CASE OF S. AND MARPER v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA S. ŞI MARPER împotriva MARII BRITANII

(Cererile nr. 30562/04 şi 30566/04)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

4 decembrie 2008

Această hotărâre este definitivă, dar poate constitui subiectul unei revizuiri editoriale.

În cauza S. şi Marper împotriva Marii Britanii,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită într-o Mare Cameră alcătuită din :

Jean-Paul Costa, Preşedinte,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Corneliu Bîrsan,
Nina Vajić,
Anatoly Kovler,
Stanislav Pavlovschi,
Egbert Myjer,
Danutė Jočienė,
Ján Šikuta,
Mark Villiger,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku, judecători,
şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

După ce a deliberat la 27 februarie 2008 şi la 12 noiembrie 2008, în şedinţe închise,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1.  La originea cauzei se află două cereri (nr. 30562/04 şi nr. 30566/04) îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, prin care doi cetăţeni britanici dl S. (“primul reclamant”) şi Dl Michael Marper (“al doilea reclamant”) au sesizat Curtea, la 16 august 2004, în virtutea articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »). Preşedintele Marii Camere a acceptat cererea primului reclamant de a nu-i dezvălui identitatea (articolul 47 § 3 din Regulamentul Curţii),

 2.  Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă judiciară, au fost reprezentaţi de dl P. Mahy, solicitor, care practica în biroul Howells din Sheffield. Guvernul Marii Britanii (”Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul său, Dl J. Grainger, de la Ministerul Afacerilor Externe şi al Commonwealth.

3.  Reclamanţii au pretins, în temeiul articolelor 8 şi 14, că autorităţile au păstrat amprentele lor digitale, mostrele celulare şi profilurile genetice după ce urmăririle penale împotriva lor au încetat, în baza unei decizii de achitare sau respectiv, de încetare a urmăririi penale cu clasarea dosarului.

4.  Cererile au fost atribuite Secţiei a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 16 ianuarie 2007, ele au fost declarate admisibile de către o Cameră a acestei Secţii, alcătuită din următorii judecători: Josep Casadevall, Preşedinte, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Kristaq Traja, Stanislav Pavlovschi, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, şi Lawrence Early, grefierul Secţiei.

5.  La 10 iulie 2007, Camera s-a desesizat în favoarea Marii Camere. Niciuna dintre părţi nu s-a opus acestei decizii (articolul 30 din Convenţie şi articolul 72 din Regulament).

6.  Componenţa Marii Camere a fost stabilită conform articolelor 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie, şi 24 din Regulament.

7.  Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei. În afară de aceasta, au fost primite intervenţii din partea terţilor părţi: de la dna Anna Fairclough din numele Liberty (the National Council for Civil Liberties), şi de la biroul Covington şi Burling, din numele Privacy International. Ambele organizaţii au fost autorizate de Preşedinte să intervină în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenţie şi articolul 44 § 2 din Regulament). Ambele părţi au răspuns la observaţiile Liberty, iar Guvernul a răspuns la observaţiile Privacy International (articolul 44 § 5 din Regulament).

8.  La 27 februarie 2008, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, s-a desfăşurat o şedinţă publică (articolul 59 § 3 din Regulament).

În faţa Curţii s-au prezentat :

(a)  din partea Guvernului
MrsE. Willmott, agent,
MrRabinder Singh QC,
MrJ. Strachan, Avocaţi,
MrN. Fussell,
MsP. Mcfarlane,
MrM. Prior,
MrS. Bramble,
MsE. Rees,
MrS. Sen, Consilieri,
MrD. Gourley,
MrD. Loveday, Observatori;

(b)  din partea reclamanţilor

MrS. Cragg,
MrA. Suterwalla, Avocaţi,
MrP. Mahy, Solicitor.

Curtea a audiat declaraţiile dlui S. Cragg şi dlui Rabinder Singh QC, precum şi răspunsurile acestora la întrebările Curţii.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

9.  Reclamanţii s-au născut în 1989 şi, respectiv, în 1963 şi locuiesc în Sheffield.

10.  Primul reclamant, dl S., a fost arestat la 19 ianuarie 2001 la vârsta de unsprezece ani şi acuzat de tentativă de tâlhărie. Au fost prelevate amprentele lui şi mostrele ADN[1]. El a fost achitat la 14 iunie 2001.

11.  Cel de-al doilea reclamant, dl Michael Marper, a fost arestat la 13 martie 2001 şi acuzat de hărţuire a partenerului. Au fost prelevate amprentele lui digitale şi mostrele ADN. Înaintea desfăşurării şedinţei prealabile procesului, el s-a împăcat cu partenera şi aceasta şi-a retras plângerea. La 11 iunie 2001, serviciul de urmărire a Coroanei a anunţat avocații reclamantului despre intenţia de a înceta urmărirea, şi la 14 iunie dosarul a fost clasat.

12.  Ambii reclamanţi au solicitat distrugerea amprentelor digitale şi a mostrelor ADN prelevate, dar în ambele cazuri poliţia a refuzat. Reclamanţii au solicitat revizuirea judiciară a deciziilor poliţiei de a nu distruge amprentele şi mostrele. La 22 martie 2002, Tribunalul administrativ ((Rose LJ şi Leveson J) a respins cererea lor de revizuire [[2002] EWHC 478 (Admin)].

13.  La 12 septembrie 2002, Curtea de Apel a menţinut decizia Tribunalului Administrativ cu o majoritate de două voturi (Lordul Woolf CJ şi Waller LJ) împotriva la unul (Sedley LJ) [[2003] EWCA Civ 1275]. Cât priveşte necesitatea de a păstra mostrele ADN, Lordul Justice Waller a declarat că:

“... Amprentele digitale şi profilurile ADN deţin puţină informaţie cu caracter personal. Mostrele biologice potenţial conţin informaţii mult mai multe, mai personale şi mai detaliate. Suntem îngrijoraţi că într-o zi ştiinţa va permite ca analiza mostrelor să ajungă atât de departe, încât să se obţină informaţii despre înclinaţia unui individ de a comite anumite infracţiuni şi că, aşa cum este formulată în prezent, dispoziţia în cauză [articolul 82 al legii din 2001 cu privire la justiţia penală şi poliţie] va permite utilizarea lor în acest scop. S-ar putea, de asemenea, de spus că legea ar putea fi modificată pentru a permite ca mostrele biologice să fie utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în acest articol. Am mai putea adăuga că, din momentul în care mostrele sunt păstrate, deja există riscul de a le utiliza într-o modalitate nepermisă de lege. Astfel, putem spune că obiectivele scontate ar putea fi atinse într-un mod mai puţin intruziv ... De ce nu am putea realiza aceste obiective păstrând profilurile şi nu mostrele?

Răspunsul la aceste întrebări, în opinia mea, este următorul. În primul rând, păstrarea mostrelor permite a) de a verifica integritatea şi utilitatea pe viitor a bazei de date ADN; b) de a proceda la o nouă analiză în vederea ameliorării profilurilor ADN în cazul apariţiei unei noi tehnologii care ar spori forţa discriminatorie a procesului de comparare a ADN-ului; c) de a proceda la o nouă analiză şi, astfel, de a extrage alţi markeri ADN şi de a oferi, deci, avantaje în materie de rapiditate, sensibilitate şi costuri pentru căutările în baza de date; d) de a proceda la o analiză suplimentară pentru a putea identifica eventualele erori de analiză sau de prelucrare. Acestea sunt avantajele care trebuie echilibrate în raport cu riscurile menţionate de Liberty. Cât priveşte aceste riscuri, poziţia noastră în orice caz este, în primul rând, că orice modificare a legii ar trebui să fie de la sine în conformitate cu Convenţia, într-al doilea rând, că orice schimbare în practică ar trebui să fie compatibilă cu Convenţia şi, într-al treilea rând, că caracterul ilegal nu trebuie să fie prezumat. Cred că în aceste condiţii, riscurile menţionate nu sunt mari şi că, aşa cum sunt prezentate, ele sunt compensate prin avantajele obţinute în domeniul urmăririi şi prevenirii infracţiunilor.”

14.  Lordul Justice Sedley a considerat că prefectul de poliţie trebuia să-şi exercite puterea de a distruge datele stocate în mod obişnuit, de fiecare dată, oricât de rare ar fi cazurile, când ar fi avut convingerea individuală că persoana vizată este în afara oricărei suspiciuni. De asemenea, el a menţionat că diferenţa dintre păstrarea mostrelor ADN şi cea a profilurilor ADN constă în faptul că primele oferă pe viitor posibilitatea de a spori volumul informaţiei obţinute în comparaţie cu analiza lor iniţială.

15.  La 22 iulie 2004, Camera Lorzilor, sesizată de reclamanţi, a respins recursul acestora. Lordul Steyn, care a pronunţat hotărârea în numele majorităţii, a relatat istoricul articolului 64 § 1A din legea din 1984, cu privire la poliţie şi probele în materie penală (în continuare “legea din 1984”). El a reamintit că această dispoziţie a fost adoptată de către Parlament, după ce populaţia şi-a exprimat îngrijorarea faţă de legea anterioară, care prevedea ca mostrele, prelevate de la o persoană care nu a fost urmărită sau care a fost achitată, să fie distruse şi ca informaţiile colectate să nu mai poată fi utilizate. În ambele cauze, probele ADN care aveau o legătură convingătoare cu o persoană bănuită de viol şi o alta bănuită de omor, nu puteau fi utilizate, deoarece în perioada când a fost efectuată examinarea comparativă, unul dintre suspecţi fusese achitat, iar în privinţa altuia fusese luată o decizie de încetare a urmăririi pentru infracţiunea în legătură cu care au fost realizate profilurile ADN. Prin urmare, nici unul dintre suspecţi nu a fost condamnat.

16.  Lordul Steyn a menţionat că valoarea amprentelor şi a mostrelor prelevate de la suspecţi era considerabilă. El s-a referit, de exemplu, la cazul din 1999, când informaţia ADN de la un infractor a fost comparată cu cea a lui “I” din baza naţională de date. Mostra de la “I” trebuia să fi fost distrusă, dar nu a fost. “I” a pledat vinovat pentru viol şi a fost condamnat. Dacă mostra nu ar fi fost păstrată din greşeală, infractorul ar fi scăpat de pedeapsă.

17.  De asemenea, Lordul Steyn a făcut referire la datele statistice care arată că peste 6.000 de profiluri ADN au fost identificate cu profiluri de urme colectate la locul comiterii infracţiunii, care trebuiau să fi fost distruse, în conformitate cu dispoziţiile anterioare. Aceste infracţiuni au inclus 53 omoruri, 33 tentative de omor, 94 violuri, 38 infracţiuni de natură sexuală, 63 spargeri agravate şi 56 de cazuri de trafic de droguri. Pe baza înregistrărilor existente, statisticile de la Ministerul Afacerilor Interne au estimat că există o şansă de 40% ca o mostră de la locul infracţiunii va corespunde imediat cu un profil individual stocat în baza de date. Aceasta demonstrează că amprentele digitale şi mostrele care ar putea fi acum păstrate, în ultimii trei ani au jucat un rol major în detectarea şi urmărirea infracţiunilor grave.

18.  Lordul Steyn de asemenea a remarcat faptul că legea din 1984 trata separat prelevarea amprentelor digitale şi a mostrelor biologice, stocarea şi utilizarea lor.

19. Cât priveşte analiza din punctul de vedere al Convenţiei, Lordul Steyn a precizat că, în opinia sa, simplul fapt de a păstra amprentele digitale şi mostrele ADN nu constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, adăugând că, chiar dacă ar fi fost greşit în acest punct de vedere, el a considerat orice ingerinţă ca fiind într-adevăr foarte modestă. Întrebarea dacă a existat riscul ca mostrele conservate să fie utilizate în mod abuziv în viitor, nu pare relevantă pentru evaluarea utilizării actuale a mostrelor stocate în vederea detectării şi urmăririi infracţiunilor. Dacă viitoarele evoluţii ştiinţifice vor impune acest lucru, atunci când va fi necesar, va fi posibil să se adopte decizii judiciare pentru a se asigura compatibilitatea sistemului cu Convenţia. În opinia sa, dispoziţia care reducea la „scopuri în raport cu prevenirea sau detectarea infracţiunilor (...)” utilizarea elementelor stocate nu extindea în mod nejustificat utilizarea permisă, deoarece era limitată de context.

20.  Referindu-se la cazurile când va apărea necesitatea de a justifica un modest atentat la viaţa privată, Lordul Steyn a fost de acord cu părerea exprimată de Lordul Justice Sedley în faţa Curţii de Apel, că scopul păstrării – prevenirea faptelor penale şi protecţia dreptului altei persoane de a nu fi afectată de criminalitate – a fost “prevăzut de lege” în sensul articolului 8.

21.  Cât priveşte justificarea oricărei alte ingerinţe, reclamanţii au afirmat că stocarea amprentelor digitale şi a mostrelor ADN a creat suspiciuni în ceea ce priveşte persoanele care au fost achitate. Consiliul Ministerului Afacerilor Interne a susţinut că scopul stocării nu a avut nicio legătură cu trecutul, mai exact cu infracţiunea pentru care o persoană a fost achitată, dar a fost destinată să faciliteze investigarea infracţiunilor în viitor. Stocarea mostrelor ADN nu ar putea, în opinia lor, avea consecinţe pentru reclamanţi, cu excepţia cazului dacă profilul lor s-ar potrivi cu vreunul găsit în viitor la locul unei infracţiuni. Lordul Steyn a considerat că există cinci factori care conduc la concluzia că ingerinţa a fost proporţionată cu scopul vizat: i) amprentele şi mostrele erau conservate în exclusivitate pentru un scop concret: detectarea şi urmărirea infracţiunilor şi anchetarea acestor infracţiuni; ii) amprentele şi mostrele nu puteau fi utilizate fără alte amprente sau mostre prelevate de la locul infracţiunii şi cu care ar putea fi comparate; iii) amprentele nu sunt dezvăluite public; iv) nu era posibil ca o privire neinstruită să identifice o persoană în baza elementelor conservate, şi v) extinderea bazei de date care rezulta dintr-o asemenea conservare oferea avantaje enorme în combaterea infracţiunilor grave.

22.  Ca răspuns la argumentul că acelaşi obiectiv legislativ putea fi obţinut prin mijloace mai puţin intruzive, mai exact printr-o examinare în fiecare caz separat a necesităţii de a păstra sau nu amprentele şi mostrele, Lordul Steyn s-a referit la comentariile formulate de Lordul Justice Waller în faţa Curţii de Apel, conform cărora “dacă justificarea pentru conservare trebuie să fie atât de mică, încât să aibă vreo legătură cu punctul de vedere al poliţiei privind gradul de nevinovăţie, atunci persoanele care au fost achitate şi ale căror mostre au fost conservate pot spune în mod justificat că acest fapt le stigmatizează sau le discriminează şi pot considera că, deşi au făcut parte dintr-un grup de persoane achitate şi, deci, prezumate a fi nevinovate, ele sunt tratate ca şi cum ar fi vinovate. În realitate, persoanele achitate nu sunt deloc stigmatizate prin faptul că pur şi simplu le spunem că conservarea mostrelor prelevate legal constituie o normă şi este în interesul public ca poliţia să dispună de o bază de date cât mai mare cu putinţă în lupta împotriva criminalităţii”.

23.  Lordul Steyn a considerat că diferenţa dintre mostre şi profiluri ADN nu i-a schimbat părerea.

24.  Camera Lorzilor a respins ulterior plângerea reclamanţilor, potrivit căreia prin faptul că au fost stocate amprentele lor digitale şi mostrele, ei au fost supuşi unui tratament discriminatoriu, contrar articolului 14 din Convenţie, în raport cu totalitatea persoanelor de la care nu a trebuit să fie prelevate amprentele digitale şi mostrele biologice în cadrul anchetei penale. Lordul Steyn a considerat că, chiar presupunând că conservarea amprentelor digitale şi a mostrelor intra în domeniul de aplicare al articolului 8, antrenând astfel aplicabilitatea articolului 14, diferenţa de tratament invocată de reclamanţi nu se întemeia pe nicio „situaţie” în sensul articolului 14, dar pur şi simplu reflecta un fapt istoric, fără vreo legătură cu trăsăturile personale, că autorităţile deja deţineau amprentele digitale şi mostrele ADN ale indivizilor vizaţi, care au fost prelevate în mod legal. În opinia lui, reclamanţii şi persoanele cu care ei erau comparaţi nu puteau în niciun caz să se considere ca fiind într-o situaţie similară. Chiar dacă, contrar opiniei sale, a fost necesar să se examineze justificarea unei eventuale diferenţe de tratament, Lordul Steyn a adăugat că o asemenea justificare obiectivă a fost stabilită: în primul rând, indiscutabil a existat un scop legitim, deoarece sporirea volumului bazei de date ce conţinea amprente digitale şi mostre a servit interesului public prin faptul că erau depistaţi şi urmăriţi autorii crimelor grave şi erau dezvinovăţite persoanele nevinovate şi, într-al doilea rând, exigenţa de proporţionalitate a fost îndeplinită, deoarece articolul 64 § 1A al legii din 1984 reprezenta, în mod obiectiv, un răspuns măsurat şi proporţionat în scopul legislatorului de a lupta împotriva criminalităţii grave.

25.  Baroneasa Hale de Richmond nu a fost de acord cu majoritatea, considerând că, atât stocarea datelor referitoare la amprentele digitale, cât şi a datelor AND a constituit o încălcare din partea statului a dreptului la respectarea vieţii private şi necesita deci o justificare în temeiul Convenţiei. În opinia ei, acesta a fost un aspect al confidenţialităţii datelor personale. Or, a menţionat ea, nu era nimic mai privat şi confidenţial pentru o persoană decât cunoaşterea structurii sale genetice. În plus, ea considera că diferenţa dintre informaţiile relative la amprentele digitale şi datele ADN are o importanţă mult mai mare atunci când trebuie justificată stocarea lor, deoarece justificarea poate fi diferită pentru aceste două tipuri de date. Astfel, ea a fost de acord cu majoritatea că o asemenea justificare fusese clar stabilită în cazul ambilor reclamanţi.

II.  DREPTUL ŞI ELEMENTELE INTERNE RELEVANTE

A.  Anglia şi Ţara Galilor

1.  Legea din 1984 cu privire la poliţie şi la probele în materie penală

26.  Legea din 1984 cu privire la poliţie şi la probele în materie penală (Police and Criminal Evidence Act 1984 – în continuare « legea din 1984 ») defineşte împuternicirile în materie de colectare a amprentelor digitale (în special articolul 61) şi de prelevare a mostrelor biologice (în special, articolul 61). În virtutea articolului 61, amprentele digitale pot fi luate fără consimţământul persoanei vizate, doar dacă un poliţist care are cel puţin gradul de comisar emite o autorizaţie sau dacă persoana a fost acuzată de o infracţiune care urmează a fi înscrisă în registrele poliţiei (recordable offence) sau dacă a fost informată că împotriva ei a fost întocmit un raport privind comiterea unei asemenea infracţiuni. Înainte de a lua amprentele, persoana trebuie informată că acestea ar putea fi obiectul cercetărilor în contextul altor infracţiuni şi faptul că persoana a fost informată trebuie înregistrat cât mai curând posibil. Motivul pentru care au fost luate amprentele este înscris în registrul persoanelor arestate. Măsuri similare se aplică şi în cazul prelevării mostrelor biologice (articolul 63).

27.  Cât priveşte păstrarea amprentelor digitale şi a mostrelor (şi a menţiunilor respective înscrise în registru), articolul 82 al legii din 2001 cu privire la justiţia penală şi poliţie a amendat articolul 64 al legii din 1984 adăugând un nou alineat 1A formulat astfel:

“În cazul în care – a) amprentele sau mostrele sunt prelevate de la o persoană în contextul investigării unei infracţiuni, şi b) alineatul 3) de mai jos nu impune distrugerea lor, aceste amprente sau mostre pot fi conservate pe durata utilizării lor în scopul prevăzut, dar nu pot fi utilizate de oricare persoană, cu excepţia scopurilor în raport cu prevenirea sau detectarea infracţiunilor, investigarea unei infracţiuni sau desfăşurarea urmăririlor. (...)

(3) Dacă - (a) amprentele sau mostrele sunt prelevate de la o persoană în contextul investigării unei infracţiuni, şi b) această persoană nu este bănuită de săvârşirea infracţiunii în cauză, aceste amprente sau mostre trebuie să fie distruse de îndată ce şi-au îndeplinit scopul prevăzut, cu excepţia cazurilor prevăzute în următoarele dispoziţii ale prezentului articol,

(3AA) alineatul 3) de mai jos nu impune distrugerea amprentelor şi mostrelor dacă a) ele au fost prelevate în vederea investigării unei infracţiunii pentru care a fost acuzată o persoană; şi b) o mostră sau, după caz, amprentele, de asemenea au fost luate de la persoana acuzată în scopul acestei anchete. “

28.  Articolul 64, în formularea sa anterioară, prevedea că, în cazul în care persoana a cărei amprente au fost luate sau de la care au fost prelevate mostre în contextul investigării unei infracţiuni a fost achitată, aceste amprente sau mostre trebuie, sub rezerva anumitor excepţii, să fie distruse “cât mai curând posibil după încheierea procesului”.

 29.  Utilizarea ulterioară a materialelor conservate în temeiul articolului 64 (1A) nu este reglementată de lege, în afara restricţiei prevăzute în această dispoziţie. În cauza Attorney General’s Reference (no 3 of 1999) ([2001] 2 AC 91), Camera Lorzilor a trebuit să examineze dacă poate fi permisă utilizarea în calitate de probă a unei mostre care urma să fie distrusă în conformitate cu prevederile articolului 64 atunci în vigoare. Înalta jurisdicţie a considerat că interzicerea utilizării „în scopurile oricărei investigări” a unei mostre păstrate ilegal nu se interpreta ca fiind o obligaţie imperativă de a distruge elementele probante obţinute în rezultatul nerespectării acestei interdicţii, şi a lăsat chestiunea admisibilităţii la discreţia judecătorului procesului.

2.  Legea din 1998 privind protecţia datelor

30.  Legea privind protecţia datelor a fost adoptată la 16 iulie 1998 pentru a pune în aplicare directiva 95/46CE a Parlamentului European al Consiliului din 24 octombrie 1995 (alineatul 50 de mai jos). Conform acestei legi, noţiunile “datele cu caracter personal” desemnează datele referitoare la un individ în viaţă care poate fi identificat – a) în baza acestor date, sau b) în baza acestor date şi a altor informaţii care se află sau sunt susceptibile de a se afla în posesia operatorului şi includ orice opinie despre individ sau orice indicaţie despre intenţiile operatorului sau oricărei alte persoane faţă de individul în cauză (articolul 1). Expresia „date sensibile cu caracter personal” desemnează datele cu caracter personal care constau, printre altele, din informaţii privind originea rasială sau etnică a persoanei vizate, privind infracţiunile comise sau presupuse că ar fi fost comise de aceasta, privind eventualele proceduri angajate în contextul acestor infracţiuni, sau privind rezultatul lor, în special privind eventualele sentinţe pronunţate de instanţele judiciare (articolul 2).

31.  Legea din 1998 prevede că prelucrarea datelor cu caracter personal este ghidată de opt principii de protecţie enumerate în anexa 1. Primul dintre aceste principii impune ca datele cu caracter personal să fie prelucrate într-un mod corect şi legal şi, mai ales ca ele să nu fie prelucrate decât în cazul când – a) este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile prevăzute în anexa 2, şi b) pentru datele sensibile cu caracter personal, este îndeplinită şi cel puţin una dintre condiţiile prevăzute în anexa 3. Anexa 2 conţine o listă exactă a condiţiilor şi prevede ca prelucrarea oricărei date cu caracter personal să fie necesară pentru administrarea justiţiei sau pentru exercitarea oricărei alte funcţii de natură politică exercitată de orice persoană în interesul public (§ 5 a) et d)). Anexa 3 conţine o listă mai detaliată de condiţii, printre care condiţia că prelucrarea datelor sensibile cu caracter personal să fie necesară în scopurile unei proceduri în justiţie sau în legătură cu o asemenea procedură (§ 6 a)) sau pentru administrarea justiţiei (§ 7 a)), şi ca să fie efectuată respectând garanţiile pertinente drepturilor şi libertăţilor persoanelor vizate (§ 4 b)). Articolul 29 prevede că primul principiu nu se aplică datelor cu caracter personal prelucrate în scopul prevenirii sau detectarea faptelor penale, cu excepţia cazului când acest lucru este impus de respectarea condiţiilor enumerate în anexele 2 şi 3. Cel de-al cincilea principiu prevede că datele cu caracter personal prelucrate în scopul sau în scopurile respective trebuie să fie conservate nu mai mult decât pe perioada necesară atingerii acestui sau acestor scopuri

32.  Comisarul pentru Informaţii, care a fost instituit prin Legea din 1998 (în versiunea sa amendată), are un rol independent care constă în promovarea respectării bunelor practici de către responsabilii de prelucrarea datelor. El este împuternicit să emită instrucţiuni (enforcement notices) în această privinţă (articolul 40). Legea consideră ca fiind o infracţiune nerespectarea acestor instrucţiuni (articolul 479 şi faptul de a obţine sau de a divulga datele sau informaţiile cu caracter personal pe care le conţin, fără consimţământul operatorului (articolul 55). Articolul 13 prevede dreptul de a pretinde despăgubiri în faţa jurisdicţiilor interne, în caz de încălcare a dispoziţiilor acestei legi.

3.  Directivele din 2006 cu privire la conservarea fişierelor nominale din calculatorul naţional al poliţiei

33.  Directivele din 2006 cu privire la conservarea fişierelor nominale din calculatorul naţional al poliţiei, elaborate de Asociaţia comisarilor de poliţie din Anglia şi Ţara Galilor (Association of Chief Police Officers in England and Wales), conţin o totalitate de indicatori pentru stocarea informaţiilor referitoare la amprentele digitale şi genetice. Aceste directive au la bază mai degrabă principiul limitării accesului la datele conţinute în calculatorul naţional al poliţiei, decât distrugerea acestor date. Ele recunosc că adoptarea lor, de asemenea poate avea consecinţe asupra funcţionării serviciilor externe ale poliţiei, cărora aceasta le diseminează datele conţinute în calculatorul său.

34.  Directivele stabilesc, prin intermediul unui sistem de acces “pas cu pas”, diverse grade de acces la informaţiile conţinute în calculatorul naţional al poliţiei. Accesul la informaţiile referitoare la persoanele care nu au fost condamnate este limitat în mod automat, astfel încât aceste informaţii să poată fi consultate doar de poliţie. De asemenea, accesul la informaţiile referitoare la persoanele condamnate este limitat la expirarea unui termen între 5 şi 35 de ani, în conformitate cu gravitatea infracţiunii, vârsta suspectului şi pedeapsa aplicată. Pentru unele condamnări, accesul nu este niciodată limitat.

35.  Comisarii de poliţie sunt operatorii responsabili pentru prelucrarea datelor din toate fişierele calculatorului central creat de serviciile lor. Ei sunt deci împuterniciţi, în circumstanţe excepţionale, să autorizeze ştergerea oricărei date (condamnare, contravenţie pentru încălcarea ordinii publice, achitare sau istoricul arestărilor) pe care o deţin. În anexa 2 este definită o “procedură ce trebuie urmată în caz excepţional” destinată să ajute comisarii să-şi exercite această împuternicire. Aceasta prevede că, prin definiţie, cazurile excepţionale sunt rare şi că se au în vedere acele cazuri când arestarea sau prelevarea mostrelor sunt la origine ilegale sau acele când a fost stabilit, departe de orice bănuială, că nicio infracţiune nu a fost comisă. Înainte de a decide dacă a survenit un caz excepţional, Comisarul este instruit să solicite avizul de la unitatea responsabilă de stocarea datelor ADN şi a amprentelor digitale.

B.  Scoţia

36.  În virtutea legii scoţiene din 1995 cu privire la procedura penală, în formularea survenită ulterior, mostrele ADN şi profilurile care au fost colectate trebuie să fie distruse, dacă individul nu a fost condamnat sau dacă a fost liberat necondiţionat de pedeapsă. În conformitate cu o modificare recentă, mostrele biologice şi profilurile pot fi conservate pe o perioadă de trei ani, dacă persoana arestată este bănuită de anumite infracţiuni sexuale sau însoţite de violenţă, şi chiar dacă ea nu a fost condamnată (articolul 83 din Legea din 2006, care a introdus articolul 18A în Legea din 1995). În afară de aceasta, mostrele şi informaţiile trebuie să fie distruse, cu excepţia cazului când un şef al poliţiei solicită unui sheriff prelungirea termenului de doi ani.

C.  Irlanda de Nord

37.  Legea din 1989 cu privire la poliţie şi probele în materie penală pentru Irlanda de Nord a fost amendată în 2001, în acelaşi sens ca şi legea similară aplicabilă în Anglia şi în Ţara Galilor. Dispoziţiile care acum reglementează conservarea datelor referitoare la amprentele digitale şi genetice în Irlanda de Nord sunt identice cu cele în vigoare în Anglia şi în Ţara Galilor (alineatul 27 de mai sus).

D.  Raportul elaborat de Nuffield Council on Bioethics[2]

38.  Potrivit unui raport recent elaborat de Nuffield Council on Bioethics, conservarea amprentelor digitale, a profilurilor ADN şi a mostrelor biologice este, în general, mai controversată decât prelevarea informaţiilor biologice, iar conservarea mostrelor biologice impune preocupări de ordin etic mai mari decât cea a profilurilor ADN şi a amprentelor digitale numerizate, din cauza diferenţei referitoare la amploarea informaţiilor care ar putea fi dezvăluite. Raportul se referă în special la lipsa probelor empirice satisfăcătoare care ar permite justificarea practicii actuale, care constă în conservarea nedefinită a amprentelor digitale, mostrelor şi profilurilor ADN ale tuturor persoanelor arestate pentru infracţiuni care urmează a fi înscrise în registrele poliţiei, indiferent de faptul dacă aceste persoane vor fi sau nu ulterior acuzate sau condamnate. În raport este exprimată îngrijorarea faţă de politica de conservare nedefinită a informaţiilor biologice referitoare la minori, având în vedere exigenţele Convenţiei Naţiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului.

39.  De asemenea, raportul exprimă incertitudinea faţă de sporirea utilizării datelor ADN pentru cercetări de familie, determinarea originii etnice şi investigaţii non-operaţionale. Cercetarea de familie constă în compararea profilului ADN colectat de la locul unei infracţiuni cu profilul înregistrat în baza naţională de date şi clasificarea lor în funcţie de nivelul de concordanţă. Această operaţiune permite identificarea persoanelor înrudite genetic cu infractorul. Astfel, cercetarea de familie poate conduce la descoperirea relaţiilor genetice care până atunci fuseseră necunoscute sau ascunse. Raportul consideră că utilizarea bazei de date ADN pentru căutarea persoanelor înrudite este o problemă deosebit de sensibilă.

40.  Combinaţia particulară de alele[3] într-un profil ADN poate fi utilizată şi pentru evaluarea celei mai probabile origini etnice a donatorului. Datorită faptului că „aspectul etnic” individual întotdeauna este înregistrat în baza de date, este posibilă deducerea originii etnice din profilul ADN: atunci când colectează mostre biologice, poliţiştii de obicei clasifică suspecţii în una dintre cele şapte categorii ale „aspectului etnic”. Testele privind originea etnică, efectuate în baza de date, pot astfel furniza prin deducţie informaţii care ar putea fi folosite în timpul anchetelor de poliţie, spre exemplu pentru a ajuta la reducerea numărului de suspecţi şi a stabili priorităţile poliţiei. Raportul relatează că factorii sociali şi practicile de poliţie conduc spre situaţia în care un număr disproporţionat de membri ai populaţiei negre şi a grupurilor etnice minoritare este reţinut, percheziţionat şi arestat de către poliţişti, prin urmare având înregistrate profilurile lor ADN. Astfel, în raport este exprimată îngrijorarea faţă de situaţia în care posibilitatea de a deduce identitatea etnică în baza mostrelor biologice ar putea conduce la consolidarea viziunilor rasiste referitoare la predispunerea de a comite infracţiuni.

III.  ELEMENTELE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE PERTINENTE

A.  Textele Consiliului Europei

41. Convenţia Consiliului Europei din 1981 pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal   („Convenţia privind protecţia datelor”), care a intrat în vigoare pentru Marea Britanie la 1 decembrie 1987, defineşte noţiunea de “date cu caracter personal” ca fiind orice informaţie privind persoana fizică identificată sau identificabilă (“persoana vizată”). Convenţia prevede inter alia:

“Articolul 5 – Calitatea datelor

Datele cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări automatizate trebuie să fie: ...

b. înregistrate în scopuri determinate şi legitime şi nu sunt utilizate în mod incompatibil cu aceste scopuri;

c. adecvate, pertinente şi neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate;

...

e. păstrate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate pe o durată ce nu o depăşeşte pe cea necesară scopurilor pentru care ele sunt înregistrate.

Articolul 6 – Categorii speciale de date

Datele cu caracter personal privind originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau de altă natură, precum şi datele cu caracter personal privind sănătatea sau viaţa sexuală nu vor putea fi prelucrate în mod automat, cu excepţia cazului în care normele de drept intern prevăd garanţii corespunzătoare. (...)

Articolul 7 – Asigurarea securităţii datelor

Pentru protecţia datelor cu caracter personal înregistrate în fişierele automatizate, vor fi luate măsuri de securitate adecvate împotriva distrugerii accidentale sau neautorizate ori pierderii accidentale, precum şi împotriva accesului în scopul modificării sau difuzării neautorizate.”

42.  Recomandarea Nr. R(87)15 ce reglementează utilizarea datelor cu caracter personal în sectorul poliţienesc (adoptată la 17 septembrie 1987) prevede, inter alia:

“Principiul 2 – Colectarea datelor

2.1 Colectarea datelor cu caracter personal pentru scopuri poliţieneşti ar trebui limitată la strictul necesar pentru prevenirea unui pericol real sau reprimarea unei infracţiuni penale concrete. Orice excepţie de la această dispoziţie ar trebui să constituie obiectul unei legislaţii naţionale specifice.

Principiul 3 – Înregistrarea datelor

3.1. În măsura posibilităţii, înregistrarea datelor cu caracter personal pentru scopuri poliţieneşti nu ar trebui să vizeze decât date exacte şi să se limiteze la datele necesare care să permită organelor de poliţie să-şi îndeplinească atribuţiile legale în cadrul dreptului intern şi obligaţiile ce rezultă din dreptul internaţional...

Principiul 7 – Durata păstrării şi actualizarea datelor

7.1. Ar trebui luate măsuri pentru ca datele cu caracter personal înregistrate pentru scopuri poliţieneşti să fie şterse dacă nu mai sunt necesare scopurilor pentru care au fost înregistrate.

În acest scop, ar trebuie să fie luate în considerare următoarele criterii: necesitatea de a păstra datele în perspectiva finalizării unei anchete pentru un caz concret; pronunţarea unei decizii definitive şi, în special, achitarea; reabilitarea; pedepse executate; amnistii; vârsta persoanei vizate; categorii particulare de date.”

43.  Recomandarea Nr. R(92)1 privind folosirea analizelor acidului dezoxiribonucleic (ADN) în cadrul Sistemului Justiţiei Penale (adoptată la 10 februarie 1992) prevede, inter alia:

“3. Folosirea mostrelor şi a informaţiilor derivate din acestea

Mostrele colectate pentru analize ADN şi informaţiile rezultate din aceste analize în scopul investigării şi urmăririi faptelor penale nu trebuie să fie folosite pentru alte scopuri...

Mostrele prelevate pentru analize ADN şi informaţiile derivate ar putea fi necesare în scopul cercetării şi al statisticii. Asemenea utilizări sunt acceptabile, dacă identitatea persoanelor nu poate fi stabilită. Din acest motiv, numele şi alte referinţe de identificare trebuie înlăturate înainte de utilizarea mostrelor în aceste scopuri.

4. Prelevarea mostrelor pentru analize ADN

Prelevarea mostrelor pentru efectuarea de analize ADN ar trebui realizată în circumstanţele stabilite de legislaţia internă; se subînţelege că în anumite state aceasta ar putea să necesite o autorizaţie specifică de la o autoritate judiciară...

8. Stocarea mostrelor şi datelor

Mostrele sau alte ţesuturi prelevate de la persoane pentru analize ADN nu ar trebui păstrate după emiterea deciziei definitive în cauza pentru care acestea au fost utilizate, dacă nu sunt necesare pentru scopuri aflate în legătură directă cu cele pentru care acestea au fost colectate.

Ar trebui luate măsuri pentru a se asigura că rezultatele analizelor ADN şi informaţiile astfel derivate sunt eliminate atunci când nu mai este necesară păstrarea lor pentru scopurile pentru care au fost utilizate. Rezultatele analizelor ADN şi informaţiile derivate din acestea ar putea, totuşi, fi păstrate, atunci când persoana la care se referă, a fost condamnată pentru o infracţiune gravă împotriva vieţii, integrităţii sau securităţii persoanelor. În astfel de cazuri legislaţia internă ar trebui să definească perioadele stricte de stocare.

Mostrele şi alte ţesuturi corporale sau informaţiile derivate din acestea, pot fi păstrate pentru perioade mai lungi:

-          dacă persoana vizată solicită acest lucru, sau

-          dacă mostra nu poate fi atribuită unei anumite persoane, de exemplu, când este descoperită la locul infracţiunii.

Atunci când este implicată securitatea statului, legislaţia internă a Statului membru poate permite păstrarea mostrelor, rezultatul analizelor ADN şi informaţiile astfel derivate, chiar dacă persoana la care se referă nu a fost acuzată sau condamnată pentru o faptă penală. În astfel de cazuri legislaţia internă ar trebui să definească perioadele stricte de stocare...”

44.  Raportul explicativ la această Recomandare menţionează, cu privire la punctual 8:

“47. Grupul de lucru, fiind conştient de dificultăţile de redactare a recomandării 8, deoarece aceasta pune în joc diverse interese protejate, de natură foarte sensibilă, a considerat necesar să stabilească un echilibru corect între aceste interese. Atât Convenţia europeană a drepturilor omului, cât şi Convenţia cu privire la protecţia datelor prevăd excepţii în domenii de reprimare a infracţiunilor şi de protecţie a drepturilor şi libertăţilor altora. Totodată, excepţiile nu sunt admise decât în măsura în care ele sunt compatibile cu ceea ce este necesar într-o societate democratică...

49. Deoarece obiectivul principal al colectării mostrelor şi al efectuării analizelor ADN asupra acestor mostre constă în identificarea infractorilor şi dezvinovăţirea suspecţilor, datele ar trebui să fie eliminate în momentul în care persoanele nu mai sunt suspectate. Atunci apare întrebarea cât timp pot fi păstrate informaţiile obţinute din analiza ADN, precum şi mostrele din care au fost extrase, în cazul constatării culpabilităţii

50. Regula generală ar trebui să fie ca informaţiile să fie şterse atunci când nu mai sunt necesare scopurilor pentru care au fost colectate şi utilizate. Aceasta se referă în special la cazul în care este pronunţată decizia definitivă cu privire la culpabilitatea autorului. Prin “decizie definitivă”, CAHBI (Comitetul ad hoc de experţi privind bioetica) subînţelege, în dreptul intern, o decizie judiciară. Totodată, grupul de lucru a recunoscut necesitatea de a constitui baze de date în anumite cazuri şi pentru anumite categorii de infracţiuni, care ar putea fi considerate ca alcătuind circumstanţe ce justifică alte soluţii, din cauza gravităţii lor. La această concluzie s-a ajuns după o analiză profundă a dispoziţiilor pertinente din Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia cu privire la protecţia datelor şi alte instrumente juridice elaborate în cadrul Consiliului Europei. În afară de aceasta, grupul de lucru a examinat posibilitatea ca toate Statele membre să instaureze un sistem de cazier judiciar care ar putea fi utilizat pentru necesităţile sistemului de justiţie penală (...). Prin urmare, el a admis posibilitatea constituirii bazelor de date, cu titlu excepţional şi cu anumite condiţii stricte, printre care:

-în cazul unei condamnări;

- în cazul unei condamnări pentru o infracţiune gravă împotriva vieţii, integrităţii şi siguranţei persoanei;

-perioada de stocare să fie strict limitată;

- conservarea să fie definită şi reglementată de lege;

- conservarea să fie supusă unui control din partea parlamentului sau unui organ independent de supraveghere ...”

B.  Dreptul şi practica în statele membre ale Consiliului Europei

45.  În conformitate cu informaţiile oferite de părţi sau aflate la dispoziția Curţii, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei autorizează prelevarea obligatorie a amprentelor digitale şi a mostrelor de celule în cadrul procedurilor penale. Cel puţin douăzeci de state membre dispun de o legislaţie care prevede prelevarea datelor ADN şi stocarea lor în bazele naţionale de date sau într-o altă formă (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda[4], Italia[5], Letonia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Polonia, Republica cehă, Spania, Suedia, Ungaria). Numărul ţărilor în acest caz se află în permanentă creştere.

46.  Majoritatea acestor ţări (inclusiv Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Polonia, Spania, Suedia şi Ungaria ), prelevarea datelor ADN în cadrul procedurilor penale nu este sistematică, dar se limitează la unele circumstanţe particulare şi/sau la infracțiuni mai grave, în special la cele pasibile de anumite pedepse privative de libertate.

47.  Marea Britanie este singurul stat membru care autorizează expres conservarea sistematică şi pe termen nelimitat a profilurilor ADN şi a mostrelor celulare ale persoanelor care au fost achitate sau scoase de sub urmărire penală. În cinci state (Belgia, Irlanda, Italia, Suedia şi Ungaria), în rezultatul achitării sau încetării urmării penale, aceste date trebuie să fie distruse din oficiu. Alte zece State aplică aceeaşi regulă, la care se adaugă unele excepţii foarte limitate: Germania, Luxembourg şi Olanda permit stocarea în cazul când persistă suspiciuni cu privire la o persoana sau când sunt necesare investigaţii suplimentare într-o altă cauză; Austria permite acest lucru atunci când există riscul că persoana bănuită va comite o infracţiune gravă şi Polonia prevede acelaşi lucru, dar numai pentru anumite infracţiuni grave; Spania şi Norvegia permit stocarea profilurilor dacă persoana este achitată după ce a fost recunoscută penal iresponsabilă; Danemarca şi Finlanda autorizează conservarea pe o perioadă de un an şi, respectiv, zece ani în caz de achitare, şi Suedia permite conservarea pe o durată de un an în caz de încetare a urmăririlor. În Franţa, profilurile ADN pot fi păstrate o perioadă de douăzeci şi cinci de ani după achitare sau încetarea urmăririlor. Procurorul Republicii poate ordona ştergerea lor după expirarea acestui termen, fie din oficiu, fie la solicitare, dacă păstrarea lor nu mai este necesară în scopuri de identificare în cadrul urmăririlor penale. De asemenea, se pare că Estonia şi Letonia autorizează conservarea profilurilor ADN preluate de la suspecţi pentru o anumită perioadă după achitare.

48.  Conservarea profilurilor ADN ale persoanelor condamnate este permisă, de obicei, pe o perioadă limitată după condamnare sau după decesul condamnatului. Se pare că Marea Britanie este de asemenea singurul Stat membru care autorizează expres conservarea sistematică şi nelimitată atât a profilurilor, cât şi a mostrelor referitoare la persoanele condamnate.

49.  Majoritatea Statelor membre prevăd mecanisme de recurs în faţa organelor de control al protecţiei datelor şi/sau în faţa instanţelor judiciare cu privire la deciziile de prelevare a mostrelor celulare sau de conservare a mostrelor sau a profilurilor ADN.

C.  Uniunea Europeană

50.  Directiva 95/46/EC din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date menţionează că obiectul legislaţiilor naţionale referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal constă în asigurarea respectării dreptului la viaţa privată recunoscut şi de articolul 8 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, şi în principiile generale ale dreptului comunitar. Această directivă enunţă un anumit număr de principii care le precizează şi le amplifică pe cele cuprinse în Convenţia Consiliului Europei cu privire la protecţia datelor. Ea autorizează Statele membre să adopte măsuri legislative care să limiteze domeniul de aplicare al anumitor drepturi şi obligaţii pe care le prevede, mai ales în cazul în care o asemenea limitare constituie o măsură necesară pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea infracţiunilor (articolul 13).

51.  Tratatul de la Prüm privind intensificarea cooperării transfrontaliere, mai ales în ceea ce priveşte combaterea terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, semnat de mai multe State membre ale Uniunii Europene la 27 mai 2005, enunţă reguli privind transmiterea datelor dactiloscopice şi ADN către alte Părţi contractante şi compararea lor automată cu datele stocate în bazelor lor de date pertinente: Acesta prevede în special:

“Articolul 35 – Scopul

2. ... Partea Contractantă care administrează fişierul poate prelucra datele care i-au fost transmise (...) doar dacă această prelucrare este necesară pentru realizarea unei comparări, pentru a răspunde pe cale automatizată la solicitare sau pentru a ţine evidenţa (...) După încheierea comparării sau trimiterea răspunsului automatizat la solicitare, datele transmise sunt şterse imediat, cel puţin dacă nu sunt necesare prelucrări suplimentare în scopurile menţionate [mai sus].”

52.  Articolul 34 garantează un nivel de protecţie a datelor cu caracter personal care corespunde cel puţin celui prevăzut de Convenţia cu privire la protecţia datelor şi cere statelor contractante să ţină cont de Recomandarea R (87) 15 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

53.  Decizia-cadru a Consiliului privind protecţia datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, adoptată la 24 iunie 2008, cuprinde următoarele dispoziţii:

“Articolul 5

Fixarea termenilor-limită pentru ştergere şi revizuire

Pentru ştergerea datelor cu caracter personal sau pentru verificarea periodică în vederea păstrării acestora sunt prevăzute termene-limită potrivite. Regulile procedurale vor asigura respectarea acestor termene.”

D.  Jurisprudenţa altor ţări

54.  În cauza R v. RC [[2005] 3 S.C.R. 99, 2005 SCC 61] Curtea Supremă a Canadei a examinat problema păstrării în banca naţională de date a mostrei ADN preluată de la un minor aflat la prima delincvenţă. Curtea Supremă a menţinut decizia judecătorului fondului care a decis, în lumina principiilor şi obiectivelor din legislaţia penală aplicabilă minorilor, că efectul păstrării datelor ADN ar fi extrem de neproporţionat. În opinia sa, judecătorul Fish a declarat:

“Totodată, ceea ce îngrijorează este efectul ordonanţei de prelevare genetică asupra dreptului persoanei la viaţa privată în ceea ce priveşte informaţiile personale. În R. v. Plant, [1993] 3 R.C.S. 281, p. 293, Curtea a hotărât că art. 8 din Carta care protejează “informaţiile biografice de ordin personal pe care indivizii ar dori, într-o societate liberă şi democratică, să le păstreze şi să nu le dezvăluie Statului”. ADN-ul unei persoane conţine, “cel mai mare nivel de informaţii personale şi private”: S.A.B., alin. 48. Spre deosebire de amprenta digitală, el poate conţine cele mai intime detalii ale structurii biologice a unei persoane. (...) Prelevarea şi stocarea unei mostre ADN nu sunt lucruri obişnuite şi, în lipsa unui interes public imperios, vor constitui neapărat o ingerinţă gravă în dreptul la viaţa privată în ceea ce priveşte atât intimitatea persoanei, cât şi informaţiile sale de ordin personal.”

E.  Convenţia ONU din 1989 cu privire la drepturile copilului

55.  Articolul 40 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, prevede că fiecare copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o infracţiune, are dreptul la un tratament compatibil cu sentimentul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească respectul sau pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi care să ţină seama de vârsta sa, precum şi de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.

IV.  OBSERVAŢIILE TERŢILOR

56.  Consiliul Naţional pentru Libertăţi Civile (“Liberty”) a prezentat jurisprudenţă şi material ştiinţific subliniind, printre altele, natura deosebit de sensibilă a mostrelor celulare şi a profilurilor ADN şi impactul păstrării lor asupra vieţii private.

57.  Privacy International a făcut referire la unele reguli şi principii de bază privind protecţia datelor, elaborate de Consiliul Europei şi a insistat asupra relevanţei pe care acestea o au pentru interpretarea exigenţei de proporţionalitate, prevăzută în articolul 8 din Convenţie. Această organizaţie a subliniat în mod expres că Recomandarea R (92) 1 prevede durate exacte pentru stocarea mostrelor celulare şi profilurilor ADN. Ea a mai menţionat că unele grupuri de populaţie, în special tinerii, sunt reprezentaţi disproporţionat în baza naţională de date ADN a Marii Britanii şi a subliniat neechitatea pe care o poate crea această situaţie. De asemenea, ea şi-a manifestat îngrijorarea faţă de utilizarea datelor pentru cercetări de familie şi alte tipuri de cercetări. Privacy International a prezentat un rezumat de date comparate privind dreptul şi practica în diferite ţări în privinţa stocării datelor ADN şi a subliniat existenţa numeroaselor restricţii şi garanţii în acest domeniu.

ÎN DREPT

I.  PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

58.  Reclamanţii s-au plâns că, în temeiul articolului 64 § 1A al legii din 1984 cu privire la poliţie şi dovezile în materie penală, au fost conservate amprentele lor digitale, mostrele celulare şi profilurile genetice. Ei au considerat că a fost încălcat articolul 8, care prevede:

“1.  Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private ...

2.  Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru ... apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale ...”

A.  Existenţa unui amestec în viaţa privată

59.  În primul rând, Curtea a examinat dacă păstrarea amprentelor digitale, profilurilor ADN şi mostrelor celulare de către autorităţi constituie o ingerinţă în viaţa lor privată.

1.  Argumentele părţilor

(a)  Reclamanţii

60.  Reclamanţii susţin că păstrarea amprentelor digitale, mostrelor celulare şi a profilurilor ADN constituie elemente ale atentatului la dreptul lor la respectarea vieţii private. Aceste elemente sunt în legătură directă cu identitatea lor individuală şi reprezintă o categorie de date cu caracter personal asupra cărora ei au dreptul să deţină controlul. Ei reamintesc că prelevarea iniţială a informaţiilor biologice de aşa natură a fost întotdeauna considerată ca implicând aplicarea articolului 8 şi afirmă că stocarea acestor date încă mai este un subiect controversat, având în vedere abundenţa de informaţii private care sunt permanent puse la dispoziţia altora şi ies de sub controlul persoanei vizate. Ei subliniază mai ales stigmatizarea socială şi consecinţele psihologice provocate, în opinia lor, de păstrarea acestor informaţii în cazul când sunt implicaţi copii, motiv pentru care amestecul în dreptul la respectarea vieţii private este mult mai important în cazul primului reclamant.

61.  Ei consideră că argumentele pe care le invocă sunt susţinute de jurisprudenţa organelor Convenţiei, şi chiar de o decizie recentă a Tribunalului pentru Informaţii din Marea Britanie (Chief Constables of West Yorkshire, South Yorkshire and North Wales Police v. the Information Commissioner, [2005] UK IT EA 2005 0010 (12 octombrie 2005), 173). Această decizie a fost întemeiată pe opinia exprimată de către baroneasa Hale în cadrul procedurii în faţa Camerei Lorzilor (alineatul 25 de mai sus) şi a reprodus în mare parte concluzia acesteia pentru a soluţiona un caz similar ce viza aplicarea articolului 8 la conservarea datelor referitoare la condamnări.

62.  Reclamanţii consideră că stocarea mostrelor celulare constituie o ingerinţă şi mai mare în drepturile garantate de articolul 8, asemenea mostre conţinând patrimoniul genetic al persoanei vizate, precum şi informaţii genetice despre rudele sale apropiate. Nu contează dacă datele într-adevăr au fost extrase din mostre sau dacă au cauzat vreun prejudiciu într-un caz particular, orice persoană având dreptul la garantarea că aceste informaţii, fiind o parte din sine, vor rămâne private şi nu vor fi comunicate nimănui sau nu vor deveni accesibile fără permisiunea sa.

(b)  Guvernul

63.  Guvernul este de acord că amprentele digitale, profilurile ADN şi mostrele erau „date cu caracter personal” în sensul legii privind protecţia datelor, atunci când se aflau în mâinile persoanelor care puteau identifica persoanele vizate. Totodată, el consideră că doar conservarea amprentelor digitale, profilurilor ADN şi mostrelor în scopul utilizării lor limitate, autorizată de articolul 64 al legii din 1989, nu cade sub incidenţa dreptului la respectarea vieţii private prevăzut de articolul 8 § 1 din Convenţie. Spre deosebire de prelevare, stocarea acestor date nu atentează la integritatea fizică şi psihologică a persoanei şi cu atât mai mult nu afectează dreptul la dezvoltare personală, dreptul de a stabili şi a dezvolta relaţii cu semenii, nici dreptul la autodeterminare.

64.  Guvernul consideră că, în realitate, reclamanţii sunt îngrijoraţi de utilizarea ulterioară a mostrelor stocate, datorită apariţiei noilor metode de analiză a datelor ADN şi de riscul unui eventual amestec în viaţa privată a indivizilor prin intermediul unei supravegheri active. În această privinţă, el subliniază că domeniul de utilizare a acestor date este expres şi clar limitat de cadrul legislativ, de procedurile tehnologice de colectare a profilurilor ADN şi de natura profilurilor ADN extrase.

65.  Un profil ADN nu este decât un şir de cifre care permit identificarea unei persoane în baza mostrelor celulare şi nu conţine nicio informaţie intruzivă despre individul vizat sau personalitatea acestuia. Baza de date ADN este o colecţie de profiluri ADN, care ar putea fi extrase pentru efectuarea cercetărilor în baza elementelor colectate la locul infracţiunii. O persoană nu ar putea fi identificată decât în cazul coinciderii profilului său cu unul dintre aceste elemente şi în măsura acestei coincidenţe. În baza coincidenţelor parţiale, cercetări de familie se efectuează doar în cazuri extrem de rare şi sub un control foarte strict. Amprentele digitale, profilurile ADN şi mostrele ADN nu au fost niciodată subiectul unor comentarii subiective şi nu au oferit deloc informaţii despre activităţile persoanei. Deci, ele nu riscă deloc să schimbe percepţia pe care o poate avea un individ, nici nu pot prejudicia reputaţia acestuia. Chiar dacă am presupune că stocarea acestor elemente ar putea cădea sub incidenţa aplicării articolului 8 § 1, caracterul extrem de limitat al acestor eventuale consecinţe negative ne-ar determina să ajungem la concluzia că această stocare nu este destul de gravă pentru a constitui o ingerinţă.

2.  Aprecierea Curţii

(a)  Principii generale

66.  Curtea reaminteşte că noţiunea de „viaţă privată” este o noţiune vastă, care nu poate fi definită în mod exhaustiv. Ea cuprinde integritatea fizică şi psihologică a persoanei (Pretty c. Marii Britanii, nr. 2346/02, § 61, CEDH 2002‑III, şi Y.F. c. Turciei, nr. 24209/94, § 33, CEDH 2003‑IX). Prin urmare, pot fi incluse multiple aspecte ale identităţii fizice şi sociale ale unui individ (Mikulić c. Croaţiei, nr. 53176/99, § 53, CEDH 2002-I). Elemente cum ar fi, spre exemplu, identificarea sexului, numele, orientarea sexuală şi viaţa sexuală intră în sfera personală protejată de articolul 8 (a se vedea, printre altele, Bensaid c. Marii Britanii, nr. 44599/98, § 47, CEDH 2001‑I şi referinţele citate, şi Peck c. Marii Britanii, nr. 44647/98, § 57, CEDH 2003‑I). În afară de nume, viaţa privată şi de familie poate include şi alte mijloace de identificare personală şi de apartenenţă la o familie (a se vedea, mutatis mutandis, Burghartz c. Elveţiei, 22 februarie 1994, § 24, seria A nr. 280‑B, şi Ünal Tekeli c. Turciei, nr. 29865/96, § 42, CEDH 2004‑X (extrase)). Informaţiile referitoare la sănătatea unei persoane constituie un element important al vieţii sale private (Z c. Finlandei, 25 februarie 1997, § 71, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑I). Curtea mai consideră că identitatea etnică a unui individ de asemenea trebuie să fie considerată ca un element important al vieţii sale private (a se vedea, în special, articolul 6 din Convenţia cu privire la protecţia datelor, citată la alineatul 41 de mai sus, care include datele cu caracter personal privind originea rasială, împreună cu alte informaţii individuale sensibile, printre categoriile particulare de date care nu pot fi stocate decât prin intermediul garanțiilor corespunzătoare). Articolul 8 mai protejează dreptul la dezvoltare personală şi cel de a stabili şi a dezvolta relaţii cu semenii şi cu lumea exterioară (a se vedea, spre exemplu, Burghartz, citată mai sus, avizul Comisiei, p. 37, § 47, şi Friedl c. Austriei, 31 ianuarie 1995, seria A nr. 305-B, avizul Comisiei, p. 20, § 45). Noţiunea de viaţă privată conţine şi elemente care se referă la dreptul la imagine (Sciacca c. Italiei, nr. 50774/99, § 29, CEDH 2005‑I).

67.  Simpla păstrare a datelor cu privire la viaţa personală a unui individ constituie o ingerinţă în sensul articolului 8 (Leander c. Suediei, 26 martie 1987, § 48, seria A nr. 116). Puţin contează dacă informaţiile memorate vor fi sau nu utilizate ulterior (Amann c. Elveţiei [MC], nr. 27798/95, § 69, CEDH 2000‑II). Totodată, pentru a determina dacă informaţiile cu caracter personal păstrate de o autoritate implică vreunul dintre aspectele vieţii private menţionate mai sus, Curtea va examina minuţios contextul specific în care au fost colectate şi stocate aceste informaţii, natura datelor înregistrate, modalitatea în care ele sunt utilizate şi prelucrate şi rezultatele care pot fi obţinute (a se vedea, mutatis mutandis, Friedl, citată mai sus, avizul Comisiei, §§ 49-51, şi Peck c. Marii Britanii, citată mai sus, § 59).

(b)  Aplicarea principiilor în cazul speţei

68.  Curtea menţionează din start că cele trei categorii de informaţii personale în privinţa ambilor reclamanţi, stocate de autorităţi, mai exact amprentele digitale, profilurile ADN şi mostrele celulare, toate constituie date cu caracter personal în sensul Convenţiei cu privire la protecţia datelor, deoarece ele se referă la persoane identificate sau identificabile. Guvernul admite, din partea sa, că în toate trei cazuri este vorba de “date cu caracter personal”, în sensul legii din 1989 cu privire la protecţia datelor, atunci când se află în mâinile persoanelor capabile să identifice indivizii vizaţi.

69.  Organele Convenţiei s-au pronunţat deja în repetate rânduri, în contextul procedurilor penale, asupra chestiunilor ce ţin de stocarea de către autorităţi a acestor date cu caracter personal. Cât priveşte natura şi cantitatea informaţiilor conţinute în fiecare dintre cele trei categorii de date, Curtea a stabilit anterior o diferenţă între stocarea amprentelor digitale şi cea a mostrelor celulare şi a profilurilor ADN, pe motiv că ar exista o probabilitate mai mare ca informaţiile personale conţinute în ultimele două categorii să fie utilizate ulterior (Van der Velden c. Olandei (dec.), nr. 29514/05, CEDH 2006‑...). Curtea consideră că chestiunea privind încălcarea dreptului reclamanţilor la viaţa privată trebuie să fie examinată separat: pe de o parte, referitor la stocarea mostrelor celulare şi profilurilor ADN şi, pe de altă parte, referitor la stocarea amprentelor digitale.

(i)  Mostre celulare şi profiluri ADN

70.  În cauza Van der Velden, Curtea a considerat că, având în vedere, utilizarea pe viitor, mai ales a mostrelor celulare, păstrarea sistematică a elementelor de aşa natură este destul de intruzivă pentru a conduce la încălcarea dreptului la respectarea vieţii private. Guvernul a criticat această concluzie, afirmând că ea avea la bază ipoteza privind probabilitatea utilizării mostrelor în viitor şi că în prezent nu există nimic asemănător.

71.  Curtea îşi menţine opinia că preocupările individului privind utilizarea în viitor a informaţiilor private, păstrate de autorităţi, sunt legitime şi pertinente pentru chestiunea de a şti dacă a existat sau nu o ingerinţă. De fapt, având în vedere ritmul sporit al inovaţiilor în domeniul geneticii şi al tehnologiilor informaţionale, Curtea nu poate exclude posibilitatea că aspectele vieţii private legate de informaţiile genetice vor constitui în viitor ţinta unor atentate pe alte căi, care astăzi nu pot fi exact prevăzute. Astfel, Curtea nu are nici un motiv care ar justifica detaşarea sa de concluzia la care a ajuns în cauza Van der Velden.

72.  Preocupările legitime privind posibilitatea utilizării în viitor a mostrelor celulare, totuşi, nu constituie singurul element care ar trebui luat în considerare la soluţionarea acestei chestiuni. Pe lângă caracterul deosebit de personal, Curtea menţionează că mostrele celulare conţin multe informaţii sensibile referitoare la individ, mai ales cu privire la sănătate. În afară de aceasta, mostrele conţin un cod genetic unic care are o mare importanţă atât pentru persoana vizată, cât şi pentru membrii familiei sale. În această privinţă, Curtea este de acord cu opinia exprimată de baroneasa Hale în cadrul procedurii în faţa Camerei Lorzilor (alineatul 25 de mai sus).

73.  Având în vedere natura şi cantitatea informaţiilor cu caracter personal conţinute în mostrele celulare, însăşi stocarea lor ca atare ar trebui considerată ca o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private a indivizilor vizaţi. Puţin contează că în realitate doar o mică parte din aceste informaţii va fi extrasă sau utilizată de către autorităţi în scopul creării profilurilor ADN şi că nu va fi provocat niciun prejudiciu imediat în vreun caz particular (Amann, citată mai sus, § 69).

74. Cât priveşte profilurile ADN, Curtea menţionează că acestea conţin mai puţină informaţie personalizată. Fiind extrase din mostre celulare, acestea sunt prezentate sub forma unui cod. Guvernul susţine că un profil ADN nu este nimic mai mult decât un şir de cifre sau un cod de bare care conţine doar informaţii obiective şi incontestabile şi că identificarea unei persoane se produce doar în caz de coincidenţă cu un profil conţinut în baza de date. De asemenea, el susţine că, informaţiile în cauză fiind codificate, ar trebui de recurs la tehnologii informaţionale pentru a le face inteligibile şi că doar un număr limitat de persoane ar fi capabile să le interpreteze.

75.  Curtea observă , totuşi, că profilurile conţin o cantitate importantă de date unice cu caracter personal. Chiar dacă informaţiile conţinute în profiluri pot fi considerate obiective şi incontestabile în sensul perceput de Guvern, prelucrarea lor automatizată permite autorităţilor să depăşească o identificare neutră. În această privinţă, ea notează că şi Guvernul acceptă faptul că profilurile ADN pot fi utilizate, şi în unele cazuri au fost utilizate pentru a efectua cercetări de familie în scopul depistării unei eventuale legături genetice între indivizi. De asemenea, Guvernul recunoaşte caracterul extrem de sensibil al acestui tip de cercetări şi necesitatea de a supune acest domeniu unui control riguros. În opinia Curţii, faptul că profilurile ADN oferă o modalitate de a descoperi relaţii genetice care ar putea exista între indivizi (alineatul 39 de mai sus), este suficient pentru a ajunge la concluzia că stocarea lor constituie o încălcare a dreptului la viaţa de familie a acestor indivizi. Frecvenţa cercetărilor de familie, garanţiile prevăzute în acest sens şi probabilitatea că va surveni un prejudiciu într-un caz concret puţin contează în această privinţă (Amann, citată mai sus, § 69). De asemenea, faptul că, informaţia fiind codificată, nu este inteligibilă decât cu ajutorul tehnologiilor informaţionale şi nu poate fi interpretată decât de un număr limitat de persoane, nu schimbă deloc această concluzie.

76.  În continuare, Curtea menţionează că Guvernul nu contestă faptul că prelucrarea profilurilor ADN permite autorităţilor să-şi facă o concluzie privind originea etnică probabilă a donatorului şi că această tehnică este utilizată în mod eficient în cadrul investigaţiilor poliţieneşti (alineatul 40 de mai sus). Posibilitatea oferită de profilurile ADN de a face deducţii referitoare la originea etnică, face ca păstrarea lor să fie cu mult mai sensibilă şi mai susceptibilă pentru a încălca dreptul la viaţa privată. Această concluzie corespunde cu principiile reflectate în Convenţia cu privire la protecţia datelor şi în legea privind protecţia datelor, ambele texte clasificând datele cu caracter personal referitoare la originea etnică printre categoriile particulare de date ce necesită o protecţie sporită (alineatele 30-31 şi 41 de mai sus).

77.  În aceste condiţii, Curtea concluzionează că, atât stocarea mostrelor celulare, cât şi a profilurilor ADN ale reclamanţilor constituie o încălcare a dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii lor private în sensul articolului 8 § 1 din Convenţie).

(ii)  Amprentele digitale

78.  De obicei, amprentele digitale nu conţin la fel de multe informaţii ca mostrele celulare sau profilurile ADN. Problema impactului păstrării lor de către autorităţi asupra dreptului la respectarea vieţii private a fost studiată deja de către organele Convenţiei.

79.  În cauza McVeigh, Comisia a examinat pentru prima dată problema prelevării şi stocării amprentelor digitale. În speţa respectivă, amprentele fuseseră prelevate în cadrul mai multor măsuri de investigaţie. Comisia a acceptat că cel puţin unele dintre aceste măsuri au afectat dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private, dar ea nu s-a pronunţat asupra întrebării de a şti dacă doar păstrarea amprentelor digitale a constituit un element al acestei încălcări (McVeigh, O’Neill şi Evans, nr. 8022/77, 8025/77 şi 8027/77, raportul Comisiei din 18 martie 1981, DR 25, p. 93, § 224).

80.  În cauza Kinnunen, Comisia a considerat că amprentele digitale şi fotografiile păstrate după arestarea reclamantului nu au constituit o ingerinţă în viaţa sa privată, deoarece elementele nu conţineau nicio apreciere subiectivă care ar fi putut fi constatată. Totodată, Comisia a menţionat că datele în cauză au fost distruse peste nouă ani, la cererea reclamantului (Kinnunen v. Finlanda, nr. 24950/94, decizia Comisiei din 15 mai 1996).

81.  Având în vedere aceste concluzii şi chestiunile abordate în prezenta speţă, Curtea consideră că problema ar trebui reexaminată. Mai întâi, ea notează că amprentele digitale numerizate ale reclamantului constituiau date cu caracter personal care îl vizau (alineatul 68 de mai sus) şi că ele conţineau unele semne externe de identificare, cum ar fi, spre exemplu, fotografiile sau probele vocale.

82.  În cauza Friedl, Comisia a considerat că păstrarea fotografiilor anonime făcute în timpul unei manifestaţii publice nu au constituit o ingerinţă în viaţa privată. Ea a ajuns la această concluzie, acordând o pondere specială faptului că fotografiile respective nu au fost înregistrate nici într-un sistem de prelucrare a datelor şi că autorităţile nu au recurs la prelucrarea datelor pentru a identifica persoanele fotografiate (Friedl, citată mai sus, avizul Comisiei, §§ 49-51).

83.  În cauza P.G. şi J.H., Curtea a considerat că înregistrarea datelor şi caracterul sistematic sau permanent al înregistrării era susceptibil de a implica dreptul la respectarea vieţii private, chiar dacă datele respective se aflau în domeniul public sau erau disponibile într-o altă modalitate. Ea a menţionat că înregistrarea vocii unei persoane pe un suport permanent în vederea unei analize ulterioare era evident de o aşa natură încât, combinată cu alte date personale, facilita identificarea acestei persoane. Astfel, ea a hotărât că înregistrarea vocii reclamanţilor în vederea unei analize ulterioare a încălcat dreptul lor la respectarea vieţii private (P.G. şi J.H. c. Marii Britanii, nr. 44787/98, §§ 59-60, CEDH 2001‑IX).

84.  În opinia Curţii, abordarea adoptată de organele Convenţiei cu privire la fotografii şi probele vocale trebuie de asemenea să fie aplicată şi în cazul amprentelor digitale. Guvernul consideră că acestea din urmă constituie un caz aparte, deoarece se referă la elemente neutre, obiective şi incontestabile, care, spre deosebire de fotografii, nu ar fi inteligibile pentru o persoană neantrenată sau în lipsa altor amprente cu care să fie comparate. Desigur, aceasta nu schimbă nimic în faptul că amprentele digitale conţin obiectiv informaţii unice referitoare la individul vizat şi permit o identificare exactă într-un număr mare de circumstanţe. Amprentele digitale ar putea deci afecta viaţa privată, şi păstrarea lor fără consimţământul individului respectiv nu ar trebui considerată ca o măsură neutră sau obişnuită.

85.  Prin urmare, Curtea consideră că stocarea, în fişierele autorităţilor, a amprentelor digitale ale unui individ identificat sau identificabil, poate în sine să genereze îngrijorări importante cu privire la respectarea vieţii private, în pofida caracterului obiectiv şi incontestabil al acestor date.

86.  În prezenta speţă, Curtea menţionează, printre altele, că amprentele digitale ale reclamanţilor au fost colectate în cadrul procedurilor penale pentru a fi ulterior înregistrate într-o bază naţională de date, în vederea stocării lor permanente şi a prelucrării lor sistematice prin proceduri automatizate în scopul identificării infractorilor. În această privinţă, fiecare admite că prin informaţiile pe care le conţin mostrele celulare şi profilurile ADN, păstrarea acestor elemente are un impact mai mare asupra vieţii private, decât cel al amprentelor digitale. Totodată, fiind de acord cu baroneasa Hale (alineatul 25 de mai sus), Curtea consideră că, dacă ar fi necesar de a face o deosebire între amprente digitale, pe de o parte, şi mostre şi profiluri, pe de altă parte, în ceea ce ţine de prelevarea, utilizarea şi stocarea lor, când este vorba de soluţionarea chestiunilor de justificare, păstrarea amprentelor digitale constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private.

B.  Justificarea ingerinţei

1.  Argumentele părţilor

(a)  Reclamanţii

87.  Reclamanţii susţin că cea de-a doua frază a articolului 8 nu justifică păstrarea amprentelor digitale, a mostrelor celulare şi a profilurilor ADN. Legislaţia internă oferea autorităţilor împuterniciri destul de mari pentru a utiliza mostrele şi profilurile AND, deoarece erau prevăzute doar cele care trebuiau să fie utilizate în scopuri legate de “prevenirea sau detectarea faptelor penale”, “investigarea unei infracţiuni” sau “desfăşurarea urmăririi”. Aceste obiective erau vagi şi permiteau abuzuri, deoarece riscau să conducă la colectarea informaţiilor personale detaliate în afara contextului imediat al investigării unei infracţiuni concrete. În plus, reclamanţii consideră că garanţiile procedurale împotriva utilizărilor neadecvate sau abuzive ale acestor informaţii sunt insuficiente. Fişierele din calculatorul naţional al poliţiei erau accesibile nu doar poliţiei, dar şi altor cincizeci şi şase de structuri externe, printre care erau instituţii publice şi servicii administrative, grupuri private, cum ar fi British Telecom sau asociaţia asiguratorilor britanici şi chiar unii patroni. Mai mult decât atât, acest calculator era conectat la sistemul de informare Schengen, care funcţiona la nivel european. Prin urmare, cauza lor implica o ingerinţă foarte gravă şi discutabilă în dreptul la respectarea vieţii lor private, după cum demonstrează dezbaterile publice la acest subiect şi controversele care se desfăşoară în Marea Britanie. Contrar afirmaţiei Guvernului, problema stocării acestor elemente a provocat îngrijorări serioase, iar Statul nu dispune de o marjă de apreciere strictă în acest domeniu.

88.  În opinia reclamanţilor, stocarea pe o durată nelimitată a amprentelor digitale, mostrelor celulare şi profilurilor ADN ale persoanelor necondamnate nu poate fi considerată ca “necesară într-o societate democratică” în scopul prevenirii faptelor penale. Mai ales, nu exista nicio justificare pentru păstrarea mostrelor celulare după extragerea profilurilor ADN. Cu atât mai mult, nu a fost demonstrată în mod convingător, eficienţa stocării profilurilor deoarece Guvernul nu a demonstrat că numărul mare al coincidenţelor ADN a condus la condamnarea infractorilor. De asemenea, în majoritatea exemplelor invocate de Guvern, nu păstrarea înregistrărilor a contribuit la faptul ca urmăririle să se încheie cu condamnări, şi în alte cazuri urmăririle ar fi putut fi la fel de reuşite chiar dacă stocarea elementelor în cauză ar fi fost mai limitată în timp şi amploare.

89.  În continuare, reclamanţii susţin că stocarea elementelor litigioase a fost disproporţionată, deoarece a fost aplicată într-o modalitate nediferențiată, fără limitarea duratei de păstrare, indiferent de natura infracţiunilor şi situaţia persoanelor vizate. În afară de aceasta, decizia de a păstra sau nu elementele în cauză nu a fost luată şi nici controlată de vreun organ independent, iar regimul de stocare nu a fost compatibil cu direcţiile definite de Consiliul Europei în acest domeniu. În fine, stocarea înregistrărilor crea suspiciuni faţă de persoane care fuseseră achitate sau scoase de sub urmărire, deoarece lăsa să se înţeleagă că acestea nu ar fi fost absolut nevinovate.

(b)  Guvernul

90.  Guvernul consideră că orice amestec ca rezultat al stocării amprentelor digitale, a mostrelor celulare şi a profilurilor ADN a fost justificat în temeiul celui de-al doilea alineat al articolului 8. În primul rând, el era prevăzut de lege, mai exact de articolul 64 al legii din 1984, care prevedea, în mod detaliat, împuternicirile şi restricţiile în materie de prelevare a amprentelor digitale şi a mostrelor şi indica clar că aceste elemente sunt stocate de către autorităţi indiferent de rezultatul procedurii pentru care ele au fost prelevate. Oricum, exercitarea puterii discreţionare de a stoca amprente digitale şi mostre era supusă principiilor juridice obişnuite care reglementează exercitarea puterii discreţionare şi controlul jurisdicţional.

91.  Guvernul a declarat că ingerinţa a fost necesară şi proporţională cu scopurile legitime care constituie apărarea ordinii publice şi prevenirea faptelor penale şi/sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Era vital, pentru societate în general, ca serviciile responsabile de aplicarea legislaţiei să poate beneficia în măsură maximală de posibilităţile oferite de tehnologiile moderne şi de criminalistică în cadrul prevenirii şi detectării faptelor penale şi investigării acestor infracţiuni. Guvernul afirmă, exemplificând prin statistici, că elementele stocate sunt de valoare inestimabilă în combaterea criminalităţii şi a terorismului şi pentru căutarea infractorilor. El consideră că avantajele de care beneficiază sistemul justiţiei penale ca rezultat al stocării acestora sunt imense, deoarece elementele în cauză, în opinia lui, permit nu doar de a găsi infractorii, dar şi de a dezvinovăţi persoanele inocente, şi de a preveni şi a corecta erorile judiciare.

92.  La 30 septembrie 2005, baza naţională de date ADN conţinea 181 000 de profiluri ADN ale indivizilor care aveau dreptul să solicite ştergerea acestor date înaintea adoptării amendamentelor din 2001. Ulterior, 8 251 dintre aceste profiluri au fost identificate cu mostrele colectate la locurile de comitere a 13 079 de infracţiuni, printre care 109 omoruri, 55 tentative de omor, 116 violuri, 67 de infracţiuni cu caracter sexual, 105 furturi calificate şi 126 de cazuri de trafic de droguri.

93.  De asemenea, Guvernul a prezentat spre exemplu 18 dosare în care utilizarea elementelor ADN a permis efectuarea de anchete şi urmăriri care au rezultat cu condamnarea infractorilor. În zece dintre ele, profilurile ADN ale suspecţilor au coincis cu mostrele prelevate anterior la locurile infracţiunilor care nu aveau nicio legătură cu cele de comiterea cărora erau bănuiţi şi păstrate în baza de date, ceea ce a permis de a condamna autorii acestor infracţiuni. Într-un alt dosar, doi suspecţi arestaţi pentru viol au putut fi excluşi din vizorul anchetei, deoarece profilul lor ADN nu a coincis cu mostrele colectate. În alte două cauze, stocarea profilurilor ADN ale persoanelor recunoscute vinovate de anumite infracţiuni minore (încălcarea ordinii publice şi furt) au permis stabilirea participării acestora la alte infracţiuni comise mai târziu. Într-o cauză, stocarea profilului ADN al unui suspect de comiterea unei încălcări a legislaţiei cu privire la imigrare a facilitat extrădarea ulterioară a acestui către Marea Britanie. Persoana respectivă a fost identificată de către una dintre victimele sale ca fiind autorul unui viol şi al unui omor. În alte patru cauze, doar după doi ani de la comiterea faptelor s-a dovedit că profilurile ADN ale patru persoane bănuite de infracţiuni (deţinerea armelor de luptă, încălcarea ordinii publice şi agresiune), dar necondamnate, au coincis cu mostrele colectate de la victimele violului.

94.  Guvernul afirmă că stocarea amprentelor digitale, a mostrelor celulare şi a profilurilor ADN ale reclamanţilor nu poate fi considerată excesivă, aceste elemente fiind păstrate în scopuri exacte indicate în lege, în siguranţă deplină şi respectând garanţiile prevăzute. Stocarea nu a fost motivată de vreo bănuială cât de mică că reclamanţii ar fi participat la vreo infracţiune sau ar fi avut vreo intenţie de a comite infracţiuni, şi ea cu atât mai mult nu a avut nicio legătură cu datele referitoare la presupusele infracţiuni investigate anterior. Datele au fost stocate deoarece ele deja se aflau legal în posesia poliţiei şi ar fi putut contribui pe viitor la prevenirea şi detectarea infracţiunilor în general datorită extinderii bazei de date. O asemenea conservare a datelor nu provoacă nicio stigmatizare şi nu antrenează nicio consecinţă practică pentru reclamanţi, cu excepţia cazurilor în care elementele păstrate ar corespunde profilurilor extrase din mostrele colectate la locurile infracţiunilor. Prin urmare, echilibrul între drepturile individului şi interesul general al comunităţii a fost păstrat în limitele marjei de apreciere a Statului.

2.  Aprecierea Curţii

(a)  Prevăzută de lege

95.  Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă în care formularea “prevăzută de lege” înseamnă că măsura contestată trebuie să aibă o bază în dreptul intern şi să fie compatibilă cu statul de drept, după cum este în mod expres menţionat în preambulul Convenţiei şi inerent obiectului şi scopului articolului 8. Legea trebuie să fie, prin urmare, suficient de accesibilă şi previzibilă, altfel spus, să fie formulată cu suficientă precizie pentru a permite individului – care poate solicita, după caz, o consultare a specialistului – să-şi corecteze conduita. Pentru ca dreptul intern să corespundă acestor cerinţe, el trebuie să asigure o protecţie juridică adecvată împotriva arbitrarului şi, respectiv, să indice suficient de clar marja de apreciere oferită autorităţilor competente şi modalitatea de exercitare a acesteia (a se vedea Malone c. Marii Britanii, 2 august 1984, §§ 66-68, Seria A nr. 82; Rotaru c. României [MC], nr. 28341/95, § 55, ECHR 2000-V; şi Amann citată mai sus, § 56).

96.  Nivelul de precizie a legislaţiei interne – care oricum nu poate prevedea orice eventualitate – depinde în mare măsură de conţinutul textului în cauză, domeniul pe care trebuie să-l acopere, precum şi numărul şi statutul celor cărora li se adresează (Hasan şi Chaush c. Bulgariei [GC], nr. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI, şi referinţele următoare).

97.  Curtea notează că, în temeiul articolului 64 al legii din 1984, amprentele digitale şi mostrele prelevate de la o persoană în legătură cu investigarea unei infracţiuni pot fi păstrate după ce şi-au îndeplinit scopul pentru care au fost colectate (a se vedea alineatul 27 de mai sus). Curtea este de acord cu Guvernul că păstrarea amprentelor digitale, a mostrelor biologice şi a profilurilor genetice ale reclamanţilor au avut un temei legal clar în dreptul intern. Există, de asemenea, dovezi precise că, în afară de unele circumstanţe excepţionale, aceste înregistrări de obicei sunt păstrate. Faptul că comisarii de poliţie au puterea de a le distruge în cazuri excepţionale nu face ca legea să fie insuficient de sigură din punctul de vedere al Convenţiei.

98.  În ceea ce priveşte condiţiile şi modalităţile de stocare şi de utilizare a acestor informaţii cu caracter personal, articolul 64 este mai puţin precis. Acesta prevede că mostrele şi amprentele digitale stocate nu trebuie să fie utilizate de către orice persoană, cu excepţia scopurilor legate de prevenirea sau detectarea infracţiunilor, investigarea unei infracţiuni sau desfăşurarea unei urmăriri penale.

99.  Curtea este de acord cu reclamantul că cel puţin unul dintre aceste obiective este formulat în termeni destul de generali şi poate conduce la o interpretare foarte largă. Aceasta reaminteşte că, în acest context, ca şi în cel al interceptării convorbirilor telefonice, al urmăririi sub acoperire şi al colectării secrete de informaţii, este esenţial de a stabili reguli clare şi detaliate care ar reglementa domeniul de aplicare şi implementarea măsurilor şi ar impune exigenţe minime privind, printre altele, durata, stocarea, utilizarea, accesul părţilor terţe, procedurile destinate conservării integrităţii şi confidenţialităţii datelor şi distrugerea acestora, astfel încât justiţiabilii să dispună de garanţii suficiente împotriva riscului de abuz şi arbitrar (a se vedea, mutatis mutandis, Kruslin c. Franţei, 24 aprilie 1990, §§ 33 şi 35, Seria A nr. 176‑A; Rotaru, citată mai sus, § 57-59; Weber şi Saravia c. Germaniei (dec.), nr. 54934/00, ECHR 2006‑...; Asociaţia pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev c. Bulgariei, nr. 62540/00, §§ 75-77, 28 iunie 2007; Liberty şi alţii c. Marii Britanii, nr. 58243/00, § 62-63, 1 iulie 2008). Totuşi, Curtea observă că aceste aspecte în speţă sunt strâns legate de problema mai largă a necesităţii ingerinţei într-o societate democratică. Având în vedere analiza oferită în alineatele 105-126 de mai sus, Curtea nu consideră necesar de a examina dacă formularea articolului 64 respectă exigenţele de „calitate a legii”, în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie.

(b)  Scopul legitim

100.  Curtea este de acord cu Guvernul că stocarea informaţiilor referitoare la amprentele digitale şi ADN vizează un scop legitim: detectarea şi, prin urmare, prevenirea faptelor penale. Dacă prelevarea iniţială este destinată să facă legătură între o persoană dată şi o infracţiune concretă pe care se presupune că ar fi comis-o, atunci stocarea datelor urmăreşte un scop mai larg, cel de a contribui la identificarea viitorilor delincvenţi.

(c)  Necesar într-o societate democratică

(i)  Principii generale

101.  O ingerinţă este considerată ca fiind “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea unui scop legitim dacă răspunde unei “nevoi sociale imperioase” şi, în special, dacă este proporţională cu scopul legal urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea ei sunt “pertinente şi suficiente”. Deşi este de competenţa autorităţilor naţionale să se pronunţe asupra îndeplinirii tuturor acestor condiţii, responsabilitatea Curţii este de a decide întrebarea finală privind necesitatea ingerinţei în conformitate cu exigenţele Convenţiei (Coster c. Marii Britanii [MC], nr. 24876/94, § 104, 18 ianuarie 2001, şi referinţele următoare).

102.  În această privinţă, autoritățile naționale competente beneficiază de o marjă de apreciere. Domeniul de aplicare a acestei marje este variabil şi depinde de o serie de factori, printre care natura dreptului în cauză garantat de Convenţie, importanţa sa pentru persoana vizată, natura ingerinţei şi scopul urmărit de aceasta. Marja tinde să fie cu atât mai restrânsă cu cât dreptul în cauză este mai important pentru garantarea beneficierii efective de către individ de drepturile fundamentale sau “intime” care îi sunt recunoscute (a se vedea Connors c. Marii Britanii, nr. 66746/01, § 82, 27 mai 2004, şi referinţele următoare). În cazul în care este implicat un aspect de o importanţă deosebită al existenţei sau identităţii individului, marja lăsată la discreţia statului este limitată (a se vedea Evans c. Marii Britanii [MC], nr. 6339/05, § 77, ECHR 2007‑...). În schimb, atunci când nu există un consens între statele membre ale Consiliului Europei, fie asupra importanţei interesului implicat, fie asupra modalităţilor optime de a-l proteja, marja de apreciere este mai largă (a se vedea Dickson c. Marii Britanii [GC], nr. 44362/04, § 78, ECHR 2007-...).

103.  Protecţia datelor cu caracter personal are un rol fundamental în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, consacrat în articolul 8 al Convenţiei. Legislaţia naţională trebuie deci să ofere garanţii adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor cu caracter personal, care ar fi incompatibilă cu garanțiile prevăzute în prezentul articol (a se vedea, mutatis mutandis, Z., citată mai sus, § 95). Necesitatea garanțiilor de acest fel este și mai evidentă atunci când vine vorba de protecția datelor cu caracter personal care constituie obiectul prelucrării automate, în special atunci când aceste date sunt folosite în scopuri poliţieneşti. Legislaţia naţională ar trebui să se asigure că aceste date sunt pertinente și nu sunt excesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate, și că ele sunt păstrate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar pentru scopurile pentru care acestea sunt înregistrate (a se vedea Articolul 5 din Convenţia cu privire la protecţia datelor şi preambulul la aceasta şi principiul 7 din Recomandarea R(87)15 a Comitetului de Miniştri privind reglementarea datelor cu caracter personal în sectorul poliţienesc). Dreptul intern trebuie să ofere, de asemenea, garanții adecvate, că datele cu caracter personal care au fost înregistrate au fost protejate în mod eficient împotriva utilizării necorespunzătoare și abuzului (a se vedea în special articolul 7 al Convenţiei cu privire la protecţia datelor). Considerentele de mai sus se aplică mai ales atunci când implică protecția unor categorii specifice de date sensibile (articolul 6 din Convenţia cu privire la protecţia datelor), mai ales datele ADN care, în măsura în care conţin patrimoniul genetic al persoanei, au o importanţă deosebită atât pentru această persoană, cât şi pentru familia sa (Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri privind utilizarea analizelor ADN în cadrul sistemului justiţiei penale).

104.  Interesul persoanelor în cauză şi a întregii comunităţi în protejarea datelor cu caracter personal, inclusiv a datelor privind amprentele digitale și ADN-ul, poate fi compensat de interesul legitim în prevenirea criminalității (a se vedea articolul 9 al Convenţiei cu privire la protecţia datelor). Cu toate acestea, având în vedere caracterul intrinsec privat al acestor informații, Curtea trebuie să efectueze o revizuire aprofundată cu privire la orice acțiune întreprinsă de către un stat, pentru a permite conservarea și utilizarea lor de către autorități, fără consimțământul persoanei vizate (a se vedea, mutatis mutandis, Z. citată mai sus, § 96).

(ii)  Aplicarea acestor principii în cazul speţei

105.  Curtea consideră incontestabil faptul că lupta împotriva criminalității, în special împotriva criminalității organizate și a terorismului, care este una dintre provocările cu care se confruntă în prezent societățile europene, depinde într-o mare măsură de utilizarea tehnicilor moderne științifice de investigare și de identificare. Consiliul Europei a recunoscut că deja de cincisprezece ani, tehnicile de analiză a ADN-ului îşi demonstrează avantajele pentru sistemul de justiţie penală (a se vedea Recomandarea R(92)1 a Comitelui de Miniştri, alineatele 43-44 de mai sus). Este incontestabil faptul că de atunci Statele membre au realizat progrese rapide și substanțiale în utilizarea datelor ADN pentru stabilirea nevinovăției sau vinovăției.

106.  Cu toate acestea, recunoscând importanța unor astfel de informații în depistarea infracțiunilor, Curtea trebuie să delimiteze domeniul de aplicare al examinării sale. Întrebarea nu este dacă reținerea amprentelor digitale, a mostrelor celulare și a profilurilor ADN-ului poate, în general, să fie considerată ca justificată în temeiul Convenției. Singura problemă care urmează să fie luată în considerare de către Curte este dacă păstrarea amprentelor digitale şi a datelor ADN ale reclamanţilor, care au fost suspectaţi de comiterea anumitor infracțiuni, dar nu au fost condamnaţi, a fost justificată în temeiul articolului 8, alineatul 2 din Convenție .

107.  Curtea va examina acest aspect, ţinând cont în mod corespunzător de instrumentele relevante ale Consiliului Europei și de legislația și practica în vigoare în celelalte State Contractante. Principiile de bază ale protecției datelor impun ca păstrarea datelor să fie proporțională în raport cu scopul colectării și insistă pe perioade limitate de stocare (a se vedea alineatele 41-44 de mai sus). Aceste principii par să fi fost aplicate în mod consecvent de către Statele Contractante în sectorul poliției, în conformitate cu Convenția privind protecția datelor și Recomandările ulterioare ale Comitetului de Miniștri (a se vedea alineatele 45-49 de mai sus).

108.  Cât priveşte în special mostrele celulare, majoritatea Statelor Contractante autorizează prelevarea lor în cadrul procedurilor penale doar de la persoanele bănuite de a fi comis infracţiuni de o anumită gravitate. În majoritatea Statelor Contractante care dispun de baze de date ADN, mostrele şi profilurile genetice care sunt extrase trebuie să fie distruse sau, respectiv, şterse fie imediat, fie într-un anumit termen după achitare sau încetarea urmăririlor. Unele State Contractante permit un număr limitat de excepţii de la acest principiu (alineatele 47-48 de mai sus).

109.  Situaţia actuală din Scoţia, care este o parte din Marea Britanie, este deosebit de semnificativă în această privinţă. După cum a fost menţionat anterior (alineatul 36), Parlamentul scoţian a autorizat stocarea AND-urilor persoanelor necondamnate doar pentru adulţii acuzaţi de infracţiuni violente sau infracţiuni de natură sexuală şi, chiar şi în aceste cazuri, doar pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea de a păstra aceste elemente încă doi ani cu acordul unui sheriff.

110.  Această situaţie este în concordanţă cu Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri, care subliniază necesitatea de a face distincţie între diferite tipuri de cauze şi de a pune în aplicare perioade de stocare strict definite, chiar şi în cazurile cele mai grave (alineatele 43-44 de mai sus). În acest context, Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord sunt singurele jurisdicţii din cadrul Consiliului Europei care autorizează stocarea nelimitată a amprentelor digitale, a mostrelor şi a profilurilor ADN a oricărei persoane care este bănuită de comiterea unei infracţiuni înregistrate în dosarele poliţiei, indiferent de vârsta acesteia.

111.  Guvernul insistă asupra faptului că Marea Britanie este în avangarda dezvoltării de utilizare a mostrelor ADN în vederea detectării infracţiunilor şi că alte State nu au atins performanţe similare în ceea ce priveşte dimensiunea şi resursele bazelor de date ADN. Potrivit acestuia, analiza comparativă a legislației și a practicii în vigoare în alte state este, prin urmare, de o valoare limitată.

112.  Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că, în pofida posibilelor beneficii ale extinderii maximale a bazei de date ADN, alte State contractante au convenit să stabilească limite privind stocarea şi utilizarea unor astfel de date, în scopul de a obţine un echilibru corect cu interesele concurente ale păstrării respectului pentru viața privată. Curtea menţionează că protecţia acordată de articolul 8 al Convenţiei ar fi inacceptabil diminuată dacă utilizarea tehnologiilor ştiinţifice moderne în sistemul justiţiei penale era autorizată cu orice preţ şi fără echilibrarea atentă a potenţialelor beneficii ale utilizării acestor tehnologii la scară largă, pe de o parte, şi a intereselor esenţiale axate pe protecţia vieţii private, pe de altă parte. În opinia Curţii, consensul puternic care există, în această privinţă, în cadrul Statelor Contractante are o importanţă considerabilă şi reduce marja de apreciere de care dispune Statul pârât atunci când trebuie să stabilească limitele permise ale ingerinţei în viaţa privată în acest domeniu. Curtea consideră că orice Stat care revendică un rol de avangardă în evoluţia noilor tehnologii este în special responsabil pentru stabilirea echilibrului corect în această privinţă.

113.  În prezenta speţă, amprentele digitale şi mostrele celulare ale reclamantului au fost prelevate, şi profilurile ADN au fost obţinute în cadrul procedurilor penale pentru tentativă de jaf, în cazul primului reclamant, şi pentru hărţuirea partenerei, în cazul celui de-al doilea. Datele au fost stocate în temeiul unei legi care autoriza conservarea lor pe un termen nelimitat, în pofida achitării primului reclamant şi încetării urmăririi penale împotriva celui de-al doilea reclamant.

114.  Curtea trebuie să examineze dacă conservarea permanentă a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale oricărei persoane bănuite, dar necondamnate a fost întemeiată pe motive pertinente şi suficiente.

115.  Deşi puterea de a păstra amprentele digitale, mostrele celulare şi profilurile ADN ale persoanelor necondamnate există în Anglia şi în Ţara Galilor doar din 2001, Guvernul consideră că a demonstrat că păstrarea acestor elemente este indispensabilă în contextul combaterii criminalităţii. Desigur, dovezile statistice şi de altă natură prezentate Camerei Lorzilor şi incluse în materialele prezentate Curţii de către Guvern (alineatul 92 de mai sus) par a fi impresionante, în măsura în care acestea indică faptul că profilurile ADN care anterior ar fi fost distruse, au avut legătură cu urmele găsite la locul infracţiunii într-un număr mare de cazuri.

116.  Reclamanţii afirmă totuşi, că aceste statistici induc în eroare, opinie susţinută în raportul Nuffield. Este adevărat, după cum au subliniat reclamanţii, că cifrele nu arată nici măsura în care această “legătură” cu locul infracţiunii a dus la condamnări ale persoanelor vizate, nici numărul condamnărilor care au fost condiţionate de păstrarea mostrelor persoanelor necondamnate. Cu atât mai mult nu demonstrează că rata mare de coincidenţă cu urmele de la locul infracţiunii a fost posibilă datorită conservării nelimitate a elementelor ADN ale tuturor categoriilor de persoane. În acelaşi timp, în majoritatea cazurilor specifice citate de Guvern (alineatul 93 de mai sus), datele ADN obţinute în urma prelevărilor efectuate de la suspecţi au condus doar la stabilirea coincidenţelor cu mostrele anterioare de la locul infracţiunii păstrate în baza de date. Cu toate acestea, astfel de coincidenţe ar fi fost stabilite chiar și în absența sistemului actual, care permite păstrarea pe durată nedeterminată a datelor ADN ale tuturor persoanelor bănuite, dar necondamnate.

117.  Observând că nici statisticile, nici exemplele oferite de către Guvern nu permiteau ele însele să demonstreze că identificarea şi urmărirea cu succes a autorilor infracţiunilor era imposibilă fără stocarea permanentă şi nediferenţiată a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similară cu cea a reclamanţilor, Curtea admite că extinderea bazei de date a contribuit la detectarea şi la prevenirea faptelor penale.

118.  Cu toate acestea, rămâne întrebarea de a stabili dacă o asemenea stocare este proporţională şi reflectă echilibrul corect între interesele publice şi private concurente.

119.  În această privinţă, Curtea este uimită de caracterul general şi nediferenţiat al puterii de păstrare în vigoare în Anglia şi Ţara Galilor. Datele în cauză pot fi stocate indiferent de natura şi gravitatea infracţiunilor de care era bănuită iniţial persoana şi indiferent de vârsta sa; amprentele digitale şi mostrele biologice pot fi prelevate – apoi stocate – de la orice persoană, oricare ar fi vârsta sa, arestată în legătură cu o infracţiune înregistrată în dosarele poliţiei, având în vedere că şi infracţiuni minore sau infracţiunile care nu sunt pedepsite cu închisoarea conduc la o asemenea înregistrare. Păstrarea nu este limitată în timp, materialele sunt stocate nedefinit, indiferent de natura sau gravitatea infracţiunii de care persoana a fost suspectată. În plus, există puţine posibilităţi pentru ca un individ achitat să obţină ştergerea datelor din baza naţională sau distrugerea mostrelor (alineatul 35 de mai sus); în special, legislatorul nu a prevăzut exercitarea unui control independent al justificării păstrării în baza unor criterii exacte, cum ar fi gravitatea infracţiunii, arestările anterioare, puterea suspiciunii împotriva persoanei sau orice alte circumstanţe.

120.  Curtea recunoaşte că nivelul ingerinţei în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private poate fi diferit pentru fiecare dintre cele trei categorii de date cu caracter personal stocate. Păstrarea mostrelor celulare este deosebit de deranjantă, având în vedere multitudinea de informaţii genetice şi referitoare la sănătate pe care le conţin. Cu toate acestea, un regim de stocare atât de nediferenţiat şi necondiţionat de tipul celui în cauză impune efectuarea unei examinări riguroase, fără a ţine cont de aceste diferenţe.

121.  Guvernul susţine că stocarea poate avea un impact direct sau semnificativ asupra reclamanţilor doar în cazul în care coincidenţele cu baza de date ar dezvălui în viitor implicarea lor în infracţiuni. Curtea nu poate fi de acord cu acest argument. Aceasta reafirmă faptul că simpla înregistrare sau stocare a datelor cu caracter personal de către autorităţile publice, oricare a fost modalitatea în care acestea au fost obţinute, trebuie să fie considerată ca având consecinţe directe asupra vieţii private a individului vizat, indiferent de faptul dacă acestea sunt sau nu sunt utilizate ulterior (a se vedea alineatul 67 de mai sus).

122.  O importanţă deosebită în cazul speţei o are riscul de stigmatizare, care rezultă din faptul că persoanele aflate în situaţia reclamanţilor, care nu au fost recunoscute vinovate de nicio infracţiune şi au dreptul la prezumţia de nevinovăţie, sunt tratate în acelaşi mod ca şi persoanele condamnate. În această privință, Curtea trebuie să aibă în vedere faptul că dreptul fiecărei persoane în temeiul Convenției de a fi prezumată nevinovată include regula generală potrivit căreia după achitarea sa nu poate fi exprimată nicio suspiciune cu privire la nevinovăția acuzatului (a se vedea Asan Rushiti c. Austriei, nr. 28389/95, § 31, 21 martie 2000, şi următoarele referinţe). Desigur, stocarea datelor nu poate fi comparată cu exprimarea bănuielilor. Cu toate acestea, percepţia reclamanţilor că nu sunt trataţi ca nevinovaţi este accentuată de faptul că datele lor sunt păstrate pe termen nedefinit ca şi cele ale persoanelor condamnate, pe când datele relative la persoanele care niciodată nu au fost bănuite de o infracţiune trebuie să fie distruse.

123.  Guvernul susţine că puterea de stocare se aplică în totalitate amprentelor digitale şi mostrelor biologice prelevate de la persoană în cadrul investigării unei infracţiuni şi nu depinde de nevinovăţia sau vinovăţia acesteia. În plus, amprentele digitale şi probele au fost prelevate legal şi păstrarea lor nu are nicio legătură cu faptul că ei iniţial au fost bănuiţi de comiterea unei infracţiuni, singurul motiv pentru păstrarea lor fiind extinderea şi, prin urmare, utilizarea bazei de date în identificarea infractorilor în viitor. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest argument este puţin compatibil cu obligaţia, prevăzută în articolul 64 § 3 al legii din 1984, de a distruge, la cererea persoanelor, amprentele digitale şi mostrele acestora care au fost prezentate în mod voluntar, în pofida faptului că aceste mostre sunt valoroase pentru extinderea şi utilizarea bazei de date. Guvernul ar trebui să prezinte motive serioase în faţa Curţii pentru ca aceasta să poată considera ca fiind justificată o asemenea diferenţă de tratament între datele personale ale reclamanţilor şi cele ale altor persoane necondamnate.

124.  Curtea mai consideră că stocarea datelor relative la persoane necondamnate poate fi deosebit de prejudiciabilă în cazul minorilor, cum este primul reclamant, din cauza situaţiei lor speciale şi a importanţei dezvoltării şi integrării lor în societate. Curtea a subliniat deja, bazându-se pe dispoziţiile articolului 40 din Convenţia Naţiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului, locul special al tinerilor în sistemul justiţiei penale şi necesitatea de proteja viaţa privată a acestora în cadrul procedurilor penale (a se vedea T. c. Marii Britanii [MC], nr. 24724/94, §§ 75 şi 85, 16 decembrie 1999). De asemenea, Curtea consideră că ar trebui acordată o atenţie deosebită protecţiei minorilor împotriva oricărui prejudiciu care ar putea rezulta din păstrarea de către autorităţi, după achitare, a datelor personale care îi vizează. Curtea împărtăşeşte opinia exprimată de Nuffield Council în ceea ce priveşte impactul stocării nelimitate a mostrelor şi profilurilor ADN asupra tinerilor şi ia în considerare îngrijorările acestei organizaţii referitoare la politicile care au condus la reprezentarea excesivă în baza de date a minorilor şi a membrilor minorităţilor etnice, care nu au fost condamnaţi pentru vreo infracțiune (a se vedea, alineatele 38-40 de mai sus).

125.  În concluzie, Curtea consideră că acest caracter general şi nediferenţiat al puterii de stocare a amprentelor digitale, mostrelor biologice şi profilurilor ADN ale persoanelor bănuite de comiterea infracţiunilor dar necondamnate, aşa cum a fost aplicat faţă de reclamanți în cazul speţei, nu exprimă echilibrul corect între interesele publice şi private concurente puse în joc, şi că Statul pârât a depăşit orice marjă de apreciere admisă în această privinţă. Prin urmare, stocarea litigioasă constituie un amestec neproporţional în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi nu poate fi considerat ca fiind necesar într-o societate democratică. Această concluzie face inutilă examinarea de către Curte a criticilor formulate de reclamanţi faţă de unele puncte concrete ale regimului de stocare a datelor litigioase, cum ar fi accesul, prea larg în opinia lor, la aceste date şi protecţia, insuficientă după părerea lor, oferită împotriva utilizării necorespunzătoare sau abuzive a acestor date.

126.  În consecință, în prezenta cauză a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

II.  PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 COMBINAT CU ARTICOLUL 8 DIN CONVENŢIE

127.  Reclamanţii pretind că au fost supuşi unui tratament discriminator în raport cu alte persoane aflate într-o situaţia similară, mai exact cu persoanele necondamnate ale căror mostre, în temeiul legislaţiei, întotdeauna trebuie să fie distruse. Acest tratament derivă din statutul lor şi intră sub incidenţa articolului 14, care întotdeauna a fost interpretat în mod flexibil. Pentru aceste motive, expuse în conformitate cu articolul 8, nu a existat nicio justificare rezonabilă şi obiectivă pentru acest tratament, el nu a vizat niciun scop legitim şi nu a avut un raport rezonabil de proporţionalitate cu scopul pretins de prevenire a infracţiunilor, în special în ceea ce priveşte mostrele, care nu au jucat niciun rol în detectarea sau prevenirea infracţiunilor penale. Păstrarea elementelor referitoare la persoanele care ar trebui să fie presupuse nevinovate, a condus la o diferenţă de tratament totalmente nejustificată şi prejudiciabilă.

128.  Guvernul susţine, la rândul său, că articolul 14 nu este aplicabil, deoarece nu a avut loc implicarea articolului 8. Acesta a adăugat că, chiar dacă articolul 14 ar fi aplicabil, nu ar exista nicio diferenţă de tratament, toate persoanele aflate într-o situaţie similară cu cea a reclamanţilor fiind trataţi în acelaşi mod şi reclamanţii nu pot fi comparaţi cu indivizii de la care poliţia nu a prelevat mostre sau cu cei care s-au oferit voluntar să se prezinte pentru o asemenea prelevare. În orice caz, diferenţa de tratament pretinsă de reclamanţi nu s-a bazat pe un “statut” sau pe o caracteristică personală, dar pe un fapt istoric. Chiar dacă a existat o diferenţă de tratament, aceasta a fost justificată în mod obiectiv şi în cadrul marjei de apreciere a Statului.

129.  Curtea se referă la concluzia de mai sus, conform căreia stocarea amprentelor digitale, a mostrelor celulare şi a profilurilor ADN ale reclamanţilor a antrenat încălcarea articolului 8 din Convenţie. În contextul raționamentului care a condus la această concluzie, Curtea consideră că nu este necesar de a examina separat plângerea reclamanților în temeiul articolului 14 din Convenție.

III.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

130.  Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

131.  Reclamanţii au solicitat Curţii să le acorde o reparaţie echitabilă pentru prejudicial moral suferit şi pentru costuri şi cheltuieli.

A.  Prejudiciul moral

132.  Fiecare dintre reclamanţi au pretins câte 5 000 lire sterline (GBP) pentru prejudiciul moral din cauza anxietăţii provocate de faptul de a şti că informaţiile intime despre fiecare dintre ei au fost stocate, într-un mod nejustificat de către Stat şi din cauza anxietăţii şi a stresului provocate de necesitatea de a iniţia proceduri judiciare în acest sens.

133.  Guvernul, referindu-se la jurisprudenţa Curţii (în special, Amann, citată mai sus), susţine că stabilirea încălcării constituie în sine o reparaţie suficientă pentru ambii reclamanţi şi a constatat o diferenţă între prezenta cauză şi cea în care Curtea a decis că a existat o încălcare din cauza utilizării sau dezvăluirii datelor cu caracter personal (a se vedea, în special Rotaru, citată mai sus).

134.  Curtea reaminteşte că ea a stabilit că stocarea amprentelor digitale şi a datelor ADN ale reclamanţilor încalcă drepturile acestora în temeiul articolului 8 din Convenţie. În conformitate cu articolul 46 din Convenţie, Statul pârât este obligat să pună în aplicare, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsuri adecvate cu caracter general şi/sau individual pentru a-şi îndeplini obligaţia de a garanta reclamanţilor şi altor persoane aflate în situaţie similară, dreptul la respectarea vieţii private (a se vedea, Scozzari şi Giunta c. Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, § 249, ECHR 2000‑VIII, şi Christine Goodwin c. Marii Britanii [MC], nr. 28957/95, § 120, ECHR 2002‑VI). În aceste circumstanţe, Curtea este de părerea că stabilirea încălcării, şi consecinţele care vor rezulta în viitor, poate fi considerată ca reprezentând reparaţia echitabilă suficientă în acest sens. Astfel, Curtea respinge cererea reclamanților pentru prejudiciul moral.

B.  Costuri şi cheltuieli

135.  De asemenea, reclamanţii au solicitat Curţii să le acorde 52 066,25 GBP pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii şi au anexat la cerere documentele justificative detaliate. Această sumă include cheltuielile solicitor-ului (15 083,12 GBP) şi onorariile celor trei avocaţi (21 267,50 GBP, 2 937,50 GBP şi 12 778,13 GBP respectiv). Tarifele pe oră percepute de avocaţi au fost următoarele: 140 GBP pentru solicitor (crescut la 183 GBP începând cu iunie 2007) şi 150 GBP, 250 GBP şi 125 GBP respectiv pentru ceilalţi trei avocaţi.

136.  Guvernul a calificat cererea reclamanților ca fiind cu totul nerezonabilă. În opinia acestuia, tarifele practicate de avocați sunt excesive și ar trebui să fie reduse cu o treime. De asemenea, acesta susține că nu este necesar de a achita serviciile celui de-al patrulea avocat, desemnat la o etapă avansată a procedurii şi a afirmat că această numire a condus la dublarea lucrului. Guvernul a concluzionat că suma acordată ar trebui să fie limitată la 15 000 GBP şi, în orice caz, să nu depăşească 20 000 GBP.

137.  Curtea reaminteşte că, în temeiul articolului 41 din Convenţie, pentru a fi rambursate costurile, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost suportate efectiv, au fost necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], nr. 32555/96, § 182, ECHR 2005‑X).

138.  Pe de o parte, prezenta cauză este destul de complexă deoarece a necesitat să fie examinată de o Cameră, apoi de Marea Cameră, inclusiv o serie de observaţii şi o audiere. De asemenea, cauza a abordat aspecte juridice importante şi întrebări de principiu care au implicat multă muncă. A fost necesară, în special, examinarea aprofundată a problemei privind păstrarea amprentelor digitale, a mostrelor biologice şi a profilurilor ADN în Marea Britanie – care se află acum în discuţie – şi efectuarea unui studiu comparativ global al legislaţiei şi practicii în alte State contractante, precum şi a textelor şi documentelor pertinente ale Consiliului Europei.

139.  Pe de altă parte, Curtea consideră că suma globală de 52 066,25 GBP pretinsă de reclamanţi este excesivă. Aceasta este de acord cu Guvernul că numirea celui de-al patrulea avocat la o etapă avansată a procedurii a condus la anumite dublări ale activităţilor.

140.  Efectuând o evaluare în mod echitabil și în lumina practicii sale în alte cazuri similare, Curtea acordă suma de 42 000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, fără suma de 2 613,07 EUR deja plătită de Consiliul Europei în calitate de asistență judiciară.

C.  Penalităţi

141.  Curtea consideră că este rezonabil ca penalităţile de întârziere să fie calculate în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.  Hotărăşte că avut loc încălcarea articolului 8 din Convenţie;

2.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat plângerea în temeiul articolului 14 din Convenție;

3.  Hotărăşte că constatarea unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de reclamanţi;

4.  Hotărăşte

(a)  ca Statul pârât să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, 42 000 EUR (patruzeci şi două mii de euro) (inclusiv eventuala taxă pe valoarea adăugată datorată de reclamanţi) pentru costuri şi cheltuieli, care să fie convertiţi în lire sterline conform ratei aplicabile la data reglementării, fără suma de 2 613,07 EUR deja plătită în calitate de asistenţă judiciară;

(b)  ca, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la reglementare, să fie plătită o dobândă simplă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

5.  Respinge restul pretențiilor reclamanților cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în cadrul unei şedinţe publice, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 4 decembrie 2008.

Michael O’BoyleJean-Paul Costa
Grefier adjunctPreşedinte

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

[1] Acronimul ADN provine de la "acid dezoxiribonucleic". ADN-ul este prezent în aproape toate celulele organismului şi, prin informaţiile genetice pe care le transmite (în forma unui cod sau limbă), determină caracteristicile fizice ale individului și controlează toate procesele chimice din organism. ADN-ul fiecărui individ este unic, cu excepția  gemenilor identici. Mostrele ADN sunt mostre de celule stocate după o analiză. Acest termen se referă, de asemenea, la sub-mostre și mostre parțiale. Profilurile ADN sunt date digitale stocate electronic în baza de date ADN din Marea Britanie, împreună cu informații privind persoana la care se referă datele.

[2] Nuffield Council on Bioethics este un organism independent de experţi, alcătuit din medici, jurişti, filozofi, oameni de ştiinţă şi teologi, creat de  Fundaţia Nuffield în 1991. Prezentul raport a fost publicat la 18 septembrie 2007 cu titlul: « The forensic use of bioinformation: ethical issues » (Utilizarea informaţiilor biologice în criminalistică: aspecte etice).

[3] Alelă – Genă dintr-o pereche sau dintr-o serie de gene alternative de pe acelaşi cromozom care determină nuanţarea unui caracter (Dicţionar enciclopedic, Chişinău: Cartier, 2003) 

[4].  În Irlanda dreptul şi practica sunt în prezent reglementate de legea din 1990 cu privire la probele ştiinţifice în materie penală. Un nou proiect de lege privind extinderea utilizării şi stocării datelor ADN  în baza naţională de date a fost aprobat de Guvern, dar încă nu a fost aprobat de Parlament.

[5].  Decretul-lege din 30 octombrie 2007 privind crearea unei baze naţionale de date ADN a fost aprobat de Guvernul Italian şi Senat, dar a expirat fără să fi devenit lege oficială, din cauza depistării unei greşeli de redactare. O versiune corectată se prevede să fie elaborată în 2008.

Full & Egal Universal Law Academy