© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SIA AKKA/LAA v. Letonia- 562/05
Hotărârea din 12.7.2016 [Secţia a V-a]
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Articolul 1 para. 2 din Protocolul nr. 1
Controlul folosirii proprietăţii
Ordinul tribunalului de obligare a administratorului drepturilor de autor să încheie un acord de licenţiere cu două posturi de radio şi de stabilire a unei taxe echitabile de folosinţă: nicio încălcare
În fapt – Organizaţia reclamantă (SIA „Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra/Latvijas Autoru apvienība” – Agenţia de copyright şi consultanţă în comunicare a asociaţiei autorilor letoni) era o organizaţie responsabilă de administrarea copyright-ului operelor muzicale ale unui mare număr de autori letoni şi internaţionali. În anii 1990, organizaţia reclamantă nu reuşise să încheie noi acorduri de licenţiere cu mai multe companii de radiodiuziune. În ciuda acestui fapt, unii radiodifuzori au continuat să utilizeze operele muzicale protejate. În 2002 şi 2003, organizaţia reclamantă a intentat acţiuni civile împotriva mai multor radiodifuzori, inclusiv plângeri împotriva unui post de radio privat şi împotriva unei companii radio de stat, pentru încălcarea copyright-ului. În ambele cazuri, s-a dispus ca organizaţia reclamantă şi cele două companii radio să încheie un acord de licenţiere şi să stabilească o taxă de folosinţă echitabilă.
În drept – Articolul 1 din Protocolul nr. 1
(a) Ingerinţa în bunurile organizaţiei reclamante – Organizaţia reclamantă deţinea drepturile transferate de membrii ei, în speţă de autorii operelor muzicale. Prin urmare, drepturile organizaţiei reclamante constituiseră bunuri sub forma operelor muzicale şi a intereselor economice care decurgeau din acestea. Tribunalele naţionale au dispus, în cadrul proceselor interne, ca organizaţia reclamantă să încheie acorduri de licenţiere scrise cu organizaţiile reclamate şi au stabilit anumiţi termeni şi condiţii care, la rândul lor, au impus limite asupra libertăţii sale de a încheia contracte în privinţa radiodifuzării muzicii. În consecinţă, a existat o ingerinţă în bunurile organizaţiei reclamante sub forma unui control al utilizării proprietăţii.
(b) Respectare – Competenţa tribunalelor naţionale de a dispune măsurile contestate avusese o bază în dreptul naţional. Aplicarea prevederilor relevante nu a fost arbitrară, de vreme ce tribunalele naţionale au oferit motive privind stabilirea taxelor de folosinţă şi au indicat baza juridică pentru încheierea acordurilor de licenţiere. Ingerinţa fusese, aşadar, prevăzută de lege. Măsurile au urmărit realizarea unui scop legitim, de vreme ce tribunalele naţionale au căutat să menţină echilibrul dintre drepturile organizaţiei reclamante de a obţine remuneraţii echitabile pentru folosirea operelor muzicale şi interesul reclamaţilor de a obţine licenţele care le permiteau să difuzeze în mod legal operele protejate de drepturile de autor.
Cu privire la asigurarea unui echilibru echitabil, Curtea a notat poziţia organizaţiei reclamante potrivit căreia acţiunile statale constituiseră o ingerinţă nejustificată, şi susţinerile Guvernului, potrivit cărora prin adoptarea deciziilor contestate, statul îşi îndeplinise obligaţiile pozitive astfel cum fuseseră acestea stabilite de acordurile internaţionale şi de legislaţia naţională privind drepturile de autor. În acest sens, în virtutea Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice şi a dreptului naţional, aşa cum au fost acestea interpretate şi aplicate de către tribunalele naţionale, atunci când nu se ajungea la un acord între părţi şi nu se decidea în această privinţă de către o altă autoritate, stabilirea taxei echitabile de folosinţă le revenea tribunalelor. Pentru a confirma dacă mecanismul prevăzuse garanţii în prezentul caz pentru a se asigura că funcţionarea sistemului de protecţie a copyright-ului şi impactul său nu fuseseră nici arbitrare, nici imprevizibile, Curtea a avut în vedere următoarele elemente.
Mai întâi, înainte de stabilirea taxei de folosinţă, tribunalele naţionale le-au acordat părţilor o perioadă de timp pentru a ajunge la un acord. Când acest lucru nu a fost posibil, acestora le-a fost de folos faptul că, în primul set de proceduri, părţile ajunseseră la un acord privind metoda de calculare a taxei de folosinţă. În cel de-al doilea set de proceduri, tribunalele naţionale au făcut trimitere la metoda utilizată în acordurile de licenţiere încheiate de către organizaţia reclamantă cu alţi radiodifuzori, taxa stabilită de tribunalele naţionale nefiind mai mică, în mod considerabil, decât rata negociată de către părţi în acordul lor de negociere anterior.
În al doilea rând, tribunalele naţionale au stabilit că, în circumstanţele în care părţile doreau, de principiu, să încheie un acord, interzicerea difuzării operelor muzicale nu ar fi urmărit interesele cele mai avantajoase ale deţinătorilor de copyright pentru a beneficia la maxim de pe urma acestor opere.
În al treilea rând, ordinele de încheiere a unui acord de licenţiere fuseseră limitate în câmpul lor de aplicare şi în timp. Prin urmare, părţile nu fuseseră împiedicate să renegocieze taxa. Rezultă că autorităţile au limitat la minim dreptul organizaţiei reclamante de a renegocia termenii şi condiţiile cu reclamaţii şi cu alte companii radiodifuzoare.
Decurge că autorităţile naţionale au asigurat un echilibru corect între cerinţele interesului general şi drepturile organizaţiei reclamante.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
Curtea a mai constatat, în unanimitate, că, de vreme ce tribunalele naţionale au acţionat în conformitate cu dreptul naţional şi au oferit motive suficiente în deciziile lor, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
Full & Egal Universal Law Academy