©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A CINCEA
HOTĂRÂREA
din 4 iunie 2015
în Cauza Ruslan Yakovenko împotriva Ucrainei
(Cererea nr. 5425/11)
Strasbourg
definitivă la 4/09/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ruslan Yakovenko împotriva Ucrainei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Mark Villiger, preşedinte, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, Aleš Pejchal, judecători, şi Milan Blaško, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2015,
{0>Delivers the following judgment, which was adopted on that date:pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 5425/11 îndreptată împotriva Ucrainei, prin care un resortisant ucrainean, domnul Ruslan Anatoliyovych Yakovenko („reclamantul”), a sesizat Curtea la 17 ianuarie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul O.V. Levytskyy, avocat în Kiev. Guvernul Ucrainei („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Nazar Kulchytskyy.
3. Reclamant s-a plâns cu privire la ilegalitatea detenţiei şi încălcarea dreptului său la două grade de jurisdicţie în materie penală.
4. La 12 decembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1979 şi locuieşte în Korolivka, regiunea Kiev.
6. La 12 iulie 2010, Judecătoria Bila Tserkva a hotărât că reclamantul este vinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă asupra unui anumit domn N., la 12 mai 2006. Deşi acest tip de infracţiune este pedepsit cu închisoarea de la 5 la 8 ani, instanţa a considerat posibilă aplicarea unei sancţiuni mai puţin severe în cazul reclamantului. A avut în vedere, în special, faptul că acesta şi-a recunoscut faptele şi a arătat remuşcări. În consecinţă, instanţa l-a condamnat la 4 ani şi 7 luni de închisoare. De asemenea, a decis să includă în partea de pedeapsă executată perioada cuprinsă între 20 octombrie 2005 şi 3 mai 2006 (6 luni şi 14 zile), perioadă în care acesta s-a aflat în detenţie într-o altă cauză penală. În cele din urmă, instanţa a reţinut că, la stabilirea sentinţei, s-a avut în vedere faptul că „a petrecut peste 4 ani în centre de detenţie [preventivă], în care condiţiile de detenţie erau considerabil mai dure decât într-un penitenciar după condamnare, precum şi că hotărârile pronunţate anterior împotriva sa au fost casate”. Nu există informaţii suplimentare referitoare la detenţia anterioară sus-menţionată sau la alte cauze penale împotriva sa ori la hotărârile casate.
7. În dispozitivul hotărârii, Judecătoria Bila Tserkva a hotărât, de asemenea, să menţină măsura arestării preventive a reclamantului într-un centru de detenţie preventivă (SIZO) ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii. În continuare, instanţa a arătat că hotărârea putea fi atacată în 15 zile de la data pronunţării.
8. La 15 iulie 2010, măsura arestării preventive reclamantului a expirat, iar acesta a solicitat administraţiei SIZO să fie pus în libertate. Cererea a fost respinsă. Cu toate acestea, în aceeaşi zi, administraţia SIZO a solicitat Judecătoriei Bila Tserkva permisiunea de a-l pune în libertate pe reclamant cu condiţia de a nu încerca să se sustragă, având în vedere faptul că executase pedeapsa în întregime. Nu s-a primit niciun răspuns.
9. La 19 iulie 2010, avocatul reclamantului a solicitat din nou administraţiei SIZO ca reclamantul să fie pus în libertate. Avocatul a susţinut, în special, că nu existau motive pentru menţinerea în detenţie a clientului său. O copie a respectivei scrisori a fost trimisă şi Procuraturii Regiunii Kiev.
10. La 27 iulie 2010, termenul de 15 zile pentru introducerea apelului împotriva hotărârii din 12 iulie 2010 a expirat, şi, în absenţa apelului, aceasta a rămas definitivă.
11. În aceeaşi zi, administraţia SIZO a răspuns în scris avocatului reclamantului că punerea în libertate a reclamantului nu este posibilă până în momentul în care nu se schimbă măsura preventivă sau hotărârea rămâne definitivă. În scrisoare se menţiona că, în orice situaţie, Judecătoria Bila Tserkva este competentă să autorizeze punerea în libertate a reclamantului.
12. La 29 iulie 2010, dată la care SIZO a primit dispoziţie instanţei de a pune în executare hotărârea definitivă, reclamantul a fost pus în libertate.
13. La 5 august 2010, Direcţia penitenciarelor de stat i-a comunicat avocatului reclamantului, ca răspuns la plângerile sale privind punerea cu întârziere în libertate a reclamantului, că nu au fost încălcate normele Codului de procedură penală.
II. Dreptul intern relevant la momentul faptelor
A. Codul de procedură penală (1960)
14. Art. 148 prevedea scopul şi motivele dispunerii măsurilor preventive. Conform acestui articol, se dispune o măsură preventivă atunci când există motive suficiente să se creadă că o persoană suspectă, învinuită, inculpată sau condamnată ar încerca să se sustragă sau să nu respecte deciziile procedurale, să împiedice stabilirea adevărului în cauză ori să exercite activităţi infracţionale.
15. În etapa procedurii judiciare, un deţinut poate fi pus în libertate numai pe baza deciziei instanţei (art. 165). Aşa cum se prevede, de asemenea, la art. 165, o măsură preventivă urmează a fi ridicată sau modificată în cazul în care nu mai este necesară măsura aplicată anterior sau orice altă măsură preventivă.
16. Cu toate că, pe durata anchetei premergătoare procesului, deţinutul este pus în libertate de îndată de către administraţia centrului de detenţie respectiv dacă pedeapsa a fost executată şi nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de prelungire a măsurii până la acea dată (art. 156 in fine), nu exista nicio prevedere cu privire la modalităţile de punere în libertate a unui deţinut în etapa procedurii judiciare.
17. Art. 274 făcea referire la aplicarea, ridicarea sau modificarea unei măsuri preventive de către o instanţă de fond. Instanţa era obligată să se ghideze după prevederile respective de la capitolul 13 („Măsurile preventive” – art. 148-165).
18. Conform art. 324, instanţa de judecată decidea, în special, ce măsură preventivă era aplicată condamnatului până la rămânerea definitivă a hotărârii.
19. Art. 343 reitera, în esenţă, dispoziţiile sus-menţionate şi specifica în continuare că instanţa putea dispune arestarea persoanei condamnate, ca măsură preventivă, numai pe baza motivelor prevăzute în dispoziţiile relevante de la Capitolul 13.
20. Art. 358 enumera aspectele pe care instanţa de apel sau de recurs le-ar putea lua în considerare la cercetarea judecătorească. Aceasta putea decide, în special, schimbarea, ridicarea sau aplicarea unei măsuri preventive împotriva unei persoane condamnate.
21. Potrivit art. 401, hotărârea rămâne definitivă dacă nu este atacată cu apel sau recurs, în termenul stabilit (15 zile – art. 349).În cazul formulării apelului ori recursului, hotărârea rămâne definitivă după examinarea cauzei de către instanţa de apel sau de recurs (cu excepţia casării). Hotărârea de achitare sau de ridicare a măsurii preventive se aplică de îndată, în timp ce hotărârea de condamnare este pusă în aplicare după rămânerea ei definitivă. Art. 404 prevedea că instanţa care a pronunţat hotărârea trebuie să trimită dosarul la executare în termen de cel mult în 3 zile de la rămânerea definitivă a respectivei hotărâri.
B. Codul civil (2003)
22. Art. 1176 impune statului obligaţia de a „despăgubi integral o persoană pentru prejudiciul cauzat acesteia printr-o condamnare ilegală, angajarea ilegală a răspunderii penale, aplicarea nelegală a unei măsuri preventive [sau] arestarea [...] fără a şine seama de vinovăţia membrilor organelor de anchetă, de cercetare preliminară, de urmărire penală sau a instanţei de judecată” (alin. 1). În continuare se specifică faptul că „dreptul la repararea prejudiciului cauzat unei persoane de acţiunile unui organ de anchetă, de cercetare preliminară, de urmărire penală sau ale unui organ judiciar apare în cazurile prevăzute de lege” (alin. 2).
C. Legea ucraineană din 1994 privind procedura de reparare a prejudiciului cauzat cetăţenilor de acţiunile ilegale ale organelor însărcinate cu anchete operaţionale, ale autorităţilor de cercetare preliminară, ale organelor de urmărire penală sau ale instanţelor” („Legea privind acordarea de despăgubiri”).
23. Potrivit art. 1, o persoană are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, în special, de o condamnare ilegală, de un act de acuzare ilegal, de o arestare ori reţinere ilegală. În cazurile enumerate, prejudiciul urmează să fie reparat indiferent fără a ţine seama de vinovăţia membrilor organelor de anchetă, de cercetare preliminară, de urmărire penală sau a instanţei de judecată.
24. {0>Section 2 listed the cases in which the right to compensation arose.Art. 2 enumera cazurile în care apare dreptul la despăgubire.They included the following:Acestea includ următoarele:(1) an acquittal judgment; (1-1) a judicial decision acknowledging, in particular, unlawfulness of detention; and (2) discontinuation of the criminal proceedings on the grounds of the lack of corpus delicti or for the want of proof of guilt of an accused.(1) o hotărâre de achitare; (1-1) o hotărâre judecătorească care să recunoască, în special, ilegalitatea detenţiei; (2) încetarea procesului penal din motive legate de lipsa unui corpus delicti sau de lipsa probelor certe de vinovăţie.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
25. Reclamantul s-a plâns de faptul că detenţia sa între 15 şi 29 iulie 2010 a fost ilegală. Acesta a invocat art. 5 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
[...]
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
[...]”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Epuizarea căilor de atac interne
(a) Argumentele părţilor
26. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a respectat regula epuizării căilor de atac interne. Acesta a arătat că, într-adevăr, detenţia reclamantului între 15 şi 29 iulie 2010 a fost neîntemeiată. Bazându-se pe art. 1176 din Codul civil (a se vedea supra, pct. 22), Guvernul a susţinut că reclamantul avea posibilitatea de a solicita despăgubiri, dar nu a epuizat această cale de atac.
27. Reclamantul a respins acest argument. Acesta a susţinut, în special, că, pentru ca o cale de atac să fie efectivă în cazul său, ar fi trebuit să fie în măsură să-i asigure punerea în libertate de îndată ce pedeapsa cu închisoarea fusese executată. Reclamantul a arătat că a cerut administraţiei SIZO şi autorităţilor de urmărire penală punerea sa în libertate. Administraţia SIZO a considerat însă că acest lucru este imposibil înainte de rămânerea definitivă a hotărârii. În ceea ce priveşte Ministerul Public, aceasta nu a considerat necesar să intervină.
b) Motivarea Curţii
(i) Principii generale de jurisprudenţă
28. Curtea observă că norma epuizării căilor de atac interne se bazează pe supoziţia, reflectată în art. 13 din Convenţie, cu care prezintă o afinitate strânsă, că sistemul juridic intern prevede o cale de atac efectivă care poate soluţiona fondul unei plângeri admisibile în conformitate cu Convenţia şi să ofere o reparaţie corespunzătoare.
Astfel, un aspect important al principiului este acela că mecanismul de protecţie instituit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului (a se vedea Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 42525/07 şi 60800/08, pct. 93, 10 ianuarie 2012, cu trimiterile suplimentare).
29. Un reclamant recurge, în mod normal, doar la căile de atac interne care sunt disponibile şi suficiente pentru a permite repararea încălcărilor invocate. Existenţa unor astfel de căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică; în caz contrar, acestea vor fi lipsite de caracterul efectiv şi accesibil necesar. Guvernul, care susţine neepuizarea căilor de atac, are obligaţia de a convinge Curtea cu privire la aceste aspecte, şi anume de a demonstra că respectiva cale de atac la care face referire era accesibilă şi putea să ofere o reparaţie în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor, precum şi că asigura o perspectivă rezonabilă de reuşită. Totuşi, odată ce a fost îndeplinită această sarcină a probei, reclamanţilor le revine obligaţia de a stabili că respectiva cale de atac invocată de Guvern a fost epuizată în fapt ori că aceasta era, dintr-un anumit motiv, inadecvată sau neefectivă ori că existau circumstanţe speciale care îi scutesc de respectarea cerinţei de a recurge la aceasta (a se vedea, de exemplu, Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72286/01, pct. 67, 28 martie 2006).
30. Curtea reţine că, în cazul în care este în discuţie o încălcare a art. 5 § 1, art. 5 § 4 şi 5 din Convenţie constituie leges speciales în raport cu cerinţele mai generale ale art. 13 [a se vedea Svetoslav Dimitrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 55861/00, 9 mai 2006]. Prin urmare, pentru a decide dacă un reclamant avea obligaţia să epuizeze o cale de atac internă în ceea ce priveşte plângerea sa în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie, Curtea trebuie să evalueze caracterul efectiv al acestei căi de atac din perspectiva dispoziţiilor menţionate anterior.
(ii) Cu privire la existenţa unei căi de atac preventive în conformitate cu art. 5 § 4
31. Curtea observă că, din momentul stabilirii pedepsei, chiar dacă aceasta este pronunţată doar de către instanţa de fond, inculpatul este arestat „după condamnarea de către un tribunal competent” în sensul art. 5 § 1 lit. a) (a se vedea infra, pct. 46-51, pentru o analiză mai detaliată a principiilor respective consacrate în jurisprudenţa Curţii).
32. Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa, că, într-un astfel de caz, controlul judiciar al privării de libertate impus în temeiul art. 5 § 4 este considerat a fi deja încorporat în condamnarea şi sentinţa iniţială. Cu toate acestea, ori de câte ori apar aspecte noi care afectează legalitatea unei astfel de detenţii, art. 5 § 4 este readus în discuţie (a se vedea, ca hotărâre recentă, Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, pct. 64 şi 65, 24 martie 2005, cu trimiterile suplimentare).
33. Curtea este gata să accepte că, în speţă, un aspect nou cu privire la legalitatea detenţiei reclamantului a apărut pentru acesta odată ce pedeapsa fusese executată, dar el nu fusese pus în libertate. În acest stadiu, nu avea posibilitatea de a iniţia o procedură judiciară prin care legalitatea continuării detenţiei sale ar fi fost examinată cu celeritate şi s-ar fi dispus punerea sa în libertate. Astfel, cauza nu mai era de competenţa instanţei de fond. În ceea ce priveşte o cale de atac ordinară, examinarea sa ar fi durat mai mult decât perioada de detenţie de care s-a plâns reclamantul (12 zile). În plus, nu este improbabil ca formularea unei căi de atac să fi implicat prelungirea detenţiei sale, ca măsură preventivă, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Acest aspect va fi însă analizat mai în detaliu în continuare.
34. În ceea ce priveşte cererile reclamantului către administraţia SIZO şi Ministerul Public, aceste autorităţi nu reprezentau „o instanţă” în sensul art. 5 § 4 din Convenţie.
35. Rezultă că nu existau căi de atac interne efective pe care reclamantul să le epuizeze pentru a pune capăt pretinsei încălcări a art. 5 § 1.
(iii) Cu privire la existenţa unei căi de atac compensatorii în conformitate cu art. 5 § 5
36. Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 este respectat atunci când este posibil să se solicite obţinerea unei reparaţii în ceea ce priveşte o privare de libertate efectuată în condiţii contrare art. 5 § 1, 2, 3 sau 4 sau atunci când a fost constatată privarea de libertate fie de către o autoritate internă, fie de către Curte. Exercitarea efectivă a dreptului la despăgubire garantat de art. 5 § 5 trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine (a se vedea Lobanov împotriva Rusiei, nr. 16159/03, pct. 54, 16 octombrie 2008, cu trimiterile suplimentare).
37. Curtea observă că, în speţă, Guvernul şi-a limitat obiecţiile la o declaraţie potrivit căreia detenţia reclamantului a fost neîntemeiată şi că acesta putea solicita repararea prejudiciului în temeiul art. 1176 din Codul civil. Curtea reţine, totuşi, că dispoziţia menţionată este formulată în termeni destul de generali: nu stabileşte nici condiţiile legale pentru solicitarea reparării prejudiciului, nici nu prevede mecanisme sau proceduri specifice. În schimb, art. 1176 face trimitere la o lege separată care reglementează aceste aspecte. Se pare că ar exista această lege specială privind repararea prejudiciilor, care ar trebui să fie aplicabilă (a se vedea supra, pct. 23 şi 24). Guvernul nu a făcut trimitere la legea respectivă în observaţiile sale. Nici nu a precizat ce dispoziţie din legislaţia internă a încălcat în fapt detenţia reclamantului. Guvernul nu a prezentat nici jurisprudenţa internă relevantă în acest sens. Nu este clar aşadar pe ce bază şi prin folosirea căror mecanisme ar fi putut să obţină reclamantul o hotărâre judecătorească la nivel intern potrivit căreia detenţia sa a fost ilegală şi să solicite compensarea prejudiciului în această privinţă.
38. În astfel de circumstanţe, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia calea de atac propusă de acesta era efectivă şi ar fi trebuit să fie epuizată de reclamant.
(iv) Concluzie
39. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte plângerea sa în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie. Curtea respinge aşadar obiecţia Guvernului în această privinţă.
2. Alte aspecte cu privire la admisibilitate
40. Curtea reţine, în continuare, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Nici nu prezintă vreun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
41. Reclamantul a susţinut că detenţia sa între 15 şi 29 iulie 2010 a fost neîntemeiată şi, astfel, contrară art. 5 § 1 din Convenţie.
42. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii (a se vedea supra, pct. 26), Guvernul a fost de acord cu reclamantul asupra acestui punct. Cu toate acestea, nu a prezentat niciun fel de observaţii asupra fondului cererii.
2. Motivarea Curţii
43. Curtea consideră că, în vederea examinării, detenţia reclamantului ar trebui împărţită în perioade distincte:
(1) între 15 şi 27 iulie 2010, adică după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond şi înainte de rămânerea definitivă a acesteia;
(2) între următoarele două zile, de la 27 la 29 iulie 2010, perioada de timp de care au avut nevoie autorităţile pentru a completa toate formalităţile administrative în vederea punerii în libertate a reclamantului după ce hotărârea instanţei de judecată a rămas definitivă.
44. Curtea va examina separat modul în care a fost respectat art. 5 § 1 din Convenţie în fiecare dintre perioadele de detenţie ale reclamantului sus-menţionate.
(a) Detenţia reclamantului între 15 şi 27 iulie 2010
(i) Motive pentru privarea de libertate a reclamantului
(1) Principii generale de jurisprudenţă
45. Curtea reaminteşte că art. 5 consacră un drept fundamental al omului, respectiv protecţia individului împotriva ingerinţei arbitrare a statului în dreptul său la libertate. Art. 5 § 1 lit. a)-f) conţine o listă exhaustivă de motive admise pentru care persoanele pot fi private de libertatea lor, iar o privare de libertate nu va fi compatibilă cu art. 5 § 1 decât dacă se încadrează între aceste motive [a se vedea, printre alte hotărâri, Austin şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09, pct. 60, 15 martie 2012].
46. Curtea observă că un inculpat este considerat deţinut „pe baza condamnării de către un tribunal competent” în sensul art. 5 § 1 lit. a) odată ce hotărârea este pronunţată în primă instanţă, chiar dacă nu este încă executorie şi poate fi atacată cu apel sau recurs. Curtea a statuat în acest sens că expresia „pe baza condamnării” nu poate fi interpretată ca fiind limitată la cazul unei condamnări definitive, întrucât ar exclude arestarea în timpul şedinţei de judecată a persoanelor condamnate care s-au prezentat proces în timp ce erau încă în libertate, indiferent de căile de atac pe care încă le au la dispoziţie (a se vedea Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pag. 23, pct. 9, seria A nr. 7). În plus, o persoană condamnată în primă instanţă şi arestată pe durata soluţionării apelului sau recursului nu poate fi considerată reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente pe baza suspiciunii rezonabile de a fi comis o infracţiune în temeiul art. 5 § 1 lit. c) (a se vedea, în special, Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02, pct. 25, 16 ianuarie 2007).
47. Curtea a subliniat în mod constant în jurisprudenţa sa că este conştientă de diferenţele importante dintre statele contractante în ceea ce priveşte problema dacă o persoană condamnată în primă instanţă a început să execute pedeapsa cu închisoarea în timpul judecării apelului sau recursului. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că garanţiile importante ale art. 5 din Convenţie nu depind de legislaţia naţională (a se vedea B. împotriva Austriei, 28 martie 1990, pct. 39, seria A nr. 175, şi Solmaz, citată anterior, pct. 26). Astfel, chiar dacă dreptul intern al unui stat membru prevede că o sentinţă devine definitivă doar după soluţionarea tuturor căilor de atac, arestarea preventivă încetează, în sensul Convenţiei, odată cu constatarea vinovăţiei şi a pronunţării pedepsei în primă instanţă (a se vedea Solmaz, citată anterior, pct. 26).
48. De exemplu, în cauza Grubić împotriva Croaţiei, reclamantul, care fusese condamnat la 30 de ani de închisoare în primă instanţă, s-a plâns de ilegalitatea mai multor luni de detenţie în care s-a aflat după pronunţarea hotărârii în primă instanţă. Privarea sa de libertate în perioada respectivă era considerată în continuare „arest preventiv” potrivit dreptului intern. Curtea a examinat cererea de mai sus din perspectiva art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie şi nu a constatat niciun indiciu al unui caracter arbitrar (nr. 5384/11, pct. 30-45, 30 octombrie 2012).
49. De asemenea, Curtea a susţinut în jurisprudenţa sa că, având în vedere textul în limba franceză (condamnation), cuvântul „condamnare”, în sensul art. 5 § 1 lit. a), trebuie înţeles ca semnificând atât o constatare a vinovăţiei după ce s-a stabilit conform legii că a existat o infracţiune, cât şi dispunerea unei pedepse sau a altei măsuri privative de libertate [a se vedea Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 100, seria A nr. 39; Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, pct. 35, seria A nr. 50; pentru o jurisprudenţă mai recentă, Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, pct. 123, CEDO 2013].
50. În plus, formularea „pe baza” de la art. 5 § 1 lit. a) nu înseamnă pur şi simplu că detenţia trebuie să urmeze „condamnării” din punct de vedere temporal: în plus, „detenţia” trebuie să rezulte, „să urmeze şi să depindă” sau să se producă „pe baza” „condamnării”. Pe scurt, trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficientă între condamnare şi privarea de libertate în discuţie (a se vedea Murray împotriva Ţărilor de Jos, nr. 10511/10, pct. 77, 10 decembrie 2013, cu trimiterile suplimentare).
51. Astfel, Curtea a constatat anterior că diferite forme de arestare preventivă diferite de pedeapsa cu închisoarea constituiau detenţie „pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent” (a se vedea, de exemplu, Van Droogenbroeck, citată anterior, pct. 33-42; M. împotriva Germaniei, nr. 19359/04, pct. 96, CEDO 2009; James, Wells şi Lee împotriva Regatului Unit, nr. 25119/09, 57715/09 şi 57877/09, pct. 197-199, 18 septembrie 2012). Detenţia respectivă nu a fost parte a unei pedepse în astfel de circumstanţe, ci mai degrabă a rezultat în urma unei „alte măsuri care implica privarea de libertate”, după cum s-a menţionat supra, pct. 49.
(2) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
52. Curtea observă că detenţia reclamantului în această perioadă s-a produs după pronunţarea hotărârii în cauza sa penală, dar a fost considerată în continuare „arest preventiv”, potrivit legislaţiei interne.
53. Indiferent de clasificarea la nivel intern, Curtea reţine că perioada de detenţie a reclamantului nu mai intră sub incidenţa art. 5 § 1 lit. c) (a se vedea, în special, supra, pct. 46). Rămâne de văzut dacă era justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, din moment ce nicio altă situaţie prevăzută la acest paragraf nu este, în principiu, aplicabilă situaţiei de faţă.
54. Curtea observă că hotărârea din 12 iulie 2010 prevedea două măsuri separate care implicau privarea de libertate a reclamantului: în primul rând, o pedeapsă cu închisoarea şi, în al doilea rând, arestarea reclamantului ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii. Deşi pedeapsa impusă urma să fie executată peste 3 zile, a doua măsură menţionată urma să dureze cel puţin 12 zile, având în vedere perioada de 15 zile pentru formularea apelului sau recursului. În cazul în care s-ar fi formulat o astfel de cale de atac, durata detenţiei reclamantului s-ar fi prelungit şi mai mult şi ar fi depins de examinarea cauzei de către instanţa de apel sau recurs.
55. Prin urmare, Curtea consideră că detenţia de care s-a plâns reclamantul, chiar dacă s-a produs după ce pedeapsa cu închisoarea dispusă ar fi fost executată pe deplin, ar putea fi considerată ca reprezentând „alte măsuri privative de libertate” care s-au produs „pe baza condamnării” în sensul art. 5 § 1 lit. a).
56. În concluzie, Curtea concluzionează că această perioadă de detenţie a reclamantului se încadrează în excepţia prevăzută la art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie. Rămâne de văzut, totuşi, dacă această dispoziţie a fost respectată.
(ii) Legalitatea detenţiei reclamantului în perioada 15 – 27 iulie 2010
(1) Principii generale de jurisprudenţă
57. Curtea reaminteşte că este necesar ca orice privare de libertate, în plus faţă de faptul că trebuie să se încadreze la una dintre excepţiile prevăzute la art. 5 § 1 lit. a)-f), să fie „legală”. Atunci când trebuie clarificat aspectul „legalităţii” detenţiei, inclusiv întrebarea dacă a fost urmată „o procedură prevăzută de lege”, Convenţia face trimitere în principal la legislaţia naţională şi prevede obligaţia de a fi respectate regulile de fond şi de procedură stabilite prin legislaţia internă [a se vedea, printre multe alte hotărâri, Erkalo împotriva Regatului de Jos, 2 septembrie 1998, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VI; Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 50, CEDO 2000‑III).
58. Pentru a evalua dacă o detenţie este legală, Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă legislaţia internă în sine este în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale exprimate sau sugerate de aceasta. „Calitatea legii” implică faptul că atunci când o lege naţională autorizează privarea de libertate, trebuie să fie suficient de accesibilă, precisă şi previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de caracter arbitrar. Standardul de „legalitate” stabilit de Convenţie impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite persoanei – dacă este necesar, cu o consiliere adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în acele circumstanţe, consecinţele pe care o anumită acţiune le poate avea. Atunci când este în discuţie o privare de libertate, este esenţial ca dreptul intern să definească în mod clar condiţiile de detenţie (a se vedea Del Río Prada, citată anterior, pct. 125, cu trimiterile suplimentare).
59. În plus, nicio detenţie care este arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1, noţiunea de „arbitrar” în acest context extinzându-se dincolo de lipsa de conformitate cu legislaţia naţională. În consecinţă, o privare de libertate care este legală în temeiul dreptului intern poate fi totuşi arbitrară şi, prin urmare, contrară Convenţiei [a se vedea Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11364/03, pct. 77, 9 iulie 2009].
60. Curtea nu a formulat anterior o definiţie globală a tipurilor de conduită din partea autorităţilor care ar putea constitui „caracter arbitrar” în sensul art. 5 § 1. Cu toate acestea, anumite principii fundamentale care au fost elaborate de la caz la caz demonstrează că noţiunea de arbitrar în contextul art. 5 depinde într-o anumită măsură de tipul măsurii privative de libertate aplicate [a se vedea Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 68, CEDO 2008, şi Plesó împotriva Ungariei, nr. 41242/08, pct. 57, 2 octombrie 2012]. Un principiu general consacrat în jurisprudenţă este acela că detenţia este „arbitrară” în cazul în care, în pofida respectării literei legii interne, a existat un element de rea-credinţă sau inducere în eroare din partea autorităţilor sau în cazul în care autorităţile interne nu au încercat să aplice legislaţia relevantă în mod corect (a se vedea Mooren, citată anterior, pct. 78).
61. În plus, cerinţa ca detenţia să nu fie arbitrară implică necesitatea unei relaţii de proporţionalitate între motivarea detenţiei invocată şi detenţia în cauză (a se vedea James, Wells şi Lee, citată anterior, pct. 195). Scopul testului proporţionalităţii care trebuie aplicat într-un anumit caz variază în funcţie de tipul detenţiei în discuţie. În contextul detenţiei în temeiul art. 5 § 1 lit. a), Curtea a acceptat, în general, că decizia de a dispune o pedeapsă privativă de libertate şi durata pedepsei sunt aspecte care ţin mai degrabă de competenţa autorităţilor naţionale decât a Curţii [a se vedea T. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24724/94, pct. 103, CEDO 2000-I; Saadi, citată anterior, pct. 71]. Totodată, pentru a evalua dacă există indicii de caracter arbitrar în arestarea preventivă a reclamanţilor, care nu constituie o parte a pedepsei, dar încă intră totuşi sub incidenţa art. 5 § 1 lit. a), Curtea consideră că este necesar să se identifice scopul detenţiei acestora în temeiul art. 5 § 1 lit. a) şi efectuează testul proporţionalităţii (a se vedea James, Wells şi Lee, citată anterior, pct. 205).
(2) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
62. Curtea nu observă niciun indiciu potrivit căruia decizia Judecătoriei Bila Tserkva de a-l menţine în detenţie pe reclamant până la rămânerea definitivă a hotărârii ar fi fost contrară dreptului intern. În plus, dispoziţiile legale aplicabile par să fie clare şi previzibile. Aşadar, este o cerinţă prevăzută în mod explicit în Codul penal al Ucrainei că instanţa de judecată trebuie să decidă cu privire la măsura preventivă care trebuie aplicată inculpatului până la rămânerea definitivă a hotărârii (a se vedea supra, pct. 18). De asemenea, din legislaţia internă transpare că durata măsurii preventive respective nu depinde şi, prin urmare, nu poate fi mai mare decât durata dispusă a pedepsei cu închisoarea.
63. Curtea trebuie, în continuare, să se convingă că detenţia incriminată, în ciuda conformităţii sale cu dreptul intern, nu a fost arbitrară şi, prin urmare, contrară Convenţiei.
64. Curtea nu consideră că a existat rea-credinţă din partea Judecătoriei Bila Tserkva în decizia sa ca detenţia reclamantului să continue, ca măsură preventivă. În acelaşi timp, Curtea observă că hotărârea nu conţinea nicio motivare în această privinţă în afară de o declaraţie generală cu privire la aplicarea măsurii menţionate în dispozitiv. Este inexplicabil ce a determinat instanţa de judecată să menţină arestarea reclamantului ca măsură preventivă, ceea ce depăşea în mod clar durata impusă a pedepsei cu închisoarea.
65. Curtea admite că ar putea exista considerente speciale care să justifice, indiferent de durata pedepsei cu închisoarea, privarea de libertate a inculpatului ca măsură preventivă menită să asigure disponibilitatea acestuia pentru procedura judiciara la nivel de apel sau recurs în cazul în care hotărârea primei instanţei ar fi fost eventual atacată. Cu toate acestea, nu au fost menţionate astfel de consideraţii şi nici nu pot fi deduse din hotărârea Judecătoriei Bila Tserkva din 12 iulie 2010. Dimpotrivă, instanţa a remarcat cooperarea reclamantului în cadrul anchetei şi a decis, din acest motiv, să-i aplice o sancţiune mai uşoară decât cea prevăzută legal (a se vedea supra, pct. 6). În consecinţă, continuarea menţinerii în detenţie reclamantului peste durata pedepsei cu închisoarea a fost nejustificată. Curtea observă, în acest sens, că şi Guvernul a recunoscut acest lucru în observaţiile sale (a se vedea supra, pct. 26).
66. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că detenţia reclamantului între 15 şi 27 iulie 2010 s-a produs cu încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie.
(b) Detenţia reclamantului între 27 şi 29 iulie 2010
67. Curtea observă că, la 27 iulie 2010, hotărârea Judecătoriei Bila Tserkva din 12 iulie 2010 a rămas definitivă. Prin urmare, nu mai existau motive pentru detenţia reclamantului, care fusese dispusă ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii sus-menţionate. Nici perioada de detenţie a reclamantului nu mai avea legătură cu executarea pedepsei cu închisoarea care îi fusese impusă, pentru că aceasta fusese deja executată.
68. Curtea reaminteşte că o anumită întârziere în punerea în aplicare a unei decizii de a elibera un deţinut este de înţeles şi, de multe ori, inevitabilă, având în vedere considerente practice legate de funcţionarea instanţelor şi de respectarea anumitor formalităţi. Autorităţile naţionale trebuie însă să încerce să reducă la minim această perioadă (a se vedea Quinn împotriva Franţei, 22 martie 1995, pct. 42, seria A nr. 311; Giulia Manzoni împotriva Italiei, 1 iulie 1997, pct. 25 in fine, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑IV; K.-F. împotriva Germanei, 27 noiembrie 1997, pct. 71, Rapoarte 1997‑VII; Mancini împotriva Italiei, nr. 44955/98, pct. 24, CEDO 2001‑IX). Formalităţile administrative legate de eliberare nu pot justifica o întârziere mai mare de câteva ore (a se vedea Nikolov împotriva Bulgariei, nr. 38884/97, pct. 82, 30 ianuarie 2003). Este obligaţia statelor contractante să-şi organizeze sistemul juridic astfel încât autorităţile care aplică legea să-şi poată îndeplini obligaţia de a evita privarea nejustificată de libertate (a se vedea, de exemplu, Shukhardin împotriva Rusiei, nr. 65734/01, pct. 93, 28 iunie 2007; Mokallal împotriva Ucrainei, nr. 19246/10, pct. 44, 10 noiembrie 2011).
69. În speţă, autorităţile naţionale au avut nevoie de 2 zile pentru a face aranjamentele punerii în libertate a reclamantului, după ce nu au mai existat motive pentru ţinerea în detenţie, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii din 12 iulie 2010. Având în vedere locul important pe care dreptul la libertate îl are într-o societate democratică, statul pârât ar fi trebuit să utilizeze toate mijloacele moderne de comunicare a informaţiilor pentru a reduce la minim întârzierea în aplicarea deciziei de a-l elibera pe reclamant, conform cerinţelor jurisprudenţei relevante (a se vedea Mokallal, citată anterior, pct. 44). Curtea nu este convinsă că autorităţile ucrainene au respectat această cerinţă în cauza de faţă.
70. Rezultă că detenţia reclamantului în perioada menţionată a fost nejustificată, potrivit art. 5 § 1 din Convenţie.
(c) Concluzie
71. În lumina celor menţionate anterior, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte întreaga perioadă de detenţie denunţată de reclamant (între 15 şi 29 iulie 2010).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7
72. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul art. 2 la Protocolul nr. 7, de faptul că a fost privat de dreptul de a ataca hotărârea pronunţată în cauza sa penală. Dispoziţia invocată prevede următoarele:
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
A. Cu privire la admisibilitate
73. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Nici nu prezintă vreun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
74. Reclamantul susţine că a fost obligat să aleagă între materializarea dreptului său de a formula apel sau recurs împotriva hotărârii în cauza sa penală, pe de o parte, şi libertatea sa, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, a susţinut, dacă ar fi decis să atace hotărârea, acest fapt i-ar fi întârziat considerabil eliberarea.
75. Guvernul nu a făcut comentarii asupra acestui argument al reclamantului. A observat că, potrivit legislaţiei interne, reclamantul avusese dreptul de a ataca hotărârea din 12 iulie 2010, dar a ales să nu o facă. Prin urmare, Guvernul consideră că dreptul reclamantului în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 7 nu a fost încălcat.
76. Curtea observă că statele contractante se bucură, în principiu, de o largă marjă de apreciere în stabilirea modului în care trebuie să fie exercitat dreptul garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (a se vedea Krombach împotriva Franţei, nr. 29731/96, pct. 96, CEDO 2001‑II).
77. După cum transpare din jurisprudenţa Curţii, această dispoziţie reglementează în cea mai mare parte aspecte instituţionale, cum ar fi accesibilitatea la o instanţă superioară sau scopul reexaminării în cadrul procedurilor de apel sau recurs [a se vedea, de exemplu, Pesti şi Frodl împotriva Austriei (dec.), nr. 27618/95 şi 27619/95, 18 ianuarie 2000].
78. În măsura în care este în discuţie problema accesibilităţii, Curtea consideră acceptabil, în special, că, în anumite ţări, inculpatului care doreşte să formuleze apel sau recurs i se poate uneori impune să solicite permisiunea de a face acest lucru. Cu toate acestea, este un principiu consacrat de jurisprudenţă că orice restricţii cuprinse în legislaţia interne în ceea ce priveşte dreptul la recurs menţionat în această dispoziţie trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la o instanţă, consacrat de art. 6 § 1 din Convenţie, să urmărească un scop legitim şi să nu încalce însăşi esenţa acestui drept (a se vedea Krombach, citată anterior, pct. 96; Gurepka împotriva Ucrainei, nr. 61406/00, pct. 59, 6 septembrie 2005; Galstyan împotriva Armeniei, nr. 26986/03, pct. 125, 15 noiembrie 2007).
79. Curtea reaminteşte că scopul Convenţiei este să garanteze drepturi care sunt practice şi efective şi nu drepturi teoretice sau iluzorii. Acesta este în special cazul dreptului de acces la o instanţă, având în vedere locul important deţinut într-o societate democratică de dreptul la un proces echitabil (a se vedea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32, şi Garcia Manibardo împotriva Spaniei, nr. 38695/97, pct. 43, CEDO 2000‑II). Ţinând cont de principiul de mai sus, Curtea a mai statuat în jurisprudenţa sa şi faptul că un obstacol în fapt poate să fie contrar Convenţiei la fel ca un obstacol legal [a se vedea Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 26, seria A nr. 18, şi, mai recent, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, pct. 113, CEDO 2014].
80. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că exista o procedură clară prevăzută în legislaţia ucraineană pentru a formula apel şi recurs împotriva unei hotărâri în cadrul procedurii penale. Trebuie examinat dacă reclamantul a fost, totuşi, împiedicat în dreptul său de a formula apel ori recurs şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă s-ar putea considera că această piedică a încălcat însăşi esenţa dreptului său prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7.
81. Curtea observă că instanţele interne au considerat necesară menţinerea reclamantului în detenţie ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de fond, chiar şi după ce pedeapsa cu închisoarea care îi fusese impusă prin respectiva hotărâre fusese deja executată. În absenţa oricăror căi de atac, perioada în cauză a durat 12 zile. Dacă reclamantul ar fi decis să formuleze apel, acest lucru ar fi întârziat rămânerea definitivă a hotărârii pentru o perioadă nespecificată de timp.
82. Prin urmare, Curtea este de acord cu argumentul reclamantului potrivit căruia materializarea dreptului său la două grade de jurisdicţie s-ar fi produs cu preţul libertăţii sale, cu atât mai mult cu cât durata detenţiei sale ar fi fost nespecificată. Curtea consideră aşadar că această situaţie i-a încălcat însăşi esenţa dreptului său prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7.
83. Prin urmare, această prevedere a fost încălcată.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
84. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
85. Reclamantul a solicitat 3 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
86. Guvernul a contestat această pretenţie ca fiind nejustificată şi excesivă.
87. Având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea admite în întregime pretenţia reclamantului.
B. Cheltuieli de judecată
88. Reclamantul a solicitat totodată 1 330 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii. Acesta a solicitat Curţii ca suma să fie transferată în contul bancar al reprezentantului său.
89. Guvernul a contestat această pretenţie ca fiind excesivă.
90. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea admite în întregime pretenţia reclamantului şi îi acordă suma de 1 330 EUR pentru cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
91. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 7;
4. hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 3 000 EUR (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 1 330 EUR (o mie trei sute treizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, sumă care va fi transferată în contul bancar al reprezentatului său;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 4 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Milan BlaškoMark Villiger
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a domnului judecător B.M. Zupančič este anexată la prezenta hotărâre.
M.V.
M.B.
Opinia concordantă a judecătorului Zupančič
Această cauză ne prezintă o autentică „dilemă a prizonierului”. Dată fiind natura specială a procedurii penale ucrainene, reclamantul şi-a petrecut întreaga perioadă în închisoare în „arest preventiv”, deşi detenţia s-a produs de facto în urma procesului şi înaintea pronunţării sentinţei. În cele din urmă, instanţa de judecată a calculat pedeapsa incluzând întreaga perioadă de „arest preventiv” petrecută în detenţie. În consecinţă, reclamantul urma să fie eliberat imediat după pronunţarea ulterioară a sentinţei.
Reclamantul s-a aflat aşadar în faţa unei dileme. Dacă accepta hotărârea judecătorească şi sentinţa ca definitive, era liber să iasă din închisoare. Dacă însă ar fi ales să-şi exercite dreptul de a formula apel, garantat de Convenţie, Constituţie şi procedura penală, soarta sa ar fi fost să rămână în ceea ce se numeşte detenţie „anterioară judecării”.
Cu alte cuvinte, un capriciu al sistemului îl împiedica sau cel puţin îl descuraja în mod serios să-şi exercite dreptul de a formula apel în temeiul art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7:
„Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
[...]”
Suntem de acord cu rezultatul în acest caz, desigur, dar ne propunem să facem aici o analogie aici cu un bine-cunoscut principiu de procedură referitor la aşa-numita „interzicere a reformatio in peius”. Unii autori juridici susţin că aceasta este un drept de rang constituţional, respectiv că inculpatul, atunci când este unic reclamant, trebuie să aibă siguranţa că situaţia sa, în urma folosirii unei căi de atac, nu poate fi mai grea decât cea din hotărârea atacată.[1]
Cu toate acestea, o astfel de garanţie nu este consacrată în Convenţie sau în protocoalele sale; nici noi nu considerăm că interzicerea reformatio in peius are în sine o importanţă constituţională.
Ce are în schimb importanţă constituţională, pe de altă parte, este dreptul acuzatului la două grade de jurisdicţie. Acesta din urmă este, potrivit lui H.L.A. Hart, o normă prescriptivă, în timp ce interzicerea reformatio in peius este o regulă instrumentală vis-à-vis de norma prescriptivă.
Pe de altă parte, ratio legis imediată a interzicerii reformatio in peius este, de asemenea, foarte pragmatică. În cazul în care ar fi necesar ca instanţele de apel sau recurs să aibă acces la anumite tipuri de cauze pentru a fi capabile să eficientizeze jurisprudenţa penală, reclamanţii condamnaţi de instanţele de grad inferior nu trebuie să fie descurajaţi să folosească căi de atac.
Cu toate acestea, chiar şi din această perspectivă pragmatică, interzicerea reformatio in peius este percepută ca un drept tradiţional de către inculpaţii care au fost condamnaţi printr-o hotărâre nedefinitivă în cadrul procedurilor penale continentale; este un apendice legitim la poziţia lor procesuală în urma procesului, indiferent cât de limitativă este ratio legis enunţată mai sus. Fie şi tangenţial, aşadar, inculpaţii au dreptul să beneficieze de această garanţie. Astfel, din punctul lor de vedere, ca şi din punctul de vedere al statului de drept, persoanele inculpate nu trebuie descurajate în mod grav de la a folosi o cale de atac împotriva convingerilor lor.
Aceasta este însă tocmai ce s-a întâmplat în cauza prezentată în faţa noastră. În cazul în care inculpatul ar fi formulat apel sau recurs împotriva condamnării sale, detenţia sa „premergătoare procesului” s-ar fi prelungit cu perioada care ar fi fost necesară instanţei superioare să se pronunţe asupra cauzei. Astfel, a fost împiedicat să atace hotărârea instanţei de fond. Prin urmare, dreptul său la două grade de jurisdicţie garantat de art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7 (supra) a fost în fapt încălcat.
Dacă ar fi să considerăm in abstracto interzicerea reformatio in peius ca fiind un drept procedural ataşat la dreptul la două grade de jurisdicţie, descurajarea inerentă în această cauză în ceea ce priveşte dreptul inculpatului de a formula apel ar fi fost considerată a încălca aceeaşi ratio legis. Pentru acest motiv, cauza prezentă nu a ajuns niciodată în faţa instanţei superioare. Ar fi fost, cu toate acestea, fără îndoială, în interesul său, precum şi în interesul statului de drept ca instanţa de apel sau recurs să aibă posibilitatea de a se pronunţa în cauză.
Cu toate acestea, Convenţia nu recunoaşte încă în mod direct interzicerea reformatio in peius ca fiind un drept al persoanei acuzate. În plus, nu există o jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. Însă ideea de a nu-i descuraja pe reclamanţi se aplică până şi în sistemul de la Strasbourg. Astfel cum a subliniat judecătorul Wojtyczek la pct. 11 în opinia sa separată în cauza Janowiec şi alţii împotriva Rusiei [(MC), nr. 55508/07 şi 29520/09, CEDO 2013], „[..] trebuie observat faptul că prezenta cauză a fost trimisă Marii Camere la cererea reclamanţilor. Deşi Convenţia nu prevede interzicerea reformatio in peius, situaţia este paradoxală, în sensul că o cale de atac prevăzută la art. 43 din Convenţie şi utilizată de reclamanţi pentru a asigura protecţia drepturilor omului a condus în cele din urmă la o hotărâre a Marii Camere care este mult mai puţin favorabilă pentru aceştia decât hotărârea Camerei.”
[1]1. A se vedea, de exemplu, Herke şi Toth, Theoretical and Practical Issues of the Prohibition of Reformatio in Peius in Hungary, Issue of Business and Law, volumul 3 (2011), la .
Full & Egal Universal Law Academy