afacerilor Externe. Acesta a invocat faptul că se afla în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile părinteşti şi programul de vizitare, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 şi le-a solicitat autorităţilor să efectueze diligenţele necesare pentru recuperarea fiicei sale.

27. Prin scrisoarea din 16 decembrie 2004, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie l-a informat pe reclamant că dispoziţiile legale în vigoare la momentul respectiv nu impuneau consimţământul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul pentru deplasarea acestuia. În schimb, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, făcea acest consimţământ obligatoriu.

28. La 15 decembrie 2004, invocând Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (denumită în continuare „Convenţia de la Haga”), reclamantul a informat Central Authority Office of Children’s Issues, autoritate însărcinată cu aplicarea Convenţiei de la Haga în Statele Unite, şi National Center for Missing and Exploited Children, organizaţie privată care oferă asistenţă autorităţilor naţionale din Statele Unite în aplicarea Convenţiei citate anterior, de deplasarea fiicei sale şi solicitând întoarcerea acesteia în România. Prin mai multe scrisori, reprezentanţii National Center for Missing and Exploited Children l-au informat pe reclamant că urmau să efectueze cercetări pentru localizarea fiicei sale pe teritoriul american, ţinând seama de faptul că aceasta nu a fost localizată la adresa de corespondenţă indicată în scrisoarea din 4 decembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 24) şi pentru identificarea unui avocat care să îl reprezinte în cadrul procedurilor privind aplicarea Convenţiei de la Haga. La 21 ianuarie 2005, în conformitate cu art. 15 din Convenţia de la Haga, cel de-al doilea organism american i-a solicitat reclamantului să prezinte certificatul emis de autorităţile române prin care se declarau ilicite deplasarea şi neînapoierea fiicei sale.

29. La 17 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat ministrului Justiţiei să îl susţină în demersurile sale pe lângă Ambasada Statelor Unite la Bucureşti în vederea anulării vizei de imigrant a fiicei sale, a transmiterii documentelor folosite pentru eliberarea vizei, a înapoierii fiicei sale şi a protejării dreptului său de vizitare şi de avea legături personale cu fiica sa. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat şi Ministerul Afacerilor Externe cu aceleaşi cereri.

30. Prin intermediul avocatului său, la 24 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei, autoritate centrală însărcinată cu punerea în aplicare a Convenţiei de la Haga în România, să aplice art. 3 din Convenţie şi să declare ilicite deplasarea fiicei sale în Statele Unite şi neînapoierea sa.

31. Prin scrisoarea din 4 februarie 2005, Ministerul Justiţiei a răspuns că, potrivit dispoziţiilor de la art. 15 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, instanţele trebuie să stabilească caracterul ilegal sau legal al deplasării şi neînapoierii copilului. În plus, acesta a refuzat să introducă o acţiune în instanţă în acest sens, considerând că art. 3 din Convenţia de la Haga nu se aplică în speţă, având în vedere că persoanei în cauză nu i se încredinţase copilul, ci avea doar dreptul de vizitare. Ministerul a menţionat că dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, garantat de art. 43 alin. (2) C. fam., nu mai are acelaşi conţinut după divorţ şi după încredinţarea copilului celuilalt părinte, ca în timpul căsătoriei. Acesta a subliniat că, potrivit doctrinei, părintele căruia nu i se încredinţează copilul nu beneficiază de dreptul de a veghea copilul, de a lua măsuri disciplinare în ceea ce îl priveşte sau de a stabili domiciliul acestuia. Prin urmare, acordul prealabil al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu este necesar pentru luarea măsurilor citate anterior. În cazul unui dezacord ulterior din partea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, persoana în cauză putea solicita instanţelor naţionale modificarea respectivelor măsuri, conform art. 44 C. fam.

În schimb, ministerul l-a informat pe reclamant că, în conformitate cu art. 5 şi 21 din Convenţia de la Haga, îl putea susţine în vederea protejării dreptului său de vizitare. Acesta l-a invitat pe reclamant să îi comunice dacă dorea să se prevaleze de dispoziţiile citate anterior.

De asemenea, Ministerul Justiţiei i-a răspuns că nu avea competenţă în ceea ce priveşte demersurile efectuate de reclamant pentru anularea vizei de imigrant pretins eliberată copilului său de către consulatul american sau obţinerea dosarului de imigraţie.

32. La 11 februarie 2005, nemulţumit de refuzul Ministerului Justiţiei, prin intermediul avocatului său, reclamantul a introdus o acţiune în faţa Tribunalului Bucureşti, reiterând cererea de declarare ca ilicite deplasarea în Statele Unite şi neînapoierea fiicei sale. Acesta şi-a întemeiat acţiunea pe art. 3, 15, 21 şi 29 din Convenţia de la Haga şi a solicitat reexaminarea cu celeritate a cauzei sale.

33. La 21 februarie 2005, prin intermediul avocatului său, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 369/2004, să depună o cerere în faţa instanţei competente pentru declararea ca ilicite deplasarea în Statele Unite şi neînapoierea fiicei sale. În aceeaşi zi, reclamantul a sesizat Direcţia Generală Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Cluj şi Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul primăriei cu aceeaşi chestiune. În replică, Direcţia Generală Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului l-a informat pe reclamant că serviciul social competent pentru soluţionarea cauzei era Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, ţinând seama de elementul său de extraneitate.

34. La 28 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti a amânat pronunţarea din cauza nelegalităţii procedurii de citare a lui D.J. în cadrul procedurii.

35. Prin încheierea din 14 martie 2005, tribunalul a stabilit intervenţia Ministerului Justiţiei în procedură. Prin aceeaşi decizie, la cererea lui D.J., instanţa a decis amânarea pronunţării astfel încât aceasta să îşi poată organiza apărarea.

36. La 7 aprilie 2005, instanţa a amânat pronunţarea la cererea reclamantului, care dorea să ia cunoştinţă de memoriul în apărare depus între timp de fosta sa soţie.

37. Prin hotărârea definitivă din 5 mai 2005, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi a declarat ilicite deplasarea copilului în Statele Unite şi neînapoierea sa, în temeiul art. 3 din Convenţia de la Haga. Acesta constată că deplasarea într-o ţară atât de îndepărtată împiedica exercitarea dreptului de vizitare al reclamantului, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 şi continuarea relaţiilor personale la care avea dreptul în temeiul art. 43 C. fam. În plus, instanţa a considerat că deplasarea contravenea interesului superior al copilului.

Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:

„Pentru a se putea pronunţa cu privire la caracterul ilicit al deplasării copilului minor A.K.R. în Statele Unite şi a menţinerii sale în afara teritoriului românesc, în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga, reamintim programul relaţiilor personale ale copilului cu tatăl său, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea definitivă nr. 11105 din 21 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi pe care D.J. trebuia să îl respecte: un sfârşit de săptămână la două săptămâni (de sâmbăta, ora 11.00, până duminica, ora 19.00), două săptămâni în timpul vacanţei şcolare de vară şi o săptămână în timpul vacanţei şcolare de iarnă, ziua de 1 iunie (Ziua copilului) şi o zi pentru petrecerea de Crăciun, pentru a participa la serbările organizate de societatea comercială la care lucra reclamantul şi două zile de Paşti şi Crăciun, la fiecare doi ani.

De asemenea, instanţa a abordat respectarea dreptului privind încredinţarea copilului minor, a principiului interesului superior al copilului în luarea de decizii care îl vizează direct, a dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul de a avea relaţii personale cu copilul şi a dreptului copilului de a păstra contactul direct cu părinţii săi şi cu persoanele de care este ataşat.

Este adevărat că, prin decizia nr. 2620/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, dreptul privind încredinţarea copilului A.K.R. i-a fost acordat lui D.J. şi că, în temeiul legislaţiei române în vigoare – art. 43 C. fam. –, aceasta din urmă exercită drepturile şi obligaţiile faţă de copil.

Celălalt părinte îşi păstrează dreptul de a avea relaţii personale şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului [art. 43 alin. (3) C. fam.].

În prezent, aceste norme sunt completate de dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului care ridică la rang de principiu interesul superior al copilului care va prevala în toate demersurile şi deciziile privind copilul, efectuate de autorităţile publice şi organismele private autorizate şi în cauzele soluţionate de instanţe.

Astfel, instanţa subliniază faptul că părinţii sunt responsabili pentru dezvoltarea copilului; drepturile şi obligaţiile părinteşti trebuie să se subordoneze principiului [interesului] superior al copilului, asigurării bunăstării materiale şi spirituale a copilului, în special pentru dezvoltarea şi educarea conformă evoluţiei copilului, şi prin menţinerea relaţiilor personale.

Conform art. 14 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii săi, persoanele de care este ataşat.

Părinţii nu au dreptul de a se opune relaţiilor personale ale copilului cu bunicii săi, lângă care poate avea o viaţă de familie, cu excepţia cazului în care există motive care să dovedească un pericol pentru dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală şi etică a copilului. În speţă, instanţa nu poate stabili existenţa unor astfel de motive, ceea ce au reţinut, de altfel, instanţele care s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei.

În sfârşit, instanţa reaminteşte că interpretarea normelor care vizau drepturile copiilor se face în raport cu toate reglementările în materie – naţionale sau internaţionale, prevăzute în convenţiile sau tratatele la care România a aderat – astfel încât drepturile privind încredinţarea şi vizitarea sunt analizate şi din perspectiva art. 5 din Convenţia de la Haga.

Conform art. 5 alin. (a) din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, „dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijire cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale”, drepturi pe care D.J. le-a exercitat singură, fără a se consulta cu tatăl copilului, încălcând astfel dreptul tatălui de a supraveghea şi de a fi informat cu privire la: existenţa unui mediu familial adecvat, stabil, care să permită integrarea copilului atât în noua familie, cât şi în colectivitatea locală; dacă copilul beneficiază de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională stabile şi continue, ţinând seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică, capacitatea lui D.J. de a asigura copilului minor în vârstă de opt ani şi şase luni condiţiile necesare participării la activităţi specifice vârstei sale şi la activităţile culturale, artistice şi sportive ale comunităţii, facilitarea integrării sale în procesul instructiv şi educativ al statului în cauză (Statele Unite).

Conform art. 5 alin. (b) din Convenţie [citată anterior], „dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decât cel al reşedinţei sale obişnuite”.

Dreptul [de vizitare] al tatălui, căruia nu i-a fost încredinţat copilul după divorţ, a fost încălcat, precum şi dreptul său de a avea relaţii personale cu fiica sa, în conformitate cu programul stabilit prin decizia nr. 11105 din 21 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Având în vedere considerentele de mai sus şi acţionând în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii,

Instanţa constată că deplasarea şi neînapoierea din Statele Unite a copilului său minor A.K.R. sunt ilicite având în vedere art. 3 din Convenţia de la Haga.

În ceea ce priveşte argumentele în apărarea lui D.J., care invocă dreptul la liberă circulaţie garantat de Constituţia României şi de Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 9 din convenţia citată anterior privind libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, instanţa afirmă:

În temeiul art. 57 din Constituţia României, „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Prin urmare, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate este garantat de articolul 25 din Constituţie, dar în condiţiile stabilite de lege.

Aceeaşi abordare este adoptată de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, care, la alin. 3, prevede posibilitatea de a restrânge acest drept în scopul de a proteja drepturile şi libertăţile altora.

Prin urmare, D.J. nu se poate baza pe normele invocate pentru a justifica deplasarea şi neînapoierea copilului minor A.K.R., având în vedere că principiul interesului superior al copilului şi obligaţiile părinteşti ale tatălui căruia nu i s-a încredinţat copilul după divorţ nu au fost respectate.

În ceea ce priveşte art. 9 din Convenţie, care garantează dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, instanţa reaminteşte că ne aflăm în domeniul „protecţiei şi promovării drepturilor copilului”, astfel încât, dacă era vorba de limitarea sau încălcarea acestui drept al copilului minor, A.K.R. – care, de altfel, nu face obiectul prezentei cauze – s-ar aplica articolele 20 şi 29 din Constituţie şi art. 25 din Legea nr. 272/2004, în temeiul cărora copilul are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

Părinţii vor ghida copilul, conform propriilor lor convingeri, în alegerea religiei, în condiţiile legii şi ţinând seama de opinia, vârsta şi gradul de maturitate al copilului, fără a îl putea, totuşi, obliga pe acesta din urmă să adere la o anumită religie sau cult religios.

Prin urmare, putem concluziona că orice copil are dreptul la protejarea calităţii sale de minor, de către familie, societate şi stat.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept citate anterior, instanţa constată că acţiunea formulată de R.R. este admisibilă şi o admite.

Instanţa declară că deplasarea şi neînapoierea copilului său minor, A.K.R., [...] din Statele Unite, sunt ilicite având în vedere art. 3 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, ratificată de România prin Legea nr. 100 din 16 septembrie 1992.”

38. La 27 mai 2005, după constatarea consimţământului lui D.J., Tribunalul Idaho (Statele Unite), însărcinat cu examinarea cererii reclamantului care viza aplicarea Convenţiei de la Haga, a dispus înapoierea copilului. La 8 iunie 2005, acesta din urmă s-a întors în România, însoţit de mama sa.

39. Prin scrisoarea din mai 2005, ca răspuns la demersurile anterioare ale reclamantului, Ministerul Afacerilor Externe l-a informat că nu avea competenţa de a obţine documentele solicitate referitoare la viza emisă fiicei sale de Consulatul Statelor Unite la Bucureşti. În schimb, prin scrisoarea din 5 ianuarie 2006, ministerul i-a comunicat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 272/2004 referitoare la dreptul copilului de a avea relaţii personale şi contacte directe cu părinţii săi care locuiau în state diferite, acesta îl putea susţine în demersurile sale pentru obţinerea unei vize pentru Statele Unite.

40. Prin scrisoarea din 10 octombrie 2005, reclamantul a informat Curtea că, după întoarcerea copilului, şi-a putut exercita doar parţial dreptul de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Cluj-Napoca din 21 noiembrie 2002. Astfel, acesta a precizat că a beneficiat de două săptămâni cu fiica sa în cursul vacanţei de vară, dar că a fost împiedicat să petreacă o săptămână în vacanţa de iarnă, începând cu 5 februarie 2006, astfel cum a stabilit în prealabil de comun acord cu D.J. Acesta nu a furnizat nicio informaţie privind exercitarea dreptului său de găzduire în timpul sfârşiturilor de săptămână.

41. Reclamantul a sesizat autorităţile însărcinate cu protecţia copilului, şi anume Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Cluj la 20 mai 2005 şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului la 8 iunie 2005, solicitându-le să intervină pentru a facilita orice întâlnire cu fiica sa, ţinând seama de simptomele de instabilitate emoţională pe care le-a putut identifica la aceasta după o lungă perioadă de separare. Prin scrisoarea din 10 iunie 2005, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Cluj l-a informat că autoritatea competentă pentru supravegherea respectării drepturilor părinţilor de a avea relaţii personale cu copilul care locuieşte în alt stat era Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Prin scrisoarea din 20 iunie 2005, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului l-a informat pe reclamant că Direcţia Generală Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului avea competenţa de a-l integra într-un program de asistenţă psihologică, după întoarcerea sa în România. Prin scrisoarea din 31 octombrie 2005, reclamantul a solicitat acestei din urmă instituţii să îi acorde asistenţă psihologică copilului său, ţinând seama de abuzul emoţional pe care l-a suferit în cadrul sejurului în Statele Unite. Prin scrisoarea din 23 decembrie 2005, după audierea reclamantului, a copilului, a părinţilor reclamantului şi după redactarea unui raport, direcţia menţionată l-a informat pe reclamant că, conform rezultatului evaluării desfăşurate de personalul de specialitate al direcţiei, copilul nu a fost abuzat emoţional.

6. A doua deplasare a fiicei reclamantului în Statele Unite

42. La 13 noiembrie 2005, după adoptarea hotărârii din 10 noiembrie 2005 de către Curtea de Apel Târgu-Mureş care reducea programul de vizitare al reclamantului la trei săptămâni pe an (a se vedea supra, pct. 21), reclamantul a semnalat Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi diverselor puncte de frontieră riscul ca fiica sa să părăsească România. La 21 noiembrie 2005, direcţia generală şi funcţionarii de la punctele de frontieră l-au asigurat pe reclamant de cooperarea lor şi de faptul că urmau să îi interzică copilului să iasă din ţară fără acordul reclamantului, în temeiul Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

43. La 22 decembrie 2005 şi 12 ianuarie 2006, reclamantul a sesizat Ministerul Administraţiei şi Internelor cu mai multe memorii, prin care denunţa contradicţiile dintre dispoziţiile naţionale în vigoare referitoare la deplasarea şi emigrarea copiilor, în special dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi cele ale Legii nr. 248/2005 privind deplasarea în străinătate a resortisanţilor români. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2006, Ministerul Administraţiei şi Internelor a răspuns că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 248/2005 privind deplasarea în străinătate a resortisanţilor români, prevalau dispoziţiile acestei legi.

44. La 2 februarie 2006, D.J. şi copilul au părăsit ţara şi au plecat în Statele Unite.

45. La 15 februarie 2006, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră l-a informat pe reclamant că D.J. şi copilul au părăsit ţara în scopuri turistice. La controlul vamal, D.J. a prezentat o hotărâre definitivă care atesta dreptul său privind încredinţarea copilului.

46. În aprilie 2006, reclamantul a sesizat din nou Tribunalul Idaho (Statele Unite) cu o cerere de înapoiere a fiicei sale în temeiul Convenţiei de la Haga. Tribunalul Idaho a redeschis cauza, dar, la 16 aprilie 2006, în lipsa unui certificat din partea autorităţilor române care să declare ilicite deplasarea şi neînapoierea copilului, a închis provizoriu procedura.

47. La 4 mai 2006, prin avocatul său, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei să sesizeze instanţa competentă pentru aplicarea art. 3 din Convenţia de la Haga, pentru a declara ilicite deplasarea fiicei sale în Statele Unite şi neînapoierea sa.

48. La 15 iunie 2006, Ministerul Justiţiei a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o astfel de cerere.

49. Prin decizia din 18 iulie 2006, Tribunalul Bucureşti a decis că deplasarea copilului în Statele Unite la 2 februarie 2006 şi neînapoierea sa nu erau ilicite în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a prezentat următoarele motive:

a) programul de vizitare al reclamantului, care includea dreptul de găzduire a fiicei sale în perioada 20 iulie – 11 august, stabilit de hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005, nu a fost încălcat, având în vedere faptul că copilul a părăsit ţara în afara acestei perioade;

b) reclamantul nu avea dreptul de a-i fi încredinţat copilul, drept care i-ar fi permis, în temeiul art. 5 lit. a) din Convenţia de la Haga, să hotărască asupra locului reşedinţei sale. Reclamantul nu mai dispunea de un drept de contestaţie în ceea ce priveşte deplasarea copilului în străinătate, astfel cum reieşea din art. 30 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005;

c) în procedura care s-a încheiat prin hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005, instanţele au constatat că consimţământul reclamantului pentru deplasarea fiicei sale în străinătate nu era necesar, în ciuda dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004;

d) necesitatea consimţământului celor doi părinţi pentru stabilirea locului reşedinţei minorului în străinătate a fost introdusă prin Hotărârea Guvernului nr. 94 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, ţinând seama de tăcerea legii citate anterior în domeniu. O astfel de cerinţă putea fi adăugată doar printr-o normă juridică cu o aceeaşi forţă juridică ca şi legea, ceea ce este cazul în speţă.

Hotărârea i-a fost notificată reclamantului la 22 septembrie 2006. De asemenea, acesta a fost informat că, după traducere, hotărârea urma să îi fie comunicată avocatei reclamantului care îl reprezenta în procedura iniţiată în faţa Tribunalului Idaho (Statele Unite).

50. La 9 noiembrie 2006, la cererea reclamantului, Ministerul Justiţiei a solicitat revizuirea hotărârii din 18 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti. La 16 ianuarie 2007, ministerul a prezentat mai multe documente la dosar şi a solicitat examinarea cauzei în absenţa sa. Prin decizia din 19 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins cererea de redeschidere a procedurii. Decizia i-a fost comunicată reclamantului la 6 iulie 2007. La cererea reclamantului cu privire la absenţa reprezentanţilor ministerului la şedinţa publică, ministerul l-a informat că era imposibil să asigure reprezentarea în toate procedurile la care era parte, dar că a depus memorii în sprijinul cererii sale de redeschidere.

7. Cereri Cereri de ordonanţă preşedinţială prin care să se interzică părăsirea ţării de către fosta soţie însoţită de copil

51. La 16 decembrie 2005, printr-o cerere de ordonanţă preşedinţială în faţa Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul a solicitat confiscarea paşaportului fostei sale soţii în care era înscrisă fiica sa şi să se dispună interzicerea părăsirii ţării de către fosta sa soţie până la finalizarea procedurii privind încredinţarea copilului (a se vedea infra, pct. 106).

52. Prin decizia din 19 decembrie 2005, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acţiunea reclamantului, considerând că acesta din urmă nu avea motive să se teamă de faptul că fosta sa soţie putea părăsi ilegal ţara împreună cu copilul, ţinând seama de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 care stipula că deplasarea copilului în străinătate se face cu acordul ambilor părinţi, dispoziţii pe care agenţii Ministerului Administraţiei şi Internelor le aplicau în mod sigur. Reclamantul nu a dovedit nici caracterul urgent al chestiunii şi admisibilitatea dreptului său, conform art. 581 C. proc. civ. care reglementa acţiunile de pronunţare a ordonanţelor preşedinţiale în dreptul român.

53. Prin decizia din 27 ianuarie 2006, Tribunalul Cluj a anulat decizia judecătoriei care nu a fost pronunţată de unul dintre completele de judecată specializate în examinarea cauzelor privind dreptul familiei şi al minorilor.

54. După reexaminare, prin decizia din 11 mai 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acţiunea reclamantului. Acesta şi-a bazat decizia pe dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din noua Lege nr. 248/2005, conform cărora acordul reclamantului nu mai era solicitat pentru ieşirea fiicei sale din ţară, ţinând seama de faptul că, în speţă, copilul i-a fost încredinţat mamei.

55. Prin decizia din 30 iunie 2006, Tribunalul Cluj a respins ca tardiv recursul reclamantului formulat împotriva deciziei din 11 mai 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

56. La 3 august 2006, reclamantul şi-a reiterat cererea de ordonanţă preşedinţială.

57. Prin decizia din 9 august 2006, Judecătoria Braşov a admis acţiunea şi a dispus interzicerea părăsirii ţării de către D.J. împreună cu copilul. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că fosta soţie a reclamantului a părăsit ţara împreună cu copilul de două ori, în absenţa unei vize turistice, pentru perioade lungi de timp. Procedând astfel, D.J. a acceptat riscul ca relaţiile dintre fiica sa şi tatăl acesteia să sufere modificări ireversibile, inclusiv alienarea parentală.

58. Prin decizia din 11 septembrie 2006, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a anulat decizia din 9 august 2006, după ce a constatat necompetenţa Judecătoriei Braşov de a soluţiona cauza. Cauza a fost trimisă Judecătoriei Cluj-Napoca.

59. Prin hotărârea definitivă din 24 iulie 2007, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului. Instanţa a reţinut că, după obţinerea permisului de reşedinţă permanentă în decembrie 2004 şi după înscrierea definitivă a copilului la şcoală în Statele Unite, se putea considera în mod rezonabil că era vorba de o plecare efectivă a copilului în sensul hotărârii Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005, la deplasarea copilului din 2 februarie 2006, deplasare care a fost considerată legală de către instanţele naţionale. În plus, conform dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005, fosta soţie a reclamantului avea posibilitatea de a părăsi ţara împreună cu copilul la studii, chiar şi fără consimţământul reclamantului.

8. Procedura de daune-interese împotriva Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră

60. La 4 aprilie 2006, reclamantul a citat Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la Curtea de Apel Bucureşti, solicitând să îi recunoască dreptul de a avea relaţii personale cu fiica sa şi să modifice regulamentele sale interne pentru a evita orice discriminare între părinţii copiilor minori şi să i se interzică copilului său părăsirea ţării pe o perioadă care ar încălca dreptul său de vizitare. În sfârşit, acesta a solicitat daune-interese ca urmare a încălcării de către pârât a dreptului său de a avea relaţii personale cu copilul său.

61. Prin hotărârea din 28 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a respins primele trei motive, l-a admis pe ultimul şi a obligat Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră să îi plătească reclamantului 20 000 RON, adică aproximativ 5 500 euro la momentul respectiv, conform ratei de schimb a Băncii Naţionale a României. Pentru a decide astfel, curtea a prezentat mai multe motive:

a) după 10 noiembrie 2005, data adoptării hotărârii Curţii de Apel Târgu-Mureş care reducea programul de vizitare la trei săptămâni pe an, reclamantul a semnalat Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră riscul ca fiica sa să părăsească România. Inspectoratul General l-a asigurat pe reclamant de cooperarea sa şi de refuzul de a-i permite copilului să iasă din ţară fără acordul reclamantului, astfel cum prevede Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. La 2 februarie 2006, Poliţia de Frontieră de la Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca i-a permis copilului să părăsească ţara în scopuri turistice până la 9 iulie 2006, fără ca mama sa să prezinte o viză de turist pentru copil în acest sens.

b) art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate exclude declaraţia scrisă prin care se constata consimţământul părintelui divorţat căruia nu i-a fost încredinţat copilul pentru deplasarea în străinătate a acestuia din urmă, doar din motive de eficienţă, dar nu consimţământul propriu-zis. În speţă, Poliţia de Frontieră a fost informată de reclamant de contestaţia sa la deplasarea copilului în străinătate.

c) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat deja prin hotărârea din 14 martie 2006, nedefinitivă, că art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 crea o discriminare între părinţii căsătoriţi şi părinţii divorţaţi, în ceea ce priveşte cerinţa consimţământului pentru deplasarea copilului minor în străinătate, deoarece dacă se solicita în cazul celei de-a doua categorii, nu se solicita în primul caz.

62. La 10 noiembrie 2006, în urma recursului pârâtului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea curţii de apel din 28 iunie 2006. Aceasta a constatat că, în speţă, curtea de apel a respins principalele motive ale acţiunii reclamantului şi, prin urmare, cererea acestuia din urmă referitoare la daunele-interese nu se justifica.

9. A treia deplasare a fiicei reclamantului în Statele Unite

63. Fiica reclamantului s-a întors în România la 10 iulie 2006. Reclamantul a petrecut trei săptămâni cu ea, în perioada 20 iulie-11 august 2006.

64. La 7 august 2006, reclamantul a solicitat Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica o nouă deplasare în vederea emigrării copilului. Acesta invoca faptul că legislaţia cerea consimţământul său pentru emigrare. Or, el contestă ferm acest fapt. Şi-a reiterat cererile la 28 august, 13, 19, 21, 23 şi 26 septembrie 2006.

65. La 2 septembrie 2006, reclamantul a notificat Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj imposibilitatea de a avea relaţii personale cu fiica sa şi să beneficieze de programul de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Cluj-Napoca din 21 noiembrie 2002. Prin scrisoarea din 11 septembrie 2006, autoritatea menţionată l-a informat pe reclamant că luase la cunoştinţă situaţia copilului şi că va interveni dacă va fi cazul pentru îmbunătăţirea situaţiei.

66. La 23 septembrie 2006, fiica reclamantului a plecat pentru a treia oară în Statele Unite împreună cu mama sa. Prin scrisoarea din 9 octombrie 2006, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră l-a informat pe reclamant că copilul a părăsit ţara pentru a merge la studii în Statele Unite şi că, la controlul vamal, mama a prezentat o copie a hotărârii definitive din 10 noiembrie 2005 care atesta dreptul său privind încredinţarea şi dreptul de vizitare al reclamantului, care prezenta acordul acestuia ca facultativ, conform art. 30 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005. În plus, Inspectoratul General a subliniat faptul că copilul beneficia de un permis de reşedinţă permanentă pentru Statele Unite.

67. Prin scrisoarea din 29 septembrie 2009, Direcţia de Investigaţii Criminale din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor l-a informat pe reclamant că poliţia de frontieră a permis ieşirea fiicei sale din ţară ţinând seama de faptul că Tribunalul Braşov a informat-o despre pronunţarea deciziei din 11 septembrie 2006 care anula decizia din 9 august 2006, prin care Judecătoria Braşov a dispus interzicerea părăsirii ţării de către fosta soţie împreună cu copilul (supra, pct. 58). În plus, mama a prezentat un document care atesta înscrierea copilului la o şcoală în Statele Unite ale cărei cursuri au început la 28 august 2006.

68. La 23 februarie 2007, reclamantul a chemat în instanţă Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, solicitând, în principal, constatarea faptului că pârâtul a permis fiicei sale să părăsească ilegal ţara la 23 septembrie 2006. Mai precis, acesta reproşa faptul că fiica sa a putut părăsi ţara în lipsa unei vize de studiu, fără ca mama să ateste înscrierea la şcoală în Statele Unite şi fără să precizeze durata studiilor, încălcând astfel dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) şi 30 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Acesta a solicitat daune-interese.

69. Prin hotărârea definitivă din 19 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea după ce a constatat că, la trecerea frontierei, mama copilului a prezentat un document care atesta înscrierea copilului la o şcoală în Statele Unite şi un permis de reşedinţă permanentă în Statele Unite.

10. A patra deplasare a fiicei reclamantului în Statele Unite

70. În vara lui 2007, reclamantul a petrecut trei săptămâni de vacanţă cu fiica sa, întoarsă din Statele Unite.

71. La 6 iulie 2007, reclamantul a sesizat Ministerul Justiţiei cu un memoriu prin care denunţa practica fostei sale soţii de a pleca cu copilul în Statele Unite, pretextând pe lângă autorităţile de frontieră plecarea în scopuri turistice sau la studii, fără a prezenta vize specifice emise de autorităţile americane în acest sens. Acesta a invitat Ministerul Justiţiei să ia măsuri, conform art. 7 din Convenţia de la Haga, pentru protejarea drepturilor sale părinteşti.

72. La 17 iulie 2007, având în vedere că memoriul său nu a primit răspuns, reclamantul a introdus o acţiune în faţa Tribunalului Bucureşti, solicitând aplicarea măsurii provizorii de interzicere a părăsirii ţării de către fiica sa până la finalizarea prezentei cauze în faţa Curţii. Acesta şi-a bazat acţiunea pe art. 7 lit. b) din Convenţie, care prevede că, în scopul îndeplinirii obiectivelor Convenţiei, autorităţile centrale trebuie să ia măsuri pentru a preveni noi pericole pentru copil sau pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii.

73. La 13 august 2007, copilul a părăsit ţara şi a plecat în Statele Unite împreună cu mama sa.

74. Ţinând seama de noua situaţie, la 4 octombrie 2007, reclamantul a modificat obiectul acţiunii sale şi a solicitat instanţei să constate caracterul ilicit al deplasării şi neînapoierii sale. În principal, acesta a invocat art. 3, art. 21 şi art. 29 din Convenţia de la Haga. Citat în procedură, Ministerul Justiţiei invocă faptul că deplasarea copilului nu era ilicită şi că art. 3 din Convenţia de la Haga se aplica doar cazului în care persoanei în cauză i-a fost încredinţat copilul. În speţă, reclamantul beneficia doar de un drept de vizitare.

75. În cadrul şedinţei publice din 8 noiembrie 2007, instanţa a amânat pronunţarea, la cererea reclamantului, pentru ca acesta să poată studia memoriul în apărare depus de D.J. În cadrul şedinţei publice din 17 ianuarie 2008, instanţa a administrat mai multe mijloace de probă şi a amânat pronunţarea, dispunând efectuarea de anchete la domiciliul ambilor părinţi. La 14 februarie 2008, instanţa a amânat din nou pronunţarea din cauză că ancheta la domiciliul reclamantului nu a fost încă realizată.

76. La 18 ianuarie 2008, avocata care îl reprezenta pe reclamant în procedurile din Statele Unite i-a trimis o declaraţie prin care aceasta atesta că autoritatea instanţelor americane era limitată la executarea deciziilor instanţelor române privind încredinţarea sau dreptul de acces la copil. Nu existau dispoziţii în dreptul american sau în Convenţia de la Haga care să îi permită reclamantului să obţină o decizie prin care să i se atribuie dreptul de vizitare a fiicei sale în Statele Unite.

77. Prin decizia din 20 martie 2008, Tribunalul Bucureşti a respins cererea reclamantului, confirmând raţionamentul deciziei sale din 18 iulie 2007, prin care i-a respins o cerere similară formulată după a doua plecare a copilului. Decizia a fost comunicată reclamantului la 10 aprilie 2008.

78. În martie 2008, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei să obţină, în cadrul Convenţiei de la Haga, obligarea şcolii din Statele Unite unde era înscrisă fiica sa să ia măsurile referitoare la educaţia fiicei sale şi să primească documentele şi fotografiile pe care dorea ca aceasta să îi le trimită. Prin scrisoarea din 26 martie 2008, Ministerul Justiţiei a solicitat reclamantului să completeze un formular necesar în vederea iniţierii procedurii prevăzute la art. 21 din Convenţia de la Haga pentru protejarea drepturilor părinteşti ale reclamantului. Nu reiese din dosar dacă reclamantul a dat curs acestei invitaţii.

79. În iunie 2008, D.J. l-a invitat pe reclamant în Statele Unite pentru a beneficia de programul de vizitare de trei săptămâni. Reclamantul s-a opus ferm şi a informat-o pe fosta sa soţie că planificase deja o călătorie pentru el şi fiica sa în România.

80. Ţinând seama de refuzul fostei sale soţii de a se întoarce în România, la 1 iulie 2008, acesta a sesizat Ministerul Justiţiei cu o cerere întemeiată pe art. 7 din Convenţia de la Haga care viza protejarea drepturilor sale părinteşti. De asemenea, acesta a solicitat ministerului să efectueze diligenţele necesare pe lângă Ministerul Afacerilor Externe pentru a obţine documentele de călătorie utile pentru întoarcerea fiicei sale. La 11 iulie 2008, Ministerul Justiţiei a trimis cererea reclamantului autorităţii centrale americane însărcinate cu aplicarea Convenţiei de la Haga. Reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa privind documentele de călătorie pentru fiica sa. În aceeaşi zi, reclamantul a sesizat Tribunalul Idaho în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Haga, solicitând protejarea dreptului său de vizitare.

81. La 19 iulie 2008, reclamantul a informat Ministerul Justiţiei că a primit din partea autorităţilor americane o parte a dosarului de emigrare al fiicei sale şi că a contestat refuzul de a primi dosarul integral. La 22 iulie 2008, Ministerul Justiţiei a trimis scrisoarea reclamantului autorităţii centrale americane însărcinate cu aplicarea Convenţiei de la Haga.

82. Prin decizia din 22 iulie 2008, Tribunalul Idaho a dispus ca fosta soţie a reclamantului să se întoarcă în România înainte de 25 iulie 2008 pentru ca reclamantul să poată beneficia de programul său de vizitare de trei săptămâni. De asemenea, instanţa citată anterior a solicitat autorităţii centrale americane, în temeiul art. 7 alin. (2) lit. d) din Convenţia de la Haga, să îi trimită reclamantului informaţii privind statutul juridic al copilului pe teritoriul Statelor Unite.

83. Copilul s-a întors în România şi a petrecut trei săptămâni cu tatăl său.

84. La 24 iulie 2008, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei să ia măsuri în conformitate cu art. 7 alin. (2) lit. b) din Convenţia de la Haga, pentru a preveni noi pericole pentru copil sau prejudicii pentru părţile în cauză. Prin scrisoarea din 31 iulie 2008, Ministerul Justiţiei a răspuns reclamantului că dispoziţiile invocate vizau demersuri care trebuiau efectuate de autorităţile centrale înainte de adoptarea unei decizii care să dispună înapoierea copilului. Or, Tribunalul Idaho dispusese deja întoarcerea copilului în România.

85. Între timp, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Târgu-Mureş să clarifice dispozitivul hotărârii sale din 10 noiembrie 2005 care stabilea programul său de vizitare la trei săptămâni pe an. Mai precis, acesta a solicitat curţii să stabilească locul în care trebuia exercitat dreptul de vizitare, cine trebuia să ducă copilul la locul de vizitare şi să achite cheltuielile de transport, cine trebuia să obţină documentele de călătorie şi la ce adresă trebuia adus copilul după exercitarea programului de vizitare. Totuşi, ţinând seama de decizia din 22 iulie 2008, prin care instanţa americană a dispus întoarcerea copilului în România, reclamantul a renunţat la acţiunea sa.

86. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu un memoriu prin care a denunţat încălcarea drepturilor sale părinteşti faţă de copilul său. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2008, autoritatea locală citată l-a informat pe reclamant cu privire la diversele dispoziţii legale care protejează drepturile sale părinteşti şi l-a invitat să sesizeze instanţele pentru a stabili modalităţile concrete de exercitare a drepturilor sale părinteşti.

11. Procedurile în daune-interese împotriva Ministerului Justiţiei

87. La 10 decembrie 2007, reclamantul a chemat în judecată Ministerul Justiţiei, susţinând, în esenţă, că acesta a refuzat să ia măsurile prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga pentru a preveni noi pericole pentru copil, ca răspuns la cererea sa din iulie 2007; referindu-se la cererea de revizuire finalizată prin decizia din 19 ianuarie 2007 (a se vedea supra, pct. 50), reclamantul se plângea şi de absenţa reprezentanţilor ministerului în cadrul dezbaterilor; în sfârşit, acesta denunţa refuzul ministerului de a îi comunica corespondenţa dusă cu autoritatea americană competentă pentru aplicarea Convenţiei de la Haga în Statele Unite. Acesta a solicitat daune-interese.

88. Prin hotărârea definitivă din 31 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantului. Înalta Curte a constatat că Ministerul Justiţiei şi-a respectat obligaţiile în limitele competenţei sale, astfel cum au fost prevăzute de Convenţia de la Haga şi că i-a comunicat reclamantului o copie a corespondenţei cu autoritatea americană competentă pentru aplicarea Convenţiei de la Haga în Statele Unite.

89. Pe de altă parte, la 5 iunie 2008, reclamantul a chemat în judecată Ministerul Justiţiei, susţinând, în esenţă, că a refuzat să ia măsurile prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga pentru a obţine informaţii despre statutul fiicei sale în Statele Unite, de a îi comunica informaţii în ceea ce priveşte o eventuală modificare a cetăţeniei fiicei sale şi de a îi elibera un document de călătorie pentru fiica sa. A solicitat daune-interese.

90. Prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantului. Aceasta a constatat că ministerul a trimis autorităţilor americane competente, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Haga, cererea reclamantului, întemeiată pe art. 7 din această Convenţie. De asemenea, Înalta Curte a constatat că ministerul l-a informat pe reclamant că, în cursul perioadei 1 ianuarie 2002 – 6 iunie 2008, nicio cerere de renunţare la cetăţenia fiicei reclamantului nu a fost depusă şi că cererea reclamantului privind documentele de călătorie pentru fiica sa a rămas fără obiect, după întoarcerea copilului în România în iulie 2008.

12. Procedurile penale iniţiate de reclamant

a) Plângerile penale împotriva fostei soţii a reclamantului

i) Fondul plângerilor penale

91. La 3 februarie 2005, reclamantul a depus plângere împotriva lui D.J. pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea şi vizitarea copilului, infracţiune prevăzută la art. 307 alin. (2) C. pen. Acesta a susţinut că mama a răpit copilul şi că îi era imposibil să aibă relaţii personale cu acesta.

92. La 8 noiembrie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale după ce a constatat că era vorba de un episod izolat care nu dovedea intenţia lui D.J. de a se opune exercitării efective a dreptului de vizitare al reclamantului.

93. La 20 februarie 2006, în urma contestaţiei reclamantului, parchetul a dispus iniţierea unei anchete penale, după ce a constatat că reclamantul a fost împiedicat în repetate rânduri să îşi exercite dreptul de vizitare din cauza plecării lui D.J. şi a copilului în Statele Unite, unde îşi stabiliseră domiciliul.

94. La 27 martie 2006, după a doua plecare a copilului în Statele Unite, reclamantul a depus o nouă plângere penală împotriva fostei sale soţii. Acesta invoca faptul că era în imposibilitatea de a avea relaţii personale cu fiica sa, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

95. La 18 iulie 2007, după a treia plecare a copilului în Statele Unite, reclamantul a depus o nouă plângere penală cu acelaşi obiect.

96. Prin ordonanţa din 27 august 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a decis închiderea anchetei în ceea ce privea faptele denunţate de prima plângere penală a reclamantului. Totuşi, acesta a condamnat-o pe fosta soţie a reclamantului la plata unei amenzi administrative de 1 000 RON, adică aproximativ 300 euro la momentul faptelor, conform ratei de schimb a Băncii Naţionale a României. Parchetul a luat act de faptul că Tribunalul Bucureşti a decis la 5 mai 2005 că plecarea şi neîntoarcerea fiicei reclamantului erau ilegale în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga, din cauză că au încălcat dreptul acestuia din urmă de a avea relaţii personale cu fiica sa, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Cu toate acestea, parchetul a considerat că gravitatea faptelor fostei soţii a reclamantului nu atingea pragul minim cerut pentru o infracţiune. În sprijinul afirmaţiilor sale, acesta a menţionat că hotărârea din 21 iunie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care reducea programul de vizitare al reclamantului la trei săptămâni pe an, a fost confirmată între timp de hotărârea definitivă a Curţii de Apel Târgu-Mureş, că deplasarea lui D.J. se justifica prin intenţia de a locui cu noul său soţ, că noul program de vizitare de trei săptămâni a fost respectat, că situaţia familială, şcolară şi emoţională a copilului era stabilă, că impactul social al faptelor a dispărut, că învinuita nu avea antecedente penale şi că a cooperat cu organele judiciare.

În schimb, în ceea ce priveşte faptele denunţate de cea de-a doua şi a treia plângere penală a reclamantului, parchetul a pronunţat neînceperea urmăririi penale. Acesta a reţinut că noul program anual de vizitare de trei săptămâni, stabilit în mod definitiv prin hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005, a fost respectat de fosta soţie a reclamantului.

97. La 14 septembrie 2007, în urma contestaţiei reclamantului, ordonanţa a fost confirmată de procurorul şef al parchetului.

98. Ordonanţa parchetului a fost confirmată apoi de Judecătoria Bucureşti, la 15 ianuarie 2008, şi de Tribunalul Bucureşti, la 26 mai 2008. Tribunalul a confirmat, printre altele, concluziile hotărârii din 24 iulie 2007 a Tribunalului Timiş, conform cărora, după obţinerea permisului de reşedinţă permanentă în decembrie 2004 şi după înscrierea definitivă a copilului la şcoală în Statele Unite, se putea considera în mod rezonabil că plecarea copilului din 2 februarie 2006, declarată legală de instanţele naţionale, reprezenta o plecare efectivă. În plus, acesta a considerat că în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005, fosta soţie a reclamantului avea posibilitatea de a părăsi ţara împreună cu copilul, la studii, chiar fără consimţământul reclamantului.

ii) Măsurile provizorii solicitate de reclamant

99. La 14 iulie 2006, reclamantul a solicitat parchetului să interzică, cu titlu provizoriu, lui D.J. să părăsească ţara împreună cu copilul.

100. Prin decizia din 22 septembrie 2006, parchetul a respins acţiunea reclamantului. Pentru a ajunge la această concluzie, parchetul a constatat că nu reieşea din dosar că învinuita s-a sustras de la urmărirea penală, chiar dacă, în trecut, a încălcat mai multe hotărâri judecătoreşti şi dispoziţii legale care o împiedicau să se stabilească în Statele Unite împreună cu copilul.

b) Alte plângeri penale

101. Reclamantul a introdus mai multe plângeri penale împotriva diferitelor autorităţi publice. Astfel, la 10 aprilie 2006, acesta a introdus o plângere împotriva angajaţilor de la punctul de trecere a frontierei de la Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca pentru abuz în serviciu pentru că au permis fiicei sale să părăsească ţara. La 22 iunie 2006 şi 18 februarie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva angajaţilor Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Cluj şi a celor din cadrul Serviciului Autoritate Tutelară din Primăria Municipiului Cluj-Napoca pentru abuz în serviciu, neglijenţă în exerciţiul obligaţiilor profesionale, sustragere de documente, fals în declaraţii şi complicitate la săvârşirea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea şi vizitarea copilului minor.

102. Până în prezent, plângerile menţionate nu au fost examinate.

13. Relaţiile cu unităţile de învăţământ

103. Reclamantul a prezentat mai multe documente eliberate de instituţiile de învăţământ în care a fost înscrisă fiica sa în anul şcolar 2003-2004 care atestau prezenţa la cursuri şi evaluările sale.

104. La 20 ianuarie 2005, după prima plecare a fiicei sale, reclamantul a solicitat informaţii despre situaţia şcolară a copilului, unităţii de învăţământ în care aceasta era înscrisă. Prin scrisoarea din 9 februarie 2005, unitatea l-a informat că mama copilului a solicitat deşcolarizarea începând cu 1 decembrie 2004 în vederea plecării sale în Statele Unite.

105. La 18 februarie 2006, reclamantul a depus o cerere la Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, solicitând deschiderea unei anchete pentru stabilirea condiţiilor în care fiica sa a fost deşcolarizată după a doua plecare în Statele Unite, la 2 februarie 2006. Printr-o scrisoare nedatată, inspectoratul şcolar l-a informat pe reclamant că fiica sa a fost retrasă de la şcoală în urma unei cereri scrise, redactată de mama copilului.

14. Acţiunea reclamantului care viza încredinţarea copilului

106. La 23 iunie 2005, reclamantul a sesizat instanţele cu o acţiune care viza încredinţarea copilului. Acesta a invocat mai multe argumente prezentate în cursul diferitelor proceduri care vizau dreptul de vizitare, precum şi, ulterior, în faţa Curţii. Astfel, acesta a susţinut că mama copilului nu dispunea de resursele financiare şi locative necesare pentru creşterea şi educarea fiicei lor. În plus, fosta sa soţie i-a limitat relaţiile personale cu copilul, opunându-se, printre altele, exercitării dreptului său de vizitare stabilit prin decizia din 12 iulie 2001 a Curţii de Apel Cluj, a împiedicat exercitarea dreptului său de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională, nu s-a preocupat de stabilitatea procesului de dezvoltare şi educare a copilului şi a luat măsuri contrare stabilităţii psihice şi desfăşurării relaţiilor personale cu tatăl său prin îndoctrinare şi alienare parentală.

107. Prin hotărârea din 21 martie 2008, motivată pe larg, Judecătoria Braşov a reîncredinţat copilul tatălui. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a ţinut seama de starea relaţiilor dintre cei doi părinţi şi copil şi de resursele materiale ale părinţilor.

108. Apelul introdus de D.J. împotriva hotărârii citate anterior se află, în prezent, pendinte la Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE

1. Codul familiei

109. Dispoziţiile relevante ale Codului familiei sunt redactate după cum urmează:

Art. 42

„Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori [...]”

Art. 43

„Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti.

[...]

Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.”

Art. 44

„În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de patrusprezece ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.

Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.”

Art. 97

„Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi.

Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.”

Art. 98

„Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.

Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţa de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti.”

Art. 99

„De câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară, după ce ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit cu interesul copilului.”

Art. 100

„Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.

În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului.”

Art. 101

„Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului (formulare iniţială: socialist), spre a-l face folositor colectivităţii.”

Art. 108

„Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.

Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea [...]; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.”

110. Conform doctrinei, dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, garantat de art. 43 alin. (2) C. fam., nu mai are acelaşi conţinut după divorţul urmat de încredinţarea copilului celuilalt părinte, ca în timpul căsătoriei. Astfel, părintele căruia nu i se încredinţează copilul nu beneficiază de dreptul de a veghea copilul, de a lua măsuri disciplinare în ceea ce îl priveşte, de a stabili domiciliul acestuia sau de a solicita înapoierea acestuia în cazul în care este reţinut ilegal. Prin urmare, acordul prealabil al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu este necesar pentru luarea măsurilor citate anterior. În cazul unui dezacord ulterior din partea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, persoana în cauză poate solicita instanţelor naţionale modificarea respectivelor măsuri, conform art. 44 C. fam. (a se vedea, de exemplu, Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a cincea, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 p. 514‑515).

2. Ordonanţa Guvernului nr. 65 din 28 august 1997 privind regimul paşapoartelor în România, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 216/1998 şi Decizia Guvernului nr. 84/2003

111. Dispoziţiile relevante ale acestei ordonanţe sunt redactate după cum urmează:

Art. 11

„(1) Persoana care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul la paşaport individual.

(2) La cererea ambilor părinţi ori a reprezentantului legal, în situaţii motivate, se poate elibera paşaport individual şi copiilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani; pentru minorul încredinţat unuia dintre părinţi prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, paşaportul individual se poate elibera la cererea părintelui căruia minorul i-a fost încredinţat.

(3) Copiii până la vârsta de 14 ani pot fi înscrişi în paşaportul părinţilor ori al reprezentantului lor legal.

(4) Pentru înscrierea în paşaportul unuia dintre părinţi a copiilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul scris al celuilalt părinte. Consimţământul scris nu este necesar pentru părintele căruia minorul i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.”

3. Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005)

112. Dispoziţiile relevante ale acestei lege sunt redactate după cum urmează:

Art. 14 alin. (1)

„Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.”

Art. 15

„În sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul;

b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit;

d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;

f) transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.

Art. 17

„(1) Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) va fi facilitată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, pe baza unei proceduri aprobate prin ordin comun.

Art. 18 alin. (2)

„Deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi; orice neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa judecătorească.”

4. Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate (intrată în vigoare la 26 ianuarie 2006)

113. Dispoziţiile relevante ale acestei lege sunt redactate după cum urmează:

Art. 30

„(1) Organele poliţiei de frontieră permit ieşirea din ţară a cetăţenilor români minori numai dacă sunt însoţiţi de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri:

[...]

c) minorului care este înscris în paşaportul unui părinte şi călătoreşte în străinătate împreună cu acesta sau, după caz, este titular al unui paşaport individual şi călătoreşte împreună cu unul dintre părinţi i se permite ieşirea în aceleaşi condiţii şi împreună cu acesta, fără a mai fi necesară declaraţia celuilalt părinte, numai dacă părintele însoţitor face dovada faptului că minorul i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. b)-d), organele poliţiei de frontieră permit ieşirea din România a minorilor însoţiţi, numai în următoarele situaţii:

[...]

b) în cazul în care însoţitorul argumentează necesitatea călătoriei în străinătate prin faptul că minorul se deplasează pentru studii sau concursuri oficiale, cu condiţia să prezinte documente doveditoare în acest sens, din care să rezulte perioada şi statul sau statele în care se vor desfăşura aceste studii sau concursuri, precum şi avizul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, emis în condiţiile prevăzute în normele metodologice, chiar dacă nu există acordul celuilalt părinte.”

114. Guvernul invocă mai multe hotărâri judecătoreşti nedefinitive, care conţin interpretarea dată de către instanţele naţionale a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 (hotărârea Tribunalului Dâmboviţa din 26 aprilie 2007, hotărârea Tribunalului Vâlcea din 6 octombrie 2006 şi hotărârea Judecătoriei Timişoara din 13 februarie 2008). Reiese din exemplele furnizate că, după adoptarea Legii nr. 248/2005, instanţele consideră că acordul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu este necesar pentru deplasarea copilului în străinătate..

115. Prin decizia din 6 noiembrie 2007, Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamant. Printre altele, acesta a invocat faptul că dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 erau contrare art. 16 din Constituţie, care consacră principiul egalităţii drepturilor, având în vedere că creează o discriminare nejustificată între părintele divorţat căruia i-a fost încredinţat copilul şi celălalt părinte. Curtea Constituţională a respins excepţia, considerând că diferenţa de tratament juridic este justificată în mod obiectiv şi rezonabil de situaţia juridică diferită a celor doi părinţi. Astfel, cum consacră, de altfel, art. 5 din Convenţia de la Haga, părintele căruia i-a fost încredinţat copilul beneficiază de dreptul de a stabili domiciliul acestuia din urmă şi, în consecinţă, de dreptul de a călători cu el.

5. Hotărârea Guvernului nr. 94 din 26 ianuarie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005

116. Dispoziţiile relevante ale acestei hotărâri sunt redactate după cum urmează:

Art. 29 alin. (1)

„Domiciliul cetăţeanului român minor se stabileşte de drept, în condiţiile legii, în statul în care au domiciliul ambii părinţi sau, după caz, doar unul dintre părinţi, dacă există acordul expres al celuilalt părinte.”

6. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii

117. Dispoziţiile relevante ale Convenţiei de la Haga sunt redactate după cum urmează:

Art. 1

Prezenta Convenţie are drept obiect:

a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant;

b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat contractant.

Art. 3

„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.”

Art. 5

„În înţelesul prezentei convenţii:

a) dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale;

b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decât cel al reşedinţei sale obişnuite.”

Art. 7

„Autorităţile centrale urmează sa coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.

În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:

a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;

b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;

c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluţie amiabilă;

d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului;

e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătura cu aplicarea Convenţiei;

f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;

g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat;

h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericol a copilului;

i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării Convenţiei şi, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.”

Art. 8

„Persoana, instituţia sau organismul care pretinde că un copil a fost deplasat sau reţinut prin violarea dreptului privind încredinţarea poate să sesizeze fie autoritatea centrală a reşedinţei obişnuite a copilului, fie pe aceea a oricărui stat contractant, pentru ca acestea să acorde asistenţa lor în vederea asigurării înapoierii copilului.

Cererea urmează să cuprindă:

a) informaţii privind identitatea reclamantului, a copilului şi a persoanei despre care se susţine că a luat sau a reţinut copilul;

b) data naşterii copilului, dacă este posibil sa fie obţinută;

c) motivele pe care se sprijină reclamatul pentru a cere înapoierea copilului;

d) toate informaţiile disponibile privitoare la localizarea copilului şi identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla.

e) copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile;

f) o atestare sau declaraţie sub jurământ emanând de la autoritatea centrală sau de la altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită sau de la o alta persoană calificată privind dreptul statului în materie;

g) orice alt document util.”

Art. 11

„Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului.

Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri. Dacă răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului solicitat, această autoritate urmează a o transmite autorităţii centrale a statului solicitant sau, dacă este cazul, reclamantului.”

Art. 15

„Autorităţile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul să înfăţişeze o hotărâre sau o atestare emanând de la autorităţile statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, prin care să se constate că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înţelesul art. 3 al Convenţiei, în măsura în care aceasta hotărâre sau atestare poate fi obţinută în acest stat. Autorităţile centrale ale statelor contractante acordă asistenţă, în măsura posibilului, reclamantului, spre a obţine o atare decizie sau atestare.”

Art. 21

„O cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorităţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizând înapoierea copilului.

Autorităţile centrale sunt legate prin obligaţiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestânjenită a dreptului de vizitare şi îndeplinirea tuturor condiţiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusă şi în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.

Autorităţile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniţia sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum şi a condiţiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă.”

Art. 29

„Convenţia nu impietează asupra posibilităţii persoanei, instituţiei sau organismului, care pretinde că dreptul privitor la încredinţare sau de vizitare în înţelesul art. 3 sau 21 au fost violate, să se adreseze direct autorităţilor judiciare sau administrative ale statelor contractante, în aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei.”

7. Rapoartele întocmite de Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga

a) Raportul explicativ la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, redactat de Elisa Pérez-Vera şi publicat în 1982

118. Fragmentul relevant de la paragraful 65 se citeşte după cum urmează:

„Art. 3 – Caracterul ilicit al unei deplasări sau neînapoieri

[...]

Elementul juridic

În ceea ce priveşte elementul situaţiilor vizate pe care l-am putea considera juridic, ceea ce îşi propune convenţia să protejeze sunt relaţiile deja protejate, cel puţin în aparenţă de un titlu valabil în ceea ce priveşte dreptul de încredinţare, în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului; adică prin dreptul statului unde se desfăşurau aceste relaţii înainte de deplasare. Afirmaţia anterioară impune anumite precizări cu privire la două aspecte. Primul aspect pe care trebuie să îl luăm în considerare vizează dreptul a cărui încălcare generează existenţa unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în sensul Convenţiei. Este vorba, după cum am afirmat deja, de dreptul de încredinţare: în fapt, deşi în cursul celei de-a Paisprezecea sesiuni, problemele care puteau rezulta din încălcarea unui drept de încredinţare, în special în cazul în care titularul dreptului de încredinţare pleacă împreună cu copilul în străinătate, au fost ridicate, opţiunea majoritară a fost că o asemenea situaţie nu poate fi asimilată deplasărilor ilicite pe care încercăm să le prevenim.

Acest exemplu, şi altele similare, în care încălcarea dreptului de vizitare afectează profund echilibrul situaţiei stabilite printr-o decizie, reprezintă, bineînţeles, proba conform căreia hotărârile referitoare la încredinţarea copiilor trebuie să poată fi întotdeauna revizuite. Dar această problemă nu intră în sfera efortului de coordonare întreprins de Conferinţa de la Haga; se putea ajunge la rezultate contestabile dacă, printr-o protecţie similară acordată drepturilor de încredinţare şi de vizitare, aplicarea Convenţiei ar fi condus, pe fond, la înlocuirea titularilor unuia cu cei ai celuilalt.”

119. Fragmentul relevant de la paragraful 126 se citeşte după cum urmează:

„Art. 21 – Dreptul de vizitare

Prin urmare, organizarea şi protecţia exercitării efective a dreptului de vizitare se consideră, întotdeauna, de Convenţie, ca o funcţie esenţială a autorităţilor centrale. În acest sens, primul paragraf consacră două aspecte importante: pe de o parte libertatea persoanelor de drept privat de a sesiza Autoritatea centrală cu privire la alegerea lor; pe de altă parte, obiectul cererii adresate Autorităţii centrale poate fi, fie organizarea unui drept de vizitare, adică stabilirea sa, fie protecţia exercitării unui drept de vizitare deja stabilit. În special atunci când cererea vizează organizarea pretinsului drept, sau când exercitarea sa întâmpină opoziţia titularului dreptului de încredinţare, este necesară folosirea unor proceduri legale foarte frecvent; în acest sens, al treilea paragraf de la articol include posibilitatea ca autorităţile centrale să iniţieze sau favorizeze astfel de proceduri, fir direct, fie prin intermediari.”

120. Paragraful 129 se citeşte după cum urmează:

„Art. 29 – sesizarea directă a autorităţilor interne competente

Convenţia nu încearcă să stabilească un sistem exclusiv între statele contractante pentru a obţine înapoierea copiilor. Din contră, aceasta se prezintă ca un instrument complementar care îşi propune să ajute persoanele al căror drept de încredinţare sau vizitare a fost încălcat. Prin urmare, aceste persoane pot alege între a apela la autorităţile centrale – adică a folosi mecanismele specifice Convenţiei – sau pot alege calea unei acţiuni directe în faţa autorităţilor competente în materie de încredinţare şi vizitare din statul în care se află copilul. În a doua situaţie, când persoanele în cauză optează pentru sesizarea directă a autorităţilor în cauză, acestea pot face o a doua alegere şi pot îşi introduce cererea „prin aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei”. Evident, în ultimul caz, autorităţile nu vor fi obligate să aplice dispoziţiile convenţionale, cu excepţia cazului în care statul le-a convertit în norme interne, conform art. 2 din Convenţie.”

b) Raportul privind dreptul de vizitare/de a întreţine un contact transfrontalier – Principii generale şi bune practici, realizat de William Duncan şi publicat în 2006

121. Punctul 7.5 din acest raport arată că dreptul de a solicita, în temeiul art. 21 din Convenţia din 1980, recunoaşterea sau asigurarea exercitării efective a „dreptului de vizitare”, astfel cum este definit de Convenţie, nu trebuie limitat la cauzele în care există deja o hotărâre judecătorească care recunoştea sau stabilea un drept de vizitare, ci trebuie să includă cauzele în care solicitantul se bazează pe un drept de vizitare care rezultă din lege.

8. Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980

122. Dispoziţiile relevante ale acestei lege sunt redactate după cum urmează:

Art. 1

„(1) Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală din România pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga [...]”

Art. 15

„(1) În aplicarea art. 15 din Convenţie, la cererea unei autorităţi judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenţie, instanţa română poate pronunţa o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislaţiei române, deplasarea ori reţinerea copilului având reşedinţa obişnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea.

(2) În soluţionarea cererii instanţa va putea să ateste, după caz :

a) titularul drepturilor cu privire la copil;

b) conţinutul şi limitele drepturilor cu privire la copil, potrivit legii române ;

c) dacă, în raport cu elementele menţionate, în sensul legii române, deplasarea copilului de pe teritoriul României sau reţinerea lui în afara acestui teritoriu a respectat drepturile privind încredinţarea copilului ori dacă persoana căreia îi era încredinţat copilul avea dreptul să încuviinţeze sau să se opună deplasării copilului în afara teritoriului României ori reţinerii lui în afara acestui teritoriu.

d) oricare alt aspect determinant pentru a stabili dacă deplasarea sau reţinerea copilului în afara teritoriului României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie.

(3) Cererea se primeşte de autoritatea centrală română şi se depune de către aceasta la instanţa competentă potrivit art. 2 alin. (2).

(4) Hotărârea se dă fără citarea părţilor, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.

(5) Hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac şi se comunică autorităţii judiciare sau administrative solicitante, prin intermediul autorităţii centrale române.

9. Convenţia Naţiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată de România la 28 septembrie 1990

123. Dispoziţiile relevante sunt astfel redactate:

Preambul

„[...] convinşi că familia, unitatea fundamentală a societăţii, şi mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea tuturor membrilor săi, şi în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecţia şi de asistenţa de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate,

recunoscând că pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere, [...]”

Art. 3 alin. (1)

„În toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate.”

Art. 9 alin. (3)

„Statele părţi vor respecta dreptul copilului separat de cei doi părinţi ai săi sau de unul din ei, de a întreţine relaţii persoanele şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, afară dacă acest lucru este contrar interesului superior al copilului.”

Art. 10 alin. (2)

„Un copil ai cărui părinţi au reşedinţa în state diferite are dreptul de a întreţine, în afara unor situaţii excepţionale, relaţii personale şi contacte directe regulate cu ambii părinţi. În acest scop şi în conformitate cu obligaţia care revine statelor părţi rezultând din art. 9 paragraful 1, statele părţi vor respecta dreptul pe care îl au copilul şi părinţii săi de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a lor, şi de a reveni în propria lor ţară. Dreptul de a părăsi orice ţară nu poate fi limitat decât de restricţiile prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii naţionale, ordinea publică, sănătatea publică sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi care sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezenta Convenţie. ”

Art. 11

„1. Statele părţi vor lua măsuri pentru a combate acţiunile ilegale de deplasare şi de împiedicare a reîntoarcerii copiilor în străinătate.

2. În acest scop, statele părţi vor favoriza încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale sau aderarea la acordurile existente. ”

10. Codul penal

Art. 307

„Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte [...] căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”

ÎN DREPT

I. OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ PRIVIND OBIECTUL LITIGIULUI

124. În primul rând, Curtea observă că, în observaţiile sale suplimentare şi în numeroase comunicări ulterioare, reclamantul reiterează o parte din capetele de cerere pe care le-a prezentat la stadiul admisibilităţii cererii, printre care, în special, faptul că programul său de vizitare a copilului a fost redus în mod abuziv prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005.

125. În această privinţă, Curtea reaminteşte că obiectul litigiului pe care trebuie să îl soluţioneze pe fond este delimitat de decizia sa privind admisibilitatea şi că, în principiu, nu are competenţa să cunoască doleanţele declarate inadmisibile [a se vedea, în special, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, pct. 23, 10 iulie 2001, şi, mutatis mutandis, Thlimmenos împotriva Greciei (GC), nr. 34369/97, pct. 28, CEDO 2000-IV]. Prin decizia din 12 februarie 2008, Curtea a declarat admisibil doar capătul de cerere întemeiat de reclamant pe art. 8 din Convenţie şi referitor la măsurile luate de autorităţile naţionale pentru protejarea dreptului său de a avea relaţii personale cu fiica sa în contextul deplasării în Statele Unite. În consecinţă, Curtea se va limita la examinarea capătului de cerere declarat admisibil.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

126. Reclamantul pretinde o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii sale de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenţie, formulat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

127. Reclamantul consideră că faptul de a-i fi permis fiicei sale să emigreze în Statele Unite fără consimţământul său, reprezintă o încălcare a obligaţiilor pozitive pe care autorităţile naţionale le aveau, în temeiul art. 8 din Convenţie, de a facilita şi proteja drepturile părinteşti de care beneficia în temeiul legislaţiei române, şi anume dreptul de a avea legături personale cu fiica sa minoră şi de a „veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului”. Astfel, acesta invocă faptul că se află în imposibilitatea de a îşi întâlni copilul sau de a îl vizita la domiciliu, ceea ce încalcă dreptul său de avea legături directe cu fiica sa şi de a veghea asupra acesteia. În plus, invocă faptul că se află în imposibilitatea de a îşi întâlni copilul în afara domiciliului său sau al copilului sau de a îl vizita la domiciliu, de a îi trimite scrisori sau mesaje electronice sau de a primi astfel de mesaje la rândul său, ceea ce încalcă dreptul său de avea legături directe cu fiica sa şi de a veghea asupra acesteia. Pe de altă parte, încălcarea drepturilor sale părinteşti a fost recunoscută de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului în scrisoarea sa din 14 ianuarie 2008 (supra, pct. 86). În plus, în baza declaraţiei avocatului său american din 18 ianuarie 2008, reclamantul indică faptul că nu există vreo dispoziţie în dreptul american sau în Convenţia de la Haga care să îi permită să obţină o decizie prin care să i se atribuie dreptul de vizitare a fiicei sale în Statele Unite (supra, pct. 76).

128. De asemenea, acesta evidenţiază că hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005, prin care i se reducea dreptul de vizitare la trei săptămâni pe an nu a produs efecte decât odată cu plecarea fiicei sale în Statele Unite pentru a-şi stabili domiciliul. Reclamantul subliniază că, în conformitate cu declaraţiile fostei sale soţii, făcute la trecerea frontierei, călătoriile efectuate până în prezent aveau ca scop turismul şi studiile. Prin urmare, regimul de vizitare în vigoare este cel stabilit prin hotărârea din 21 noiembrie 2002, prin care dobândea dreptul, în principal, la un sfârşit de săptămână la fiecare două săptămâni, la două săptămâni în cursul vacanţei şcolare de vară şi la o săptămână în cursul vacanţei şcolare de iarnă. Faptul că autorităţile naţionale au autorizat plecarea copilului pentru o perioadă de mai multe luni este o încălcare gravă a dreptului său de vizitare.

129. Citând cauza Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, hotărârea din 1 decembrie 2005), reclamantul reproşează lipsa de coerenţă în plan legislativ în ceea ce priveşte deplasarea şi emigrarea copiilor. În această privinţă, el invocă faptul că dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt contrare celor ale Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, ceea ce creează un climat de incertitudine juridică, care afectează drepturile părinteşti.

130. Reclamantul invocă faptul că toate procedurile care duc la înapoierea temporară a fiicei sale sunt rezultatul eforturilor sale. De fiecare dată când a sesizat autorităţile române, acestea din urmă fie au refuzat să intervină, fie au făcut acest lucru după perioade considerabile de timp. Astfel, la momentul primei deplasări a fiicei sale, Ministerul Justiţiei, în calitate de autoritate centrală însărcinată cu aplicarea respectivei convenţii, a refuzat iniţierea unei proceduri în faţa instanţelor interne pentru constatarea caracterului ilicit al deplasării. În plus, ministerul nu a efectuat nici un demers în vederea localizării fiicei sale, în conformitate cu art. 7 din Convenţia de la Haga.

131. Reclamantul consideră, de asemenea, că, autorizând a doua şi a treia deplasare a fiicei sale în Statele Unite la 2 februarie şi 23 septembrie 2006, poliţia de frontieră a încălcat încă o dată obligaţiile care îi reveneau în temeiul Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi al Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, ţinând seama de faptul că i s-a permis fostei sale soţii să părăsească teritoriul României, împreună cu copilul, fără a se verifica existenţa unor documente justificative în scopul declarat al călătoriei, şi anume turism, vizită şi studii, în ciuda numeroaselor sale notificări care includeau refuzul său în ceea ce priveşte emigrarea copilului.

132. De asemenea, reclamantul deplânge durata procedurilor iniţiate în faţa Tribunalului Bucureşti în conformitate cu Convenţia de la Haga, şi care s-au încheiat prin hotărârile din 5 mai 2005, 18 iulie 2006 şi 20 martie 2008, precum şi rezultatul ultimelor două proceduri. În ceea ce priveşte, în special, cea de-a doua procedură, reclamantul se plânge şi de lipsa de interes din partea Ministerului Justiţiei, care s-a limitat la iniţierea respectivei proceduri, fără a participa totuşi la şedinţele de judecată în faţa instanţei sau fără a depune concluzii scrise. Pe de altă parte, acesta denunţă şi lipsa unui răspuns din partea Ministerului Justiţiei la cererea sa care viza o măsură provizorie care să împiedice ieşirea copilului din ţară în 2006, măsură întemeiată pe art. 7 din Convenţia de la Haga.

133. De asemenea, reclamantul denunţă inactivitatea autorităţilor locale din Cluj-Napoca, însărcinate cu protecţia drepturilor copilului, şi anume Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul primăriei şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Cluj, care, deşi informate de reclamant de riscurile de abuz, răpire, deşcolarizare sau implicare într-o sectă religioasă care recomanda interzicerea accesului copilului la tatăl său, nu au iniţiat nicio anchetă. Reclamantul consideră că inactivitatea autorităţilor citate anterior este şi rezultatul relaţiilor de subordonare politică, primarul Clujului, care este şi şeful Serviciului Autoritate Tutelară Cluj şi avocatul fostei sale soţii în diferitele proceduri interne, fiind membri ai aceluiaşi partid politic.

134. Reclamantul pretinde şi neîndeplinirea de către autorităţile şcolare şi, în special, de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, a obligaţiilor lor, care a permis deşcolarizarea fiicei sale în plin an şcolar, fără a îl informa, şi în lipsa oricărei anchete cu privire la acest subiect. Acesta adaugă că inspectorul general al inspectoratului şcolar citat este şi unul dintre apropiaţii primarului Municipiului Cluj.

135. În sfârşit, reclamantul menţionează că opunerea mamei copilului la executarea hotărârilor pronunţate în favoarea reclamantului nu a fost sancţionată de autorităţile naţionale care, de altfel, nu au luat nicio măsură provizorie pentru a împiedica părăsirea ţării de către copil în cursul anchetei penale.

2. Guvernul

136. În primul rând, Guvernul invocă faptul că reclamantul a beneficiat de mai multe programe de vizitare succesive, stabilite de instanţele naţionale. Acesta a considerat că, după confirmarea hotărârii din 21 iunie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca prin hotărârea din 10 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, şi după plecarea copilului în Statele Unite, reclamantul beneficiază de un program de vizitare anual de trei săptămâni. Acesta subliniază faptul că hotărârea din 21 iunie 2004 face referire la plecarea efectivă a copilului din ţară, fără a indica scopul unei astfel de plecări, precum, de exemplu, emigrare, vizită sau studii. În sprijinul afirmaţiilor sale, acesta citează concluziile hotărârii din 24 iulie 2007 a Tribunalului Timiş (a se vedea supra, pct. 59), care a reţinut că, după obţinerea permisului de reşedinţă permanentă în decembrie 2004 şi după înscrierea definitivă a copilului la şcoală în Statele Unite, se putea considera în mod rezonabil că era vorba de o plecare efectivă a copilului. Hotărârea Tribunalul Bucureşti din 20 martie 2008 confirmă, de asemenea, această abordare.

137. Guvernul acceptă o anumită contradicţie între dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi cele de la art. 30 din Legea nr. 248/2005 privind deplasarea în străinătate a cetăţenilor români. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în speţă, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 reglementează domeniul specific al deplasării cetăţenilor români în străinătate. Prin urmare, conform principiului interpretării legilor, conform căruia „specialia generalibus derogant”, dispoziţiile Legii nr. 272/2004 nu sunt aplicabile. Guvernul afirmă că această abordare a fost deja confirmată de autorităţile administrative însărcinate cu aplicarea legilor menţionate anterior şi de către instanţele naţionale, şi prezintă mai multe exemple de hotărâri judecătoreşti în acest sens. În plus, acesta face trimitere la hotărârea definitivă din 24 iulie 2007 a Tribunalului Timiş (a se vedea supra, pct. 59) care a confirmat această interpretare, precum şi la decizia Curţii Constituţionale din 6 noiembrie 2007 care examina, printre altele, o excepţie de neconstituţionalitate de la art. 30 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 248/2005 (a se vedea supra, pct. 115). Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că pretinsa incoerenţă legislativă nu a adus atingere exercitării dreptului reclamantului de a avea relaţii personale cu fiica sa.

138. Guvernul consideră că plecarea copilului în Statele Unite nu a afectat în niciun fel relaţiile cu tatăl său şi nici nu a generat o ruptură a relaţiilor copil-părinte.

139. În ceea ce priveşte prima plecare a copilului în decembrie 2004, Guvernul consideră că termenul de şase luni, până la întoarcerea sa în iunie 2005, nu a afectat în mod iremediabil relaţiile reclamantului cu copilul său, cu atât mai mult cu cât un nou program de vizitare anual de trei săptămâni a fost stabilit prin hotărârea din 21 iunie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca. De asemenea, acesta subliniază că, după declararea plecării şi neînapoierii copilului ca ilicite prin hotărârea din 5 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, copilul s-a întors în România la 8 iunie 2005. În plus, mama nu s-a opus derulării noului program de vizitare de trei săptămâni. Guvernul menţionează că Ministerul Justiţiei i-a comunicat reclamantului că putea iniţia o procedură în temeiul art. 21 din Convenţia de la Haga în vederea protejării dreptului său de vizitare pe teritoriul Statelor Unite. Cu toate acestea, reclamantul a solicitat aplicarea art. 3 din respectiva Convenţie care, potrivit avizului Ministerului Justiţiei, nu se aplică în speţă.

140. De asemenea, Guvernul neagă orice încălcare a drepturilor reclamantului de către Poliţia de Frontieră care i-a permis lui D.J. să părăsească ţara cu copilul, în ciuda numeroaselor sale notificări prin care reclamantul îşi exprima refuzul privind emigrarea copilului. Acesta ia act de faptul că, în cursul anului 2005, când doar Legea 272/2004 era în vigoare, poliţia de frontieră l-a informat pe reclamant că plecarea fiicei sale din România nu avea să fie permisă în lipsa acordului său. Copilul a părăsit ţara la 2 februarie 2006, când Legea nr. 248/2005 era în vigoare, lege care nu mai impunea consimţământul reclamantului.

141. În ceea ce priveşte plecările copilului din februarie şi septembrie 2006, precum şi din august 2007, Guvernul evidenţiază faptul că noul program anual de vizitare de trei săptămâni era executoriu şi că mama copilului s-a întors în fiecare vară cu copilul pentru ca reclamantul să poată beneficia de programul menţionat. În ceea ce priveşte, în special, exercitarea acestui program în 2008, Guvernul remarcă faptul că Ministerul Justiţiei a reacţionat prompt la cererea reclamantului bazată pe Convenţia de la Haga, care viza protejarea dreptului său de vizitare. Astfel, respectivul minister a trimis cererea reclamantului autorităţii centrale americane şi ulterior răspunsul acesteia din urmă, însoţit de decizia Tribunalului Idaho din 22 iulie 2008 care viza întoarcerea copilului în România.

142. De asemenea, Guvernul consideră că durata procedurilor iniţiate în baza Convenţiei de la Haga nu a fost excesivă. În ceea ce priveşte prima acţiune iniţiată la 11 februarie 2005, acesta subliniază faptul că procedura a fost amânată doar de cinci ori pe perioade care nu au depăşit două săptămâni. Astfel, la 14 martie 2005, cauza a fost amânată la cererea fostei soţii a reclamantului, pentru ca aceasta să îşi poată pregăti apărarea, şi la 7 aprilie 2005, la cererea reclamantului care dorea să fie informat cu privire la memoriul în apărare pregătit de partea adversă. În opinia sa, şi durata celei de-a doua proceduri a fost rezonabilă având în vedere că a început prin acţiunea introdusă de Ministerul Justiţiei la 19 iunie 2006 şi s-a încheiat prin decizia Tribunalului Bucureşti din 18 iulie 2006. În orice caz, conform Guvernului, durata procedurilor menţionate anterior nu a afectat în niciun fel relaţiile reclamantului cu fiica sa. Guvernul nu s-a pronunţat asupra efectului duratei celei de-a treia proceduri întemeiate pe Convenţia de la Haga, şi anume cea care s-a încheiat prin decizia Tribunalului Bucureşti din 20 martie 2008.

143. În sfârşit, Guvernul subliniază că autorităţile şcolare l-au informat pe reclamant cu privire la motivul deşcolarizării copilului cu ocazia primei şi celei de-a doua plecări ale acestuia şi că reclamantul nu a solicitat în mod formal conducerii şcolii să fie informat cu privire la activităţile şi rezultatele şcolare ale fiicei sale.

B. Motivarea Curţii

1. Principiile elaborate de Curte în cauzele privind răpirea unui copil

144. Curtea a avut ocazia să elaboreze şi să dezvolte principiile directoare care trebuiau să o ghideze în chestiunea dacă, confruntate cu o situaţie de răpire a unui copil, autorităţile unui stat parte la Convenţie au respectat obligaţiile care le reveneau în temeiul art. 8 din Convenţie [a se vedea, în special, Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 58-83, CEDO 2007, Bianchi împotriva Elveţiei, nr. 7548/04, pct. 76-85, 22 iunie 2006, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 69-85, 5 aprilie 2005, Eskinazi şi Chelouche împotriva Turciei (dec.), nr. 14600/05, CEDO 2005‑XIII (fragmente), Karadžić împotriva Croaţiei, nr. 35030/04, pct. 51-54, 15 decembrie 2005, Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56673/00, pct. 48-52, CEDO 2003‑V, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, pct. 55-60, 24 aprilie 2003, Paradis împotriva Germaniei, (dec.), nr. 4783/03, 15 mai 2003, Guichard împotriva Franţei (dec.), nr. 56838/00, CEDO 2003‑X, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94‑96, CEDO 2000‑I, şi Tiemann împotriva Franţei şi Germaniei (dec.), nr. 47457/99 şi 47458/99, CEDO 2000‑IV].

145. Principiile care se degajează din această jurisprudenţă pot fi rezumate după cum urmează:

i. Art. 8 din Convenţie vizează, în esenţă, să protejeze individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice; în plus, acesta generează obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. În ambele cazuri, trebuie să se respecte echilibrul just între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în ambele cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere.

ii. Scopul Curţii nu este să înlocuiască autorităţile naţionale competente să reglementeze chestiunile legate de încredinţare şi vizitare, ci să aprecieze din perspectiva Convenţiei deciziile pe care aceste autorităţi le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere. Astfel, ea trebuie să verifice dacă motivele care trebuie să justifice măsurile adoptate efectiv până la beneficierea, de către reclamant, de dreptul său la respectarea vieţii de familie sunt relevante şi suficiente având în vedere art. 8.

iii. În ceea ce priveşte, în special, obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a declarat în repetate rânduri că art. 8 presupune dreptul unui părinte la măsuri care vizează înapoierea copiilor lor şi obligaţia, pentru autorităţile naţionale, de a le adopta.

iv. Astfel, aspectul decisiv constă în a afla dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile care puteau fi cerute în mod rezonabil pentru a facilita exercitarea drepturilor privind încredinţarea, autoritatea părintească şi vizitarea, recunoscute unui părinte de legislaţia aplicabilă sau care rezultă din hotărârile judecătoreşti.

v. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută. Natura şi sfera de aplicare a acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să încerce să faciliteze o astfel de colaborare, o obligaţie pentru ele de a recurge la măsuri coercitive în domeniu nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele, drepturile şi libertăţile acestor persoane şi, în special, de interesele superioare ale copilului şi de drepturile pe care i le recunoaşte art. 8 din Convenţie. În situaţia în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la un echilibru just între acestea.

vi. Convenţia nu trebuie interpretată izolat, ci, potrivit art. 31 alin. (3) lit. c) din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969), trebuie să se ţină seama de orice normă relevantă din dreptul internaţional aplicabil părţii contractante.

vii. Obligaţiile pe care art. 8 din Convenţie le impune statelor în ceea ce priveşte înapoierea unui copil părintelui său trebuie interpretate în lumina Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 şi a Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii. Acestor două convenţii li s-a adăugat, mai recent, Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copii, adoptată în cadrul Consiliului Europei la 15 mai 2003 şi intrată în vigoare pentru România la 1 noiembrie 2007.

viii. De asemenea, Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudenţa sa conform căruia scopul Convenţiei nu este de a proteja drepturile, nu teoretice sau iluzorii, ci pe cele concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, pct. 33). În această perspectivă, ea reaminteşte că respectarea efectivă a vieţii de familie impune ca viitoarele relaţii între părinte şi copil să se soluţioneze doar pe baza tuturor elementelor relevante şi nu prin simpla scurgere a timpului. De asemenea, în baza art. 8, aceasta poate viza şi modul şi durata procesului decizional.

2. Aplicarea în speţă a principiilor menţionate

146. Curtea constată că prezenta cauză acoperă numeroase proceduri iniţiate în special de reclamant. Pe de altă parte, nu este exclus ca alte proceduri să fi avut loc sau să fie în curs. În consecinţă, Curtea urmează să examineze cauza doar în baza elementelor de care dispune. De asemenea, aceasta recunoaşte că, în speţă, autorităţile se confruntau cu o situaţie dificilă în fapt şi în drept, care se datora în special relaţiei conflictuale între părinţi.

147. Apoi, Curtea ia act de faptul că părţile au opinii divergente cu privire la diverse elemente de fapt şi de drept privind drepturile părinteşti ale reclamantului a căror clarificare este indispensabilă unei analize aprofundate cu privire la temeinicia alegaţiilor acestuia din urmă. În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească elementele pe care îşi va întemeia raţionamentul.

a) Drepturile părinteşti ale reclamantului

i) Cu privire la întinderea drepturilor părinteşti ale reclamantului

148. Curtea ia act de faptul că reclamantul denunţă, în principal, pretinsa inactivitate a autorităţilor naţionale care nu au luat măsuri pentru protejarea drepturilor sale părinteşti în contextul deplasărilor copilului în străinătate.

149. În observaţiile sale suplimentare, reclamantul îi reproşează Curţii faptul că a limitat obiectul prezentei proceduri la dreptul său de a avea relaţii personale cu fiica sa, acest drept fiind, la rândul său, redus la dreptul de vizitare şi de găzduire. Trebuie să se remarce faptul că, în conformitate cu legislaţia românească, drepturile sale părinteşti includ dreptul la relaţii personale cu fiica sa minoră, precum şi dreptul de a „veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională”. În temeiul dispoziţiilor art. 43 § 3 C. fam. şi art. 15 din Legea nr. 272/2004, acesta invocă faptul că, spre deosebire de un părinte decăzut din drepturile părinteşti, care poate, la rândul său, beneficia, în anumite condiţii, de dreptul de a avea relaţii personale cu fiica sa, acesta beneficiază şi de dreptul de a veghea asupra copilului său, drept care, în opinia sa, intră sub incidenţa a ceea ce se numeşte, în mod comun, dreptul de a-i fi încredinţat copilul. Acesta nu îşi poate întâlni sau vizita fiica la domiciliul său, de a îi scrie scrisori sau mesaje electronice sau de a primi din partea acesteia, ceea ce încalcă dreptul său de a avea contacte directe şi de a veghea asupra ei.

150. În primul rând, Curtea precizează că nu trebuie să efectueze o încadrare a aspectelor care intră sub incidenţa dreptului privind încredinţarea sau vizitarea copilului, conform legislaţiei româneşti. Totuşi, aceasta notează că, după încredinţarea copilului mamei, reclamantul s-a limitat la a solicita instanţelor interne să stabilească modalităţile de exercitare a unui singur drept părintesc, şi anume cel de găzduire a fiicei sale la domiciliul său (a se vedea supra, pct. 8-22, şi, în acelaşi sens, C. împotriva Finlandei, nr. 18249/02, pct. 61, 9 mai 2006). Aceasta în ciuda solicitării autorităţilor administrative (a se vedea supra, pct. 31 şi 86) sau judiciare (a se vedea supra, pct. 21), conform căreia instanţele trebuie să stabilească modalităţile de exercitare a tuturor drepturilor sale părinteşti.

151. Reiese din documentele prezentate de părţile la dosar că, după deplasările fiicei sale în Statele Unite, reclamantul nu a răspuns invitaţiilor Ministerului Justiţiei, autoritatea centrală în sensul Convenţiei de la Haga, de a preciza dacă dorea să se prevaleze de dispoziţiile art. 21 din respectiva Convenţie în vederea organizării şi protejării dreptului său de vizitare (a se vedea supra, pct. 31 şi 78, şi pentru domeniul de aplicare al acestui articol, supra, pct. 119). Conform practicii autorităţilor centrale în domeniu, reclamantul putea invoca drepturile sale prin intermediul Convenţiei de la Haga, chiar în lipsa determinării lor de instanţele naţionale (a se vedea supra, pct. 121). În plus, Curtea ia act de faptul că reclamantul a fost reprezentat de-a lungul acestor proceduri de mai mulţi avocaţi români şi de un avocat american. Prin urmare, acesta nu poate pretinde că nu a beneficiat de avizul unui specialist în domeniu.

152. În plus, bazându-se pe declaraţia din 18 ianuarie 2008 a avocatului său din Statele Unite, reclamantul susţine şi că îi era imposibil să obţină o decizie privind dreptul său de vizitare în Statele Unite. Cu toate acestea, Curtea ia act de faptul că, în declaraţia sa citată anterior, avocatul reclamantului atestă că instanţele americane aveau totuşi competenţa de a decide punerea în executare a dreptului de vizitare al reclamantului stabilit de instanţele române (a se vedea supra, pct. 76). Pe de altă parte, acest fapt este confirmat şi de decizia din 22 iulie 2008, prin care Tribunalul Idaho a dispus întoarcerea copilului în România, pentru ca reclamantul să îşi poată exercita dreptul de vizitare. În plus, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul unei proceduri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Convenţia de la Haga, dispoziţii care trebuie să ofere o structură pentru exercitarea dreptului de vizitare, în accepţiunea sa largă, în absenţa unei cereri a reclamantului în acest sens.

153. În speţă, eforturile reclamantului sunt bazate pe întoarcerea permanentă a copilului în România. În acelaşi sens, Curtea ia act de faptul că, la 23 iunie 2005, după prima întoarcere a fiicei sale din Statele Unite, reclamantul a iniţiat o procedură care viza atribuirea încredinţării copilului, procedură care este pendinte la ora actuală. În această privinţă, ea ia act de faptul că, prin hotărârea din 21 martie 2008, Judecătoria Braşov i-a încredinţat-o pe fiica sa. Totuşi, această hotărâre nu este încă definitivă, astfel încât nu poate fi executată.

ii) Cu privire la programele de vizitare de care a beneficiat reclamantul de-a lungul timpului

154. Curtea observă că, atât în faţa instanţelor şi a autorităţilor interne, cât şi în faţa Curţii, reclamantul invocă imposibilitatea de a beneficia de programul său lunar de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Cluj-Napoca din 21 noiembrie 2002. Acesta consideră că programul anual de vizitare de trei săptămâni, stabilit prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005 nu se aplică încă. Mai exact, acesta consideră că expresia „plecarea efectivă a copilului din România”, folosită de Curtea de Apel Târgu-Mureş în hotărârea citată anterior, se referă în realitate la emigrarea copilului şi, prin urmare, la stabilirea domiciliului său în străinătate. Conform declaraţiilor fostei sale soţii, făcute în faţa autorităţilor de frontieră şi în faţa instanţelor, copilul şi-a păstrat domiciliul în România, la Cluj-Napoca. Cu privire la acest aspect, reclamantul le reproşează autorităţilor de frontieră faptul că i-au permis lui D.J. şi fiicei sale să părăsească ţara pentru Statele Unite pentru ca, conform acestuia, să îşi stabilească domiciliul în respectivul stat, ceea ce contrazice declaraţiile fostei sale soţii.

155. Curtea reaminteşte că este de competenţa instanţelor naţionale, în special instanţelor jurisdicţionale, să interpreteze şi să aplice dreptul intern (a se vedea, Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33, p. 20, pct. 46). Acelaşi lucru li se aplică şi hotărârilor judecătoreşti. Pe de altă parte, Curtea observă că, prin scrisoarea din 25 iunie 2008, adresată Curţii, reclamantul recunoaşte că scopul prezentei proceduri nu este de a determina Curtea să stabilească programul de vizitare de care beneficiază. În consecinţă, Curtea nu va interpreta hotărârea Curţii de Apel Târgu-Mureş din 10 noiembrie 2005. În schimb, aceasta ia act de faptul că multe alte instanţe naţionale s-au pronunţat asupra acestei chestiuni. Astfel, prin hotărârea definitivă din 24 iulie 2007, Tribunal Timiş a reţinut că, după obţinerea permisului de reşedinţă permanentă în decembrie 2004 şi după înscrierea definitivă a copilului la şcoală în Statele Unite, se putea considera în mod rezonabil că era vorba de o plecare efectivă a copilului în sensul hotărârii din 10 noiembrie 2005. Hotărârea definitivă a Tribunalului Bucureşti din 26 mai 2008 urmează aceeaşi abordare. Ţinând seama de faptul că această interpretare nu pare arbitrară, Curtea poate admite că, după adoptarea hotărârii din 10 noiembrie 2005 şi după plecarea copilului la 2 februarie 2006, reclamantul a beneficiat de un program anual de vizitare de trei săptămâni în timpul vacanţei de vară, programul lunar de vizitare stabilit de Judecătoria Cluj-Napoca la 21 noiembrie 2002 nemaifiind aplicabil.

iii) Cu privire la dreptul reclamantului de a se opune deplasării copilului în străinătate

156. Părţile au păreri diferite şi în ceea ce priveşte sfera de aplicare a dreptului reclamantului de a se opune deplasării în copilului în străinătate.

157. Curtea ia act de faptul că, la prima ieşire a copilului din ţară, la 3 decembrie 2004, nu exista nicio dispoziţie legală care să impună consimţământul său în ceea ce priveşte deplasarea. Ordonanţa Guvernului nr. 65 din 28 august 1997 privind regimul paşapoartelor în România includea, la momentul respectiv, doar dispoziţii privind eliberarea de paşapoarte pentru copii.

158. După intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, respectiv 1 ianuarie 2005, şi în conform cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din această lege, consimţământul reclamantului pentru deplasarea copilului în străinătate era necesar. Orice litigiu între părinţi cu privire la acest aspect era de competenţa instanţelor interne.

159. După intrarea în vigoare a Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, la 29 ianuarie 2006, şi în temeiul art. 30 alin. (1) lit. c) din această lege, consimţământul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu mai este necesar pentru deplasarea copilului în străinătate.

160. Curtea ia act de faptul că reclamantul îi reproşează guvernului pârât lipsa de coerenţă în plan legislativ în materie de deplasare şi emigrarea copiilor, şi în special contradicţia dintre dispoziţiile Legii nr. 272/2004 şi cele ale Legii nr. 248/2005, care genera un climat general de incertitudine juridică care afecta exercitarea drepturilor sale părinteşti.

161. Ca şi Guvernul, Curtea ia act de faptul că instanţele interne au examinat deja această chestiune de drept. Astfel, prin hotărârea sa definitivă din 24 iulie 2007 (a se vedea supra, pct. 59), Tribunalul Timiş dorea să aplice dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 situaţiei de fapt. În plus, deciziile instanţelor naţionale furnizate de Guvern confirmă această abordare. În sfârşit, prin decizia din 6 noiembrie 2007, Curtea Constituţională a stabilit constituţionalitatea dispoziţiilor în litigiu din Legea nr. 248/2005.

162. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în speţă, nu era vorba de o incoerenţă legislativă care să poată afecta în sine drepturile părinteşti ale reclamantului. Astfel, în examinarea temeiniciei capătului de cerere al reclamantului, aceasta va pleca de la premisa conform căreia dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 sunt singurele care se aplică după intrarea lor în vigoare la 29 ianuarie 2006, şi că un părinte poate părăsi ţara cu copilul care i-a fost încredinţat, chiar şi fără consimţământul celuilalt părinte.

b) Măsurile luate de autorităţile naţionale pentru protecţia drepturilor părinteşti ale reclamantului

163. Curtea subliniază caracterul singular al prezentei cauze în sensul că aceasta nu vizează nici adoptarea unui ordin de înapoiere de către autorităţile naţionale ale Guvernului pârât (a se vedea, Eskinazi şi Chelouche, citată anterior, şi Bianchi, citată anterior), nici măsurile adoptate de autorităţile naţionale în executarea unui astfel de ordin de înapoiere (a se vedea Maire împotriva Portugaliei, nr. 48206/99, CEDO 2003‑VII, Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, citate anterior, Ignaccolo-Zenide, citate anterior), în temeiul Convenţiei de la Haga. În speţă, reclamantul reproşează în primul rând autorităţilor administrative şi judiciare româneşti faptul că au refuzat să ia toate măsurile necesare pentru a asigura înapoierea imediată a copilului deplasat, în calitatea lor de autorităţi ale statului pârât în sensul Convenţiei de la Haga. În special, acesta se referă la demersurile lor în adoptarea de decizii prealabile, întemeiate pe art. 15 din convenţia citată anterior şi care vizau caracterul legal al deplasării şi neînapoierii copilului şi măsuri provizorii în temeiul art. 7 din respectiva Convenţie.

164. Curtea evidenţiază că reiese din dispoziţiile Convenţiei de la Haga că autorităţile centrale trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasaţi ilegal; în această privinţă, Convenţia de la Haga prevede că trebuie considerată „ilicită” o deplasare care a avut loc prin încălcarea unui „drept privind încredinţarea”, care include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, în special, pe cel de a hotărî asupra locului reşedinţei sale. În consecinţă, art. 8 din Convenţie, interpretat în lumina Convenţiei de la Haga, nu impune autorităţilor naţionale obligaţii pozitive care vizează înapoierea copilului dacă persoana în cauză deţine doar un drept de vizitare (a se vedea, Guichard împotriva Franţei, citată anterior).

165. În speţă, Curtea ia act de faptul că prima deplasare a copilului în Statele Unite a avut loc la 3 decembrie 2004. În ceea ce priveşte pretinsa inactivitate a autorităţilor române în localizarea copilului după această dată, Curtea ia act de faptul că copilul se afla pe teritoriu american şi că autoritatea centrală americană a fost însărcinată cu localizarea copilului, ceea ce nu pare incoerent în lumina dispoziţiilor art. 7 alin. (2) lit. a) din Convenţia de la Haga (supra, pct. 117). De asemenea, Curtea constată că reclamantul a putut localiza copilul şi a putut solicita şi obţine întoarcerea copilului său în România (a se vedea, în acelaşi sens, Glaser împotriva Regatului Unit, nr. 32346/96, pct. 75-76, 19 septembrie 2000).

166. Curtea ia act de faptul că reclamantul a sesizat mai multe autorităţi naţionale pentru a obţine întoarcerea copilului. Singura autoritate care s-a declarat competentă să ia măsuri în circumstanţele deosebite ale cauzei a fost Ministerul Justiţiei, în calitatea sa de autoritate centrală a Convenţiei de la Haga. Totuşi, Curtea observă că Ministerul Justiţiei i-a comunicat reclamantului, în primul rând, limitele intervenţiei sale: acesta nu putea iniţia o procedură în vederea înapoierii copilului din cauză că reclamantului nu i-a fost încredinţat copilul, astfel cum solicită art. 3 din Convenţie; în schimb, acesta avea dreptul să-şi protejeze dreptul de vizitare recunoscut de lege şi stabilit de instanţele naţionale, prin intermediul procedurilor de cooperare prevăzute la art. 21 din Convenţia de la Haga. Reiese din documentele de care dispune Curtea că ministerul l-a invitat pe reclamant să îi comunice dacă dorea să folosească dispoziţiile citate anterior, dar că reclamantul nu a răspuns acestei invitaţii.

Curtea constată că Ministerul Justiţiei şi-a menţinut poziţia pe întreaga durată a procedurilor iniţiate de reclamant în temeiul Convenţiei de la Haga, chiar dacă acesta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere întemeiată pe art. 15 din Convenţia de la Haga în urma insistenţelor reclamantului după a doua deplasare a copilului în Statele Unite (a se vedea supra, pct. 47 şi 48). Prin urmare, nu i se poate reproşa o lipsă de diligenţă în conduita sa în procedurile prin care reclamantul cerea înapoierea copilului în conformitate cu art. 3 din Convenţia de la Haga (a se vedea, a contrario, Monory împotriva României şi Ungariei, citată anterior, pct. 74 şi urm.).

167. Instanţele române sunt de aceeaşi părere atunci când refuză să sancţioneze Ministerul Justiţiei pentru pretinse încălcări ale Convenţiei de la Haga (în special ale art. 7) sau ale legislaţiei naţionale, invocate de reclamant în procedurile iniţiate împotriva acestui minister în 2007 şi 2008 (a se vedea supra, pct. 87 şi 90). Curtea nu identifică niciun element care să sugereze că, în speţă, concluziile instanţelor naţionale erau arbitrare sau contrare dispoziţiilor legislaţiei interne sau internaţionale aplicabile. De asemenea, Curtea evidenţiază că deciziile au fost luate la încheierea procedurilor contradictorii în cursul cărora reclamantul a putut prezenta observaţiile şi mijloacele pe care le-a considerat necesare, precum şi argumente în sprijinul afirmaţiilor sale.

168. Spre deosebire de Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti a ales o cu totul altă abordare. Astfel, într-o primă etapă, prin decizia din 5 mai 2005, instanţa a admis acţiunea reclamantului, întemeiată pe art. 3 din Convenţia de la Haga, şi a declarat deplasarea şi neînapoierea copilului ca ilicite. Instanţa şi-a întemeiat decizia pe sfera de aplicare a dreptului de vizitare al reclamantului, stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, şi pe faptul că fosta sa soţie a hotărât singură cu privire la mai multe aspecte ale vieţii copilului. Curtea nu identifică niciun element arbitrar sau contrar Convenţiei în această hotărâre.

169. Poziţia Tribunalului Bucureşti s-a modificat totuşi atunci când a trebuit să analizeze plecările copilului din 2 februarie 2006 şi 13 august 2007. Astfel, prin două decizii diferite din 18 iulie 2006 şi 20 martie 2008, instanţa a considerat că, la aceste date, programul de vizitare de care beneficia reclamantul fiind limitat la trei săptămâni pe an, între 20 iulie şi 11 august, acesta nu era încălcat de deplasarea copilului. În plus, reclamantul nu mai dispunea de un drept de contestaţie în ceea ce priveşte deplasarea copilului în străinătate, ţinând seama de intrarea în vigoare a Legii nr. 248/2005.

170. În primul rând, Curtea reaminteşte că a trebuit să se pronunţe deja cu privire la decizii privind caracterul ilegal al deplasării şi neînapoierii unui copil în sensul Convenţiei de la Haga. Astfel, în cauza Eskinazi şi Chelouche împotriva Turciei [(dec.), nr. 14600/05, CEDO 2005‑XIII (fragmente)], aceasta a subliniat că instanţele care se bazau pe această chestiune nu soluţionează chestiuni referitoare la exercitarea drepturilor părinteşti sau statutul personal al copilului: acestea doar constată, având în vedere toate elementele de la dosar, dacă deplasarea copilului sau neînapoierea sa pot fi calificate ca „ilicite” în sensul Convenţiei de la Haga, ţinând seama de drepturile existente ale părinţilor.

Apoi, Curtea reaminteşte că nu trebuie să substituie propria sa apreciere a faptelor şi probelor celei a instanţelor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (Tiemann împotriva Franţei şi Germaniei, citată anterior). Curtea observă că Tribunalul Bucureşti a apreciat credibilitatea diverselor mijloace de probă prezentate în lumina circumstanţelor cauzei şi a motivat în mod corespunzător deciziile sale în această privinţă. În speţă, Curtea evidenţiază că deciziile în litigiu au fost luate la încheierea procedurilor contradictorii în cursul cărora reclamantul, reprezentat de avocatul său, a putut prezenta observaţiile şi mijloacele pe care le-a considerat necesare, precum şi susţineri ale argumentelor sale. Nu reiese că această instanţă a tras concluzii arbitrare din faptele care i-au fost prezentate sau că a depăşit limitele unei interpretări rezonabile a dispoziţiilor legale aplicabile prezentei speţe.

171. Totuşi, Curtea reaminteşte că caracterul corespunzător al unei măsuri se analizează în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare. Procedurile referitoare la înapoierea unui copil răpit, inclusiv procedurile prealabile sau executarea deciziilor pronunţate la încheierea acestora, impun un tratament urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţiile dintre copii şi părinţii care nu locuiesc cu ei.

172. În speţă, Curtea ia act de faptul că prima procedură în faţa Tribunalului Bucureşti s-a desfăşurat pe parcursul a două luni şi jumătate, între 11 februarie 2005, data cererii reclamantului, şi 5 mai 2005, data hotărârii definitive a Tribunalului Bucureşti.

173. În ceea ce priveşte a doua procedură întemeiată pe art. 15 din Convenţia de la Haga, Curtea ia act de faptul că a durat cel puţin trei luni, între 15 iunie 2006, dată la care Ministerul Justiţiei a formulat cererea în faţa instanţei, şi 22 septembrie 2006, când decizia Tribunalului Bucureşti din 18 iulie 2006 a fost comunicată reclamantului (Soares Fernandes împotriva Portugaliei, nr. 59017/00, pct. 17, 8 aprilie 2004), data la care această decizie a fost tradusă şi trimisă autorităţilor americane nefiind cunoscută.

174. Cea de-a treia procedură a durat din 4 octombrie 2007 până la 10 aprilie 2008, dată la care decizia din 20 martie 2008 a fost notificată reclamantului, adică aproximativ şase luni.

175. Curtea constată că art. 11 din Convenţia de la Haga impune ca autorităţile judiciare şi administrative sesizate să acţioneze „de urgenţă” în vederea înapoierii copilului, orice inacţiune care depăşeşte cele şase săptămâni putând genera o cerere de motivare (a se vedea, pentru textul acestei dispoziţii, supra, pct. 117 şi, pentru cazurile de aplicare, hotărârile Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102, Monory, citată anterior, pct. 82, şi Bianchi, citată anterior, pct. 94, Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04, pct. 38, 27 iulie 2006, şi mai recent Carlson împotriva Elveţiei, no 49492/06, pct. 76, 6 noiembrie 2008).

176. Totuşi, aceasta consideră că, în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, perioadele de timp scurse nu au fost nejustificate: instanţa a amânat pronunţarea de mai multe ori în scopul unic de a asigura respectarea principiului contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procedură (a se vedea pct. 32-36 pentru prima procedură şi pct. 74-77 pentru a treia procedură). În plus, nimic nu indică o lipsă a activităţii instanţei în demersul său. În sfârşit, reclamantul nu a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii de înapoiere a copilului, iniţiată în faţa autorităţilor americane în care dorea să utilizeze deciziile Tribunalului Bucureşti pronunţate în procedurile iniţiate după a doua şi a patra plecare a fiicei sale.

177. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, în ceea ce priveşte prima plecare a copilului, calificată ca ilicită de Tribunalul Bucureşti, autorităţile române au ales să o sancţioneze penal pe mama copilului. Astfel, aceasta a fost sancţionată cu amendă. Prin urmare, nu li se poate reproşa autorităţilor penale naţionale o lipsă completă a activităţii. În plus, dacă este adevărat că amenda nu era ridicată, Curtea subliniază că, în speţă, era vorba doar de un act punctual şi nu de o situaţie continuă (deplasările ulterioare ale copilului nemaifiind considerate ilicite de instanţă) care să necesite măsuri mai consecvente din partea autorităţilor (a se vedea, de exemplu, Hansen împotriva Turciei, nr. 36141/97, pct. 107, 23 septembrie 2003, şi Karadžić împotriva Croaţiei, nr. 35030/04, pct. 61, 15 decembrie 2005).

178. Ţinând seama de elementele cauzei, astfel cum au fost definite la pct. 154-155, Curtea consideră că, după adoptarea hotărârii din 10 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, art. 8 din Convenţie, interpretat în lumina Convenţiei de la Haga, le impunea autorităţilor române adoptarea de măsuri care vizau în special înapoierea copilului pentru exercitarea dreptului anual de vizitare de trei săptămâni al reclamantului. Ceea ce s-a şi întâmplat când reclamantul a solicitat protejarea dreptului său de vizitare în cursul verii lui 2008, în conformitate cu Convenţia de la Haga. Cu privire la acest aspect, Curtea ia act de faptul că răspunsul autorităţii centrale române a fost prompt. Astfel, la 11 iulie 2008, Ministerul Justiţiei a trimis autorităţii centrale americane memoriul reclamantului din 1 iulie 2008. De asemenea, la 22 iulie 2008, aceasta a trimis autorităţii centrale americane cererea reclamantului din 19 iulie 2008 privind dosarul de imigrare al copilului. La 22 iulie 2008, Tribunalul Idaho a dispus înapoierea copilului.

179. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că autorităţile române însărcinate cu aplicarea Convenţiei de la Haga, şi anume Ministerul Justiţiei şi instanţele, au depus eforturi care pot fi considerate în mod rezonabil adecvate şi suficiente pentru a favoriza exercitarea drepturilor părinteşti care i-au fost recunoscute reclamantului şi că, astfel, acestea nu au adus atingere dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantului, în circumstanţele specifice ale cauzei.

180. Pe de altă parte, având în vedere circumstanţele specifice ale prezentei cauze, conform Curţii, niciun act sau nicio omisiune a celorlalte autorităţi naţionale menţionate de reclamant, şi anume organele poliţiei de frontieră, serviciile sociale naţionale, autorităţile şcolare sau penale, nu se poate analiza nici ca o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantului. În ceea ce priveşte, în special, organele poliţiei de frontieră, Curtea ia act de faptul că nici un aspect arbitrar nu reiese din deciziile pronunţate de instanţele naţionale în procedurile în daune-interese iniţiate de reclamant împotriva Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră în 2006 (a se vedea supra, pct. 60-62) şi în 2007 (a se vedea supra, pct. 68-69). De asemenea, Curtea evidenţiază că deciziile au fost luate la încheierea procedurilor contradictorii în cursul cărora reclamantul, reprezentat de avocatul său, a putut prezenta observaţiile şi mijloacele pe care le-a considerat necesare, precum şi argumente în sprijinul susţinerilor sale.

181. Având în vedere toate considerentele de mai sus, Curtea stabileşte că nu se poate considera că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţiile cu privire la dreptul la respectarea vieţii de familie a reclamantului, drept garantat de art. 8 din Convenţie.

Prin urmare, Curtea concluzionează că acest articol nu a fost încălcat.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 DIN CONVENŢIE

182. Prin două scrisori primite de Curte la 2 septembrie 2008 şi 15 iulie 2009, reclamantul se plânge şi de încălcarea dreptului său la un proces echitabil într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1, al cărui pasaj relevant este formulat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] într-un termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”

183. Prin scrisoarea din 2 septembrie 2008, reclamantul susţine că procedura în faţa Tribunalului Bucureşti, care s-a finalizat prin decizia din 20 martie 2008 privind caracterul deplasării copilului în Statele Unite în august 2007 şi neînapoierea sa (supra, pct. 74-77) nu a fost desfăşurată în mod echitabil şi într-un termen rezonabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Prin scrisoarea din 15 iulie 2009, reclamantul denunţă, în mod expres sau în esenţă, caracterul inechitabil al procedurilor care s-au finalizat prin deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie din 19 februarie 2009 (supra, pct. 69), 31 martie 2009 şi 3 aprilie 2009 (supra, pct. 88 şi 90).

184. Guvernul consideră că nicio aparenţă de încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil nu reiese din decizia din 20 martie 2008 care este amplu motivată. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la pretinsul caracter excesiv al duratei procedurii sau la caracterul procedurilor finalizate în 2009.

185. Curtea observă că acest capăt de cerere este strâns legat de cel privind art. 8. Prin urmare, trebuie să analizăm în lumina circumstanţelor speţei raportul între cele două dispoziţii.

186. În primul rând, Curtea reaminteşte diferenţa de natură a intereselor protejate de art. 6 § 1 şi 8. Astfel, art. 6 acordă o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la o instanţă”, care se va aplica „drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” ale unui individ (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 36, seria A nr. 18), în timp ce cerinţa procedurală inerentă art. 8 nu acoperă doar procedurile administrative şi pe cele judiciare, ci este şi conformă obiectivului mai larg care constă în a asigura respectarea riguroasă, printre altele, a vieţii de familie (a se vedea, de exemplu, B. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987, seria A nr. 121‑B, p. 72-74 şi 75, pct. 63-65 şi 68).

187. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre obiectivul vizat de garanţiile respective de la art. 6 § 1 şi art. 8 poate, în funcţie de circumstanţe, să justifice examinarea aceleiaşi serii de fapte din perspectiva unuia sau altuia dintre articole (a se vedea, McMichael împotriva Regatului Unit, 24 februarie 1995, pct. 91, seria A nr. 307‑B; a se vedea, a contrario, Golder, citată anterior, p. 20-22, pct. 41-45, şi O. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987, seria A nr. 120-A, p. 28 şi urm., pct. 65-67).

188. Totuşi, în speţă, trebuie să se constate că cele două aspecte invocate din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume durata procedurii în faţa Tribunalului Bucureşti şi inechitatea procedurilor, dacă nu sunt identice în sine, trebuie considerate ca reprezentând însăşi esenţa capătului de cerere întemeiat pe art. 8 (a se vedea, în acest sens, Karadžić, citată anterior, pct. 67, şi Sylvester, citată anterior, pct. 73‑77).

189. Prin urmare, Curtea consideră că aceste capete de cerere nu trebuie examinate separat din perspectiva art. 6 din Convenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

1. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

2. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 noiembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago QuesadaJosep Casadevall

GrefierPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy