CASE OF RUPA v. ROMANIA (No. 1) - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Emitent

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 562 din 10 august 2010

HOTĂRÂREA

din 16 decembrie 2008,

definitivă la 16 martie 2009,î

n Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1)

(Cererea nr. 58.478/00)

În Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 noiembrie 2008,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 58.478/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare din oficiu, a fost reprezentat succesiv de doamnele Monica Macovei, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, Adriana Dăgăliţă şi Raluca Stăncescu-Cojocaru, juriste în cadrul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România - Comitetul Helsinki. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, Răzvan-Horaţiu Radu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a susţinut în mod special că ar fi suferit rele tratamente la datele de 28 ianuarie şi 11 martie 1998, cu ocazia imobilizării sale de către poliţie, şi că ar fi fost deţinut în două rânduri în condiţii materiale inumane şi degradante în spaţiile de detenţie ale organelor de poliţie din Hunedoara şi Deva, din data de 28 până pe 29 ianuarie 1998 şi între 11 martie şi 4 iunie 1998. De asemenea, reclamantul s-a plâns atât de lipsa unei anchete efective referitoare la plângerile sale de rele tratamente, cât şi de lipsa unei căi de recurs efective în dreptul intern pentru a obţine o reparaţie pentru relele tratamente suferite.

4. Cererea i-a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

5. Cererea i-a fost atribuită Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). După ce a comunicat cererea Guvernului la data de 9 martie 2002, camera constituită în cadrul acestei secţii a declarat cererea parţial admisibilă prin decizia din 14 decembrie 2004. La data de 1 februarie 2008, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 din Regulament). Cererea de faţă a fost atribuită Secţiei a treia, astfel remaniată (art. 52 § 1).

6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament). Deoarece camera a hotărât, după consultarea părţilor, că nu este necesar să aibă loc o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a transmis observaţii scrise referitoare la observaţiile formulate de cealaltă parte.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

7. Reclamantul s-a născut în anul 1973 şi locuieşte în Hunedoara.

8. Este şomer şi suferă din anul 1990 de tulburări psihice (vezi mai jos §§ 80-83) şi este înscris din acest motiv la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială ca persoană cu handicap de gradul 2. La data evenimentelor, avea vârsta de douăzeci şi şase de ani şi locuia cu mama sa şi cu fratele său.

9. Faptele cauzei, ce dau naştere la controverse între părţi, pot fi rezumate după cum urmează.

A. Incidentul din 28 ianuarie 1998

10. În luna ianuarie 1998, deoarece aflase că reclamantul avea intenţia de a vinde mercur alb, substanţă toxică a cărei deţinere este interzisă în România, Poliţia din Hunedoara a pregătit un scenariu pentru a-l prinde în flagrant delict.

Astfel cum reiese dintr-o declaraţie a poliţistului N.B. din data de 12 mai 1998, depusă la dosar de către Guvern, la momentul la care operaţiunea poliţiei a fost organizată, reclamantul era cunoscut de mai mulţi ani de către serviciile de poliţie ca „personaj interlop, antisocial, violent şi care suferă de afecţiuni neuropsihice“.

11. La data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, pe când se afla în apropierea hotelului Rusca, în centrul oraşului Hunedoara (judeţul Hunedoara), reclamantul a fost prins de mai mulţi poliţişti, 12 potrivit susţinerilor sale, 8 sau 3 în opinia Guvernului. Aceştia l-ar fi lovit apoi în cap şi în stomac. Reclamantul i-a recunoscut printre poliţişti pe căpitanul B., comandantul E. şi locotenentul C. După ce l-au imobilizat la pământ, poliţiştii l-au stropit cu gaz lacrimogen şi i-au pus cătuşele. Observând o sticlă de plastic aflată pe jos şi care conţinea mercur alb, poliţiştii l-au acuzat că el ar fi proprietarul acesteia.

12. Reclamantul a negat că ar fi proprietarul sticlei, însă a fost introdus cu forţa în portbagajul unei maşini de poliţie care la dus la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. El pretinde că şiar fi pierdut căciula şi un lanţ de aur în momentul arestării sale. De asemenea, el afirmă că poliţiştii i-au confiscat suma de două milioane lei vechi (ROL), respectiv aproximativ 220 euro, pe care o avea asupra sa. Împreună cu el au fost prinse şi alte persoane, printre care un anume I. Şelaru. Acesta, fiind dus şi el la comisariat, a fost eliberat la puţin timp după sosirea sa la comisariatul de poliţie.

13. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000 dată în faţa reprezentantului reclamantului şi depusă în faţa Curţii, I. Şelaru a precizat că a văzut mai mulţi poliţişti lovindu-l pe reclamant cu mâinile şi picioarele, stropindu-l cu gaz lacrimogen şi punândui cătuşele. Apoi l-ar fi introdus pe reclamant în portbagajul maşinii de poliţie şi l-ar fi transportat astfel la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara. I. Şelaru a declarat că i-a văzut pe poliţişti lovindul pe reclamant chiar şi după sosirea lor la comisariatul de poliţie. De asemenea, el pretinde că l-ar fi auzit pe reclamant ţipând în timp ce era lovit, după ce a fost dus la etaj.

14. La comisariat, reclamantul şi celelalte persoane arestate au fost ţinute o vreme pe un culoar de la parter. Apoi reclamantul a fost condus la etaj şi instalat pe un scaun lângă biroul căpitanului B. În tot acest timp, a purtat cătuşe. El pretinde că ar fi fost lovit în cap şi în stomac, atât la parter, cât şi la etaj, de către poliţişti tineri ale căror nume nu le cunoaşte. Apoi, în biroul căpitanului B., reclamantul a fost interogat timp de două sau 3 ore. Poliţiştii prezenţi au afirmat că găsiseră asupra lui o sticlă din plastic ce conţinea mercur, pe care ar fi aruncat-o la pământ la sosirea poliţiei. Reclamantul a negat faptele şi le-a cerut poliţiştilor să verifice amprentele de pe sticlă. În continuare, el a semnat mai multe declaraţii în care afirma că nu cunoaşte nici sticla, nici provenienţa şi nici conţinutul ei. În declaraţiile sale, el s-a plâns de faptul că ar fi fost deposedat de un lanţ de aur, de o pălărie şi de două milioane ROL.

15. Poliţiştii au întocmit un proces-verbal de flagrant delict, care nu a fost semnat nici de martori, nici de reclamant. Conform procesului-verbal, în jurul orei 17,30, poliţiştii, care fuseseră sesizaţi în legătură cu un individ ce deţinea mercur, au intervenit din oficiu. Astfel, ei au arestat în parcarea hotelului Rusca un suspect pe care, după verificarea actelor sale de identitate, l-au identificat ca fiind Vili Rupa. Totuşi, când au vrut să procedeze la o percheziţie corporală, reclamantul a opus rezistenţă şi a încercat să fugă, astfel încât a fost nevoie să se recurgă la forţă pentru a-l imobiliza. În timpul operaţiunii de imobilizare, partea interesată şi-a deschis haina şi a aruncat pe gazon, la o distanţă de 2 metri, o sticlă de plastic de „7-Up“ ce conţinea mercur. Confiscând sticla în vederea anchetei, poliţiştii au cântărit-o şi au constatat că ea conţinea 2,046 kg mercur alb. Procesul-verbal a consemnat că reclamantul a fost apoi dus la comisariat din motive legate de anchetă.

16. La comisariat, poliţiştii au consemnat şi depoziţiile a 2 martori oculari, M.V.B. şi I. Şelaru. Acesta din urmă a confirmat că izbucnise o încăierare între persoana care îl însoţea pe reclamant şi un terţ, că poliţiştii au intervenit şi că domnul Şelaru fusese el însuşi prins de poliţişti. I. Şelaru a mai declarat: „nu pot spune cu certitudine ce a făcut [reclamantul] când i-a văzut pe poliţişti că sosesc“.

Al doilea martor ocular, M.V.B., a declarat că reclamantul refuzase să îşi prezinte actele la cererea poliţiştilor şi că s-a împotrivit unei percheziţii corporale. Apoi, reclamantul ar fi scos din haină o sticlă verde şi ar fi aruncat-o la pământ, după care poliţiştii „l-au imobilizat şi l-au condus într-o maşină“.

17. În jurul orei 21,00 reclamantul a fost condus într-o celulă în care a fost închis singur, până dimineaţă. În această încăpere se aflau numai câteva bănci metalice. Reclamantul afirmă că a petrecut toată noaptea cu mâinile prinse cu cătuşele de o bară metalică, fără hrană şi în imposibilitatea de a merge la toaletă. Nu a putut nici să îşi anunţe familia despre faptul că fusese arestat.

18. În două declaraţii redactate în mod similar, din data de 11 iunie 2002 şi prezentate Curţii de către Guvern, poliţiştii M.R. şi A.P. au arătat că reclamantul fusese ţinut în sala de reţinere întreaga noapte din 28 spre 29 ianuarie 1998, că îi aduseseră 2 hamburgeri şi o sticlă de 2 litri cu suc de portocale şi că fusese dus la toaletă de fiecare dată când a solicitat acest lucru. În final, aceştia au declarat că reclamantul „a avut o atitudine violentă, că era cunoscut de poliţişti ca un element cu un comportament deviant şi chiar capabil să riposteze în faţa organelor de poliţie“.

19. La data de 29 ianuarie 1998, în jurul orei 8,30, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliţie din Deva, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara. În jurul orei 9,30 a fost condus la comandantul J. care, după ce l-a audiat, i-a spus că urma să vină un avocat, după care va fi pus în libertate. Între timp, comandantul J. l-a invitat pe reclamant să semneze o declaraţie. Partea interesată a semnat-o fără să i se dea voie să o citească înainte. În timpul interogatoriului, reclamantul a precizat că suferea de o boală psihică şi că putea prezenta adeverinţe medicale.

20. După un timp a sosit un avocat numit din oficiu, C.M., care a schimbat câteva cuvinte cu comandantul J. şi a contrasemnat declaraţia semnată de reclamant, fără a i se adresa reclamantului, conform afirmaţiilor acestuia din urmă.

21. În jurul orei 11,00, reclamantul a fost eliberat şi s-a întors acasă, în Hunedoara. În timpul detenţiei sale, reclamantul nu a fost informat că se afla în stare de arest şi nu i s-a prezentat niciun mandat de arestare preventivă.

22. În zilele următoare, din cauza loviturilor primite în zona capului, reclamantul s-a simţit tot mai rău. Fiindu-i teamă de eventualele represalii din partea poliţiştilor nu s-a supus examenului unui medic legist pentru a obţine o adeverinţă medicală.

23. Deoarece durerile de cap au persistat, reclamantul a fost internat la data de 4 februarie 1998 la spitalul de psihiatrie din Zam (Hunedoara), unde a rămas până la data de 9 martie 1998. În timpul şederii sale la spital, el a depus la 21 şi la 23 februarie două plângeri împotriva poliţiştilor cu privire la care pretinde că l-ar fi lovit. La data de 3 martie 1998 a fost informat de Curtea Supremă de Justiţie că plângerea sa fusese transmisă Parchetului Militar Craiova.

B. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998

a)Versiunea reclamantului

24. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00, 4 poliţişti în civil ar fi bătut la uşa de la domiciliul reclamantului. Atunci când mama sa, A.R., le-a deschis, ei ar fi împins-o şi ar fi intrat în camera reclamantului. Aceştia l-ar fi trezit pe reclamant şi i-ar fi cerut să îi însoţească la secţia de poliţie. Reclamantul l-ar fi recunoscut pe căpitanul B., pe comandantul E. şi pe locotenentul C. Pentru că aceştia nu i-au prezentat un mandat de arestare, reclamantul ar fi refuzat să îi urmeze. Simţindu-se ameninţat, având în vedere circumstanţele primei sale arestări din data de 28 ianuarie 1998, acesta ar fi luat un briceag şi le-ar fi cerut poliţiştilor să părăsească apartamentul. Aceştia s-au conformat.

25. Odată ce au ieşit, aceştia ar fi cerut ajutorul comisariatului. Mai târziu, două autovehicule de teren şi un autovehicul special antiterorism, precum şi vreo 50 de poliţişti, dintre care unii în civil, ar fi sosit la faţa locului. Potrivit afirmaţiilor unui martor, domnul Ion Radu Stoica, poliţiştii proveneau de la mai multe unităţi din judeţ, şi anume din Hunedoara, Deva şi Orăştie.

26. Poliţiştii în uniforme ar fi încercuit imobilul reclamantului. Ceva mai târziu, un anumit colonel G., comandantul Poliţiei din Hunedoara, ar fi bătut la uşa reclamantului şi i-ar fi cerut acestuia să îl urmeze la sediul poliţiei, fără să îi arate vreun mandat de arestare. Reclamantul ar fi acceptat să se deplaseze la sediul poliţiei, cu condiţia să fie însoţit de avocatul său, domnul Rusu, şi de un cameraman de la canalul local de televiziune Pro TV. După puţin timp, un civil cu cameră de luat vederi ar fi sosit la faţa locului. Colonelul G. ar fi precizat că acest civil lucra pentru canalul de televiziune Pro TV. Reclamantul ar fi acceptat să iasă din imobil, însă odată ajuns afară, când a văzut numărul mare de membri ai forţelor de ordine prezenţi acolo, ar fi bănuit că cameramanul nu lucra pentru televiziune şi s-ar fi întors în apartamentul său. Mai târziu, ar fi aflat că acel cameraman era de fapt colonelul N. de la Poliţia Hunedoara.

27. Abia când o avocată numită din oficiu, L.P., a sosit la faţa locului, în jurul orei 8,00, reclamantul ar fi acceptat să meargă la poliţie. Acesta ar fi luat cu el un topor şi certificatul său de persoană cu handicap. La ieşirea din imobil, în timp ce colonelul N. îl filma, reclamantul ar fi fost imobilizat de mai mulţi poliţişti, care i-ar fi luat din mână toporul şi i-ar fi aplicat o serie de lovituri de picior. Apoi ei l-ar fi încătuşat, i-ar fi pus lanţuri la picioare şi l-ar fi condus la sediul poliţiei din Deva.

28. În procesul-verbal întocmit de poliţie cu ocazia prinderii reclamantului s-a menţionat faptul că reclamantul îl lovise cu un topor pe locotenent-colonelul I.R., însă că acesta nu ar fi suferit nicio leziune, deoarece toporul ar fi nimerit într-o agendă pe care acesta o avea la el. Reclamantul neagă că ar fi utilizat toporul şi califică această susţinere drept pură invenţie. Trebuie menţionat în acest sens că locotenent-colonelul I.R. nu a avut nicio urmă de la pretinsele lovituri pe îmbrăcăminte sau pe agendă şi că, pe de altă parte, plângerea depusă de poliţie îl acuza pe reclamant de ultraj verbal la adresa unui poliţist, nicidecum de ultraj cu violenţă.

29. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000, dată în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii, un vecin de-al reclamantului, I.R. Stoica, martor ocular al prinderii reclamantului, a afirmat că i-ar fi văzut pe poliţişti lovindu-l pe reclamant şi apoi conducându-l în maşina de poliţie, „cu mâinile prinse cu cătuşe la spate, cu faţa tumefiată, în mod evident rănit şi deplasându-se cu dificultate“. El a negat că l-ar fi văzut pe reclamant lovindu-l pe I.R. cu toporul.

30. Într-o declaraţie din data de 10 mai 2000, dată de asemenea în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii, mama reclamantului a confirmat că poliţiştii au intrat fără mandat în apartamentul său şi că l-au lovit pe reclamant înainte de a-l duce la sediul poliţiei din Deva. De asemenea, aceasta a menţionat că autorităţile nu i-au permis să îşi vadă fiul în timpul detenţiei sale în acest loc şi că nu a putut să îl vadă decât după ce a fost transferat la închisoare; atunci, aceasta a constatat că era rănit la picior. În final, ea a remarcat că fiul ei a fost adus la tribunal purtând cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare.

b)Versiunea Guvernului

31. Guvernul afirmă că 3 poliţişti s-au prezentat la data de 11 martie 1998 la domiciliul reclamantului pentru a executa un mandat de aducere emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara la data de 10 martie 1998, în temeiul art. 183 din Codul de procedură penală (CPP). Într-adevăr, parchetul ar fi considerat că prezenţa reclamantului era necesară în cadrul anchetei declanşate cu privire la traficul cu mercur. Având în vedere că reclamantul refuzase să se prezinte la parchet, aşa cum reieşea dintr-un proces-verbal de neprezentare întocmit la data de 3 februarie 1998, mandatul de aducere ar fi fost singurul mijloc de a-l audia cu privire la acuzaţiile formulate de acesta împotriva poliţiştilor.

32. După ce au intrat în apartamentul în care se aflau reclamantul şi mama sa, cei 3 poliţişti ar fi fost ameninţaţi de reclamant cu un briceag, de aşa manieră încât au fost nevoiţi să se retragă din apartament şi ar fi fost obligaţi să cheme ca întăriri încă două echipaje totalizând 10 poliţişti. Când a ieşit reclamantul, acesta ar fi fost înarmat cu un topor cu care l-ar fi lovit pe un ofiţer de poliţie care ar fi încercat să îl imobilizeze. Având în vedere că reclamantul a fost prins în flagrant delict cu privire la infracţiunea de ultraj, poliţiştii l-ar fi prins pentru a-l conduce în faţa autorităţii competente.

C. Arestarea preventivă a reclamantului

33. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 10,00, procurorul de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, în aplicarea art. 148 lit. c), d), e) şi h) din CPP. Motivele invocate în susţinerea arestării au fost posesia ilegală a două kilograme de mercur la data de 28 ianuarie 1998 şi ultrajul la adresa unui poliţist, comis la data de 11 martie 1998, care a constat în ameninţarea acestuia cu un topor şi cu un briceag, fapte pentru care pedeapsa prevăzută era mai mare de 2 ani închisoare; în plus, punerea sa în libertate ar fi pus în pericol ordinea publică. Pe mandatul de arestare nu figura nicio oră.

34. În jurul orei 10,30, după prinderea sa descrisă mai sus (paragrafele 24-32), reclamantul a fost dus, în baza acestui mandat, în faţa comandantului J., de la Poliţia din Deva, pentru a fi audiat. Erau prezenţi şi un procuror şi I., avocat numit din oficiu. Reclamantul pretinde că ar fi fost legat cu o mână de biroul comandantului J., iar cu cealaltă mână i se permitea să scrie o declaraţie referitoare la incidentele din 28 ianuarie şi 11 martie 1998.

35. În declaraţia sa, reclamantul a prezentat incidentele în versiunea sa. În mod special, el a pretins că ar fi fost lovit de poliţişti cu lovituri de picior. Atât avocatul numit din oficiu, cât şi procurorul au contrasemnat declaraţia. Reclamantul pretinde că avocatul nu i-a adresat nicio întrebare şi că nimeni dintre cei prezenţi nu i-a cerut explicaţii cu privire la leziunile de pe faţa sa.

36. În jurul orei 11,00, partea interesată a fost dusă la centrul de detenţie din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Deva şi plasată într-o celulă cu mai multe persoane.

37. În cursul după-amiezii a fost examinat de un medic care i-a prescris somnifere, însă fără niciun tratament pentru leziunile sale. Registrul medical conţine, pe lângă numele reclamantului, următoarele menţiuni: „Diagnostic: psihopatie polimorfă; gastrită cronică. Apt pentru detenţie“.

38. După arestarea părţii interesate la data de 11 martie 1998, canalul local de televiziune Pro TV a difuzat câteva imagini de la arestare, prezentându-l pe reclamant cu cătuşe, urcând în maşina de poliţie. Celelalte imagini ale arestării sale, în special cele cu altercaţia sa cu poliţiştii, nu au fost difuzate. Câţiva vecini ai reclamantului, printre care I. R. Stoica, l-au recunoscut în timpul difuzării imaginilor la televizor. Conform unei declaraţii din data de 10 mai 2000, imaginile nu permiteau să se vadă dacă reclamantul era rănit sau nu. Guvernul nu a precizat dacă aceste imagini proveneau de la înregistrarea efectuată de poliţie.

39. În primele zile de arest, sub efectul somniferelor administrate, reclamantul a dormit practic tot timpul. Nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în acest interval de timp.

40. Câteva zile mai târziu, reclamantul a fost imobilizat cu un dispozitiv numit „T“ (picioarele şi mâinile erau legate strâns cu lanţuri unite cu o bară metalică verticală). În plus, partea interesată afirmă că a fost legată de pat cu cătuşe. A fost lăsat aşa timp de 9 sau 16 zile, timp în care nu s-a putut spăla, nu a putut merge la toaletă (a fost nevoit să folosească o ploscă), nu a putut mânca singur şi nu a putut ieşi pentru plimbarea zilnică.

41. Într-o zi, a fost condus împreună cu alţi deţinuţi la Spitalul Judeţean din Deva pentru o expertiză psihiatrică. În timpul consultaţiei a fost lăsat cu lanţurile la picioare şi cu cătuşele la mâini. Expertiza a stabilit că discernământul său era diminuat [vezi g) de mai jos)].

42. După 9 sau 16 zile, poliţiştii i-au scos dispozitivul „T“ şi cătuşele de la mâini, lăsându-l legat numai la picioare. Reclamantul a cerut de mai multe ori să i se scoată lanţurile de la picioare, plângându-se de dureri şi de o senzaţie neplăcută de amorţeală, însă gardienii i-au răspuns că primiseră ordine şi că nu aveau altă soluţie. Din cauza acestui tratament, reclamantul striga adesea în timpul nopţii, aşa cum reiese dintr-o declaraţie a unui coleg de celulă, C.C.

43. Disperat, reclamantul a refuzat orice hrană timp de 10 zile. El susţine că a fost obligat să stea cu lanţurile la picioare timp de 81 de zile.

44. Într-o adresă din data de 19 noiembrie 1999, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara a explicat Ministerului de Interne că reclamantul fusese foarte violent în timpul arestului său la Comisariatul de Poliţie din Deva, reprezentând o ameninţare pentru poliţişti şi pentru colegii săi de celulă. Astfel, el ar fi smuls întrerupătorul de la sistemul de iluminare a celulei, ar fi îndoit capacul metalic al portiţei de pe uşa acesteia, ar fi spart un bec, i-ar fi ameninţat pe colegii săi de celulă şi ar fi făcut zgomot, strigând şi bătând în uşă. Adresa preciza că poliţiştii încercaseră din răsputeri să îl calmeze, însă fără rezultat, manifestările sale fiind asemănătoare manifestărilor unui animal. Din acest motiv, reclamantul ar fi fost pedepsit şi pus timp de 10 zile în „izolare simplă, cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare“. Abia când i-au permis să primească un pachet de la mama sa poliţiştii au putut să îl calmeze, în ultima zi de izolare. Din motive similare, aceeaşi pedeapsă i-a fost aplicată în aprilie 1998, de această dată pentru 15 zile. Adresa preciza faptul că sancţiunile fuseseră luate de conducerea închisorii după acordul medicului închisorii; aceasta preciza şi că, în timpul detenţiei sale în izolare celulară, singurele persoane care l-au vizitat pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetări penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute. În plus, reclamantul ar fi fost imobilizat cu ajutorul unor cătuşe şi lanţuri la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum şi „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare“.

45. Adresa confirma că, pentru a protesta împotriva imobilizării sale, reclamantul făcuse greva foamei şi că se plânsese la Parchetul Militar Craiova. Drept urmare, a venit să îl vadă un procuror militar. În final, adresa preciza că, chiar şi după transferul său în închisoare, la data de 4 iunie 1998, reclamantul fusese imobilizat cu ajutorul unor lanţuri.

46. Reclamantul pretinde că în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva nu i s-a permis să îşi vadă mama, venită de mai multe ori să vorbească cu el. În ziua de Paşti, aceasta i-a adus un pachet cu mâncare, însă i s-a spus că nu avea permisiunea să îşi vadă fiul. Prin urmare, ea a lăsat pachetul şi a plecat. În semn de protest, reclamantul ar fi refuzat să primească pachetul, care nu i-a fost totuşi returnat mamei sale. Pachetul i-ar fi fost predat părţii interesate mai târziu, după greva foamei, însă mâncarea pe care o conţinea se alterase.

 47. În urma plângerii penale depuse de reclamant, procurorul militar C., de la Parchetul Militar Craiova, s-a deplasat la centrul de detenţie al Poliţiei din Deva pentru a lua o declaraţie părţii interesate. Întrevederea a avut loc la data de 16 martie 1998, când reclamantul avea lanţuri (sistemul „T“) şi cătuşe la mâini.

 48. Reclamantul a fost deţinut la sediul central al Poliţiei din Deva până la data de 4 iunie 1998, perioadă în care nu a putut să se vadă cu un avocat şi nici să primească vizite din partea familiei sale. El afirmă că până la această dată nu i s-au adus la cunoştinţă mai multe aspecte despre actele efectuate în cadrul procedurii îndreptate împotriva sa. Atât înainte, cât şi după această dată, cererile sale de punere în libertate au rămas fără răspuns.

49. La data de 4 iunie 1998, reclamantul a fost transferat la închisoarea din Deva, unde a rămas până la eliberarea sa din data de 10 mai 1999. Conform dosarului medical de transfer, reclamantul suferea de o „patologie psihică polimorfă“, era apt de muncă din punct de vedere psihologic, însă nu avusese un „comportament adecvat“ în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva.

50. Într-o adresă trimisă Guvernului la data de 11 iunie 2002, Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP) a explicat că reclamantul nu ar fi putut fi ţinut în lanţuri în timpul şederii sale la închisoarea din Deva, deoarece lanţurile fuseseră interzise printr-o directivă a DGP din 21 februarie 1992; în schimb, aceasta a recunoscut că era posibil să fi fost legat cu un dispozitiv tip „T“ în timpul detenţiei sale la Poliţia din Deva timp de 81 de zile.

51. DGP a adăugat că reclamantul fusese internat în Spitalul Penitenciar Jilava (aproape de Bucureşti) în perioada 19 iunie-21 iulie 1998, în vederea unei expertize psihiatrice; aceasta stabilise că el suferea de tulburări de personalitate de tip polimorf. I s-au prescris calmante (Diazepam şi Clordelazin) „în caz de nevoie“. A mai fost internat încă o dată în această instituţie în perioada 7-18 august 1998.

52. Conform susţinerilor DGP, reclamantul se întâlnise cu un avocat de două ori în timpul detenţiei sale şi fusese examinat de un medic de 12 ori. Adresa preciza în continuare că reclamantul fusese sancţionat de 3 ori pentru abateri grave de la regulile de disciplină. Astfel, în perioada 1 februarie-1 aprilie 1999, i s-au interzis vizitele şi pachetele. Adresa îl califica pe reclamant ca fiind violent, mereu nemulţumit şi protestatar faţă de lege şi de regulile vieţii la comun. Aceasta concluziona că numai o expertiză medicală dispusă de autorităţile judiciare competente ar putea permite aprecierea compatibilităţii afecţiunii de care suferea reclamantul cu regimul de detenţie.

53. Referitor la tratamentul reclamantului în timpul detenţiei sale la închisoarea din Deva, prefectul de Hunedoara i-a confirmat mamei părţii interesate, într-o adresă din data de 19 octombrie 1998, că acesta fusese supus unui regim de detenţie „mai sever, ţinând cont de ameninţările grave proferate la adresa poliţiştilor care procedaseră la arestarea sa“. Cotidianul local „Acţiunea HD“ a denunţat tratamentul aplicat reclamantului în două articole din 10 şi 11 decembrie 1998.

 D. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului pentru deţinerea de produse stupefiante/toxice şi ultraj

54. Reclamantul afirmă că nu a fost ţinut la curent cu derularea anchetei şi că nu a putut să ia legătura cu un avocat.

55. Astfel cum reiese din rechizitoriul întocmit la data de 7 aprilie 1998, parchetul a audiat 4 martori: M.B. şi M.R., poliţişti care au participat la arestarea reclamantului din data de 28 ianuarie 1998, I. Şelaru, care a declarat că nu văzuse dacă reclamantul avusese o sticlă asupra sa, şi un alt martor care a declarat că l-a văzut pe reclamant aruncând sticla la pământ. Acest din urmă martor a decedat înaintea începerii procedurii în faţa instanţei.

56. Poliţistul M.B. a precizat în depoziţia sa că, la data de 28 ianuarie 1998, serviciul său, şi anume Departamentul explozivi, produse toxice şi stupefiante, deţinând informaţii conform cărora reclamantul intenţiona să vândă mercur, organizase o operaţiune de prindere în flagrant delict. În jurul orei 17,30, o echipă formată din mai mulţi poliţişti s-a deplasat în cartierul Hotelului Rusca şi, când reclamantul a sosit cu o maşină BMW pentru a se întâlni cu cumpărătorul de mercur, poliţiştii au intervenit. Văzându-i pe poliţişti, reclamantul a ieşit din maşină şi, încercând să fugă, a aruncat la pământ sticla ce conţinea mercur. A fost prins imediat de poliţişti.

57. Al doilea poliţist audiat, M.R., a declarat că serviciul său primise informaţii conform cărora reclamantul avea intenţia de a vinde mercur. Astfel, a fost organizată o operaţiune de prindere în flagrant delict. În acest scop, echipa de poliţie s-a deplasat în apropierea Hotelului Rusca la data de 28 ianuarie 1998, spre ora 17,00, aşteptând să sosească reclamantul, care urma să îi vândă mercur unei alte persoane. Când a sosit reclamantul, el s-a aşezat pe o bancă. Conform planului organizat de poliţişti, a fost provocată o altercaţie pentru a le permite acestora să intervină. Recunoscându-l pe poliţistul M.R., reclamantul a încercat să fugă şi a aruncat sticla la pământ.

58. Rechizitoriul a confirmat că un locotenent de poliţie filmase incidentul din 11 martie 1998 în timpul căruia a fost prins reclamantul, că se confiscase un briceag în apartamentul părţii interesate şi că avocata L.P. fusese martoră la fapte.

59. Reclamantul a fost citat să se prezinte în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara la data de 3 iunie 1998. Cu aceeaşi ocazie, i s-a comunicat rechizitoriul. Astfel, el a aflat că era trimis în judecată pentru trafic de stupefiante şi ultraj verbal la adresa unui poliţist, infracţiuni pedepsite de art. 312 şi, respectiv, art. 239 § 1 din Codul penal.

 60. Pe toată durata procesului său în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, reclamantul a fost transferat aici cu cătuşe şi lanţuri la picioare. Lanţurile şi cătuşele nu i-au fost scoase în timpul şedinţelor publice în faţa instanţei.

 61. La prima şedinţă, la data de 3 iunie 1998, a fost asistat de un avocat numit din oficiu, domnul R., pe care nu îl mai întâlnise până atunci. A cerut instanţei să se depună la dosar caseta video înregistrată de colonelul N. în timpul arestării sale, la data de 11 martie 1998, însă nu a primit niciun răspuns, deşi şi-a reiterat cererea şi în următoarea şedinţă.

62. În schimb, instanţa i-a admis cererea privind efectuarea unei expertize psihiatrice. Aceasta a fost realizată la data de 29 iulie 1998 la Spitalul Penitenciar Jilava. În pofida cererii Curţii, Guvernul nu a prezentat acest raport.

 63. La şedinţa din data de 29 iulie 1998, reclamantul a fost apărat de un avocat ales, domnul P. Acesta a depus la dosar o adeverinţă medicală din care reieşea că clientul său suferea de tulburări psihiatrice de mai mulţi ani. Acesta i-a solicitat instanţei să înlocuiască arestarea preventivă cu o măsură de internare la Spitalul Psihiatric din Zam, unde reclamantul mai fusese internat anterior.

64. Instanţa a respins cererea de internare şi a hotărât să îl ţină pe reclamant în stare de arest preventiv. Apoi a audiat partea interesată, care a declarat că sticla ce conţinea mercur nu îi aparţinea şi că poliţiştii prezenţi la arestarea sa minţiseră când au afirmat că el o aruncase la pământ. În ceea ce priveşte pretinsa infracţiune de ultraj, el a confirmat că refuzase să îi urmeze pe poliţişti la data de 11 martie 1998, însă a adăugat că, având în vedere circumstanţele în care se desfăşurase prinderea sa din data de 28 ianuarie 1998, îi era teamă de alte abuzuri din partea poliţiştilor, cu atât mai mult cu cât nu i se prezentase niciun mandat de arestare.

 65. La data de 5 mai 1999, după ce i-a audiat pe reclamant, pe I. Şelaru şi pe poliţiştii M.B. şi M.R., instanţa a statuat că reclamantul era vinovat de trafic de stupefiante. Bazându-se pe declaraţia dată în faţa poliţiei la data de 28 ianuarie 1998 de către un martor decedat la puţin timp după această dată (paragraful 55 de mai sus) şi trimisă de parchet ca probă, pe declaraţiile reclamantului şi ale poliţiştilor M.B. şi M.R. care au venit să îl aresteze la data de 11 martie 1998, precum şi pe un proces-verbal de infracţiune flagrantă, instanţa a stabilit astfel faptele: aflând că reclamantul se afla în posesia unei cantităţi de mercur pe care dorea să îl vândă, poliţia organizase şi pusese în scenă la data de 28 ianuarie 1998 un plan pentru a putea să îl prindă pe reclamant în flagrant delict. În timpul busculadei organizate de poliţie în timp ce reclamantul vorbea cu un individ în faţa unui hotel, reclamantului i s-a făcut frică şi a aruncat la pământ o sticlă ce conţinea mercur. La data de 11 martie 1998, reclamantul i-a ameninţat cu un briceag pe poliţiştii care intraseră în apartamentul său şi i-a obligat să se replieze în exterior şi să aştepte întăriri. După sosirea acestora, poliţiştii au încercat să dialogheze cu reclamantul prin uşă pentru a-l convinge să îi urmeze, însă acesta a refuzat, solicitând prezenţa unui avocat. Totuşi, crezând că colonelul de poliţie N., aflat în spatele uşii, îmbrăcat în civil şi dotat cu o cameră de filmat, lucra pentru televiziune, reclamantul a ieşit, însă dânduşi seama de greşeala făcută, s-a întors în apartamentul său. Abia după sosirea avocatei numite din oficiu, L.P., a acceptat să iasă, înarmându-se cu un topor. În timp ce poliţiştii încercau să îl imobilizeze, el a încercat să lovească un poliţist, însă fără succes. Instanţa l-a declarat, aşadar, pe reclamant vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj la adresa unui poliţist, în sensul art. 239 § 1 din Codul penal. Pentru toate aceste fapte, instanţa l-a condamnat la o pedeapsă de 1 an şi două luni de închisoare, incluzând perioada de arest preventiv. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999.

66. Astfel cum reiese din declaraţia dată în faţa reprezentantului reclamantului în faţa Curţii la data de 10 mai 2000, I. Şelaru a fost audiat şi el ca martor în cadrul procesului. Conform afirmaţiilor acestuia, el ar fi încercat, în depoziţia sa, să denunţe relele tratamente aplicate reclamantului cu ocazia prinderii sale, însă preşedintele completului de judecată i-ar fi interzis să mai continue.

67. Reclamantul a introdus apel împotriva sentinţei din data de 5 mai 1999 prin intermediul unui avocat ales; el şi-a susţinut nevinovăţia. Apelul a fost respins prin decizia din data de 30 septembrie 1999 a Curţii de Apel Alba Iulia. Aceasta a considerat că mărturiile celor 2 poliţişti erau suficiente pentru a dovedi că partea interesată încercase să comită trafic de mercur. În ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj, curtea de apel a constatat că vinovăţia era dovedită şi prin afirmaţiile reclamantului însuşi, care recunoscuse că s-a opus arestării sale la data de 11 martie 1998, deoarece poliţiştii nu i-au prezentat un mandat de arestare.

68. Recursul cu care reclamantul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie a fost respins printr-o decizie definitivă din data de 9 februarie 2000. Curtea supremă a apreciat că, în ciuda unei anchete oarecum defectuoase, deoarece amprentele de pe sticla ce conţinea mercur nu fuseseră analizate, vinovăţia reclamantului era dovedită prin declaraţiile lui M.B. şi M.R., poliţiştii prezenţi la prinderea părţii interesate în flagrant delict la data de 28 ianuarie 1998. În plus, constatând că „probele depuse la dosar scoteau în evidenţă atitudinea contrară deontologiei, abuzivă chiar, a poliţiştilor în momentul în care au fost descoperite faptele, precum şi în cursul anchetei“, aceasta a statuat că aceste elemente „nu erau de natură să dovedească nevinovăţia reclamantului“. E. Plângerile referitoare la relele tratamente

69. La data de 9 iunie 1998, parchetul militar de pe lângă tribunalul militar teritorial i-a adresat o scrisoare reclamantului, la domiciliul său, informându-l că fusese pronunţată neînceperea urmăririi penale în ceea ce privea plângerea sa referitoare la rele tratamente, cu motivarea că „faptele nu [au fost] confirmate“.

70. Astfel cum reiese din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998, comunicată avocatului reclamantului după introducerea prezentei cereri în faţa Curţii, procurorul a respins plângerea părţii interesate ca neîntemeiată, cu motivarea că aceasta nu adusese nicio adeverinţă medicală care să îi dovedească susţinerile. Procurorul a arătat că şi-a întemeiat rezoluţia pe o declaraţie a reclamantului din data de 16 martie 1998 şi pe alte „probe“ din care reieşea că poliţiştilor nu le putea fi imputată nicio infracţiune.

71. Reclamantul a atacat această rezoluţie în faţa parchetului militar de pe lângă curtea militară de apel, care a confirmat, prin decizia din data de 29 noiembrie 1999, rezoluţia dată. Această soluţie a fost confirmată de Secţia parchetelor militare de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la data de 30 martie 2000.

72. Într-o plângere depusă la Parchetul Militar Timişoara la data de 16 martie 1999, reclamantul a denunţat din nou circumstanţele arestării sale din data de 11 martie 1998, în special actele de brutalitate ale poliţiei şi violarea domiciliului său.

73. După eliberarea sa, la data de 24 mai 1999, reclamantul a depus o plângere penală referitoare la relele tratamente şi actele de tortură pe care pretindea că le-ar fi suferit în timpul detenţiei sale la poliţia şi la închisoarea din Deva. Parchetul Militar Craiova a pronunţat neînceperea urmăririi penale.

74. Reclamantul s-a plâns de tratamentul suferit în timpul detenţiei sale şi în faţa Parlamentului, a Curţii Constituţionale, a biroului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, a Avocatului Poporului, a Asociaţiei Naţionale împotriva Abuzurilor şi a Preşedintelui României. Acesta din urmă l-a informat că cererea sa fusese transmisă autorităţilor competente, şi anume Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, petiţia pe care i-a adresat-o reclamantul Parlamentului i-a fost transmisă parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara.

75. În luna mai 1999, reclamantul s-a plâns de condiţiile detenţiei sale în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care i-a răspuns la data de 1 iunie 1999 că nu era competentă să statueze cu privire la cereri ce ţin de resortul altor autorităţi.

76. La data de 2 noiembrie 1999, reclamantul a publicat în cotidianul „Evenimentul Zilei“ o scrisoare deschisă adresată autorităţilor, în care denunţa condiţiile detenţiei sale. Drept răspuns, Ministerul Justiţiei l-a informat pe reclamant la data de 7 martie 2000 că Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie fusese sesizat cu privire la acest subiect.

77. Până în prezent, reclamantul nu a primit niciun alt răspuns din partea autorităţilor.

F. Incidentele ulterioare introducerii cererii în faţa Curţii

78. La data de 17 septembrie 2000, pe când se afla în compania a 2 prieteni, reclamantul a fost abordat pe stradă de mai mulţi poliţişti. A urmat o discuţie în cursul căreia reclamantul ar fi fost lovit de poliţişti. O adeverinţă medicală eliberată a doua zi constata „plăgi de contuzii cauzate cu 18 ore în urmă; cu siguranţă agresiune“. În urma acestui incident, reclamantul a fost trimis în judecată pentru ultraj la adresa unor poliţişti şi condamnat în luna februarie 2001 la 6 luni închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la închisoarea din Deva. În timpul detenţiei sale, în luna aprilie sau mai 2001, l-au vizitat 2 poliţişti, ocazie cu care l-ar fi ameninţat şi i-ar fi cerut să îşi retragă toate plângerile. Reclamantul a informat imediat prin telefon ONG Comitetul Helsinki - România, care a cerut explicaţii din partea Inspectoratului General de Poliţie. Printr-o adresă din data de 7 iunie 2001, inspectoratul a confirmat cu următoarele cuvinte faptul că 2 poliţişti se deplasaseră la închisoarea din Deva pentru a-l vedea pe reclamant:

„(...) Cel care susţine că, în timp ce era deţinut, a fost vizitat de doi poliţişti care l-au ameninţat cu moartea dacă nu îşi retrage plângerile prezintă diagnosticul de tulburări severe de personalitate de tip excitabil-impulsiv şi antisocial, asociate unor grave tulburări de comportament, conform unui raport de expertiză medico-legală şi psihiatrică. Ţinând cont de personalitatea domnului Vili Rupa, poliţiştii biroului judeţean de poliţie din Hunedoara care anchetează circumstanţele omorului unui anume B.M.V., comis în luna februarie 1998 de persoane necunoscute, au dorit să vorbească cu domnul Rupa. Prin urmare, la data de 10 aprilie 2001, în baza unui ordin oficial, căpitanul M.P. şi locotenentul C.M. s-au deplasat la închisoarea din Deva şi i-au arătat directorului închisorii scopul misiunii lor. Conform regulamentului închisorii, deţinutul a fost adus la vorbitor şi a discutat cu aceşti doi ofiţeri de poliţie în prezenţa unui gardian al închisorii, plutonierul D.L.

Aşa cum reiese din declaraţiile ofiţerilor, căpitanul M.P. a încercat să discute cu deţinutul Rupa Vili, însă acesta a avut o reacţie de respingere a dialogului, solicitând „miliarde de daune-interese“, ceea ce era în afara subiectului. Cu excepţia deţinutului, celelalte persoane prezente în timpul tentativei de dialog cu Rupa Vili pretind că nimeni nu l-a ameninţat în niciun fel. Prin urmare, nu există probe care să permită dovedirea acuzaţiilor domnului Rupa Vili.

În mod evident, poliţiştii care l-au vizitat cunoşteau consecinţele unui act de ameninţare sau de intimidare faţă de un reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acest fapt constituie un motiv suplimentar de a se abţine. ”

79. La data de 5 mai 2005, reclamantul a fost convocat verbal la Comisariatul de Poliţie Hunedoara, poliţiştii dorind să îl audieze cu privire la plângerile formulate împotriva anumitor agenţi de poliţie. Odată ajuns la comisariat, un poliţist, A.F., l-a întrebat dacă îşi menţine plângerile. Reclamantul a răspuns afirmativ, după care A.F. l-ar fi ameninţat cu un pistol.

A fost convocat din nou pentru data de 11 mai 2005, de data aceasta în scris, fără ca în actul de convocare să figureze vreun motiv de convocare. Când a telefonat pentru a se informa despre motivul acestei convocări, a fost informat că un comisar de la Inspectoratul General de Poliţie trebuia să ajungă de la Bucureşti pentru a discuta cu el despre plângerile sale formulate împotriva poliţiştilor.

Reclamantul nu s-a prezentat la comisariat. Mai târziu în aceeaşi zi, a încercat să vorbească prin telefon cu comisarul respectiv, însă i s-a răspuns că înaltul funcţionar nu venise încă. Reclamantul a informat imediat ONG Comitetul Helsinki - România, care a solicitat explicaţii din partea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara.

Printr-o adresă din luna iunie 2005, Inspectoratul General de Poliţie i-a răspuns Comitetului Helsinki - România că reclamantul fusese convocat drept răspuns la o scrisoare pe care acesta o trimisese Parlamentului României, în care susţinea acte de intimidare şi hărţuire din partea Poliţiei din Hunedoara. În urma acestei scrisori, un înalt funcţionar al Inspectoratului se deplasase în locul respectiv, la Hunedoara, pentru o întrevedere cu reclamantul în vederea verificării veridicităţii acestor alegaţii. Cu toate acestea, reclamantul nu răspunsese la convocarea din 11 mai 2005. În schimb, acesta a sunat pentru a discuta prin telefon cu înaltul funcţionar, însă poliţistul C.M. de la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara i-a spus să sune la secretariat. Reclamantul a fost ulterior aşteptat în zadar de către înaltul funcţionar până la ora 16,00. În fine, ancheta condusă de înaltul funcţionar ajunsese la concluzia că reclamantul nu fusese supus unor acte de intimidare sau hărţuire. Scrisoarea se încheia cu punerea în evidenţă a faptului că reclamantul era cunoscut ca suferind de o afecţiunea psihică diagnosticată ca „psihopatie iritabilă impulsivă antisocială“.

 G. Adeverinţele medicale referitoare la starea de sănătate a reclamantului

80. La data de 19 ianuarie 1994, medicul A.M. de la Direcţia Judeţeană de Muncă şi Protecţie Socială Hunedoara i-a eliberat reclamantului o adeverinţă medicală conform căreia acesta prezenta „o structură psihopatică“ ce îl lipsea în totalitate de capacitatea de muncă şi îi permitea să beneficieze de drepturile acordate persoanelor handicapate. Medicul a precizat că „boala“ fusese semnalată pentru prima oară în anul 1990.

81. În anii următori au fost eliberate în mod regulat adeverinţe similare.

82. Foaia de ieşire din spitalul Zam întocmită după internarea reclamantului până la data de 9 martie 1998 indică faptul că a fost internat cu diagnosticul de „psihopatie de tip exploziv“ şi că a fost externat din spital la cererea sa, deoarece starea sa se îmbunătăţise.

83. La data de 26 martie 1998, laboratorul judeţean de medicină legală din Hunedoara a întocmit, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, la cererea Parchetului Hunedoara, un raport de expertiză psihiatrică redactat după cum urmează:

„Bolnav prezentând grave antecedente psihiatrice pentru care a fost internat de cinci ori cu diagnosticul «tulburări de personalitate de tip excitabil-impulsiv». Din cauza acestei afecţiuni a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Examenul psihic evidenţiază tulburări severe de personalitate cu ieşiri afective negative şi restricţii impulsive însoţite de agresivitate îndreptată împotriva anturajului său şi împotriva propriei persoane. În timpul acestor manifestări, el prezintă o diminuare a câmpului conştiinţei şi simte o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial. Autocontrolul este suprimat în timpul acestor episoade. Diagnostic: «tulburare severă a personalităţii de tip excitabil-impulsiv şi antisocial cu grave tulburări comportamentale» (...) Având în vedere aceste elemente, comisia consideră că sus-numitul are discernământul diminuat.”

II. Dreptul intern pertinent

 84. Ordinul nr. 41.232 din 21 februarie 1992 al directorului Direcţiei Generale a Penitenciarelor Începând cu data prezentului ordin, până la noi dispoziţii, se interzice cu desăvârşire folosirea lanţurilor pentru mâini şi picioare, ca mijloc de imobilizare, indiferent de gradul de periculozitate al deţinuţilor sau abaterile disciplinare săvârşite de aceştia.

Toate aceste mijloace de imobilizare vor fi retrase şi conservate în magazie.

Pentru imobilizarea deţinuţilor periculoşi prezentaţi la instanţele de judecată şi organele de urmărire penală ori în alte situaţii, se vor folosi numai cătuşele din dotare şi totodată se vor lua măsuri de întărire a escortelor, astfel încât să se prevină evenimentele negative.

85. Ordinul Inspectoratului General de Poliţie nr. S/925/1994 privind sălile de reţinere

„În aplicarea prevederilor articolului 16 lit. b din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, la unităţile de poliţie ale prefecturilor, ale oraşelor, ale secţiilor de poliţie înfiinţate în prefecturi, ale secţiilor de poliţie ale gărilor, ale punctelor de oprire a trenurilor, ale porturilor şi aeroporturilor sunt amenajate săli de reţinere, dacă acest lucru este impus de factori de ordin practic. În aceste săli sunt plasate persoanele bănuite de comiterea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice, vieţii altora sau altor valori sociale, care refuză să îşi dezvăluie identitatea sau a căror identitate nu poate fi stabilită; aceste persoane sunt invitate să se deplaseze la secţia de poliţie în acest scop şi, dacă este cazul, pentru a fi deferite organelor de cercetare penală competente. O astfel de măsură nu poate depăşi douăzeci şi patru de ore.

Prevederile primului punct se aplică şi următoarelor persoane:

– persoanele urmărite de poliţie la nivel naţional sau local;

– minorii fără supraveghere şi cei cunoscuţi ca având un comportament deviant caracterizat prin vagabondaj, uz de substanţe eterate sau de medicamente cu efecte halucinogene, în vederea îndeplinirii formalităţilor pentru internarea lor în centre pentru minori sau pentru a îi încredinţa unor familii sau unor instituţii sociale;

– bolnavii mintali fugiţi din spitale în care se aflau sub tratament sau internaţi conform articolelor 113 şi 114 din Codul penal până la reinternarea lor, însă fără ca termenul menţionat mai sus să poată fi depăşit;

– persoanele arestate preventiv sau condamnate atunci când se află într-o gară, la un punct de oprire a trenurilor sau într-un aeroport în timpul transferului lor.

Sala de reţinere trebuie situată în apropierea camerei ofiţerului de gardă şi trebuie prevăzută cu bare de fier la ferestre şi la uşa de la intrare. De asemenea, ea trebuie prevăzută cu bănci metalice bine armate la sol şi la pereţi şi o bară metalică fixată de perete în vederea imobilizării persoanelor violente cu ajutorul cătuşelor.

Supravegherea persoanelor aflate în sălile de reţinere trebuie asigurată de un agent de gardă permanent. De asemenea, ea trebuie asigurată de ofiţerul de gardă şi de adjunctul său, pentru a preveni orice evadare sau orice alt act ilicit din partea persoanelor vizate, precum şi o tentativă de suicid sau o automutilare.

Este interzisă lăsarea fără supraveghere a persoanelor aflate în sălile de reţinere.

 Persoanele vizate sunt plasate în sala de reţinere după redactarea unui proces-verbal sau a unui raport de depistare aprobat de comandantul unităţii sau de locţiitorul său şi numai după o percheziţie corporală realizată conform prevederilor legale.

În termenul stabilit de lege trebuie efectuate toate operaţiunile poliţieneşti necesare pentru clarificarea situaţiei persoanelor în cauză.

Aceste operaţiuni trebuie realizate de agenţi experimentaţi, desemnaţi de comandantul unităţii de poliţie; toate măsurile trebuie luate cu respectarea legii.

Dacă este cazul, persoanele aflate în sălile de reţinere beneficiază de o asistenţă medicală asigurată de medicul unităţii sau de cea mai apropiată unitate medicală. Ele trebuie să aibă şi posibilitatea de a-şi satisface nevoile fiziologice.

Ofiţerul de gardă înscrie persoanele aflate în sălile de reţinere într-un registru ţinut în acest scop, pe care îl prezintă zilnic conducerii unităţii la finalul programului de lucru.

Sunt consemnate în registru: ziua şi ora la care persoana a fost introdusă în sala de reţinere, starea sa civilă, motivul acestei măsuri, operaţiunile realizate în vederea elucidării situaţiei, ziua şi ora eliberării persoanei respective şi orice incident survenit.

Comandanţii unităţilor de poliţie prevăzute cu săli de reţinere sunt direct răspunzători de respectarea prevederilor prezentului ordin.”

 86. Prevederile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare înainte de modificarea sa din data de 1 iulie 2003, sunt următoarele:

Articolul 101

(Încuviinţarea percheziţiei domiciliare)

„ Organul de cercetare penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului.

Percheziţia domiciliară se poate face fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.

 (...)”

Articolul 143

(Condiţiile reţinerii)

„ Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. (...) Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.”

Articolul 144

(Durata reţinerii)

„ Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

 (...)”

Articolul 146

(Condiţiile pentru arestarea învinuitului)

„ Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţă motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile.”

Articolul 148

(Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului)

„ Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: (...)

c)inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei;

d)sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;

e)inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există date care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni;

(...)

h)inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.”

Articolul 149

(Durata arestării inculpatului)

„ Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.”

Articolul 183

(Mandatul de aducere)

„(1) O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.

(...)”

Articolul 184

(Executarea mandatului de aducere)

„Mandatul de aducere se execută prin organele poliţiei.

 Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală sau din orice altă cauză, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.

 (...)”

Articolul 221

(Modurile de sesizare)

„ Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.

 (...)”

 Articolul 465 § 1

(Infracţiunea flagrantă)

„ Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

 (...)”

Articolul 467

(Constatarea infracţiunii)

„Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.

(...)

Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate.”

Articolul 504

(Cazuri care dau dreptul la reparaţie)

„ Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.”

Articolul 505

(Acţiunea pentru reparare)

„ (...) Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.”

 87. Articolul 410 alin. 3 din Codul de procedură penală a fost introdus prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta prevede următoarele:

„(3) De asemenea, pot fi atacate cu recurs în anulare hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Instanţa nu va putea obliga statul la plata unor despăgubiri care au fost acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi încasate de victima încălcării unui drept prevăzut de aceasta.

[...]”

 III. Izvoare internaţionale

A. Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre referitoare la regulile europene ale penitenciarelor (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 12 februarie 1987, în cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)

88. Fragmentele relevante din regulile europene ale penitenciarelor sunt redactate după cum urmează:

„Disciplina şi pedeapsa

 (...)

Măsuri de constrângere

 39. Utilizarea lanţurilor sau cătuşelor trebuie să fie interzisă. Cătuşele, cămăşile de forţă şi alte mijloace de constrângere corporală nu vor fi niciodată aplicate cu titlu de sancţiune. Ele nu vor putea fi folosite decât în cazurile următoare:

(...) b. pentru motive medicale, ca urmare a indicaţiilor şi sub îngrijirea doctorului;

c. din ordinul directorului, în cazul în care celelalte mijloace de control au dat greş pentru protejarea deţinutului împotriva automutilării (...)”

 40. Modelul şi modul de utilizare a instrumentelor de constrângere autorizate în articolul precedent trebuie stipulate prin lege sau reglementări în vigoare. Aplicarea lor nu trebuie continuată peste timpul strict necesar.

B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) privind vizita efectuată în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995

89. La data de 19 februarie 1998, CPT a publicat un raport în urma vizitei efectuate în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995, ce cuprinde următoarele constatări referitoare la condiţiile materiale din locurile de detenţie ale poliţiei:

„(...) 84. Pe lângă locurile de detenţie ale poliţiei desemnate oficial ca atare, delegaţia CPT a mai vizitat şi câteva alte clădiri ale poliţiei în care pot fi privaţi de libertate suspecţii: sediile poliţiei municipale din Cluj-Napoca şi Timişoara, comisariatele de poliţie nr. 2, 3 şi 4 din Timişoara şi două clădiri ale poliţiei transporturilor din Timişoara, şi anume sediul poliţiei şi localurile de poliţie situate în interiorul gării feroviare.

 85. Sediul poliţiei municipale din Cluj-Napoca dispunea de o celulă de 15 m2 de care se servea pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Celula conţinea o bancă, avea acces la lumina zilei şi era prevăzută cu iluminat artificial. În consecinţă, era potrivită pentru şederi temporare în detenţie (adică pentru o durată de câteva ore). Totuşi, în momentul vizitei delegaţiei (ora 21,00), în celulă se afla o persoană care, în mod evident, urma să îşi petreacă noaptea acolo; partea interesată nu avea la dispoziţie nici saltea, nici pături.

86. La sediul poliţiei municipale din Timişoara, delegaţiei i sa prezentat mai întâi un amfiteatru folosit pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Câteva astfel de persoane se aflau în sală - prinse cu cătuşele de scaun - în momentul vizitei delegaţiei. Din discuţiile cu mai multe persoane deţinute s-a constatat că sediul poliţiei dispunea şi de un loc de reţinere la parter/subsol. Deoarece delegaţia a insistat să îl vadă (...), acest spaţiu a fost în final localizat; părea să fie în curs de renovare. Conform declaraţiilor persoanelor deţinute şi ale funcţionarilor de poliţie, precum şi din observaţiile făcute de delegaţia însăşi, era evident că în mod frecvent persoanele îşi petreceau noaptea în detenţie la sediul poliţiei municipale, însă fără a avea la dispoziţie nici saltea, nici pături.

 87. Celelalte clădiri de poliţie vizitate la Timişoara nu dispuneau de niciun loc conceput special pentru a reţine persoane. Persoanele private de libertate erau ţinute într-un birou şi ar fi putut fi prinse cu cătuşele de un corp de mobilă dacă ar fi fost necesar din motive de securitate. (...)”

ÎN DREPT

I. Asupra excepţiilor preliminare ale Guvernului

 90. În stadiul iniţial al analizei admisibilităţii prezentei cereri, Guvernul a invocat două excepţii de neepuizare a căilor de recurs interne: a) a susţinut că, chiar şi în lipsa unei soluţii de a cerceta penal persoanele pe care reclamantul le consideră răspunzătoare de relele tratamente pe care pretinde că le-ar fi suferit, acesta ar fi putut să obţină o redresare în dreptul intern introducând o acţiune în daune-interese în faţa instanţelor civile, neînceperea urmăririi penale dată de parchet în urma plângerilor sale neîmpiedicând sesizarea instanţelor civile; b) dacă reclamantul nu era mulţumit de avocatul său numit din oficiu, considerând că acesta nu i-a asigurat o apărare eficientă, aşa cum prevede art. 6 § 3 c) din Convenţie, ar fi putut să îi ceară fie procurorului sesizat cu ancheta, fie instanţelor, să îl înlocuiască.

În decizia sa din data de 14 decembrie 2004 asupra admisibilităţii, Curtea a apreciat că aceste chestiuni erau atât de strâns legate de fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie şi, respectiv, pe art. 6 § 3, încât nu putea să le disocieze de analiza capetelor de cerere respective (paragrafele 98 şi 100 din decizie). Din acest motiv, Curtea va analiza excepţiile preliminare ale Guvernului în cadrul aprecierii sale cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva art. 3 coroborat cu art. 13 şi din perspectiva art. 6 § 3 c) din Convenţie.

II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 3 din Convenţie

91. Reclamantul susţine că ar fi avut loc mai multe încălcări ale art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

 92. Curtea constată că acest capăt de cerere se referă, pe de o parte, la tratamentele suferite de reclamant cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998 şi în timpul detenţiei sale până la data de 29 ianuarie 1998 la sediul Poliţiei din Deva, precum şi cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 şi în timpul detenţiei sale la sediul Poliţiei din Deva până la data de 4 iunie 1998 şi, pe de altă parte, la lipsa unei anchete efective în ceea ce priveşte aceste susţineri.

A. Principii generale

 93. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricţie, aspect prin care contrastează faţă de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este, aşadar, lipsită de relevanţă pentru analiza din perspectiva art. 3.

94. Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esenţă; ea depinde de toate datele cauzei şi, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, şi Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 şi 53).

95. Curtea a considerat că un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice şi morale, şi, în acelaşi timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, menite să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoţeşte să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferinţa sau umilinţa trebuie, în orice caz, să le depăşească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul (vezi, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], nr. 24.888/94, § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen împotriva Finlandei, menţionată mai sus, pp. 2821-2822, § 55). Totuşi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.

 În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanţelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a stabili dacă în speţă a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanţelor naţionale, nici de modul de soluţionare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”

 96. Plângerile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Curtea precizează în acest sens că, pentru aprecierea elementelor de probă, ea reţine criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Totuşi, ea nu a avut niciodată ca scop să împrumute demersul din ordinea juridică de la nivel naţional care aplică acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligaţia de a statua asupra vinovăţiei în domeniul dreptului penal sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante faţă de Convenţie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenţie - să asigure respectarea de către înaltele părţi contractante a angajamentului lor, ce constă în recunoaşterea drepturilor fundamentale consfinţite de acest instrument - îi condiţionează modul de a aborda problematica legată de probatoriu. În cadrul procedurii în faţa Curţii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate extrage din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de grave, exacte şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate şi de dreptul convenţional aflat în joc. Curtea este atentă şi la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale (vezi, printre altele, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, şi jurisprudenţa citată în aceasta).

 97. Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, cum sunt persoanele deţinute, Curtea reiterează că procedura prevăzută de Convenţie nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenţi ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informaţiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmaţii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informaţii, fără a da acestui lucru o justificare mulţumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligaţiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenţie, ci şi să îi permită Curţii să tragă concluzii cu privire la temeinicia susţinerilor reclamantului (vezi Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelaşi principiu, din perspectiva art. 2, vezi hotărârile Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).

98. Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o susţinere ce pune la îndoială conformitatea cu art. 2 § 2 a unei recurgeri la forţă care provoacă moartea de către agenţi ai statului, în circumstanţe aflate sub controlul lor, Curtea a statuat că imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstanţelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, şi anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligaţiei sale de a explica într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare desfăşurarea faptelor şi de a expune elemente care să permită respingerea susţinerilor reclamanţilor (Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 şi 99-100, 26 februarie 2008, şi jurisprudenţa citată în aceasta).

99. Această soluţie a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situaţia persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autorităţilor statului şi cea a deţinuţilor, a căror stare de sănătate ţine de răspunderea statului. Astfel, Curtea a statuat că, în cele două cazuri, persoanele în discuţie se află într-o stare deosebit de vulnerabilă faţă de autorităţi, iar evenimentele în discuţie, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea (vezi, mutatis mutandis, Akkum, menţionată mai sus, § 211).

100. Prin urmare, Curtea apreciază, de această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfăşurării faptelor într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său. B. Aplicarea acestor principii în speţă 1. Prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998

a)Argumentele părţilor

101. Reclamantul susţine că ar fi fost agresat la data de 28 ianuarie 1998 de către 12 poliţişti care, după ce l-au bătut, lar fi condus la secţia de poliţie din Hunedoara în portbagajul maşinii. Acesta se plânge de loviturile pe care le-ar fi primit în timp ce aştepta să fie audiat, precum şi de condiţiile inumane în care ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, închis într-o cameră fără pat şi fără toaletă, prins cu cătuşele de o bară metalică, fără să poată bea sau mânca şi fără ca familia sa să fie anunţată. În fine, partea interesată consideră că ancheta începută în urma plângerilor sale penale nu a respectat cerinţele art. 3 din Convenţie, în ceea ce priveşte latura sa procedurală.

102. Guvernul susţine că, la prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, „singurul act de violenţă aplicat în vederea imobilizării [sale]“ a constat în stropirea lui cu gaz lacrimogen şi în punerea acestuia în cătuşe şi că aceste acte erau proporţionate, având în vedere necesitatea imobilizării părţii interesate. Acesta nu ar fi fost deloc agresat şi nu ar fi prezentat nicio adeverinţă medicală care să dovedească susţinerile sale. În ceea ce priveşte mărturia pe care a adus-o în faţa Curţii pentru a-şi susţine pretenţiile, ea ar fi îndoielnică, deoarece acelaşi martor nu a semnalat actele de brutalitate poliţienească cu ocazia depoziţiilor pe care le-a dat la parchet şi în faţa judecătorului, în cadrul procesului său penal.

 Pentru a respinge susţinerile reclamantului, Guvernul se sprijină şi pe concluziile anchetei conduse de parchetul militar teritorial. Admiţând că există neconcordanţe între depoziţiile poliţiştilor în ceea ce priveşte desfăşurarea intervenţiei lor şi numărul de poliţişti care au participat la aceasta, Guvernul justifică aceste concluzii prin faptul că, fiind repartizaţi în parcul hotelului şi în parcare la momentul evenimentelor, poliţiştii nu au intervenit toţi în acelaşi moment.

103. În plus, Guvernul susţine că reclamantul nu a fost supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie în timpul detenţiei sale în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara, în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998; dimpotrivă, partea interesată ar fi avut acces la toaletă, poliţiştii i-ar fi oferit hrană şi nu i s-ar fi pus cătuşele.

104. În final, Guvernul consideră că ancheta condusă de procurorul parchetului militar teritorial a respectat cerinţele de celeritate şi de eficienţă prevăzute de art. 3 din Convenţie.

105. Reclamantul răspunde că forţa poliţienească folosită în momentul prinderii sale a fost disproporţionată şi că nu a încercat sub nicio formă să îi atace pe poliţişti. Acesta arată că suferă de psihopatie de tip iritabil-impulsiv, pe care o califică drept boală psihică, şi că discernământul său este diminuat. Din cauză că ar fi fost lovit în zona capului cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998, ar fi fost nevoie să se interneze în spitalul psihiatric din Zam, unde ar fi fost îngrijit timp de o lună, până la data de 9 martie 1998. În timpul internării sale, simţinduse mai în siguranţă, acesta ar fi depus două plângeri împotriva poliţiştilor, la datele de 21 şi 23 februarie 1998, însă, în mod evident, a fost prea târziu pentru a obţine o adeverinţă cu privire la leziunile cauzate cu 3 săptămâni mai devreme. În fine, martorul I. Şelaru i-ar fi declarat judecătorului că i-ar fi văzut pe poliţişti agresându-l, însă judecătorul nu l-ar fi lăsat să termine şi ar fi refuzat să consemneze această parte a declaraţiei.

106. În ceea ce priveşte detenţia sa în sala de reţinere, reclamantul afirmă că ar fi avut mâinile legate cu cătuşe de o bară metalică, a cărei descriere ar figura în Ordinul Inspectoratului General de Poliţie nr. S/925/1994 privind sălile de reţinere. Deoarece şi-a petrecut întreaga noapte de 28 spre 29 ianuarie 1998 imobilizat în acest fel, i-ar fi fost imposibil să doarmă, să meargă la toaletă şi să se hrănească. În acest sens, reclamantul găseşte prea puţin credibile declaraţiile date după mai mult de 4 ani de la incident de către poliţiştii care l-au supravegheat cu această ocazie.

b)Aprecierea Curţii

107. Curtea se confruntă cu două versiuni divergente ale circumstanţelor prinderii reclamantului şi ale detenţiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara.

108. Prin urmare, sarcina sa este să îşi formeze o opinie cu privire la faptele denunţate de reclamant, analizând cu o atenţie deosebită datele ce i-au fost furnizate de părţi. i. În ceea ce priveşte prinderea reclamantului

α)Latura materială

109. În cauza de faţă, Curtea distinge două grupuri de elemente referitoare la circumstanţele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. În primul rând, aceasta dispune de textul a două dintre cele 3 declaraţii date de un martor ocular, I. Şelaru, cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998.

110. Analizând prima declaraţie din data de 28 ianuarie 1998 (paragraful 16 de mai sus), Curtea observă că martorul a declarat că nu este în măsură să indice cu certitudine care a fost reacţia reclamantului la sosirea poliţiştilor. Circumstanţele ce au caracterizat audierea martorului obligă Curtea să dea dovadă de prudenţă în evaluarea acestei declaraţii. În acest sens, este suficient să reamintim că I. Şelaru a fost condus la comisariatul de poliţie în acelaşi timp cu reclamantul, din motive ce rămân incerte, că a dat declaraţia în faţa ofiţerilor ce aparţineau aceleiaşi unităţi de poliţie, întocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, şi că ulterior a fost lăsat liber.

111. În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie dată de I. Şelaru ca martor în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara (paragraful 66 de mai sus), dosarul lasă să se înţeleagă că aceasta a corespuns afirmaţiilor reclamantului, însă, deoarece Guvernul a omis să prezinte referatul cu privire la desfăşurarea şedinţei, cuvintele exacte ale acestei depoziţii rămân necunoscute.

112. În aceste circumstanţe, Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndoi de veridicitatea relatării reclamantului, în măsura în care declaraţia scrisă de I. Şelaru în data de 10 mai 2000 (paragraful 13 de mai sus), pe care Guvernul a omis să o comenteze, corespunde cu cea dată de acelaşi martor în faţa tribunalului judeţean cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 şi la încercările lipsite de izbândă de a le denunţa judecătorului.

113. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept „contrar deontologiei, abuziv chiar“ comportamentul poliţiştilor în momentul prinderii reclamantului în luna ianuarie 1998. În opinia Curţii, această recunoaştere a faptelor pretinse de reclamant vine să confirme declaraţia lui I. Şelaru. O astfel de constatare, neurmată de o reacţie din partea organelor judiciare, este capabilă să dea naştere unei prezumţii de conivenţă sau, cel puţin, de asentiment din partea instanţelor naţionale faţă de faptele reproşate agenţilor statului din perspectiva art. 3 din Convenţie.

114. Declaraţiile succesive ale lui I. Şelaru, dintre care una confirmă fără echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte două nu o infirmă sub niciun aspect, în concordanţă cu constatarea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi internarea reclamantului, la cererea sa, în spitalul din Zam, după 5 zile de la prinderea sa, constituie aşadar primul grup de elemente relevante în analiza susţinerilor reclamantului.

115. În ceea ce priveşte al doilea grup, acesta constă în elementele cunoscute numai de poliţiştii care au participat la operaţiunea din data de 28 ianuarie 1998. Dacă există documente referitoare la desfăşurarea faptelor, trebuie constatat că ele sunt deţinute de organele statului pârât. Pentru a susţine afirmaţia că forţa de care au făcut uz poliţiştii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen şi a cătuşelor, ar fi trebuit ca poliţia să se fi prezentat cu reclamantul la medic în momentul reţinerii sale. În lipsa unui examen medical efectuat în acel moment, Guvernul îşi închide posibilitatea de a respinge susţinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului în cap şi în stomac.

116. Conştientă de necesitatea de a da dovadă de prudenţă în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstanţe, poliţia poate recurge la un anumit grad de forţă, poate utiliza gaz lacrimogen şi cătuşe pentru a imobiliza un suspect.

117. Mai rămâne de aflat dacă, în speţă, recurgerea la astfel de metode era indispensabilă. În circumstanţe precum cele din cauza de faţă, Curtea se cuvine să insiste în analiza sa asupra pregătirii arestării. În acest sens, ea observă că reclamantul era înscris la autorităţile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 şi că, potrivit afirmaţiilor poliţistului N.B. (paragraful 10 de mai sus), afecţiunea de care suferea reclamantul era cunoscută de serviciile de poliţie de mai mulţi ani.

118. De asemenea, Curtea constată că operaţiunea condusă de poliţie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificată, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de poliţie. Cu toate acestea, nu pare să fi fost prevăzută nicio măsură specifică pentru a preveni riscurile inerente unei operaţiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburări comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive şi a cărei capacitate de autocontrol, aşa cum precizează raportul de expertiză din 26 martie 1998, era suprimată în timpul acestor episoade. În cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forţe de poliţie mai numeroase în vederea arestării sale sau, în absenţa acestei măsuri, s-ar fi putut folosi o furgonetă specială, pentru a evita să fie transportat în portbagajul maşinii de poliţie.

119. În ceea ce priveşte loviturile ce i-au fost date în regiunea capului, din dosar reiese că, după 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric din Zam. Totuşi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internării sale în acest spital, în ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002.

120. Astfel, omiţând să supună partea interesată unui examen medical imediat după prinderea sa şi să furnizeze informaţiile obţinute după 5 zile de la aceasta, Guvernul şi-a anulat posibilitatea de a respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte loviturile primite.

121. În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Convenţie.

 β)Latura procedurală

122. În ceea ce priveşte ancheta iniţiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigaţii detaliate şi eficiente, care să conducă la stabilirea circumstanţelor exacte ale prinderii reclamantului şi, dacă ar fi fost cazul, la identificarea şi la pedepsirea vinovaţilor, precum şi să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, menţionată mai sus, § 199).

123. Curtea reaminteşte că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că aceştia nu erau independenţi prin raportare la poliţiştii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).

124. În acest sens, Curtea constată că, în ciuda stării vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata în rezoluţia sa de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 că partea interesată nu prezentase niciun certificat medical în sprijinul susţinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar să identifice alţi martori în afara poliţiştilor care să fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici să audieze martorii ce fuseseră identificaţi, cum ar fi I. Şelaru, pentru a stabili desfăşurarea exactă a incidentului în discuţie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului şi a omis să cerceteze dacă dosarul părţii interesate de la spitalul psihiatric din Zam conţinea precizări referitoare la susţinerile sale de rele tratamente.

125. Dacă din dosarul anchetei reiese că poliţiştii cercetaţi au dat declaraţii, Curtea se află în imposibilitatea de a stabili dacă procurorul a putut să îi interogheze el însuşi sau dacă era vorba de depoziţii scrise ce îi fuseseră comunicate, conform practicii obişnuite folosite atunci când sunt puşi sub acuzare poliţişti. Dosarul nu lasă să se înţeleagă nici dacă aceste depoziţii au fost date în cadrul procedurii pornite împotriva reclamantului sau cu privire la plângerea acestuia împotriva poliţiştilor. În plus, Curtea observă că nicio confruntare între reclamant şi aceştia nu a fost organizată, deşi relatările lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente în puncte esenţiale.

126. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 reflectă, pe de altă parte, aceste lipsuri, în măsura în care procurorul s-a mulţumit să rezume în cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fără nicio trimitere la probele ce fuseseră strânse în cadrul anchetei şi fără nicio analiză a acestora. În ceea ce îl priveşte pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neînceperea urmării penale, tot fără a o motiva.

127. În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declaraţia părţii interesate din 20 martie 1998 şi pe probe neidentificate în rezoluţia respectivă. În opinia Curţii, această anchetă este departe de a respecta cerinţele de eficienţă şi efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenţie (Sultan Öner şi alţii împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006).

128. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata, ţinând cont de condiţiile în care s-a desfăşurat prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, încălcarea art. 3 din Convenţie, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât şi pe latura sa procedurală.

ii. În ceea ce priveşte detenţia din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara

 α)Latura materială

129. În acest moment, Curtea trebuie să analizeze condiţiile în care reclamantul afirmă că ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara. Curtea se arată deosebit de preocupată de susţinerile reclamantului, având în vedere circumstanţele ce au caracterizat prinderea părţii interesate şi starea sa psihică. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că antecedentele medicale ale reclamantului fuseseră aduse la cunoştinţa poliţiştilor de către acesta, după cum se arată în procesul-verbal întocmit cu ocazia plasării sale în sala de reţinere.

130. În acest context, Curtea apreciază că este important să reamintească faptul că interdicţia generală enunţată la art. 3 din Convenţie le impune autorităţilor naţionale obligaţia de a veghea asupra sănătăţii şi confortului general ale unui deţinut, ceea ce presupune, printre altele, obligaţia de a-l hrăni corespunzător (vezi Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).

131. Curtea observă în continuare că nu au apărut controverse între părţi cu privire la faptul că în sala de reţinere în care reclamantul a fost ţinut singurul mobilier erau nişte bănci metalice, precum şi o bară metalică a cărei destinaţie era să permită legarea cu ajutorul cătuşelor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasă a sălilor de reţinere, precum şi la practica ce consta în legarea cu cătuşe de diversele piese de mobilier a persoanelor reţinute în aceste săli (paragraful 89 de mai sus).

 132. Curtea nu consideră necesar să mai insiste asupra susţinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform cărora acesta a fost lipsit de hrană în timpul nopţii şi nu a putut merge la toaletă.

133. Într-adevăr, Curţii îi este suficient să constate faptul că reclamantul şi-a petrecut noaptea următoare prinderii sale întro sală prevăzută numai cu bănci metalice, vădit nepotrivită pentru detenţia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, şi fără niciun examen medical.

134. Ţinând cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu câteva ore mai înainte în condiţii pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie, aceasta consideră că starea de angoasă inerentă condiţiilor descrise a fost fără îndoială exacerbată de faptul că supravegherea sa a fost încredinţată unor poliţişti ce participaseră la prinderea sa.

135. Aceste considerente determină Curtea să constate că condiţiile în care reclamantul a fost ţinut în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie.

 β)Latura procedurală

136. În ceea ce priveşte ancheta începută în urma celor două plângeri ale reclamantului prin care acesta denunţa, printre altele, condiţiile de detenţie din sala de reţinere şi, în mod special, faptul că a fost ţinut cu cătuşe întreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil să ducă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns cu privire la susţinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, şi anume că această anchetă a fost lipsită de efectivitatea impusă de art. 3 din Convenţie. Referitor la acest lucru, Curtea se limitează la a constata că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 nu conţine nicio trimitere la afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile materiale de detenţie din sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara.

137. Pe scurt, este cazul să se constate încălcarea art. 3 din Convenţie, sub aspectul laturii sale materiale, precum şi pe latura sa procedurală, din cauza condiţiilor în care a fost ţinut reclamantul în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 şi a ineficienţei anchetei referitoare la acestea, desfăşurată de parchetul militar teritorial.

2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 şi detenţia sa până la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Deva

 a)Argumentele părţilor

138. Reclamantul susţine că ar fi suferit rele tratamente la data de 11 martie 1998: câţiva poliţişti ar fi pătruns ilegal în apartamentul său, l-ar fi tras afară şi l-ar fi snopit în bătaie cu lovituri de picioare, apoi l-ar fi condus la comisariat în lipsa unui mandat de arestare. În ceea ce priveşte regimul detenţiei sale până la data de 4 iunie 1998, reclamantul susţine că ar fi fost imobilizat timp de 16 zile cu ajutorul dispozitivului „T“, cu picioarele şi mâinile prinse în lanţuri, că ar fi petrecut restul de 81 de zile de detenţie cu picioarele prinse în lanţuri şi că, ocazional, ar fi fost legat de pat. În timpul acestor 81 de zile nu şi-ar fi putut vedea familia şi nu ar fi putut beneficia de asistenţă medicală adecvată, ceea ce i-ar fi determinat o situaţie de dependenţă, frustrare, umilinţă şi de angoasă. Pe tot parcursul perioadei în care ar fi fost legat de pat, nu ar fi putut să se spele, să mănânce singur sau să meargă la toaletă şi să se mişte şi ar fi fost nevoit să apeleze la colegii săi de celulă pentru a-şi satisface nevoile fiziologice. Această situaţie i-ar fi cauzat o suferinţă şi o umilinţă teribilă, pe care o califică drept tortură. În fine, el susţine că în timpul procesului său penal, a fost dus în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cătuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare şi că aceste dispozitive de imobilizare nu i-au fost scoase în timpul şedinţelor publice. El consideră că expunerea sa în acest mod în faţa judecătorilor, a avocaţilor, a familiei sale şi a altor persoane constituie un tratament degradant.

 139. Reclamantul mai susţine că plângerile sale referitoare la relele tratamente ce i-ar fi fost aplicate cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 nu au făcut obiectul unor investigaţii din partea autorităţilor naţionale competente.

140. Guvernul subliniază caracterul periculos al reclamantului, care ar fi fost pregătit să recurgă la acte de violenţă de îndată ce nu se mai afla într-o situaţie familiară şi ale cărui reacţii ar fi fost disproporţionate cu situaţia cu care era confruntat. Guvernul califică psihopatia de care suferă reclamantul drept boală psihică şi susţine că această boală este capabilă să îi accentueze înclinaţia spre violenţă. La data de 11 martie 1998, petentul i-ar fi ameninţat cu un briceag pe poliţiştii veniţi să îl aresteze şi chiar l-ar fi lovit pe unul dintre ei cu un topor. Poliţiştii nu ar fi făcut uz excesiv de forţă, având în vedere caracterul periculos, violent şi antisocial al reclamantului. Guvernul recunoaşte totuşi că, în lipsa unei anchete oficiale asupra circumstanţelor prinderii, este greu de evaluat gradul de forţă utilizată împotriva reclamantului în momentul ridicării sale. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Guvernul afirmă că reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri timp de 10 zile, şi nu 81 de zile, drept sancţiune pentru diferitele abateri de la regulamentul de ordine interioară al instituţiei de detenţie în care fusese plasat. Această sancţiune ar fi avut ca scop protejarea persoanelor deţinute în aceeaşi celulă, şi nu umilirea sau înjosirea reclamantului. În timpul detenţiei sale, reclamantul ar fi putut să meargă în mod liber la toaletă; el ar fi beneficiat de asistenţă medicală adecvată şi ar fi primit de 8 ori vizita medicului instituţiei. În plus, el ar fi avut contacte cu familia sa, deoarece a primit de la aceasta 3 pachete.

 141. Reclamantul consideră că numărul de poliţişti prezenţi la reţinerea sa era în mod evident disproporţionat faţă de scopul urmărit, şi anume obligarea sa de a prezenta în faţa parchetului adeverinţele medicale cerute. Poliţiştii l-ar fi hărţuit pentru a-l face să cedeze din punct de vedere psihic şi, astfel, ar fi dat poliţiei un motiv să îl aresteze. Reclamantul reiterează faptul că a avut picioarele legate cu lanţuri în cele 81 de zile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva şi susţine că acest regim este contrar standardelor internaţionale în materie de persoane deţinute, printre care şi anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, şi nu se putea justifica. În ceea ce priveşte reacţiile sale de irascibilitate, consecinţă a handicapului său atestat de autorităţile medicale încă din anul 1994, reclamantul susţine că nu a primit un tratament medical adecvat, capabil să îi stabilizeze starea psihică, ci i s-au prescris de către medicul instituţiei de detenţie numai calmante utilizate în caz de insomnie.

b)Aprecierea Curţii

142. Ca şi în cazul circumstanţelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea observă că versiunile părţilor în ceea ce priveşte desfăşurarea faptelor diferă sub aspecte esenţiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul susţine că utilizarea forţei la prinderea sa a fost necesară tocmai din cauza reacţiei petentului faţă de poliţişti şi că forţa folosită a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de acesta. În plus, regimul aplicat reclamantului în timpul detenţiei sale la centrul de detenţie al Comisariatului Central de Poliţie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul său violent. i. În ceea ce priveşte condiţiile prinderii

α)Latura materială

143. În analizarea circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curţii se dovedeşte a fi deosebit de dificilă deoarece, după cum admite şi Guvernul în observaţiile sale, autorităţile naţionale nu au efectuat investigaţii referitoare la susţinerile de rele tratamente formulate de reclamant. Prin urmare, Curtea se vede constrânsă să îşi limiteze analiza la documentele depuse de părţi la dosar, înţelegându-se faptul că va putea trage concluzii din absenţa investigaţiilor, în măsura în care elementele pe care le deţine nu îi permit să stabilească în mod clar şi neechivoc desfăşurarea faptelor contestate. 144. În speţă, Curtea observă că, astfel cum a afirmat reclamantul, după ce l-au imobilizat, poliţiştii i-au aplicat lovituri de picioare înainte să îl conducă la comisariatul de poliţie. Această versiune a faptelor, menţinută în mod constant de către reclamant în faţa autorităţilor interne, în special în depoziţiile sale în faţa procurorului din data de 11 martie 1998, este susţinută de declaraţiile celor 2 martori oculari, mama părţii interesate şi domnul Stoica (paragrafele 29-30). În declaraţiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat într-adevăr că i-au văzut pe poliţişti lovindu-l cu picioarele pe reclamant.

145. Curtea nu distinge motive pentru a pune la îndoială credibilitatea acestor declaraţii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, Guvernul admite că a fost folosită forţa în vederea imobilizării reclamantului şi, pe de altă parte, deoarece este imposibil, în absenţa unei anchete, să se stabilească dacă forţa utilizată cu această ocazie a fost proporţională cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urmă a fost văzut de un medic chiar în ziua arestării sale preventive. Totuşi, Curtea nu este sub nicio formă convinsă de caracterul riguros şi aprofundat al examenului practicat cu această ocazie. Întradevăr, spre deosebire de situaţia altor deţinuţi, fişa acestui examen medical nu indică ora la care a avut loc. În plus, singurele menţiuni înscrise în registrul medical se referă la antecedentele medicale ale reclamantului şi constată faptul că acesta putea suporta condiţiile de privare de libertate. Astfel, nu se menţionează rezultatul exact al investigaţiilor şi nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza cărora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detenţia înainte de a-l declara „apt de detenţie“. În final, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că medicul nu a precizat că l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant şi nici nu a constatat în mod formal lipsa urmelor de violenţă de pe corpul părţii interesate, lipsa menţiunilor în acest sens neputând în sine, în circumstanţe precum cele ce au caracterizat reţinerea reclamantului, să infirme susţinerile acestuia.

146. Curtea reaminteşte că nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte şi concordante, aşa cum este cazul în speţă. Într-adevăr, în aprecierea sa, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că autorităţile naţionale sunt cele care deţin singurul mijloc de probă care ar putea să confirme sau să infirme aceste susţineri, şi anume caseta video înregistrată în momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de probă nu i-a fost prezentat Curţii, iar explicaţia Guvernului, care susţine că ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folosită ca probă în procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autorităţii competente de a o distruge şi nici actul procedural care să ateste executarea acestei decizii, şi nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea înregistrării cu prinderea reclamantului prezentată la televiziune (paragraful 38 de mai sus).

 În acest sens, Curtea consideră că este cazul să reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informaţiile care ar putea confirma sau infirma susţinerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informaţii, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curţii să tragă concluzii referitoare la temeinicia susţinerilor reclamantului (Akkum şi alţii, menţionată mai sus, § 209).

147. În speţă, având în vedere tulburările de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum şi propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat şi în ceea ce priveşte prinderea din 28 ianuarie 1998, că recurgerea la un anumit grad de forţă pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusă de reacţia părţii la încercările forţelor de ordine de a executa un mandat de aducere. Cu toate acestea, având în vedere că în speţă nu era vorba de o operaţiune inopinată şi că tulburările de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de forţele de ordine, Curtea nu îşi poate explica de ce autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotrivă, acţiunile poliţiştilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului în jurul orei 5,00 dimineaţa, îmbrăcaţi în civil, fără mandat de percheziţie sau de aducere, au determinat în mod sigur o creştere a nivelului de tensiune, făcând astfel previzibilă opoziţia reclamantului.

148. Tocmai din cauza acestui comportament iniţial al poliţiştilor, în speţă, reacţia ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forţa folosită în timpul intervenţiei nu a fost excesivă sau disproporţionată (vezi, per a contrario, Abdulkadir Aktaş împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).

149. Curtea observă că incidentul în cauză a fost menţionat de instanţele interne numai cu ocazia procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului pentru acuzaţia de trafic de mercur şi cea de ultraj verbal. Or, hotărârile instanţelor naţionale nu reuşesc să convingă asupra proporţionalităţii forţei utilizate de organele de poliţie deoarece, pe de o parte, măsurile luate de poliţişti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise în cadrul acestora, iar, pe de altă parte, probele ce au stat la baza declarării reclamantului ca vinovat de infracţiunea de ultraj nu au fost precizate.

150. În aceste condiţii, în lipsa unei anchete oficiale şi efective cu privire la susţinerile reclamantului, astfel cum recunoaşte Guvernul în observaţiile sale, Curţii îi este imposibil să stabilească dacă forţa utilizată a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de reclamant.

 151. Situaţia ar fi putut fi alta dacă reclamantul ar fi fost supus înainte de încarcerarea sa unui examen medical conform legii, în urma căruia medicul ar fi constatat în mod categoric lipsa oricăror urme de violenţă pe corpul său. Întrucât Guvernul nu a furnizat elemente care să poată respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte caracterul excesiv al forţei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decât să constate temeinicia capătului de cerere.

152. Curtea subliniază şi că, în decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept abuzive acţiunile poliţiştilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, această constatare confirmă nu numai realitatea faptelor susţinute de partea interesată, ci şi lipsa de proporţionalitate dintre intervenţia forţelor de ordine şi opoziţia manifestată de reclamant.

153. Aceste motive îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona în sensul că, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la forţă, constând în lovituri aplicate acestuia, acte de violenţă ce constituie tratamente inumane. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului în data de 11 martie 1998.

β)Latura procedurală

154. În decizia sa asupra admisibilităţii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat că reclamantul denunţase de mai multe ori autorităţilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fără ca acest lucru să determine o anchetă în acest sens.

155. În aceste condiţii, Curtea consideră că lipsa totală de reacţie a autorităţilor sesizate cu pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fără nicio îndoială, o încălcare a art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale.

ii. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva

 α)Latura materială

156. Curtea constată că relele tratamente denunţate de reclamant constau în imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului „T“ timp de cel puţin 16 zile şi prin legarea lanţurilor la picioare în timpul celor 81 de zile petrecute în arest preventiv la Comisariatul de Poliţie din Deva. În plus, reclamantul se plânge că nu a primit îngrijiri medicale adecvate stării sale de sănătate. În fine, el susţine o încălcare distinctă a art. 3 din Convenţie din cauza prezentării sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cătuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare.

157. În speţă, informaţiile cuprinse în adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara îi permit Curţii să stabilească faptul că, în lunile martie şi aprilie 1998, pe când se afla la Comisariatul de Poliţie din Deva, reclamantul a fost supus unei sancţiuni cu izolarea celulară pentru 25 de zile, măsură însoţită de fiecare dată de imobilizarea sa cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare. Din această adresă mai reiese că ambele măsuri în discuţie i-au fost aplicate reclamantului ca sancţiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioară.

158. De asemenea, din adresa menţionată mai sus reiese că în timpul detenţiei sale la comisariatul de poliţie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul cătuşelor la mâini sau al lanţurilor la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum şi „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare“ (paragraful 44 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea observă că, în adresa sa din data de 11 iunie 2002, Direcţia Generală a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul să fi avut picioarele şi mâinile legate cu ajutorul dispozitivului „T“ în timpul celor 81 de zile petrecute în detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva (paragraful 50 de mai sus) şi că Guvernul nu a comentat acest document.

159. În aceste circumstanţe, din moment ce elementele de probă menţionate mai sus susţin la prima vedere versiunea prezentată de reclamant, Curtea consideră că Guvernului îi revine obligaţia de a preciza care au fost măsurile de constrângere aplicate reclamantului, precum şi durata lor, comunicându-i procesele-verbale referitoare la episoadele în care comportamentul reclamantului ar fi făcut necesară imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel încât Curtea nu poate stabili cu exactitate numărul de zile în care reclamantul a fost imobilizat cu lanţuri. În orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul că, în cauza de faţă, îi este suficient să constate că măsurile de constrângere în discuţie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o dată, dar şi pe perioade lungi în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.

160. Prin urmare, Curtea consideră a fi un fapt cert faptul că, în perioada incriminată, reclamantul a fost plasat în izolare celulară timp de 25 de zile şi că a fost imobilizat de mai multe ori şi timp de mai multe zile cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare, precum şi cu ajutorul dispozitivului „T“. În plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea consideră de asemenea un lucru deja stabilit faptul că, în prezentările sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, în cadrul şedinţelor de judecată, reclamantului i s-a impus să poarte lanţuri la picioare şi cătuşe.

 161. În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătuşelor şi a altor instrumente de constrângere cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce priveşte art. 3 atunci când ea este legată de o detenţie legală şi nu este însoţită de utilizarea forţei sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, menţionată mai sus, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).

Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacă nu s-a depăşit, în ceea ce priveşte utilizarea forţei, gradul de proporţionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, nr. 2.570/04, §§ 140-145, CEDO 2007-...). În ceea ce priveşte analiza necesităţii de a imobiliza persoanele deţinute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importanţă deosebită circumstanţelor fiecărei speţe în parte şi se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007).

162. În speţă, Curtea constată mai întâi că, potrivit afirmaţiilor Guvernului, izolarea celulară şi imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sancţiuni, în special pentru faptul că a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celulă, pentru că a proferat ameninţări împotriva celorlalţi deţinuţi, pentru că a lovit în uşă şi că a scos ţipete.

163. Totuşi, Curtea reaminteşte că tratamentul denunţat ca fiind contrar art. 3 din Convenţie a constat nu numai în imobilizarea reclamantului cu ajutorul cătuşelor, dar şi în utilizarea lanţurilor la picioare pe o perioadă de timp care, în mod evident, a depăşit cele 25 de zile de izolare celulară impuse reclamantului.

164. Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, ar fi făcut necesare izolarea şi imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fişele medicale întocmite cu aceste ocazii, deşi a susţinut în observaţiile sale că reclamantul fusese examinat de un medic înainte de plasarea sa în izolare celulară. Omiţând să trimită aceste documente, Guvernul şi-a suprimat încă de la început posibilitatea de a dovedi că măsurile de constrângere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia şi că perioada în care au fost aplicate aceste măsuri nu depăşise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant.

165. În orice caz, admiţând chiar că, din cauza tulburărilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut să se manifeste în modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia în ceea ce priveşte necesitatea de a-l imobiliza. Întradevăr, ea consideră ca lipsită de relevanţă justificarea întemeiată pe necesitatea de a-i proteja pe codeţinuţi împotriva manifestărilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea în izolare celulară ar fi fost mai mult decât suficientă în acest scop.

166. Dacă reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoană, astfel cum susţine Guvernul, Curtea remarcă faptul că plasarea în izolare celulară şi imobilizarea părţii în cauză, în lipsa unui examen medical prealabil care să permită stabilirea compatibilităţii stării sale psihice cu o astfel de măsură şi, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viaţa în detenţie, departe de a se dovedi necesare, ridică o problemă distinctă în ceea ce priveşte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul art. 3 din Convenţie.

167. Într-adevăr, astfel cum a mai afirmat Curtea în mai multe rânduri, autorităţile au obligaţia de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor şi, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenţie (Kudła împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27.229/95, § 111, CEDO 2001-III).

 168. În speţă, reclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburări de personalitate care, conform raportului de expertiză psihiatrică din 26 martie 1998 al Laboratorului judeţean de medicină legală din Hunedoara, presupuneau „o diminuare a câmpului conştiinţei“ şi „o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial“ (paragraful 82 de mai sus), care îl lipseau de autocontrol în timpul acestor episoade. În plus, în aceste condiţii, discernământul său era diminuat. Or, atât existenţa tulburărilor de personalitate la reclamant, cât şi modul în care acestea se manifestau, erau cunoscute de autorităţi cu mult timp înainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 (paragrafele 10, 80-83 de mai sus).

169. Curtea observă în continuare că reclamantul a fost plasat în izolare celulară şi imobilizat de două ori pentru o perioadă totală de cel puţin 25 de zile, fără ca autorităţile să fi cerut în prealabil opinia unui medic psihiatru. În ceea ce priveşte expertiza psihiatrică din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop să stabilească dacă reclamantul avea discernământ, în contextul faptelor de care era acuzat.

 În plus, niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric în perioada petrecută în izolare celulară. Dimpotrivă, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara reiese că singurele persoane autorizate să îl viziteze pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetări penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute.

170. Pe scurt, Curtea consideră că, având în vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburările comportamentale care s-au manifestat imediat după arestarea sa preventivă şi care ar fi putut să pună în pericol propria persoană a reclamantului, autorităţilor le revenea sarcina de al supune de îndată unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea stării sale psihice cu detenţia, precum şi măsurile terapeutice ce trebuiau luate în cazul său special.

171. În ceea ce priveşte perioadele în care reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri, Curţii îi este suficient să constate că Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această măsură.

172. Guvernul nu a încercat nici să dovedească necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant în timpul înfăţişărilor sale la Tribunalul Judeţean Hunedoara cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini. În ceea ce o priveşte, Curtea ar fi pregătită să admită că antecedentele medicale ale reclamantului dădeau motive de îngrijorare faţă de existenţa unui risc de violenţă şi că, în aceste circumstanţe, utilizarea cătuşelor nu ridică o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea, în lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, ea consideră că acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însoţea pe reclamant şi că, prin urmare, recurgerea la lanţuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mişcării părţii într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, menţionată mai sus, § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.

173. Pentru a încheia, Curtea consideră că Guvernul nu a arătat motivele relevante capabile să convingă că, în speţă, măsurile de constrângere aplicate reclamantului în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea părţii interesate timp de cel puţin 25 de zile cu ajutorul cătuşelor şi lanţurilor, precum şi păstrarea prelungită a lanţurilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Convenţie.

174. Curtea se arată în mod deosebit preocupată de utilizarea lanţurilor, în ciuda consensului care există la nivel european în ceea ce priveşte caracterul din punct de vedere obiectiv inuman şi degradant al acestor mijloace de constrângere (vezi în acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioadă atât de lungă, însoţite de situaţii atât de umilitoare precum imposibilitatea de a se spăla şi cea de a-şi satisface nevoile fiziologice fără ajutorul altor persoane şi provocând dureri acute, aceste măsuri trebuie calificate, în opinia Curţii, drept tratament inuman. Fără îndoială, consecinţele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, având în vedere starea psihică vulnerabilă a reclamantului, precum şi de expunerea părţii interesate în public, în faţa instanţei, cu picioarele legate cu lanţuri.

175. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, omiţând să îl supună pe reclamant unui examen medical în vederea stabilirii compatibilităţii stării sale psihice cu detenţia, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile care le sunt impuse de art. 3 din Convenţie în materie de protecţie a sănătăţii şi a confortului persoanelor deţinute, în special prin acordarea unor îngrijiri medicale adaptate stării lor.

176. Rezultă că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor ce au caracterizat detenţia reclamantului la Comisariatul de Poliţie din Deva, în perioada 11 martie-4 iunie 1998.

β)Latura procedurală

177. Referitor la acest capăt de cerere, Guvernul i-a reproşat reclamantului, încă din stadiul analizei iniţiale a admisibilităţii, că a omis să aducă la cunoştinţa parchetului competent doleanţele sale referitoare la condiţiile materiale de detenţie impuse în Comisariatul de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).

178. Curtea apreciază că poate să revină asupra argumentului iniţial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la această parte a cererii, având în vedere legătura strânsă pe care argumentul îl prezintă cu temeinicia acestui capăt de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Convenţie. În acest context, Curtea constată că, printre numeroasele petiţii pe care reclamantul le-a adresat autorităţilor pentru a denunţa condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Preşedintele Republicii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Curtea mai observă că Codul de procedură penală român obligă foarte clar procurorul să facă cercetări cu privire la susţinerile de rele tratamente şi de tortură, chiar şi în lipsa unei plângeri penale formale din partea victimei, atunci când află prin orice mijloace că a fost comisă o astfel de infracţiune (paragraful 86 de mai sus). Or, în speţă, deşi plângerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputaţilor şi Preşedintele Republicii au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmărire penală, parchetul nu a pornit nicio anchetă pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzaţii de rele tratamente cu care a fost sesizat şi, dacă ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.

179. Astfel, Curtea apreciază că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie şi sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reacţie a organelor de urmărire penală faţă de susţinerile reclamantului referitoare la condiţiile materiale ale detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 coroborat cu art. 13 din Convenţie

180. Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la susţinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanţă care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire şi invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenţie.

181. În contextul susţinerilor de încălcare a art. 3 din Convenţie, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce ţin de inexistenţa, de nelegalitatea sau de ineficienţa procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Convenţie, ale cărui garanţii sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydın împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 102, CEDO 2000-XII).

182. Prin urmare, Curtea va analiza acest capăt de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

A. Argumentele părţilor

183. Guvernul susţine că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului, emisă pe 22 mai 1998, nu îl împiedica pe reclamant să sesizeze o instanţă civilă cu o cerere în despăgubire pentru rele tratamente, întrucât, spre deosebire de dreptul francez, în care închiderea anchetei printr-o soluţie de neîncepere a urmăririi penale ar fi hotărâtoare pentru drepturile cu caracter civil, în dreptul român procurorul care dă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale sau trimite cauza în faţa instanţei penale nu statuează asupra drepturilor cu caracter civil ale persoanei care s-a constituit parte civilă. Din acest motiv, în dreptul român, numai o hotărâre definitivă a unei instanţe penale ar putea dobândi autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei reproşate, identitatea şi vinovăţia învinuitului. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror nu ar fi, aşadar, învestită cu autoritate de lucru de judecat în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei şi nu ar putea reprezenta un obstacol în calea soluţionării favorabile a unei acţiuni în despăgubiri, indiferent care ar fi motivele ce justifică rezoluţia de a nu începe urmărirea penală.

184. Reclamantul susţine, pe de o parte, că nu ar fi putut să se constituie parte civilă în procesul penal decât dacă procurorul ar fi dispus începerea urmăririi penale. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţate l-ar fi lipsit aşadar de dreptul de acces la o instanţă competentă să îi analizeze cererea în reparaţie pentru fapte cu caracter penal. Presupunând că ar fi introdus o acţiune civilă în daune-interese în faţa unei instanţe, în afara cadrului penal al cauzei, accesul nu ar fi fost efectiv, o astfel de acţiune fiind sortită eşecului; într-adevăr, temeiul cererii civile ar fi constituit de fapte pe care numai procurorul ar avea competenţa să le stabilească în cadrul anchetei. Or, în speţă, neînceperea dată de procuror ar fi fost motivată de lipsa de temei faptic al susţinerilor reclamantului, iar această motivaţie ar fi avut în practică o importanţă decisivă în faţa unei instanţe civile.

Reclamantul susţine, pe de altă parte, că o acţiune civilă separată ar fi fost supusă unei taxe judiciare de timbru în valoare de 10% din suma reparatorie pretinsă. Or, având în vedere starea sa materială precară, imposibilitatea de a plăti o astfel de sumă ar constitui în sine un obstacol în calea sesizării instanţelor civile.

În final, reclamantul denunţă pasivitatea organelor de urmărire penală în analiza plângerilor sale, precum şi lipsa de reacţie a procurorului care l-a audiat cu privire la susţinerile de rele tratamente, care i-au dat convingerea că orice alt remediu intern ar fi fost sortit eşecului.

 B. Aprecierea Curţii

 185. Curtea reafirmă că art. 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, astfel cum le consfinţeşte aceasta. Consecinţa acestei prevederi este, aşadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanţa naţională competentă să fie sesizată cu conţinutul unui „capăt de cerere pertinent“, întemeiat pe Convenţie, şi să ofere reparaţia potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligaţiei ce rezultă din art. 13 variază în funcţie de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenţie. Totuşi, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă“ atât în drept, cât şi în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât (Aydın împotriva Turciei, menţionată mai sus, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).

186. Când un individ formulează o pretenţie cu aparenţă de veridicitate, referitoare la acte de violenţă contrare art. 3 din Convenţie, noţiunea de cale de atac efectivă presupune, pe lângă o anchetă aprofundată şi efectivă de tipul celei pe care o impune art. 3 din Convenţie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă şi plata eventuală a unei despăgubiri.

187. În baza probelor aduse în speţă, Curtea a considerat statul pârât ca fiind răspunzător, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia reţinerilor sale din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, precum şi în perioada detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva din 28 până la 29 ianuarie 1998 şi din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enunţate de reclamant în această privinţă pot, aşadar, „să fie susţinute“ în sensul art. 13 (Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, menţionată mai sus, § 83). Autorităţile aveau, aşadar, obligaţia de a realiza o anchetă efectivă cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliţiei.

188. Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcarea procedurală a art. 3 din Convenţie cu privire la fiecare dintre incidentele denunţate de reclamant (paragrafele 128, 137, 155 şi 179 de mai sus). Prin urmare, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă, în aceste circumstanţe, o acţiune civilă în despăgubiri îndreptată împotriva autorilor relelor tratamente denunţate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectivă, în sensul pe care art. 13 din Convenţie îl dă acestei noţiuni.

189. Curtea observă că în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat însăşi realitatea faptelor denunţate de reclamant. Rămâne de văzut dacă această constatare ar fi putut fi răsturnată în cadrul unei acţiuni civile în despăgubiri.

190. Referitor la acest lucru, Curtea reaminteşte că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenţi ai statului român şi că a statuat că, deşi instanţele civile nu sunt ţinute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanţa acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instanţei civile este atât de mare încât o acţiune civilă separată ar fi fost iluzorie şi teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar şi cele mai convingătoare probe (Cobzaru, menţionată mai sus, § 83).

191. Revenind la cauza de faţă, Curtea constată că Guvernul nu aduce niciun element capabil să ducă la o altă concluzie. Întradevăr, nicio hotărâre a instanţelor civile care să infirme constatările de neîncepere a urmăririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reproşate unui poliţist nu a fost supusă atenţiei Curţii.

192. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în circumstanţele speţei, calea civilă indicată de Guvern nu are caracterul efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie.

 193. Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia preliminară a Guvernului şi pentru a constata încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie în această privinţă.

IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 din Convenţie

 194. Reclamantul a denunţat şi încălcările art. 5 §§ 1 c), 3, 4 şi 5 din Convenţie. Astfel, el s-a plâns de: nelegalitatea detenţiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 şi începând cu 11 martie 1998, în primul rând când poliţiştii au pătruns în apartamentul său şi s-au retras apoi în afară, împiedicându-l astfel să îşi părăsească în mod liber domiciliul, şi ulterior la Comisariatul de Poliţie din Deva, deoarece mandatul de arestare emis împotriva sa nu era întemeiat pe motive plauzibile de a-l bănui că ar fi comis o infracţiune; de neprezentarea sa în faţa unui judecător sau magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare; de imposibilitatea, în primele 30 de zile ale detenţiei sale, începând cu data de 11 martie 1998, de a introduce un recurs în faţa unei instanţe care să statueze în cel mai scurt timp asupra legalităţii detenţiei sale şi asupra cererii sale de reparaţie pentru detenţie nelegală. Art. 5 din Convenţie prevede următoarele în partea sa relevantă:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

 (...)

 c)dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

(...)

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (...);

 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

A. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1

195. Reclamantul se plânge de faptul că a fost arestat şi deţinut nelegal, fără a exista motive plauzibile de a considera că era necesar să fie împiedicat să fugă după comiterea unei infracţiuni. Această nerespectare a legii se referă la prinderea sa din data de 28 ianuarie şi la două fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său fără mandat de percheziţie şi replierea lor în exteriorul apartamentului după ameninţările proferate de reclamant, având ca rezultat împiedicarea sa de a părăsi în mod liber propriul domiciliu; şi b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizează atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la bază motive plauzibile de a-l suspecta că ar fi comis o infracţiune. Reclamantul arată că nu a fost emis niciun mandat pentru reţinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu încălcarea astfel a dreptului intern. În plus, pe de o parte, în mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care să reiasă că ar fi fost comisă o infracţiune la data de 28 ianuarie 1998 şi, pe de altă parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisă nicio infracţiune flagrantă în sensul art. 465 din CPP, decât poate de către poliţia însăşi. Întradevăr, ameninţările verbale proferate de reclamant nu constituiau o infracţiune, ci o reacţie la o infracţiune comisă de poliţişti, care în acel moment se aflau în apartamentul său. Aceste fapte nu puteau constitui o infracţiune flagrantă în sensul art. 465 din CPP, care defineşte infracţiunea flagrantă ca o infracţiune descoperită în timpul comiterii sale. Or, în momentul intrării în forţă a poliţiştilor în apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale să comită nicio infracţiune, deoarece dormea.

196. În observaţiile sale rezumate în decizia de admisibilitate din 14 decembrie 2004, Guvernul sublinia că privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998 se întemeia pe art. 16 lit. b) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, care le conferea organelor de poliţie dreptul de a hotărî o privare de libertate de cel mult 24 de ore ce nu necesita mandat. În observaţiile sale asupra temeiniciei, Guvernul adaugă că detenţia reclamantului dispusă la data de 11 martie 1998 se întemeia pe art. 148 lit. c), d), e) şi h) din CPP şi viza atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi delictul flagrant de ultraj la adresa unui poliţist, care poate atrage după sine o plasare în arest preventiv, conform art. 148 lit. b) din CPP. În plus, arestarea reclamantului era necesară, având în vedere caracterul său periculos şi violent, boala psihică de care suferea fiind capabilă să accentueze aceste trăsături. Într-adevăr, reclamantul era cunoscut de poliţişti ca o persoană ce nu ezita să recurgă la violenţă imediat ce nu se mai află într-o situaţie familiară, reacţiile sale fiind „disproporţionate faţă de stimulii externi“.

197. În ceea ce priveşte lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea constată în primul rând că art. 143 şi 144 din CPP, care stabilesc cadrul procedural, printre altele, şi drepturile şi obligaţiile poliţiei, definite în Legea nr. 26/1994, îi permit acesteia să reţină în custodie o persoană bănuită, pe baza unor indicii concludente, că ar fi comis o infracţiune. Începutul şi sfârşitul reţinerii trebuie indicate în ordonanţele de începere şi încetare a reţinerii (paragraful 86 de mai sus). Or, Curtea constată că reclamantul a fost reţinut de pe 28 până pe 29 ianuarie 1998 în lipsa unei ordonanţe, contrar cerinţelor art. 144 din CPP şi, aşadar, cu încălcarea căilor legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

198. De asemenea, ea constată că din elementele depuse de părţi la dosar reiese că faptele desfăşurate în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmărea să îl aducă pe reclamant în faţa organelor de anchetă în legătură cu incidentul din 28 ianuarie 1998 (paragrafele 31 şi 32 de mai sus). Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibilă numai din cauza modului în care a fost condusă operaţiunea de executare a mandatului de aducere de către forţele de poliţie. Prin urmare, Curtea va analiza în ansamblu cele două episoade de care se plânge reclamantul. 199. Curtea observă că, la data evenimentelor, art. 183 şi 184 din CPP nu le permiteau autorităţilor nici să prindă o persoană, nici să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puţin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără un mandat de percheziţie.

Prin urmare, prinderea cu forţa a reclamantului la data de 11 martie 1998 în lipsa unui mandat de arestare şi după intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său, precum şi rămânerea lor în faţa apartamentului timp de mai multe ore, au încălcat prevederile legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

200. În ceea ce priveşte mandatul emis câteva ore mai târziu în dimineaţa zilei de 11 martie, Curtea observă că în afară de enumerarea infracţiunilor de care era acuzat reclamantul şi de faptul că pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el sa limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publică dacă ar fi fost lăsat în libertate, fără a susţine în mod concret această afirmaţie, în ciuda cerinţelor art. 146 şi 148 din CPP.

201. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că a avut loc „încălcarea condiţiilor legale“, atât la reţinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cât şi la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.

202. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie.

B. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie

203. Guvernul nu se pronunţă.

204. Curtea observă că în capătul de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 5 § 3 din Convenţie ridică în speţă două întrebări distincte: în primul rând, dacă procurorul care a dispus punerea în detenţie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un „magistrat“, în sensul art. 5 § 3; în continuare, dacă este cazul, chestiunea de a şti dacă controlul judiciar al detenţiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.

205. Curtea reaminteşte că a constatat deja că procurorii care erau competenţi la data evenimentelor să dispună plasarea în detenţie pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi consideraţi drept „magistraţi împuterniciţi prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare“ în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (vezi Cauza Pantea, menţionată mai sus, §§ 238-239).

206. Aşadar, rămâne de văzut dacă un control judiciar al detenţiei reclamantului a avut totuşi loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.

207. Curtea constată că reclamantul a fost reţinut prin ordonanţa procurorului din 11 martie 1998. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oară în faţa unui judecător la data de 3 iunie 1998, când a început procesul său (paragraful 61 de mai sus), însă problema temeiniciei detenţiei sale a fost analizată de Judecătoria Deva pentru prima oară la data de 29 iulie 1998 (paragrafele 63 şi 64 de mai sus). Durata totală a detenţiei reclamantului înainte de a fi adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, aşadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerinţele paragrafului 3 al art. 5 din Convenţie (Cauza Pantea, menţionată mai sus, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.

C. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Convenţie

208. Reclamantul se plânge de faptul că nu a avut la dispoziţie niciun recurs prin care să se poată verifica legalitatea rezoluţiei procurorului general de reţinere a reclamantului din data de 11 martie 1998, verificare care să fie exercitată de către un judecător.

209. În opinia Guvernului, Tribunalul Judeţean Hunedoara a procedat din oficiu, în fiecare şedinţă, la verificarea impusă de art. 5 § 4 din Convenţie.

210. Având în vedere concluziile la care a ajuns în privinţa art. 5 § 3 din Convenţie (vezi mai sus paragraful 206), Curtea apreciază că nu se mai ridică nicio altă întrebare distinctă din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie.

D. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 5 din Convenţie

 211. Reclamantul se plânge că în lipsa unei hotărâri prin care să se recunoască nelegalitatea detenţiei sale, el a fost lipsit de posibilitatea de a cere o reparaţie, cu încălcarea art. 5 § 5. El subliniază că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de parchet i-a înlăturat orice şansă de reuşită, instanţele civile neputând să analizeze problema legalităţii detenţiei.

212. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut să încerce să obţină o reparaţie introducând o acţiune în daune-interese în faţa instanţelor civile. În orice caz, instanţele care l-au judecat pe reclamant au statuat că detenţia sa era legală.

213. Curtea reaminteşte că paragraful 5 al art. 5 din Convenţie este respectat atunci când se poate cere reparaţie pentru o privare de libertate luată şi executată în condiţii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparaţie enunţat la paragraful 5 presupune aşadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă.

214. Curtea a constatat deja că prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obţinerea unei reparaţii pentru o detenţie contrară Convenţiei, în lipsa unei soluţii de achitare sau a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părţii interesate (Cauza Pantea, menţionată mai sus, §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea nu distinge în speţă niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.

215. Prin urmare, Curtea constată că art. 5 § 5 din Convenţie a fost încălcat.

V. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5

 216. Reclamantul se plânge că nu a dispus de o cale de atac efectivă pentru pretinsele încălcări ale art. 5 din Convenţie şi invocă în acest sens art. 13 din Convenţie.

217. Curtea reaminteşte că în materie de privare de libertate, garanţia prevăzută de art. 5 § 4 din Convenţie are întâietate faţă de cea prevăzută de art. 13 din Convenţie, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, §§ 126 şi 146; Bassaïeva împotriva Rusiei, nr. 74.237/01, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, § 145, 27 septembrie 2007). Prin prisma propriilor concluzii de mai sus, luate din perspectiva art. 5, ce conţine mai multe garanţii procedurale referitoare la legalitatea detenţiei (paragrafele 201, 206 şi 214), Curtea nu consideră necesar în speţă să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerinţelor mai puţin stricte ale art. 13 din Convenţie.

VI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

218. Reclamantul susţine că ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, în timpul procedurii penale îndreptate împotriva sa, un refuz al unui proces echitabil şi încălcări ale drepturilor apărării. El invocă art. 6 §§ 1, 2 şi 3 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...)

 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)

 b)să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

 c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d)să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (...) ”

219. Reclamantul susţine în primul rând că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece instanţele au refuzat să dispună prelevarea amprentelor de pe sticla ce conţinea mercur şi întrucât condamnarea pentru ultraj s-a întemeiat numai pe depoziţiile poliţiştilor implicaţi în incident, nefiind audiat niciun martor neutru, precum avocata L.P., prezentă în momentul prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998. În plus, el susţine că în timpul anchetei derulate de parchet nu a putut să îşi contacteze familia şi nici să se consulte cu un avocat, că nu a avut acces la dosarul său nici înainte de punerea sa sub acuzare şi nici după aceea, cu încălcarea legislaţiei române referitoare la drepturile apărării. În plus, de-a lungul unei bune părţi a procedurii, a avut mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, care nici nu l-au contactat şi nici nu l-au ţinut la curent cu desfăşurarea procedurii. Or, statul are obligaţia de a asigura o apărare reală şi efectivă a celor lipsiţi de mijloace financiare, astfel încât judecătorilor le revenea obligaţia de a constata din oficiu lipsa unei apărări efective a reclamantului.

De asemenea, reclamantul susţine o încălcare a dreptului său la respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi se plânge în acest sens de transmiterea la televizor a imaginilor în care el purta cătuşe în timpul arestării sale şi de cuvintele folosite de prefectul judeţului Hunedoara într-o scrisoare adresată mamei reclamantului la data de 19 octombrie 1998.

 220. Guvernul consideră că nu era necesară prelevarea amprentelor de pe sticlă pentru a stabili vinovăţia părţii, deoarece acesta fusese văzut când a aruncat sticla la pământ de către poliţiştii care l-au arestat. În plus, reclamantul nu a solicitat instanţei în niciun moment să o audieze pe avocata L.P. El susţine că apărarea reclamantului a fost adecvată, deoarece a fost reprezentat de-a lungul întregii proceduri în principal de avocaţi numiţi din oficiu. În plus, reclamantul nu s-a plâns niciodată instanţei de calitatea apărării sale.

Invocând Hotărârea Butkevičius împotriva Lituaniei (nr. 48.297/99, CEDO 2002-II), Guvernul subliniază că imaginile difuzate la televizor erau justificate de nevoia de a informa publicul. În orice caz, aceste imagini nu erau foarte clare, deoarece un vecin al reclamantului a recunoscut că nu a fost capabil să distingă dacă partea avea sau nu urme de violenţă pe faţă. În orice caz, Guvernul consideră că nu este răspunzător pentru faptul că aceste imagini au fost difuzate de un canal de televiziune privat. În ceea ce priveşte cuvintele prefectului, acestea au fost scoase din contextul lor, deoarece a folosit cuvintele „învinuit“ şi „cercetat de poliţie“.

221. Cum cerinţele paragrafelor 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (vezi, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49).

222. Curtea reaminteşte că art. 6 din Convenţie are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în faţa unei „instanţe“ competente să hotărască „asupra temeiniciei acuzaţi[ei]“, însă din aceste dispoziţii nu rezultă că fazele care se desfăşoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerinţele art. 6 din Convenţie, în special cele din paragraful 3 al acestuia, pot şi ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (vezi, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36).

 Modalităţile de aplicare a art. 6 §§ 1 şi 3 c din Convenţie în timpul urmăririi penale depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenţie - dreptul la un proces echitabil - a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64, şi Magee împotriva Regatului Unit, nr. 28.135/95, §§ 44-45, CEDO 2000-VI).

223. În ceea ce priveşte admisibilitatea probelor, Curtea reaminteşte că această chestiune intră în primul rând sub incidenţa regulilor dreptului intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competenţa Curţii prin Convenţie constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (vezi, printre altele, Doorson, menţionată mai sus, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).

 224. Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepţii, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate întrun mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor (vezi Saïdi împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

 225. Curtea reaminteşte şi faptul că, dacă îi recunoaşte oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător (...)“, art. 6 § 3 c) din Convenţie nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curţii constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerinţele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Convenţia are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective“ şi că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, şi Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).

226. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficienţă a asistenţei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenţa baroului faţă de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparţine, în mare parte, acuzatului şi avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistenţă judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenţie nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, şi Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38).

227. În speţă, Curtea observă că partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se referă în primul rând la declaraţiile poliţiştilor M.B. şi M.R., implicaţi în prinderea părţii la data de 28 ianuarie 1998, şi la un proces-verbal de infracţiune flagrantă, în timp ce şi I. Şelaru fusese audiat. Nu a fost administrată nicio altă probă, în ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, în ciuda refuzului reclamantului de a recunoaşte acuzaţiile aduse împotriva sa şi în ciuda susţinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de poliţişti în momentul prinderii sale şi cu ocazia interogatoriului său.

Curtea mai observă nerespectarea legislaţiei interne într-una dintre probele decisive, şi anume în procesul-verbal de flagrant delict (paragrafele 15 şi 86 de mai sus).

 Considerentele condamnării pentru ultraj se referă numai la acuzaţiile poliţiştilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu excepţia lui I. Şelaru, a cărui mărturie nici măcar nu este menţionată în considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor în afară de organele de poliţie, nici mama reclamantului, nici avocata numită din oficiu, L.P., prezente în momentul prinderii părţii interesate, nici vecinii. Instanţele nu şi-au motivat în niciun mod această decizie.

Curtea observă şi că în decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a constatat caracterul defectuos al anchetei şi comportamentul abuziv al poliţiştilor, însă s-a mulţumit să afirme că aceste fapte nu ar putea readuce în discuţie vinovăţia reclamantului. Curtea găseşte regretabil faptul că cea mai înaltă instanţă română a omis să tragă concluzii din propriile constatări din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.

228. Curtea constată şi că până la data de 29 iulie 1998 (paragraful 63), reclamantul a fost asistat succesiv de mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, câte un alt avocat pentru fiecare şedinţă de judecată. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, intervenţia acestor avocaţi s-a limitat la prezenţa lor fizică în timpul depoziţiilor reclamantului în faţa poliţiei şi a parchetului. Niciunul dintre aceşti avocaţi nu a discutat cu reclamantul nici înainte, nici după declaraţiile acestuia, şi nu i-au permis reclamantului să aibă acces, oricât de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasă să se înţeleagă că avocaţii prezenţi în timpul urmăririi penale cunoşteau oricât de puţin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaşte acest lucru.

Astfel, pe întreaga durată a instrumentării dosarului şi chiar după începerea procesului, şi până la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenţă juridică, nici de o apărare efectivă din partea unui apărător.

De altfel, Curtea observă că, cu excepţia şedinţei din data de 29 iulie 1998 şi a apelului în faţa Curţii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat să fie reprezentat pe toată durata procesului de către avocaţi numiţi din oficiu, de fiecare dată altul, al căror rol pare să se fi limitat, având în vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.”

 229. În decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilităţii, Curtea a unit cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de apărare efectivă asigurată de apărătorul reclamantului, considerând că întrebarea dacă autorităţile naţionale erau sau nu obligate să intervină din oficiu pentru a asigura o apărare efectivă şi, deci, dacă reclamantul era scutit de epuizarea căilor de atac interne, ţinea de analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze dacă, în speţă, statul avea obligaţia de a se asigura că reclamantul dispune de o asistenţă efectivă.”

 230. Este adevărat că reclamantul nu a informat instanţa despre dificultăţile pe care le întâmpina în pregătirea apărării, aşa cum în mod corect subliniază Guvernul.

Totuşi, Curtea apreciază că comportamentul reclamantului nu putea, în speţă, să exonereze autorităţile de obligaţia lor de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentării acuzatului. Într-adevăr, atât starea de vulnerabilitate a reclamantului datorată, pe de o parte, afecţiunii sale psihice şi, pe de altă parte, condiţiilor în care s-au desfăşurat arestările şi detenţia sa, condiţii ce au fost denunţate instanţelor, cât şi carenţele vădite ale avocaţilor numiţi din oficiu, enumerate mai sus, obligau autorităţile interne să intervină. Or, din dosar nu reiese că acestea ar fi luat măsuri pentru a-i garanta acuzatului o apărare şi o reprezentare eficiente.

Din acest motiv, trebuie respinsă excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.

231. Curtea subliniază, în fine, importanţa pe care trebuie să i-o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor precum şi sensibilităţii crescute a publicului faţă de garanţiile unei bune justiţii (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteşte şi faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).

 232. În acest sens, Curtea nu poate ignora anumite incidente apărute pe când procesul reclamantului nu se finalizase încă şi care erau susceptibile să influenţeze percepţia publicului în ceea ce priveşte persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesată şi cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovăţia sa (paragrafele 38 şi 53 de mai sus). În ceea ce priveşte imaginile difuzate la televizor, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că, în ciuda invitaţiei ce i-a fost adresată, Guvernul a omis să formuleze comentarii în ceea ce priveşte originea înregistrării aflate în posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea consideră la fel de surprinzător faptul că înregistrarea video efectuată de colonelul N., menţionată în depoziţia poliţiştilor M.B. şi M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judeţean Hunedoara în stabilirea vinovăţiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui poliţist, nu se afla nici măcar în dosarul acestei instanţe (paragraful 65 de mai sus).

233. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că ansamblul dificultăţilor menţionate mai sus a avut în speţă un efect global atât de restrictiv asupra drepturilor apărării, încât principiul procesului echitabil, enunţat la art. 6 din Convenţie, a fost încălcat. Prin urmare, ea nu consideră necesar să se pronunţe separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant.

234. Prin urmare, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie.

VII. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

 235. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului său din cauza pătrunderii poliţiei în domiciliul acestuia în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 şi invocă în acest sens art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

 236. Reclamantul susţine în continuare că poliţiştii au pătruns cu forţa în apartamentul său la data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00 dimineaţa, fără să aibă mandat de percheziţie.

 237. Guvernul afirmă că poliţiştii nu au intrat în apartament, ci că au aşteptat pe culoarul imobilului.

238. Curtea observă că afirmaţiile Guvernului sunt contrazise fără urmă de îndoială de documentele aflate în posesia sa. Întradevăr, atât parchetul, cât şi instanţele au admis că poliţia pătrunsese în apartamentul reclamantului (paragrafele 58 şi 65 de mai sus). De asemenea, ea constată că nu a fost emis niciun mandat de percheziţie. Aceste fapte constituie în mod evident o ingerinţă lipsită de temei legal în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.

 239. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.

VIII. Asupra pretinsei încălcări a art. 34 din Convenţie

 240. Reclamantul susţine că acţiunile poliţiei după introducerea cererii sale în faţa Curţii aveau ca scop intimidarea lui pentru a-l determina să îşi retragă cererea. El invocă art. 34 din Convenţie, care prevede următoarele: Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.

241. Guvernul contestă susţinerile reclamantului.

242. Curtea reaminteşte că, pentru ca mecanismul de recurs individual instaurat de art. 34 din Convenţie să fie eficient, este de maximă importanţă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu instituţiile Convenţiei, fără ca autorităţile să le preseze în vreun fel să îşi retragă sau să îşi modifice cererile (cauzele Akdivar şi alţii împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1.219, § 105, Aksoy împotriva Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2.288, § 105, Kurt împotriva Turciei, Hotărârea din 25 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.192, § 159, Ergi împotriva Turciei, Hotărârea din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1.784, § 105, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 130, CEDO 2000-VII). În acest sens, termenul „să preseze“ vizează nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare, ci şi actele sau contactele indirecte de rea-credinţă menite să îi descurajeze pe reclamanţi sau să îi facă să renunţe la recursul oferit de Convenţie (Kurt, menţionată mai sus, § 160).

243. În speţă, nu au apărut controverse între părţi referitor la faptul că, după introducerea cererii de faţă, reclamantul a fost interogat de poliţie mai întâi în aprilie 2001 şi apoi pe data de 5 mai 2005 cu privire la plângerile pe care acesta le formulase împotriva poliţiştilor din Hunedoara. Conform afirmaţiilor reclamantului, poliţiştii veniţi să îl vadă în închisoare chiar l-au ameninţat să îşi retragă plângerile. Reclamantul a fost convocat şi la comisariat la data de 11 mai 2005 cu privire la aceste plângeri.

Este adevărat că atât convocările adresate reclamantului, cât şi vizita pe care i-au făcut-o poliţiştii în detenţie nu au fost însoţite de alte acte care să poată dovedi caracterul real al unei eventuale anchete privind susţinerile reclamantului. Totuşi, Curtea a analizat deja mai sus aspectele legate de lipsa unei anchete eficiente referitoare la plângerea reclamantului privind relele tratamente (paragrafele 128, 137, 155, 179 de mai sus).

În rest, aşa cum reiese din documentele aflate în posesia sa, Curtea observă că reclamantul nu a fost interogat în niciun moment cu privire la cererea depusă în faţa Curţii.

 244. În aceste condiţii, având în vedere mijloacele de probă supuse aprecierii sale, Curtea apreciază că faptele nu sunt suficient de bine stabilite pentru a-i permite să constate că autorităţile statului pârât l-au intimidat sau hărţuit pe reclamant în circumstanţe menite să îl determine să îşi retragă sau să îşi modifice cererea sau să îl împiedice în orice alt fel să îşi exercite dreptul de recurs individual (vezi de exemplu, Berktay, menţionată mai sus, §§ 208 şi 209, Demiray împotriva Turciei, nr. 27.308/95, §§ 58-63, CEDO 2000-XII, Toğcu împotriva Turciei, nr. 27.601/95, §§ 146-149, 31 mai 2005, Elçi şi alţii împotriva Turciei, nr. 23.145/93 şi 25.091/94, §§ 711-725, 13 noiembrie 2003, şi Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, §§ 119-123, CEDO 2000-VI).

245. Prin urmare, statul pârât nu şi-a încălcat obligaţiile ce îi reveneau conform art. 34 din Convenţie. IX. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

246. Conform art. 41 din Convenţie: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

 A. Prejudiciu

247. Reclamantul arată că a fost deposedat de un lanţ de aur ce cântărea 7 grame, de o căciulă, precum şi de suma de 2.000.000 lei vechi (ROL) cu ocazia prinderii sale din 28 ianuarie 1998. El estimează valoarea totală a acestor bunuri la 330 euro (EUR), sumă pe care o solicită drept daune materiale. În plus, el susţine că ar fi suferit un prejudiciu moral de 110.000 EUR rezultat din suferinţele fizice şi psihice pe care lea suferit în principal din cauza relelor tratamente aplicate de agenţi ai statului. El roagă Curtea să ţină cont, când îi analizează cererea de reparaţie echitabilă, de sumele alocate în cauze similare prin natura şi complexitatea lor, citând în acest sens cauzele Pantea împotriva României (menţionată mai sus, § 301) şi Notar împotriva României (soluţionare amiabilă), nr. 42.860/98, § 49, 20 aprilie 2004).

248. Guvernul contestă realitatea prejudiciului material pretins de reclamant şi consideră ca excesivă suma pe care acesta o solicită ca reparaţie a prejudiciului moral susţinut. Referitor la acest lucru, acesta arată că în cauzele evocate de reclamant suma maximă acordată de Curte a fost de 40.000 EUR şi este, aşadar, mai mică decât cea solicitată în speţă.

 249. Curtea constată că prejudiciul material pretins nu este probat. Prin urmare, nu este cazul să acorde vreo despăgubire în acest sens.

250. În schimb, Curtea reaminteşte că a constatat încălcări ale Convenţiei în ceea ce priveşte art. 3, 5, 6, 8 şi 13.

251. Pentru Curte, fără îndoială, pe lângă efectele psihice ale tratamentelor ce i-au fost aplicate, reclamantul trebuie să fi încercat puternice sentimente de umilinţă, nelinişte, frustrare şi nesiguranţă, amplificate de lipsa de reacţie a autorităţilor la doleanţele sale. La acest lucru se adaugă, pentru Curte, indiferenţa evidentă a autorităţilor în faţa plângerilor reclamantului şi starea sa psihică, căreia nu au ştiut să îi asigure o protecţie adecvată.

252. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când constată că s-a pronunţat condamnarea unui reclamant în ciuda existenţei unei eventuale abateri de la cerinţele de echitate a procedurii, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea părţii interesate, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate (vezi, mutatis mutandis, Somogyi împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, CEDO 2004-IV; Balšán împotriva Republicii Cehe, nr. 1.993/02, § 40, 18 iulie 2006). În acest sens, Curtea reaminteşte că modificarea adusă Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, îi conferă celui care a fost parte într-o procedură penală internă şi care obţine din partea Curţii constatarea că drepturile omului şi libertăţile fundamentale au fost încălcate de autorităţile publice în ceea ce îl priveşte posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii în faţa Curţii de Casaţie.

253. În aceste circumstanţe, statuând în echitate şi fără a pierde din vedere că, în speţă, nu este vorba de un incident izolat, ci de 4 episoade diferite şi prelungite în timp, în privinţa cărora a ajuns la numeroase constatări de încălcare, Curtea îi alocă reclamantului suma de 30.000 EUR, cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecată

254. Reclamantul solicită pentru cheltuielile de judecată efectuate în procedura în faţa Curţii o sumă totală de 12.034 EUR, pentru care trimite documente justificative.

255. În ceea ce îl priveşte, Guvernul consideră excesivă cererea formulată.

256. Curtea, conform jurisprudenţei sale, trebuie să cerceteze dacă cheltuielile a căror rambursare se solicită au fost efectuate cu adevărat, dacă corespund unei necesităţi şi dacă sunt rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor (vezi, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).

 257. Având în vedere criteriile menţionate mai sus, decontul detaliat al orelor de lucru ce i-a fost trimis, precum şi numărul şi complexitatea prolemelor pe care le-a ridicat cauza de faţă, Curtea acordă suma solicitată cu acest titlu, ce urmează să îi fie plătită direct doamnei avocat Macovei. Din această sumă trebuie dedusă suma de 660 EUR plătită de Consiliul Europei pe calea asistenţei judiciare.

C. Dobânzi moratorii

 258. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

 1. respinge excepţiile preliminare ale Guvernului (§§ 193 şi 230);

 2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor în care s-au desfăşurat prinderile reclamantului din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, a condiţiilor de detenţie a reclamantului în sala de arest a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum şi a condiţiilor arestării sale preventive în clădirile Comisariatului de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998, inclusiv, pentru această din urmă perioadă, din cauza neasumării unei supravegheri medicale adaptate stării psihice a reclamantului (§§ 121, 135, 153 şi 176);

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza lipsei caracterului efectiv al anchetei conduse cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea reclamantului la data de 28 ianuarie 1998 şi la detenţia sa din ziua de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum şi din cauza lipsei unei anchete cu privire la circumstanţele prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998 şi ale detenţiei sale din perioada 11 martie 1998-4 iunie 1998 (§§ 128, 137, 155, 179);

4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din cauza imposibilităţii reclamantului de a dispune de o cale de atac efectivă pentru a obţine plata unei despăgubiri pentru relele tratamente pe care le-a suferit (§ 193); 5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie (§ 201);

6. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie (§ 206);

7. hotărăşte că nu este cazul să statueze asupra încălcării art. 5 § 4 din Convenţie (§ 209);

8. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 5 § 5 din Convenţie (§ 214);

9. hotărăşte că nu este cazul să statueze asupra încălcării art. 13 coroborat cu art. 5 din Convenţie (§ 216);

 10. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie (§ 233);

11. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie (§ 238);

12. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 34 din Convenţie (§ 244);

13. hotărăşte:

a)ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i)

30.000 EUR (treizeci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, drept daune morale;

(ii)

11.374 EUR (unsprezece mii trei sute şaptezeci şi patru euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, pentru cheltuielile de judecată, care va fi plătită direct primei reprezentante a reclamantului, doamna avocat Macovei;

b)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

14. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 16 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

 Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

La această hotărâre este anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei concordante a judecătorului Myjer. J.C.M. S.Q.

Opinia concordantă a judecătorului Myjer

(traducere)

Am votat împreună cu colegii mei pentru toate constatările de încălcare a Convenţiei.

Doresc totuşi să fac câteva remarci generale cu privire la motivele referitoare la încălcările art. 3 în speţă.

În hotărâre, Curtea analizează cu grijă şi în profunzime fiecare detaliu al pretenţiilor formulate de reclamant. Versiunile asupra evenimentelor, aşa cum au fost date de acesta şi de Guvern, fiind uneori mult diferite, Curtea a încercat de fiecare dată să îşi dea seama cui trebuia să îi dea crezare. Însăşi lungimea hotărârii arată faptul că, pentru a reuşi acest lucru, Curtea a trebuit să îndeplinească o sarcină enormă, ce i-a luat foarte mult timp.

 Sunt de acord cu faptul că există cauze în care acest mod de a proceda poate fi considerat ca necesar.

În speţă, însă, aş fi preferat ca Curtea să fi tratat mult mai simplu susţinerile raportate la art. 3. Lăsând deoparte considerentele de eficienţă şi posibilitatea teoretică că este posibil ca aceasta să fi apreciat greşit o chestiune minoră, numeroasele mesaje importante pe care le trimite această hotărâre nu ar fi trebuit să fie disimulate în spatele întregului raţionament detaliat în jurul faptelor contestate. Cu alte cuvinte: în această cauză specială, imperfecţiunile ce au caracterizat în general în mod negativ actele autorităţilor sunt atât de clare, încât nu mai era nevoie să fie descrise detaliat. Ceea ce contează este mesajul care se transmite.

Or, acest mesaj se referă la obligaţiile pe care le au autorităţile de a lua şi mai multe măsuri de precauţie atunci când ştiu că au de-a face cu o persoană care prezintă tot felul de probleme de natură psihiatrică şi care poate reacţiona agresiv atunci când este supusă unor presiuni. Soluţia nu poate consta în recurgerea la simpla forţă fizică. Pe de altă parte, trebuie asigurate îngrijirile medicale adecvate odată ce partea interesată a fost prinsă (paragrafele 117-120 şi 147). Condiţiile în care intervine privarea de libertate trebuie să fie umane şi, atunci când se ştie dinainte că o persoană are probleme de natură psihiatrică, ele trebuie să fie adaptate la aceste probleme (paragrafele 166-175).

Mai mult, autorităţile aveau obligaţia pozitivă de a avea grijă ca toate actele care ar fi putut naşte suspiciuni să facă imediat obiectul unei analize adecvate.

Full & Egal Universal Law Academy