© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECȚIA ÎNTÂI
CAUZA SABANCHIYEVA ȘI ALȚII împotriva RUSIEI
(Cererea nr. 38450/05)
HOTĂRÂRE
[Extrase]
STRASBOURG
6 iunie 2013
DEFINITIVĂ
06/09/2013
Prezenta hotărâre este definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenție. Documentul poate suferi modificări de formă.
În cauza Sabanchiyeva și alții împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cameră), reunită într-o cameră compusă din:
Isabelle Berro-Lefèvre, președinte,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
Ksenija Turković,
Dmitry Dedov, judecători,
și André Wampach, grefier adjunct de secție,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la data de 14 mai 2013,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 38450/05) îndreptată împotriva Federației Ruse în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către cincizeci de cetățeni ruși (enumerați în anexă), la datele de 26 octombrie și 15 noiembrie 2005.
2. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către doamnele D. I. Straisteanu, N. Maltseva și E. Yezhova și domnul A. Nikolayev, avocați în cadrul organizației Stichting Russian Justice Initiative, Moscova, și de către doamna L. Dorgova, avocată practicantă în Nalchik. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat mai întâi de către domnul P. Laptev și doamna V. Milinchuk, foști Reprezentanți ai Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar ulterior de către Reprezentantul său, domnul G. Matyushkin.
3. Reclamanții au pretins, în special, că circumstanțele în care s-a realizat identificarea membrilor decedați ai familiilor lor au fost inumane și degradante și că decizia de a nu returna corpurile acestora către familiile lor a fost nelegală și disproporționată, încălcând astfel articolele 3, 8 și 9, luate separat și coroborate cu articolele 13 și 14 din Convenție.
4. Printr-o decizie adoptată la data de 6 noiembrie 2008, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.
5. Atât reclamanții, cât și Guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (în conformitate cu articolul 59 § 1 din Regulamentul Curții – „regulament”). Întrucât Curtea a decis, în urma consultării părților, că nu este necesară organizarea unei ședințe publice cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 3 in fine din regulament), acestea au răspuns în scris observațiilor formulate reciproc.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Atacul din data de 13 octombrie 2005
6. Dimineața devreme în ziua de 13 octombrie 2005, anumite organe de aplicare a legii din orașul Nalchik din Republica Kabardino-Balkariya au fost atacate de un număr de persoane puternic înarmate, care aparent au fost insurgenți locali. Printre organele atacate s-au numărat Departamentul Republican al Ministerului de Interne, Centrul T. al Departamentului Central al Ministerului de Interne, diferite departamente districtuale ale Ministerului de Interne, Unitatea de Poliție pentru Activități Speciale din cadrul Ministerului Republican de Interne, diferite puncte de control ale Poliției Rutiere, Departamentul Republican al Serviciului Federal de Siguranță, Departamentul Republican al Serviciului Federal pentru Executarea Pedepselor, biroul Serviciului de Pază a Frontierei din cadrul Serviciului Federal de Siguranță și câteva unități private de comercializare a armelor. Conform Guvernului, atacul a implicat un număr de peste două sute cincizeci de participanți.
7. Confruntarea ce a urmat între forțele guvernamentale și insurgenți a durat cel puțin până pe data de 14 octombrie 2005.
B. Legăturile familiale dintre reclamanți și decedați
8. Reclamanții au susținut că sunt rude ale participanților la atac care au decedat în cursul zilelor de 13 și 14 octombrie 2005 sau la puțin timp după aceea (a se vedea anexa cu legăturile familiale existente între reclamanți și persoanele decedate).
9. Guvernul nu a contestat această susținere, cu excepția cazului celei de-a nouăsprezecea reclamante, doamna Zhanna Fyodorovna Ifraimova, care, în opinia sa, nu avea nicio legătură cu domnul Ruslan Borisovich Tamazov, decedat.
10. Conform declarației inițiale a celei de-a nouăsprezecea reclamante, domnul Ruslan Borisovich Tamazov, decedat, fusese soțul său. Ulterior, aceasta și-a schimbat declarația, susținând că nu fuseseră căsătoriți oficial, dar trăiseră împreună din februarie 2005. La momentul evenimentelor din octombrie 2005, aceasta era însărcinată în luna a opta. Cea de-a nouăsprezecea reclamantă a depus o copie a certificatului de naștere eliberat la data de 9 iulie 2008 pe numele lui S.T., născută pe 8 decembrie 2005. Certificatul îl indică pe domnul Ruslan Borisovich Tamazov drept tatăl fetiței și pe cea de-a nouăsprezecea reclamantă drept mama acesteia.
11. Conform informațiilor puse la dispoziție inițial de către Guvern, forțele sale au reprimat cu succes atacul în datele de 13 și 14 octombrie și au ucis optzeci și șapte de insurgenți locali. Guvernul nu a specificat numele celor uciși.
12. Guvernul a mai afirmat că în data de 14 octombrie 2005 l-au arestat pe domnul Aslan Yuriyevich Bagov (unul dintre cei doi nepoți ai celui de-al cincizecilea reclamant), care prezenta răni de armă de foc la nivelul capului și al pieptului.
13. Pe data de 18 octombrie 2005, domnul Kazbulat Betalovich Kerefov
(unul dintre fiii celui de-al șaptesprezecelea reclamant și participant la atacul din 13-14 octombrie 2005) a deschis focul asupra ofițerilor de poliție de serviciu într-un post de control local și a fost ucis când aceștia au ripostat cu focuri de armă.
14. În cuprinsul observațiilor formulate cu privire la admisibilitatea cauzei, Guvernul a susținut că autoritățile au ucis un număr total de nouăzeci și cinci de insurgenți în cadrul operațiunilor antiteroriste desfășurate ca răspuns la atacul din 13 octombrie 2005.
15. În esență, Guvernul a recunoscut că toate persoanele decedate indicate de reclamanți se numără printre cele ucise de autorități.
C. Dosarul penal nr. 25/78-05
1. Decizia de începere a urmăririi penale din data de 13 octombrie 2005
16. Conform informațiilor existente, pe 13 octombrie 2005, autoritățile au deschis dosarul penal nr. 25/78-05 în legătură cu atacul din Nalchik.
17. În cursul cercetărilor s-a stabilit că între 1999 și februarie 2005, un grup de indivizi, printre care A. Maskhadov, Sh. Basayev, I. Gorchkhanov, A. Astemirov, Abu-Valid Khattab și Abu‑Dzeit, a constituit o grupare teroristă. Această grupare a fost cea care a organizat atacul. Treizeci și cinci de ofițeri de poliție și cincisprezece civili au fost uciși, în timp ce o sută treizeci și unu de ofițeri de poliție și nouăzeci și doi de civili au fost răniți. Proprietățile și bunurile au suferit pagube importante.
18. Reclamanții nu au avut nicio calitate procesuală în cadrul dosarului penal nr. 25/78-05.
2. Petițiile reclamanților către autorități în cursul fazelor inițiale ale cercetării penale
19. Imediat după producerea atacului, pe 13, 20, 21 și 25 octombrie 2005, un număr neprecizat de persoane (printre care și unii dintre reclamanți) a semnat petiții colective prin care a solicitat diverselor autorități, inclusiv procurorilor, returnarea corpurilor celor decedați în vederea înmormântării.
20. Începând cu finele lunii octombrie 2005 și cel puțin până în luna aprilie 2006, reclamanții au primit răspunsuri de la procurori și de la celelalte autorități sesizate, prin care au fost informați că se vor afla în posesia unor răspunsuri definitive imediat după finalizarea investigației cu privire la evenimentele în cauză.
21. Încercările unor reclamanți de a contesta aceste răspunsuri în fața instanțelor naționale au fost lipsite de succes, întrucât au fost respinse ca fiind premature, atât în primă instanță, cât și în apel.
3. Deciziile de a nu urmări penal insurgenții uciși în timpul atacului, din datele de 13-14 aprilie 2006
22. La datele de 13-14 aprilie 2006, organul de cercetare penală a dispus încetarea urmăririi penale față de cei nouăzeci și cinci de insurgenți decedați pe motivul morții acestora. O decizie individuală a fost adoptată cu privire la fiecare dintre aceștia, descriind gradul și caracterul implicării individuale și conchizând că aceste persoane au luat parte la atac și au fost ucise ca urmare a confruntării astfel declanșate. Conform informațiilor existente, persoanele decedate indicate de reclamanți se numără printre cei la care se referă această decizie.
23. Parchetul General a comunicat deciziile susmenționate reclamanților la data de 14 aprilie 2006, însă niciuna dintre comunicări nu a fost însoțită de copiile respectivelor decizii.
24. Unii dintre reclamanți au sesizat instanțele interne în legătură cu omisiunea autorităților de a le transmite copiile deciziilor din 13-14 aprilie 2006. Ca urmare a procedurilor astfel declanșate, cei mai mulți dintre reclamanți au intrat în posesia unei copii a deciziei în cauză. Cu toate acestea, reclamanților nu li s-a permis nici să ia parte la procesul penal împotriva celor decedați în calitate de reprezentanți oficiali, nici să obțină returnarea bunurilor personale ale acestora.
25. În cadrul procedurii desfășurate la Strasbourg, Guvernul a prezentat copiile deciziilor din 13-14 aprilie 2006 cu privire la fiecare dintre rudele reclamanților.
4. Decizia de a nu returna corpurile celor decedați către familiile lor, din data de 15 mai 2006
26. Conform Guvernului, nouăzeci și cinci de cadavre ale presupușilor teroriști au fost incinerate pe 22 iunie 2006. Conform susținerilor reclamanților, aceștia ar fi aflat pentru prima dată despre incinerare cu ocazia observațiilor Guvernului din prezenta cauză.
27. Conform Guvernului, incinerările au fost efectuate în baza unei decizii de a nu returna corpurile celor decedați către familiile lor, adoptată la data de 15 mai 2006. Spre deosebire de deciziile individuale din 13-14 aprilie 2006, decizia din 15 mai 2006 s-a referit la persoanele decedate în mod colectiv. Decizia prevedea în special că:
„[...] șeful grupului de investigație [...] [funcționarul S.], în urma examinării materialului probator din dosarul nr. 25/78-05, a decis: [...] [că] în cursul operațiunii speciale antiteroriste desfășurată pentru a răspunde atacului, 95 de teroriști au fost eliminați, și anume:
[Decizia menționează printre decedați toate persoanele indicate de reclamanți, a se vedea lista din anexă.]
În prezent, toate expertizele criminalistice, inclusiv testele de genetică moleculară (ADN), privind [...] cadavrele insurgenților decedați, au fost finalizate și identitatea acestora a fost stabilită conform procedurii corespunzătoare.
Prin deciziile din 13-14 aprilie 2006, urmărirea penală față de aceste 95 de persoane, care au săvârșit [...] atacul asupra unor diverse obiective și organe de aplicare a legii din orașul Nalchik [...] a fost încetată pe motivul decesului acestora, conform articolului 27 paragraful 1 subparagraful 2 și articolului 24 paragraful 1 subparagraful 2 din Codul de procedură penală.
În conformitate cu secțiunea 14(1) din Legea federală privind înhumarea și înmormântarea (Legea nr. 8-FZ): „persoanele față de care a fost încetată urmărirea penală cu privire la activitățile teroriste desfășurate de acestea pe motivul decesului survenit ca urmare a interceptării actului terorist amintit, vor fi înhumate în conformitate cu procedura stabilită de Guvernul Federației Ruse. Corpurile acestora nu vor fi predate în vederea înmormântării și locul înhumării va fi ținut secret”.
În conformitate cu partea a 3-a din Decretul nr. 164, „Cu privire la înhumarea persoanelor al căror deces a fost cauzat de interceptarea actelor teroriste desfășurate de acestea”, aprobat de Guvernul Federației Ruse pe 20 martie 2013, „înhumarea [acestor] persoane se va efectua în localitatea unde s-a produs decesul și va fi dusă la îndeplinire de agenții specializate în servicii funerare, constituite de către organele centrale ale puterii executive a Federației Ruse sau de către organe guvernamentale locale [...]”
[În considerarea celor de mai sus, funcționarul S. a decis:]să îngroape cadavrele celor 95 de teroriști [...];să transmită decizia Președintelui Republicii Kabardino-Balkariya în vederea punerii ei în executare;să informeze [superiorii săi] în legătură cu decizia”.
28. Guvernul a susținut că autoritățile au comunicat reclamanților decizia din 15 mai 2006, dar a recunoscut că nicio copie a acesteia nu le-a fost înmânată.
29. Din informațiile existente reiese că, în diverse împrejurări, Parchetul General ar fi informat reclamanții, în substanță, cu privire la refuzul de returnare a corpurilor. Nu reiese că reclamanților le-ar fi fost furnizată o copie a deciziei din 15 mai 2006.
30. Reclamanții au susținut că au intrat în posesia unei copii a deciziei din 15 mai 2006 pentru prima dată în mai 2007, odată cu observațiile depuse de Guvern asupra admisibilității cauzei. Ei au mai afirmat că au aflat despre incinerarea cadavrelor rudelor lor decedate în septembrie 2007 (a se vedea paragraful 26 de mai sus).
5. Încercările reclamanților de a aduce aceste două decizii în fața instanțelor de judecată
31. Încercările inițiale ale reclamanților de a supune controlului judiciar deciziile din 13-14 aprilie și 15 mai 2006 au fost lipsite de succes, întrucât instanțele au refuzat să cerceteze motivele invocate de aceştia.
(a) Procedura în fața Curții Constituționale
32. Câțiva dintre reclamanți au contestat legislația referitoare la înhumarea teroriștilor în fața Curții Constituționale. Pretențiile lor inițiale au fost respinse ca fiind premature. În cele din urmă, plângerile formulare de al treisprezecelea și al douăzeci și patrulea reclamant au fost admise în vederea examinării.
33. La data de 28 iunie 2007, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre (nr. 8-P) prin care, în esență, a respins pretențiile reclamanților conform cărora secțiunea 14(1) din Legea privind înhumarea și înmormântarea și Decretul nr. 164 al Guvernului Federației Ruse din 20 martie 2003 ar fi fost neconstituționale. Hotărârea statua în special că prevederile legale vizate fuseseră, în circumstanțele respective, necesare și justificate. Curtea a ajuns la următoarele concluzii cu privire la scopurile legitime și la necesitatea legislației în cauză:
„[...] În același timp, interesul de a combate terorismul, de a preveni terorismul în termeni generali și specifici și de a asigura reparații pentru efectele actelor teroriste, alături de riscul dezordinii publice, al confruntărilor între diversele grupuri etnice și al agresiunilor săvârșite de rudele apropiate ale celor implicați în activități teroriste împotriva populației în general și a autorităților responsabile de aplicarea legii, și finalmente amenințarea asupra vieții și a integrității corporale pot, într-un context istoric determinat, să justifice implementarea unui cadru legal special, cum este cel prevăzut de secțiunea 14(1) din Legea federală, referitor la îngroparea persoanelor care se sustrag urmăririi penale pentru activitatea lor teroristă din cauza decesului, survenit ca urmare a interceptării unui act terorist [...] Aceste prevederi sunt legate în mod logic de prevederile paragrafului 4 din Recomandarea 1687 (2004) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei prvind combaterea terorismului prin cultură, din data de 23 noiembrie 2005, în care s-a subliniat faptul că interpretările extremiste ale elementelor unei culturi sau religii distincte, cum ar fi martiriul eroic, sacrificiul de sine, Apocalipsa sau războiul Sfânt, precum și ideologiile seculare (naționaliste sau revoluționare) ar putea fi de asemenea invocate pentru justificarea actelor teroriste.
3.2. Acțiunea desfășurată pentru a minimaliza impactul informațional și psihologic al actului terorist asupra populației, incluzând și atenuarea efectului său de propagandă, este unul dintre mijloacele necesare pentru a proteja siguranța publică și morala, sănătatea, drepturile și interesele legitime ale cetățenilor. În consecință, ea urmărește exact acele scopuri pentru care Constituția Federației Ruse și instrumentele legale internaționale permit restricții în exercitarea drepturilor și a libertăților corespunzătoare.
Înmormântarea celor ce au luat parte la un act terorist, în aproprierea mormintelor victimelor acestora, precum și respectarea riturilor de înmormântare și de comemorare cu aducerea ultimului omagiu, drept act simbolic de venerație, reprezintă un mijloc de propagare a ideilor teroriste și, în același timp, o insultă la adresa rudelor victimelor acelor acte, creând terenul propice pentru intensificarea tensiunilor inter-etnice și religioase.
În condițiile apărute în interiorul Federației Ruse ca urmare a comiterii unei serii de acte teroriste care au produs numeroase victime umane, au antrenat o reacție socială negativă răspândită și au avut un impact major asupra conștiinței colective, returnarea corpului către rude [...] ar putea reprezenta o amenințare la adresa ordinii sociale și a păcii, a drepturilor și intereselor legitime ale altora și a siguranței acestora, incluzând instigarea la ură și la participarea la acte de vandalism, violență, dezordine publică și confruntări ce ar putea cauza și mai multe victime. În același timp, locurile de înmormântare ale participanților la acte teroriste s-ar putea transforma în sanctuar pentru anumiți indivizi extremiști, putând fi folosite de aceștia drept mijloc de propagandă pentru ideologia teroristă și implicarea în activități teroriste.
În astfel de condiții, legislativul federal poate introduce reguli distincte privind înmormântarea persoanelor al căror deces s-a produs ca urmare a interceptării unui act terorist la care acestea luau parte. [...]”
34. Hotărârea statua mai departe că aplicarea măsurilor stipulate în lege putea fi considerată ca fiind justificată dacă garanții procedurale adecvate, cum ar fi controlul judiciar efectiv, erau prevăzute în vederea protejării indivizilor de arbitrariu. Curtea a mai afirmat că articolele 123-127 din Codul de procedură penală prevedeau un astfel de control (a se vedea paragraful 87 de mai jos).
35. În concluzie, Curtea Constituțională a menținut prevederile atacate ca fiind conforme cu Constituția, dar în același timp le-a interpretat ca impunând autorităților să nu procedeze la îngroparea de cadavre în lipsa confirmării în instanță a deciziei autorității competente. Curtea a motivat după cum urmează:
„[...] Înțelesul constituțional și legal al normelor existente presupune posibilitatea de a sesiza instanța judecătorească cu o contestație a unei decizii de încetare, pe motivul decesului suspecților, a unui proces penal împotriva sau a urmării penale față de participanții la actul terorist. În consecință, se subînțelege și obligația ce revine instanței, de a examina fondul plângerii, și anume de a cerceta legalitatea și temeinicia deciziei și a concluziilor aferente cu privire la participarea respectivelor persoane la un act terorist și de a stabili absența motivelor de reabilitare a [suspecților] și de încetare a acțiunii penale. Prin urmare, aceste obligații presupun o examinare a legalității aplicării măsurilor restrictive susmenționate. Până la intrarea în vigoare a hotărârii judecătorești, rămășițele decedatului nu pot fi îngropate, organismele statale și funcționarii cu competențe în domeniu trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că corpurile sunt îndepărtate conform obiceiului și tradiției, în special prin îngroparea osemintelor în pământ [...] sau prin [incinerare], în mod individual, dacă este posibil, și pentru a asigura respectarea prealabilă a cerințelor referitoare la identificarea celor decedați [...] și a datei, locului și cauzei decesului. [...]”
36. Judecătorul G.A. Gadzhiyev a formulat o opinie separată, în cuprinsul căreia a fost de acord că prevederile atacate erau constituționale, dar a exprimat un punct de vedere diferit în legătură cu maniera de interpretare a acestora. Opinia sa a fost formulată în felul următor:
„[...] dacă organele corespunzătoare de aplicare a legii constată, ca urmare a unei anchete preliminare, că a fost săvârșit un act terorist și că o anumită persoană a fost implicată, dar cercetarea penală față de această persoană [...] încetează pe motivul decesului său ca urmare a interceptării unui act terorist, și dacă aceste organe stabilesc că decizia de a returna corpul familiei în vederea înmormântării ar putea constitui o amenințare pentru ordinea publică și pace și pentru sănătatea, morala, drepturile, interesele legitime și siguranța altora, atunci acestea au dreptul a lua o decizie prin care să refuze predarea corpului și să pună în aplicare măsuri speciale cu privire la înmormântare.
În același timp, în cazul refuzului de a returna corpul unei persoane al cărei deces a survenit ca urmare a interceptării unui act terorist comis de aceasta, autoritățile cu competențe în luarea unei decizii trebuie să asigure respectarea tuturor cerințelor referitoare la stabilirea identității decedatului, a datei și locului morții, a cauzei decesului, a locului de înmormântare și a informațiilor necesare pentru identificarea adecvată a mormântului (o locație și un număr date). Înmormântarea trebuie să se desfășoare cu participarea rudelor, conform obiceiului și tradiției și a respectului celor vii față de cei decedați. Autoritățile unui stat guvernat de principiul supremației legii trebuie să respecte valorile culturale ale unei societăți multietnice, transmise din generație în generație. [...]”
37. Judecătorul A.L. Kononov a formulat o opinie discordantă, în cuprinsul căreia a descris legislația în cauză ca fiind incompatibilă cu Constituția. În special, acesta a afirmat:
„[...] Normele atacate care interzic returnarea corpurilor persoanelor decedate către rudele acestora și prevăd înmormântarea lor sub anonimat sunt, în opinia noastră, absolut imorale și reflectă cea mai necivilizată, barbară și primitivă viziune asupra generațiilor precedente. [...]
Dreptul fiecărei persoane de a fi înmormântată într-o manieră demnă, conform tradițiilor și obiceiurilor familiei sale, nu necesită în general o justificare specială și nici măcar de a fi garantat în formă scrisă în cuprinsul unei legi. Acest drept este în mod clar de la sine înțeles și izvorăște, ca probabil niciun alt drept natural, din însăși natura umană.
La fel de natural și de necontestat este și dreptul fiecărei persoane de a se ocupa de înmormântarea unei persoane dragi și înrudite, de a avea posibilitatea de a-și îndeplini datoria morală și de a-și manifesta calitățile umane, de a-și lua rămas bun, de a fi mâhnit, de a boci și comemora pe cel decedat, indiferent de cum ar fi privit acesta de către societate și de către stat, de a avea dreptul la un loc de veci, care reprezintă, în toate civilizațiile, o valoare sacră și un simbol al amintirii. [...]”
(b) Procedurile ulterioare
38. În urma pronunțării deciziei Curții Constituționale din 28 iunie 2007, reiese că instanțele naționale și-ar fi schimbat abordarea și ar fi decis să examineze legalitatea formală a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 și 15 mai 2006.
39. Trei reclamanți (nr. 12, 21 și 33) au reușit să obțină o copie a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 cu privire la rudele lor decedate, dar nu au sesizat nicio instanță cu o plângere în acest sens sau în legătură cu decizia din 15 mai 2006.
40. Cincisprezece reclamanți (nr. 1, 2, 4, 8, 18, 25, 26, 32, 34, 35, 37, 39, 42, 43 și 44) nu au solicitat sau primit un exemplar al deciziilor din 13-14 aprilie 2006 și nu au sesizat instanțele judecătorești în legătură cu vreuna dintre deciziile din prezenta cauză.
41. Restul reclamanților, cu excepția a trei dintre ei (nr. 39, 42 și 43) au intrat în posesia unei copii a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 cu privire la rudele lor și le-au contestat în fața instanțelor judecătorești.
42. Șapte reclamanți (nr. 3, 15, 17, 30, 38, 41 și 49 ...), în urma unui număr de procese, au obținut o hotărâre favorabilă, pronunțată în ultimă instanță de Curtea Supremă a Republicii Kabardino‑Balkariya, care a anulat atât deciziile din 13-14 aprilie 2006, cât și decizia din 15 mai 2006 ca fiind nelegale. Cu privire la deciziile din 13-14 aprilie 2006, curtea a statuat că acestea au ignorat ultimele modificări aduse articolului 205 din Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 76 de mai jos) și a trimis cauza organului de cercetare penală pentru efectuarea unei noi investigații. Decizia din 15 mai 2006 a fost anulată în măsura în care se baza pe deciziile din 13-14 aprilie 2006 și întrucât nu a fost adoptată de un funcționar competent. Conform afirmațiilor reclamanților, aceste hotărâri nu au fost puse în executare.
43. Se pare că instanțele interne și-ar fi schimbat ulterior poziția în legătură cu cerința de a ține cont de modificările aduse articolului 205 din Codul de procedură penală și au început să infirme deciziile pe calea unui recurs în anulare (a se vedea paragraful 45 de mai jos).
44. Nouăsprezece reclamanți (nr. 5, 6, 9, 10, 11, 13, 14, 16, 19, 20, 22, 24, 27, 28, 31, 40, 45, 46, 50 ...), în urma unei serii de proceduri judiciare, au obținut o hotărâre favorabilă, pronunțată în ultimă instanță de Curtea Supremă a Republicii Kabardino‑Balkariya. Aceste hotărâri au privit numai deciziile din 13-14 aprilie 2006, anulate ca nelegale. Curtea a stabilit că deciziile nu au luat în considerare cele mai recente modificări aduse articolului 205 din Codul de procedură penală și au trimis cauza organului de cercetare penală pentru efectuarea unei noi investigații. Se pare că reclamanții amintiți nu ar fi sesizat instanțele și cu privire la decizia din 15 mai 2006. Conform susținerilor acestora, hotărârile au rămas neexecutate.
45. Conform informațiilor furnizate de Guvern în legătură cu procedura declanșată de cel de-al treisprezecelea reclamant, reexaminarea cauzei de către instanțele inferioare s-a încheiat printr-o hotărâre definitivă din 3 noiembrie 2007, care a menținut decizia din 13-14 aprilie 2006 în integralitatea ei.
46. În cursul procedurilor din fața instanțelor interne, unui număr de trei reclamanți (nr. 7, 23 și 47 ...) i s-a refuzat în mod expres eliberarea unei copii a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 cu privire la rudele lor decedate și, prin urmare, instanțele competente nu au fost în măsură să examineze legalitatea deciziilor din 13-14 aprilie și 15 mai 2006. Curtea Supremă a Republicii Kabardino-Balkariya a statuat în mod distinct în hotărârile sale că organul de cercetare penală a refuzat în mod nelegal să pună la dispoziția reclamanților și a instanțelor o copie a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 și să permită accesul la materialul probatoriu pertinent din dosar referitor la membrii de familie decedați ai reclamanților. În susținerile sale, Guvernul pârât a explicat că probele adunate în cursul investigației în legătură cu membrii de familie decedați ai reclamanților în cauză fuseseră utilizate și în cadrul procesului penal împotriva participanților la atac ce supraviețuiseră, astfel că refuzul respectiv fusese motivat de necesitatea de a proteja integritatea acestei proceduri penale.
47. Doi reclamanți (nr. 29 și 36 ...) au obținut o copie a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 referitor la rudele lor decedate și le-au contestat fără succes în fața instanțelor judecătorești. Curtea Supremă a Republicii Kabardino-Balkariya le-a respins apelurile și a menținut deciziile ca fiind legale. Ulterior, aceiași reclamanți au obținut o hotărâre favorabilă, pronunțată de aceeași instanță, care a declarat decizia din 15 mai 2006 nelegală întrucât nu fusese emisă de un funcționar competent.
48. Al patruzeci și optulea reclamant, doamna Oksana Nikolayevna Daova, a obținut o copie a deciziilor din 13-14 aprilie 2006 cu privire la fratele său, domnul Valeriy Nikolayevich Tleuzhev, și la soțul său, domnul Zurab Nazranovich Daov și le-a atacat fără succes în fața instanței judecătorești. Prin hotărârile definitive din 6 februarie 2007 și 8 iulie 2008, Curtea Supremă a Republicii Kabardino-Balkariya i-a respins apelurile în ceea ce îi privește atât pe fratele, cât și pe soțul său. Nu reiese că aceasta ar fi sesizat instanțele în legătură cu decizia din 15 mai 2006.
49. Guvernul a susținut că reclamanții ar fi putut obține în orice moment copii ale deciziilor din 13-14 aprilie 2006, precum și ale oricăror documente pertinente din dosar.
50. Al patruzeci și optulea reclamant a precizat că numai unora dintre reclamanți li s-a permis un astfel de acces.
D. Condițiile de păstrare și de identificare a corpurilor celor decedați în urma atacului din 13 octombrie 2005
1. Versiunea inițială a reclamanților
51. Conform reclamanților care au luat parte la identificarea corpurilor, ulterior evenimentelor din 13 și 14 octombrie 2005, cadavrele au fost păstrate în morga orașului și în alte locații, în condiții complet nesatisfăcătoare. În special, corpurile emanau un miros pătrunzător, datorat lipsei refrigerării adecvate, și erau așezate haotic unul peste celălalt.
52. La o dată neprecizată, doamna G.G. Kushkhova, în aparență o rudă a celui de-al treizecilea reclamant, a formulat o plângere scrisă cu privire la faptul că corpurile au fost așezate într-o grămadă și păstrate la o temperatură ambiantă, precizând că unele cadavre erau în stadiu de descompunere și emanau un miros intens de putrefacție. La o dată neprecizată, doamna F.N. Arkhagova, al patruzeci și doilea reclamant, a afirmat că a văzut corpurile în a noua zi de după evenimentele în cauză și că unele dintre ele erau în descompunere și prezentau viermi. Domnul Kereshev, soțul celui de-al șaisprezecelea reclamant, a afirmat că, atunci când a luat parte la procedura de identificare din data de 15 octombrie 2005, corpurile fuseseră dezgolite și așezate într-o grămadă, unul peste altul. Observații scrise similare au fost făcute și de domnul Alakayev, soțul celei de-a cincea reclamante, și de doamna Sabanchiyeva, prima reclamantă.
53. Reclamanții au furnizat o înregistrare video pentru a-și dovedi susținerile, aparent filmată în interiorul vagoanelor frigorifice și confirmând faptul că corpurile erau dezgolite și că unele dintre ele erau așezate unele peste altele.
2. Răspunsul Guvernului din data de 6 decembrie 2005
54. Drept răspuns la solicitarea de informații din partea Curții din data de 4 noiembrie 2005, Guvernul a precizat că trupurile celor ce atacaseră orașul fuseseră păstrate în „locații special destinate pentru depozitarea pe termen lung a cadavrelor și conținând toate dotările necesare.”
3. Scrisoarea Procurorului General din data de 14 aprilie 2006
55. Drept răspuns la o scrisoare a reclamanților prin care aceștia solicitau o explicație pentru condițiile înspăimântătoare de păstrare a cadavrelor, Parchetul General a afirmat, printr-o scrisoare din 14 aprilie 2006, că, până la adoptarea unei decizii procedurale cu privire la trupurile neînsuflețite, acestea fuseseră păstrate în încăperi special dotate, în camere frigorifice setate la temperatura adecvată. Autoritățile nu au dezvăluit localitatea unde au fost depozitate corpurile.
4. Observațiile Guvernului cu privire la păstrarea corpurilor
56. În cuprinsul observațiilor asupra admisibilității din data de 22 mai 2007, Guvernul a explicat că, în urma evenimentelor, cadavrele fuseseră inițial trimise la morga din Nalchik. Acestea au fost dezgolite și hainele au fost trimise pentru realizarea unei expertize criminalistice. După aceea, toate cadavrele au fost depuse în două vagoane frigorifice, dotate cu toate facilitățile necesare pentru depozitare, și trimise în orașul Rostov-on-Don pentru teste genetice. Guvernul a mai recunoscut și că, imediat după atac, nu a existat nicio facilitate pentru păstrarea cadavrelor, aceasta fiind probabil ceea ce au filmat reclamanții în înregistrarea depusă la dosar.
5. Observațiile reclamanților cu privire la identificarea cadavrelor
57. Observațiile depuse de reclamanți nu cuprind nicio informație care ar putea să confirme participarea a patru dintre ei, și anume nr. 2, 8, 26 și 32, la procedura respectivă de identificare.
58. Treisprezece reclamanți (nr. 4, 5, 6, 11, 14, 16, 30, 33, 36, 41, 44, 46 și 50) nu au participat la procedura de identificare personal întrucât cadavrele respective fuseseră identificate de altcineva.
59. Restul de treizeci și trei de reclamanți (nr. 1, 3, 7, 9, 10, 12, 13, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 27, 28, 29, 31, 34, 35, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 45, 47, 48 și 49) au depus declarații scrise confirmând participarea lor personală la procedura de identificare. [...]
60. Conform reclamanților, aceștia au avut acces la corpuri atât la morga orașului Nalchik, cât și în două vagoane frigorifice parcate pe un teren proprietatea Ministerului de Interne. Accesul însă a fost aleatoriu, deoarece nu toate persoanele care au dorit să ia parte la procedura de identificare au fost acceptate. În unele cazuri, acordarea accesului nu fusese suficient documentată.
61. De vreme ce accesul prevăzut era limitat, facilitățile respective erau de regulă înconjurate de mulțimi de rude ale celor decedați.
6. Observațiile ulterioare ale Guvernului cu privire la identificarea corpurilor
62. Guvernul s-a opus în parte susținerilor reclamanților. Acesta a făcut trimitere la protocoalele de identificare, confirmând că toți cei patru reclamanți enumerați în paragraful 57 și cea de-a patruzeci și patra reclamantă, doamna Lyubov Mikhaylovna Gonibova, au participat la identificare. În schimb, a contestat participarea personală la procedura de identificare a celei de-a noua reclamante (doamna Anzhelika Yuryevna Arkhestova), a reclamanților începând cu al șaptesprezecelea și până la al douăzecilea (domnul Betal Muradinovich Kerefov, domnul Magomed Khassimovich Attoyev, doamna Zhanna Fyodorovna Ifraimova) și a celui de-al treizeci și nouălea reclamant (domnul Karalbi Masadovich Amshokov). Guvernul a confirmat participarea restului de reclamanți enumerați în paragraful 59 de mai sus.
63. Conform susținerilor Guvernului, toate corpurile neînsuflețite au fost păstrate inițial la morga Nalchik. Între 14 și 18 octombrie 2005, reclamanții au examinat cadavrele și hainele. Cu începere din 19 octombrie 2005, corpurile au fost depozitate în două vagoane frigorifice. Pe 1 noiembrie 2005, vagoanele au fost deplasate în orașul Rostov-on-Don în vederea testărilor genetice și moleculare și pe 22 iunie 2006 toate corpurile au fost incinerate. Între 13 și 22 octombrie 2005, persoana responsabilă de procedura de identificare a fost șeful grupului de investigație, și anume investigatorul P. Începând cu 22 octombrie 2005, acesta a fost înlocuit de investigatorul S.
64. Conform susținerilor de ultimă oră ale Guvernului, numărul total al pierderilor umane ca urmare a evenimentelor din 13 octombrie 2005 a fost de doisprezece civili, treizeci și cinci de ofițeri de poliție și agenți de ordine publică și optzeci și șapte de participanți la atac.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Prevederile pertinente din Legea privind înhumarea și înmormântarea
65. Legea privind înhumarea și înmormântarea (nr. 8-FZ, din data de 12 ianuarie 1996) cuprinde următoarele prevederi:
Secțiunea a 3-a: Înhumarea
„Prezenta lege federală definește înhumarea ca fiind actele rituale de a îngropa corpul (sau rămășițele) unei persoane după decesul acesteia, în conformitate cu obiceiurile și tradițiile ce nu contravin cerințelor de igienă sau de altă natură. Înhumarea poate fi efectuată prin depunerea corpului (sau a rămășițelor acestuia) în pământ (înmormântare într-un mormânt sau într-o criptă), în foc (incinerare cu înmormântarea ulterioară a urnei conținând cenușa), în apă (înmormântarea în mare). [...]”
Secțiunea a 4-a: Locuri de înhumare
„1. Locurile de înhumare sunt zone special desemnate [conform regulilor pertinente] cu [...] cimitire pentru îngroparea corpurilor (rămășițelor) celor decedați, ziduri ale durerii (columbare) pentru depozitarea urnelor conținând cenușa decedatului [...], crematorii [...] precum și alte clădiri [...] destinate înmormântării celor decedați. [...]”
Secțiunea a 5-a: Declarația de voință a unei persoane cu privire la tratamentul demn al corpului ulterior decesului
„1. Declarația de voință a unei persoane cu privire la tratamentul demn al corpului său după deces (testamentul decedatului) este voința exprimată în formă orală în prezența martorilor sau în scris:
- cu privire la consimțământul sau lipsa consimțământului de a fi suspus unei autopsii;
- cu privire la consimțământul sau lipsa consimțământului de a i se preleva porțiuni sau țesuturi din corp;
- de a fi înmormântat într-o locație anume, conform unui set distinct de obiceiuri și tradiții, alături de anumite persoane care au decedat anterior;
- de a fi incinerat;
- încredințând aducerea la îndeplinire a acestor dorințe unei anumite persoane.
2. Actele referitoare la tratamentul demn al corpului unei persoane decedate trebuie îndeplinite în conformitate cu dorințele sale, cu excepția existenței unor circumstanțe care fac imposibilă îndeplinirea lor sau dacă legislația [națională] prevede reguli diferite.
3. Atunci când decedatul nu și-a manifestat voința prin declarație, dreptul de a autoriza actele indicate în partea 1 a acestei secțiuni va reveni unui soț, membrilor de familie apropiați (copii, părinți, copii adoptați și părinți adoptivi, frați și surori, nepoți și bunici), alte rude sau reprezentaților legali ai celui decedat, iar în lipsa unor astfel de persoane, altor persoane care și-au asumat responsabilitatea de a înmormânta persoana decedată.”
Secțiunea a 6-a: Executorii voinței decedatului
„Executorii declarației de voință a unei persoane decedate vor fi persoane indicate în declarație, dacă își manifestă acordul de a acționa ca atare. Atunci când nu există nicio indicație specifică cu privire la executorii declarației de voință sau dacă persoana nominalizată refuză să acționeze ca atare, indicațiile din cuprinsul declarației vor fi executate de către soțul supraviețuitor, membrii de familie apropiați sau alte rude ori reprezentanți legali ai decedatului. În cazul unui refuz motivat de către persoanele nominalizate de a executa indicațiile din cuprinsul declarației de voință a decedatului, acesta sau aceasta poate fi înmormântat(ă) de altă persoană care și-a dat acordul în sensul asumării acestei obligații, sau prin intermediul unei firme specializate de servicii funerare.”
Secțiunea a 7-a: Executarea voinței decedatului cu privire la înhumare
„1. Pe teritoriul Federației Ruse orice ființă umană se bucură de garanția că, după moartea sa, înhumarea va fi efectuată ținând cont de dorințele sale, cu asigurarea gratuită a unei parcele de teren pentru îngroparea cadavrului (rămășițelor) sau a cenușii în conformitate cu prevederile prezentei legi federale [...]”
Secțiunea a 8-a: Garanții în timpul înmormântării unei persoane decedate
„Un soț, membrii de familie apropiați, alte rude, reprezentanții legali ai unei persoane decedate sau orice altă persoană care și-a asumat obligația de a înmormânta pe cel decedat, beneficiază de următoarele garanții:
(1) eliberarea documentelor necesare pentru înhumarea unei persoane decedate în termen de o zi de la stabilirea cauzei morții; în cazurile în care există motive pentru depunerea persoanei decedate la morgă în vederea efectuării unei autopsii, predarea corpului decedatului la cererea unui soț, a membrilor de familie apropiați, a altor rude, a unui reprezentant legal sau a oricărei alte persoane care și-a asumat obligația de a înmormânta decedatul, nu poate fi efectuată la mai mult de două zile de la data la care a fost stabilită cauza morții; [...]”
B. Definițiile legale ale activității teroriste și a terorismului
66. Secțiunea a 3-a din Legea Federației Ruse nr. 130-FZ (Legea privind reprimarea terorismului) definește terorismul după cum urmează:
„[...] violența sau amenințarea cu folosirea ei împotriva persoanelor fizice sau a organizațiilor, precum și distrugerea (sau provocarea de pagube) sau amenințarea cu distrugerea (sau cu provocarea de pagube) proprietăților sau altor obiecte materiale, care pune în pericol viețile oamenilor, provoacă pierderi importante ale proprietăților sau atrage după sine alte consecințe periculoase din punct de vedere social, săvârșite cu scopul de a submina siguranța publică, de a intimida populația ori de a exercita presiune asupra organelor statale pentru a lua decizii favorabile teroriștilor sau pentru a satisface interesele lor ilegale privind proprietatea și/sau alte interese; o tentativă asupra vieții unei personalități de Stat sau a unei persoane publice, săvârșită cu scopul de a pune capăt activității sale în cadrul Statului sau oricărei alte activități politice ori de a se răzbuna pentru o astfel de activitate; sau un atac asupra unui reprezentant al unui Stat străin sau al unui funcționar din cadrul unei organizații internaționale aflat sub protecție internațională, ori la sediile oficiale sau în mijloacele de transport ale persoanelor aflate sub protecție internațională, dacă acest act este săvârșit cu scopul de a provoca un război sau de a genera tensiuni în cadrul relațiilor internaționale.”
67. Activitatea teroristă, în înțelesul Legii, cuprinde:
„(1) organizarea, planificarea, pregătirea și săvârșirea unui act terorist;
(2) instigarea la săvârșirea unui act terorist sau a violențelor împotriva persoanelor fizice sau a organizațiilor, sau la distrugerea obiectelor materiale în scopuri teroriste;
(3) constituirea unei grupări armate ilegale, a unei asociații criminale (organizație criminală) sau a unui grup organizat în vederea comiterii unui act terorist, sau participarea la acestea;
(4) recrutarea, înarmarea, instruirea și plasarea teroriștilor;
(5) finanțarea intenționată a unei organizații teroriste ori a unui grup terorist sau orice altă formă de asistență furnizată acestora.”
68. Secțiunea a 3-a definește actul terorist drept:
„[...] săvârșirea directă a unei infracțiuni de natură teroristă sub forma unei explozii, a unui act de incendiere, folosirea sau amenințarea cu folosirea dispozitivelor de explozibil nuclear ori a substanțelor radioactive, chimice, biologice, explozive, toxice sau cu efect puternic otrăvitor; distrugerea, provocarea de pagube sau reținerea mijloacelor de transport sau a altor obiecte; tentative asupra vieții unor personalități de Stat sau persoane publice sau reprezentanți ai grupurilor naționale, etnice, religioase sau alte grupuri de populație; luarea de ostatici sau răpirea de persoane; punerea în pericol a vieții, sănătății sau proprietății unui număr nedeterminat de persoane prin crearea premiselor pentru accidente sau dezastre de natură tehnogenă sau a unei amenințări reale de a cauza un astfel de pericol; răspândirea de amenințări sub orice formă sau prin orice mijloace; alte acțiuni care periclitează viețile oamenilor, cauzează pierderi semnificative pentru proprietăți sau atrag după sine consecințe periculoase din punct de vedere social.”
69. În cadrul aceleiași secțiuni, un terorist este definit drept:
„[...] o persoană care ia parte la realizarea activității teroriste sub orice formă.”
C. Legislația cu privire la înhumarea teroriștilor
70. La data de 26 octombrie 2002, în incinta teatrului Nord-Ost din orașul Moscova a avut loc un atac terorist, care a degenerat într-un incident cu luare de ostateci, soldat cu pierderi extrem de importante, printre care și decesul a câtorva zeci de ostateci (a se vedea Finogenov și alții împotriva Rusiei, nr. 18299/03 și 27311/03, §§ 8-14, ECHR 2011 (extrase)).
71. La scurt timp după atac, pe 11 decembrie 2002, Rusia a adoptat modificări ale Legii pentru reprimarea terorismului prin inserarea secțiunii 16(1), care statuează în felul următor:
„Înhumare[a] teroriștilor care își pierd viața ca urmare a interceptării unui atac terorist va fi efectuată în conformitate cu procedura stabilită de către Guvernul Federației Ruse. Corpurile acestora nu vor fi predate în vederea înmormântării și locul înmormântării lor nu va fi dezvăluit.”
72. La aceeași dată, Rusia a adoptat modificări (FZ – nr. 170) și în cazul Legii privind înhumarea și înmormântarea prin adăugarea secțiunii 14(1), care prevede:
„Persoanele față de care o anchetă penală cu privire la activitățile teroriste desfășurate de acestea a fost încetată pe motivul decesului lor în urma interceptării respectivului act terorist, vor fi înhumate în conformitate cu procedura stabilită de Guvernul Federației Ruse. Corpurile acestora nu vor fi predate în vederea înmormântării și locul înmormântării lor nu va fi dezvăluit.”
73. Decretul nr. 164 al Guvernului Federației Ruse din data de 20 martie 2003, adoptat în conformitate cu secțiunea 16(1) din Legea privind reprimarea terorismului, descrie procedura pentru înhumarea persoanelor al căror deces a survenit cu ocazia interceptării unor acte teroriste săvârșite de către aceștia:
„[...] 3. Înhumarea [acestor] persoane se va desfășura în localitatea unde s-a produs decesul și va fi adusă la îndeplinire de către agenții specializate în servicii funerare, constituite de către organele centrale ale puterii executive a Federației Ruse sau de către organele guvernamentale locale [...]
4. Serviciile asigurate de agenția funerară în legătură cu înhumarea [acestor] persoane vor include: procesarea documentelor necesare în vederea înhumării; îmbrăcarea corpului; asigurarea unui mormânt; transferul corpului (rămășițelor) către locul de înmormântare (incinerare); îngroparea.
Transferul corpului (rămășițelor) către locul de înmormântare (incinerare) prin intermediul căii ferate sau aeriene va fi efectuat în baza unui permis de transfer, eliberat în conformitate cu o procedură determinată.
Locul de înmormântare va fi stabilit prin raportare la restricțiile prevăzute în Legea privind înhumarea și înmormântarea.
5. În vederea înmormântării, organul care conduce ancheta preliminară va trimite toate documentele necesare către agenția funerară, inclusiv o copie a deciziei de a înceta cauza penală și investigația penală față de [aceste] persoane; acesta sau aceasta va trimite și o declarație de confirmare a decesului către oficiul de stare civilă din localitatea ultimei reședințe permanente a persoanei respective.
6. Rudele persoanelor [în cauză] vor fi informate de către organul ce conduce ancheta preliminară în legătură cu locația oficiului de stare civilă de la care aceștia pot obține un certificat de deces.
7. Organul ce conduce ancheta preliminară poate decide în mod discreționar ca rudelor [acestor] persoane să le fie înmânate copii ale documentelor medicale privind decesul, eliberate de o organizație medicală, precum și a raportului de autopsie (dacă a fost efectuată); bunurile personale vor fi de asemenea returnate dacă nu fac obiectul confiscării.
8. Agenția funerară va întocmi un raport asupra efectuării înmormântării, care va fi trimis organului ce conduce ancheta preliminară; documentul va fi depus la dosarul cauzei penale.”
D. Decizia nr. 16-P a Curții Constituționale din data de 14 iulie 2011
74. La data de 14 iulie 2011, Curtea Constituțională a Federației Ruse a examinat o plângere introdusă de două persoane fizice prin care acestea au invocat neconstituționalitatea articolului 24 partea 1 sub-partea a 4-a (Motivele pentru luarea unei decizii de neîncepere a urmăririi penale sau de refuz de încetare a cauzei penale) și a articolului 254 partea 1 (Încetarea procesului penal în fața instanței de judecată) din Codul de procedură penală. Curtea a decis că prevederile legale susmenționate erau neconstituționale, în măsura în care prevedeau posibilitatea de încetare a unui proces penal pe motivul decesului suspectului (sau acuzatului) în lipsa consimțământului rudelor apropiate ale acelei persoane. Curtea a statuat, în special, după cum urmează:
„[...] respectarea garanțiilor procedurale fundamentale ale drepturilor persoanei fizice, inclusiv prezumția de nevinovăție, trebuie să fie asigurată și cu ocazia rezolvării problemei legate de încetarea unei cauze penale referitor la circumstanțele ce nu permit reabilitarea penală. În cazul adoptării unei decizii de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a acesteia în cursul fazelor procesuale premergătoare judecății, organele competente trebuie să pornească de la ideea că persoanele față de care a fost încetată urmărirea penală [care nu au fost găsite vinovate de săvârșirea unei fapte penale] nu pot fi privite ca fiind vinovate – din punct de vedere al înțelesului constituțional, aceste persoane nu pot fi privite decât ca participanți la stadiul respectiv al procedurii penale datorită bănuielilor sau acuzațiilor corespunzătoare [...]
În același timp, odată cu încetarea unei cauze penale pe motivul decesului suspectului (sau al acuzatului) [autoritățile] vor pune capăt și procesului de dovedire a vinovăției acelei persoane, dar procedând în acest fel, acuzația sau suspiciunea nu va fi înlăturată, dimpotrivă: de fapt, [autoritățile] ajung la o concluzie în sensul săvârșirii unei fapte penale de către [...] o anumită persoană și al imposibilității efectuării urmăririi penale pe motivul decesului acelei persoane. În această logică, persoana în cauză este declarată vinovată, fără a se fi pronunțat ori adoptat un verdict, ceea ce constituie o încălcare de către Stat a obligației de a asigura protecția juridică a onoarei, demnității și a reputației acelei persoane, protejate prin [diverse prevederi ale] [...] Constituției, iar în ceea ce privește persoanele ale căror interese pot fi afectate de această decizie – constituie o încălcare a dreptului lor de acces la instanță [...]
[...] [cu alte cuvinte,] încetarea unei cauze penale în temeiul circumstanțelor ce nu permit reabilitarea penală în general este posibilă numai dacă drepturile participanților la procedura penală sunt respectate, ceea ce presupune, în special, necesitatea de a asigura consimțământul suspectului (sau al acuzatului) pentru luarea unei astfel de decizii [...]
[...] Dacă, totuși, persoana în cauză se opune [unei astfel de decizii], ea trebuie să aibă dreptul ca procedura penală împotriva sa să avanseze până în stadiul examinării de către o instanță judecătorească [...]
[Curtea, în urma examinării procedurilor interne aplicabile, stabilește că] Codul de procedură penală nu a prevăzut că [rudele persoanei decedate față de care a fost încetată cauza penală] ar avea vreun drept ce le-ar permite să protejeze drepturile rudei lor decedate ce a fost anterior acuzată. De vreme ce persoanelor interesate, în principal rudele apropiate ale decedatului, nu li se permite să ia parte la procedură, deciziile procedurale [în cauză] [...] sunt luate de către un investigator sau de către o instanță – fără participarea apărării [...]
Astfel de restricții nu au o justificare obiectivă și rezonabilă și atrag după sine o încălcare a [drepturilor constituționale ale persoanelor în cauză] [...]
[Curtea stabilește mai departe că] protejarea drepturilor și intereselor legitime ale rudelor apropiate ale persoanei decedate [...] ce urmăresc [garantarea] posibilității sale de a fi reabilitat, trebuie să se desfășoare prin acordarea statutului legal și a drepturilor legale aferente în cadrul procedurilor penale [...]
[Curtea stabilește că drepturile prevăzute în articolul 125 din Codul de procedură penală nu erau suficiente pentru a garanta un nivel adecvat de protecție judiciară pentru persoanele interesate] [...]
[Prin urmare, în cazurile în care] rudele apropiate se opun încetării procedurii pe motivul decesului persoanei anterior suspectate sau acuzate, organul de urmărire penală competent sau instanța de judecată trebuie să continue examinarea cauzei. În același timp, persoanele interesate trebuie să beneficieze de aceleași drepturi de care ar fi beneficiat și persoana decedată [...]”
E. Prevederile pertinente ale Codului penal
75. Articolul 105 („Omorul”) din Codul penal, în forma sa în vigoare la momentul respectiv, prevede:
„1. Omorul, adică provocarea intenționată a decesului unei alte persoane, se pedepsește cu închisoare de la șase la cincisprezece ani.”
76. Articolul 205 („Terorismul”) din Codul penal, în forma sa anterioară intrării în vigoare, la 1 ianuarie 2007, a Legii federale nr. 153-FZ din 27 iulie 2006, stipula:
„1. Terorismul, adică producerea unei explozii, a unei incendieri sau a oricărei alte acțiuni, creând un pericol pentru viața oamenilor sau cauzând pagube materiale importante sau alte consecințe periculoase din punct de vedere social, dacă aceste acțiuni au fost săvârșite cu scopul de a submina siguranța publică, de a amenința populația sau de a influența luarea de decizii de către autorități sau amenințarea cu săvârșirea unor astfel de acțiuni cu aceleași scopuri, se pedepsește cu închisoare de la opt la doisprezece ani. [...]”
77. Aceeași Lege federală din 27 iulie 2006 a redenumit și modificat articolul 205 din Codul penal, intitulat în prezent „Actul terorist” și care prevede:
„1. Producerea unei explozii, incendieri sau altei acțiuni, generând teamă în rândul publicului și un pericol pentru viața oamenilor, cauzând pagube materiale importante și alte consecințe regretabile, cu scopul de a exercita presiuni asupra luării de decizii de către autorități sau organizații internaționale sau amenințarea cu săvârșirea unor astfel de acțiuni cu aceleași scopuri se pedepsește cu închisoare de la opt la doisprezece ani.”
[...]
III. ALTE IZVOARE PERTINENTE
91. Reclamanții au susținut că niciun alt Stat european nu are, în tot cuprinsul actelor sale normative, o lege similară secțiunii 14(1) din Legea privind înhumarea și înmormântarea.
92. Aceștia au mai susținut că o practică similară a existat de facto în Israel și a fost folosită la nivel administrativ, fără a fi vreodată consacrată legislativ. Ei au făcut trimitere la hotărârea din cauza Barake și alții împotriva Ministerului Apărării și a altora, 14 aprilie 2002, nr. HCJ 3114/02, prin care Curtea Supremă de Justiție din Israel a condamnat practica respectivă. Conform reclamanților, autoritățile israeliene au anunțat în 2004 că vor pune capăt practicii de a refuza returnarea corpurilor palestinienilor, „cu excepția unor circumstanțe excepționale”.
93. Reclamanții au mai făcut trimitere și la șapte opinii ale Comitetului pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite, emise în temeiul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice în cazuri împotriva Belarusului, Tadjikistanului și Uzbekistanului, în care autoritățile au refuzat să informeze rudele unui prizonier condamnat la moarte asupra datei execuției, să returneze corpul în vederea înmormântării sau să dezvăluie locul înmormântării (nr. 886/1999, Bondarenko împotriva Belarusului, 3 aprilie 2003, paragraful 10.2; nr. 887/1999, Lyashkevich împotriva Belarusului, 3 aprilie 2003, paragraful 9.2; nr. 915/2000, Sultanova împotriva Uzbekistanului, 30 martie 2006, paragraful 7.10; nr. 959/2000, Bazarova împotriva Uzbekistanului, 14 iulie 2006, paragraful 8.5; nr. 973/2001, Khalilova împotriva Tadjikistanului, 30 martie 2005, paragraful 7.7; nr. 985/2001, Aliboeva împotriva Tadjikistanului, 18 octombrie 2005, paragraful 6.7; nr. 1044/2002, Shukurova împotriva Tadjikistanului, 17 martie 2006, paragraful 8.7). În special, în cazul Aliboeva împotriva Tadjikistanului (nr. 985/2001), Comitetul pentru Drepturile Omului a statuat după cum urmează:
„6.7 Comitetul a luat notă de plângerea autoarei conform căreia autoritățile nu au informat-o cu privire la execuția soțului [său], dar au continuat să recunoască demersurile acesteia în numele soțului său ulterior execuției. Comitetul reține că legea în vigoare la momentul respectiv nu permitea ca familia unei persoane condamnate la moarte să fie informată nici cu privire la data execuției și nici cu privire la amplasarea locului de înmormântare al deținutului executat. Comitetul înțelege angoasa și stresul mental continue cauzate autoarei, în calitate de soție a deținutului condamnat, prin incertitudinea persistentă cu privire la circumstanțele care au condus la execuția sa, cât și cu privire la locația mormântului. Comitetul amintește că discreția cu privire la data execuției și la locul înmormântării, precum și refuzul de a preda corpul pentru înmormântare, au drept consecință intimidarea sau pedepsirea familiilor prin lăsarea intenționată a acestora pradă unei stări de incertitudine și de suferinţă psihică. Comitetul apreciază că atitudinea autorităților de a nu o informa pe autoare cu privire la execuția soțului său și de a nu-i comunica locul de înmormântare al acestuia constituie un tratament inuman aplicat autoarei, cu încălcarea articolului 7 din Convenție.”
94. Reclamanții s-au sprijinit și pe hotărârea Curții Interamericane a Drepturilor Omului (CIDO) din 15 iunie 2005 în cauza Satul Moiwana împotriva Surinamului (CIDO, (Ser. C) Nr. 145 (2005). În cazul respectiv, reprezentați ai autorității statale au atacat satul Moiwana în 1986, cauzând decesul a treizeci și nouă de membri ai clanului N’djuka (paragraful 86 (15)). În plus, autoritățile au împiedicat supraviețuitorii să recupereze corpurile celor decedați. Ulterior s-a dezvăluit faptul că unele cadavre au fost incinerate. Curtea a oferit o prezentare detaliată a ritualurilor funerare specifice populației N’djuka, reținând că:
„86(7). Populația N’djuka are ritualuri specifice ce trebuie îndeplinite cu precizie la moartea unui membru al comunității. Acestea presupun efectuarea unei serii de ceremonii religioase care necesită între șase luni și un an pentru a fi finalizate; aceste ritualuri presupun participarea mai multor membri ai comunității și folosirea mai multor resurse decât orice alt eveniment ceremonial al societății N’djuka.
86(8). Posesia rămășițelor pământești ale decedatului este extrem de importantă, întrucât cadavrul trebuie tratat într-o manieră specifică în timpul ritualurilor N’djuka ale morții și trebuie plasat în pământul în care a fost înmormântat grupul corespunzător de descendență. Doar cei ce au fost considerați malefici nu au parte de o înmormântare onorabilă. Mai mult, în toate societățile Maroon, ideea incinerării este considerată extrem de ofensatoare.
86(9). Neîndeplinirea diferitelor ritualuri de înmormântare conform tradiției N’djuka este considerată drept un păcat moral, care nu numai că va supăra spiritul celui decedat, dar ar putea insulta și alți strămoși ai comunității. Aceasta conduce la un număr de „maladii de origine spirituală” care se manifestă ca boli fizice efective și care pot afecta întreaga descendență naturală. Populația N’djuka consideră că aceste boli nu se vindecă de la sine, ci trebuie mai degrabă rezolvate prin mijloace culturale și ceremoniale; în caz contrar, bolile respective vor persista de-a lungul generațiilor.”
95. Curtea Interamericană a susținut, în cuprinsul paragrafului 100 al hotărârii sale, că reclamanții au suferit un tratament inuman, contrar articolului 5 din Convenția Americană a Drepturilor Omului, întrucât:
„[...] una dintre cele mai mari surse de suferință pentru membrii comunității Moiwana este de a nu ști ce s-a întâmplat cu rămășițele celor dragi și, drept urmare, de a nu-i putea onora și îngropa conform normelor fundamentale ale culturii N’djuka. Curtea reține că este de înțeles, în aceste condiții, că membrii comunității au fost grav afectați de informații conform cărora unele cadavre fuseseră arse [...].”
96. Ca parte integrantă a satisfacției echitabile acordate (paragraful 208 din hotărâre), Guvernul Surinamului a fost obligat:
„[...] să recupereze cu promptitudine rămășițele membrilor comunității Moiwana uciși în timpul atacului din 1986. Dacă astfel de rămășițe sunt descoperite de către Stat, acesta trebuie să le predea cât mai repede membrilor supraviețuitori ai comunității, astfel încât decedatul să fie onorat în conformitate cu ritualurile culturii N’djuka.”
ÎN DREPT
[...]
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE
101. Reclamanții s-au plâns de condițiile în care au fost păstrate corpurile rudelor decedate ale acestora în timpul procedurii de identificare. Ei și-au exprimat și nemulțumirea cu privire la circumstanțele participării lor personale la procedura de identificare. Conform reclamanților, tratamentul aplicat de autorități le-a cauzat o suferință psihică atât de puternică, încât acesta constituie o încălcare a articolului 3 din Convenție, care stipulează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Susținerile părților
102. Reclamanții și-au menținut pretențiile. Ei au susținut că lista întocmită de Guvern cu privire la participanții la procedura de identificare era incompletă.
103. Guvernul s-a opus acestei susțineri. El a afirmat că, ulterior evenimentelor, cadavrele au fost trimise mai întâi la morga Nalchik, unde au fost dezbrăcate și hainele au fost trimise pentru efectuarea unei expertize criminalistice. După aceea, toate cadavrele au fost plasate în două vagoane frigorifice dotate cu toate facilitățile necesare pentru depozitare. La un moment ulterior, cadavrele au fost trimise în orașul Rostov-on-Don pentru teste genetice. Guvernul a recunoscut că, imediat după atac, nu au existat facilități disponibile pentru păstrarea corpurilor și că aceasta este probabil ceea ce au filmat reclamanții în înregistrarea video depusă la dosar. Guvernul a mai precizat că participarea la procedura de identificare a fost voluntară.
B. Aprecierea Curții
1. Principii generale
104. Curtea a constatat, în numeroase ocazii, că articolul 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societății democratice. Chiar și în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice la modul absolut tortura sau tratamentele inumane ori degradante sau pedepsele. Sub aspect material, spre deosebire de cele mai multe dintre clauzele Convenției și ale Protocoalelor sale, articolul 3 nu prevede niciun fel de excepții și nu permite nicio derogare de la prevederile sale în baza articolului 15, chiar și în cazul unei urgențe publice care amenință viața națiunii (a se vedea, printre altele, Aksoy împoriva Turciei, 18 decembrie 1996, § 62, Rapoarte ale Hotărârilor și Deciziilor 1996-VI). Relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a intra sub incidența articolului 3. Evaluarea acestui prag minim este relativă: ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice și/sau psihice și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 18 ianuarie 1978, § 162, Seria A nr. 25).
105. În ceea ce privește suferința psihică invocată în temeiul articolului 3 din Convenție de către rudele victimelor presupuse ale operațiunilor de securitate desfășurate de autorități, Curtea a adoptat o abordare restrictivă, statuând că, în timp ce un membru al familiei „persoanei dispărute” poate pretinde că este victima unui tratament contrar articolului 3 (a se vedea Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, §§ 130-34, Rapoarte 1998‑III), același principiu nu s-ar aplica în mod normal în situațiile în care persoana reținută a fost găsită ulterior decedată (a se vedea, de exemplu, Tanlı împotriva Turciei, nr. 26129/95, § 159, ECHR 2001‑III, Yasin Ateş împotriva Turciei, nr. 30949/96, § 135, 31 mai 2005 și Bitiyeva și alții împotriva Rusiei, nr. 36156/04, § 106, 23 aprilie 2009). În astfel de cazuri, concluziile Curții s-au limitat în mod normal la articolul 2. Pe de altă parte, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 pe motivul suferinței psihice la care au fost supuși reclamanții ca urmare a actelor forțelor de ordine, care le-au dat foc caselor și bunurilor personale în fața lor (a se vedea Selçuk și Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, §§ 77-80, Rapoarte 1998‑II, Yöyler împotriva Turciei, nr. 26973/95, §§ 74-76, 24 iulie 2003 și Ayder și alții împotriva Turciei, nr. 23656/94, §§ 109-11, 8 ianuarie 2004).
106. În sfârșit, Curtea reiterează jurisprudența sa constantă conform căreia acuzațiile referitoare la relele tratamente trebuie să fie susținute prin mijloace de probă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, § 30, Seria A nr. 269). În vederea evaluării acestor probe, Curtea reține principiul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil” (“beyond reasonable doubt”), dar adaugă faptul că astfel de probe pot rezulta din coexistența unor concluzii suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și irefutabile (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, § 161).
2. Aplicarea acestor principii
107. Părțile au căzut de acord că, între 14 și 18 octombrie 2005, corpurile celor ce și-au pierdut viața ca urmare a evenimentelor din 13-14 octombrie 2005 au fost păstrate în morga orașului Nalchik și că între 19 și 31 octombrie 2005 acestea au fost plasate în două vagoane frigorifice la periferia orașului Nalchik (a se vedea paragrafele 51-53 și 63 de mai sus). De asemenea, nu se contestă nici faptul că numărul total de victime rezultat în urma atacului a depășit cu mult capacitățile de depozitare ale facilităților corespunzătoare existente la nivel local și că în decursul primelor patru zile a fost necesar ca unele corpuri să fie păstrate în exterior.
108. Curtea are puține motive de îndoială cu privire la faptul că, având în vedere condițiile de depozitare ale corpurilor, reclamanții, în calitatea lor de rude ale decedaților, ar fi putut trece printr-o suferință psihică din această cauză. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât ei s-au oferit ca voluntari pentru a participa personal la procedura de identificare. Conform informațiilor puse la dispoziția Curții, cel puțin treizeci și opt de reclamanți, și anume reclamanții cu numerele 1, 2, 3, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 31, 32, 34, 35, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 44, 45, 47, 48 și 49, au luat parte personal la procedura de identificare (a se vedea paragrafele 57‑59 și 62).
109. Sarcina Curții este de a stabili dacă, ținând cont de circumstanțele specifice ale cauzei, această suferință a atins un nivel suficient pentru a intra sub incidența articolului 3.
110. Curtea reține că, în primul rând, prezenta cerere este diferită de cererile cu care a fost sesizată de către membrii de familie ai victimelor „disparițiilor” sau ale omorurilor săvârșite de forțele de ordine în circumstanțe extra-judiciare (a se vedea, de exemplu, Luluyev și alții împotriva Rusiei, nr. 69480/01, §§ 116-118, ECHR 2006‑XIII (extrase)). Decesul rudelor reclamanților din prezenta cauză nu a fost rezultatul unor acțiuni ale autorităților cu încălcarea articolului 2 (a se vedea circumstanțele care au condus la decesul rudelor reclamanților, paragrafele 6 și 7 de mai sus, și a se compara cu, de exemplu, Esmukhambetov și alții împotriva Rusiei, nr. 23445/03, §§ 138‑151 și 190, 29 martie 2011). Nu se poate considera că reclamanții au avut de suferit de pe urma unei incertitudini îndelungate cu privire la soarta rudelor acestora, întrucât scopul participării lor voluntare la procedura de identificare care s-a desfășurat la scurt timp după atac a fost tocmai acela de a localiza corpurile rudelor lor (a se vedea paragraful 63 de mai sus și a se compara cu Luluyev și alții, citată mai sus, §§ 116-118).
111. Curtea subliniază mai departe că prezenta cerere se deosebește și de cazurile turcești referitoare la distrugerea intenționată a proprietății la care reclamanții au fost obligați să asiste. În special, în cazul Selçuk și Asker, Curtea a examinat modalitatea în care au fost distruse casele reclamanților, și anume faptul că actul respectiv a fost premeditat și executat cu dispreț și cu o lipsă totală de respect față de sentimentele reclamanților, ale căror proteste au fost ignorate (a se vedea Selçuk și Asker, citată mai sus, § 77), și, în considerarea acestor elemente, a stabilit că actele forțelor de ordine au constituit un „tratament inuman”, în sensul articolului 3 din Convenție. Aceeași linie de gândire apare drept implicită și în cazurile Yöyler și Ayder și alții (ambele citate mai sus). În cauzele susmenționate, forțele de ordine au incendiat casele și bunurile reclamanților cu scopul de a le pricinui o suferință psihică, ceea ce a permis Curții să conchidă că a existat o încălcare a articolului 3 din acel motiv.
112. În speță, Curtea nu are nicio dovadă care să îi permită să ajungă la aceeași concluzie. Este adevărat că, așa cum a recunoscut și Guvernul, facilitățile locale corespunzătoare pentru depozitarea refrigerată a cadavrelor pe parcursul primelor patru zile se poate să fi fost insuficiente pentru a putea depozita toate corpurile (a se vedea paragraful 56 de mai sus) și că, chiar și după aceea, a fost nevoie ca acestea să fie așezate unele peste altele în vederea păstrării în vagoanele frigorifice (a se vedea paragraful 53 de mai sus). În orice caz, aceste erori au fost consecința unor dificultăți logistice obiective, rezultate din natura evenimentelor din 13-14 octombrie 2005 și numărul victimelor, cu greu putându-se susține că au avut drept scop supunerea reclamanților la tratamente inumane și, în special, cauzarea de suferințe psihice acestora.
113. În concluzie, Curtea nu consideră că aceste circumstanțe ar putea conferi suferinței reclamanților enumerați în paragraful 108 de mai sus sau a celorlalți reclamanți care erau pur și simplu conștienți de condițiile dificile de depozitare a corpurilor decedate ale rudelor acestora o dimensiune și un caracter distinct față de suferința psihică ce poate fi considerată ca inevitabilă pentru orice membru de familie al unei persoane decedate, într-o situație comparabilă. Prin urmare, Curtea nu este în măsură să constate că, în circumstanțele din speță, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în circumstanțele din prezenta cauză.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
114. Invocând articolul 8 din Convenție, reclamanții s-au mai plâns și de refuzul autorităților de a returna corpurile rudelor decedate ale acestora. Această prevedere a Convenției stipulează după cum urmează:
Articolul 8 din Convenție
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Susținerile părților
1. Reclamanții
115. Reclamanții au susținut că refuzul autorităților de a returna corpurile, din data de 15 mai 2006, a fost nelegal și disproporționat. În primul rând, ei au motivat nelegalitatea refuzului prin aceea că decizia Curții Constituționale impunea autorităților obligația de a aștepta rezultatul unei investigații înainte de a decide dacă să returneze corpurile și că autoritățile nu au respectat în mod evident această obligație. În al doilea rând, legea conținea noțiuni imprecise, ca de exemplu „acțiune teroristă”, „activitate teroristă” și „act terorist”, fiind neclară în ceea ce privește politica de incinerare (reclamanții au fost îndurerați pentru că rudele lor au fost incinerate mai degrabă decât îngropate), funcționarul special desemnat, cu competență în luarea deciziei, posibilitatea de a contesta decizia în instanță, politica referitoare la dezvăluirea datei înmormântărilor și nevoia de a respecta ritualurile specifice înmormântării. În al treilea rând, reclamanții au susținut că măsura a fost disproporționată prin aceea că niciun alt Stat european nu avea o legislație similară, că, deși autoritățile israeliene avuseseră o politică administrativă similară, aceasta a fost condamnată de atunci de către instanțele israeliene și că dreptul internațional umanitar interzicea un astfel de tratament, alte măsuri, mai puțin restrictive, fiind disponibile pentru ca autoritățile să rezolve problemele legate de terorism.
2. Guvernul
116. Guvernul și-a menținut poziția conform căreia decizia de a nu returna corpurile rudelor reclamanților a fost luată în conformitate cu Legea privind reprimarea terorismului, Legea privind înhumarea și înmormântarea și Decretul privind combaterea terorismului, fiind justificată în lumina motivelor indicate de Curtea Constituțională în decizia sa din data de 28 iunie 2007 (a se vedea paragrafele 33-35). Toți reclamanții au primit o comunicare scrisă oficială și răspunsuri din partea autorităților și nu a fost impusă nicio restricție asupra accesului la instanță în legătură cu deciziile respective.
B. Aprecierea Curții
1. Dacă articolul 8 este aplicabil în prezenta cauză
117. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa în materia articolului 8, conceptele de „viață privată” și „viață de familie” sunt termeni vaști, nesusceptibili de o definiție exhaustivă (a se vedea, de exemplu, Pretty împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 2346/02, § 61, ECHR 2002‑III). În cauzele Pannullo și Forte împotriva Franței (nr. 37794/97, §§ 35-36, ECHR 2001‑X) și Girard împotriva Franței (nr. 22590/04, § 107, 30 iunie 2011), Curtea a recunoscut că întârzierea excesivă în restituirea corpului după autopsie sau a mostrelor din corp după încheierea procedurilor penale corespunzătoare poate reprezenta o ingerință în „viața privată” și în ”viața de familie” a membrilor supraviețuitori ai familiei. În cauza Elli Poluhas Dödsbo împotriva Suediei (nr. 61564/00, § 24, ECHR 2006‑I), Curtea a stabilit că refuzul de a transfera o urnă conținând cenușa soțului reclamantei putea fi de asemenea considerat ca intrând sub incidența articolului 8. În sfârșit, în cauza Hadri‑Vionnet împotriva Elveției (nr. 55525/00, § 52, 14 februarie 2008), Curtea a decis că posibilitatea pentru reclamantă de a fi prezentă la înmormântarea copilului său născut mort, alături de transferul și aranjamentele ceremonialului înmormântării, poate de asemenea intra sub incidența atât a vieții „private”, cât și a „vieții de familie” în înțelesul articolului 8.
118. Curtea notează mai întâi că, cu excepția celei de-a nouăsprezecea reclamante, doamna Zhanna Fyodorovna Ifraimova [...], Guvernul nu a contestat faptul că decizia din 15 mai 2006 de a nu returna corpurile reprezintă o ingerință în drepturile reclamanților la respectarea vieții private și de familie, așa cum sunt garantate de articolul 8 din Convenție.
119. În ceea ce o privește pe cea de-a nouăsprezecea reclamantă, Curtea constată, având în vedere documentele aflate în posesia sa că, deși relațiile dintre doamna Ifraimova și domnul Tamazov, constând într-o simplă coabitare de o lună și întâlniri ocazionale în secret pe parcursul următoarelor opt luni (a se vedea paragrafele 10 și 98 de mai sus), ar putea să nu fie suficient de îndelungate și de stabile pentru a intra sub incidența noțiunii de „viață de familie”, așa cum este definită de articolul 8 din Convenție, există puține dubii cu privire la existența unei „vieți private” între cei doi, în înțelesul conferit de această prevedere a Convenției.
120. Curtea observă mai departe că pe 15 mai 2006, odată finalizate actele de investigație cu privire la corpurile persoanelor decedate, investigatorul a decis să nu returneze corpurile către reclamanți și a dispus înmormântarea lor într-o locație neprecizată (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Această decizie a fost luată în conformitate cu articolul 3 din Decretul nr. 164, adoptat la 20 martie 2003 și cu secțiunea 14(1) din Legea privind înhumarea și înmormântarea, care împiedicau autoritățile competente să returneze corpurile teroriștilor care au decedat ca urmare a interceptării unui act terorist.
121. După examinarea legislației interne aplicabile, Curtea subliniază că, în Rusia, rudele unei persoane decedate care doresc să efectueze înhumarea acelei persoane beneficiază în general de garanția legală de a obține returnarea imediată a corpului persoanei în vederea înmormântării, după stabilirea cauzei decesului. Acestea mai beneficiază și de un regim legal care le transformă fie în executorii declarației de ultimă voință a decedatului în ceea ce privește procedurile de înmormântare, fie le permite să decidă ele însele cum va avea loc înmormântarea, cu ambele variante fiind supuse doar regulilor de siguranță generală și de igienă (a se vedea secțiunile 3 până la 8 din Legea privind înhumarea și înmormântarea din paragraful 65).
122. Având în vedere aceste elemente, Curtea subliniază că refuzul autorităților de a returna corpurile rudelor reclamanților, făcând trimitere la secțiunea 14(1) din Legea privind înhumarea și înmormântarea și la articolul 3 din Decretul nr. 164 din 20 martie 2003, constituie o excepție de la acea regulă generală, că i-a privat în mod evident pe reclamanți de un prilej de a efectua și de a lua parte la înmormântarea corpurilor rudelor acestora, precum și de a cunoaște amplasarea locului de înmormântare și de a-l vizita ulterior.
123. Ținând cont de jurisprudența sa și de circumstanțele cauzei susmenționate, Curtea constată că, în afara cazului celei de-a nouăsprezecea reclamante, măsura în cauză a reprezentat o ingerință în „viața privată” și „viața de familie” în înțelesul articolului 8 din Convenție. În privința celei de-a nouăsprezecea reclamante, decizia din 15 mai 2006 a reprezentat o ingerință în „viața sa privată” în sensul acestei prevederi. Rămâne de văzut dacă această ingerință a fost justificată în temeiul celui de-al doilea paragraf al prevederii.
2. Dacă ingerința a fost justificată
(a) „În conformitate cu legea”
124. Conform jurisprudenței Curții, expresia „în conformitate cu legea” din articolul 8 § 2 face necesar ca, printre altele, măsura în cauză să aibă un oarecare fundament în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Aleksandra Dmitriyeva împotriva Rusiei, nr. 9390/05, §§ 104-07, 3 noiembrie 2011), dar se referă și la calitatea legii respective, necesitând ca aceasta să fie accesibilă persoanei interesate și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (a se vedea Rotaru împotriva României [MC], nr. 28341/95, § 52, ECHR 2000-V). Pentru ca legea să răspundă criteriului previzibilității, aceasta trebuie să prevadă cu o precizie suficientă condițiile de aplicare a unei măsuri, astfel încât să permită persoanelor interesate – cu indicații adecvate, dacă este cazul – să își adapteze conduita corespunzător.
125. Curtea subliniază că măsura în cauză a fost luată în conformitate cu prevederile corespunzătoare din Legea privind reprimarea terorismului, Legea privind înhumarea și înmormântarea și Decretul nr. 164 din 20 martie 2003, care prevedeau că „[corpul unui] terorist ce a decedat ca urmare a interceptării unui act terorist” nu va fi predat pentru înmormântare și că locul de înmormântare nu va fi dezvăluit.
126. Curtea stabilește, fapt necontestat de reclamanți, că deciziile din 13-14 aprilie 2006 au demonstrat cu claritate implicarea rudelor decedate ale reclamanților în atacul din 13 octombrie 2005. Ținând seama de întregul material aflat la dosarul cauzei (a se vedea paragrafele 22, 25 și 26), Curtea este convinsă că refuzul autorităților de a returna corpurile rudelor reclamanților în vederea înmormântării a avut o bază legală în legislația rusă.
127. În opinia Curții, chestiunile restante privitoare la legalitatea măsurii, cum ar fi previzibilitatea și claritatea actelor legale și, în special, natura automată a regulii, neclaritatea pretinsă a unora dintre noțiunile sale și lipsa controlului judiciar, sunt strâns legate de problema proporționalității și trebuie examinate ca un aspect al acesteia, sub imperiul paragrafului 2 al articolului 8 (a se vedea, mutatis mutandis, T.P. și K.M. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 28945/95, § 72, ECHR 2001-V și Chapman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 27238/95, § 92, ECHR 2001-I).
(b) Scop legitim
128. Curtea subliniază că Guvernul a justificat luarea măsurii făcând trimitere la decizia nr. 8-P, din data de 28 iunie 2007, a Curții Constituționale, care a statuat, referitor la secțiunea 14(1) din Legea privind înhumarea și înmormântarea și la Decretul nr. 164 din 20 martie 2003, că adoptarea regulii a fost justificată de „interesul de a combate terorismul și de a preveni terorismul, în termeni generali și specifici și de a asigura acordarea de reparații pentru efectele actelor teroriste, alături de riscul dezordinii publice, al confruntărilor dintre diferite grupuri etnice și al agresiunii din partea rudelor apropiate ale celor implicați în activități teroriste împotriva populației în general și a reprezentanților autorității publice, și în sfârșit amenințarea pentru viața și integritatea corporală”. Aceasta a mai menționat și necesitatea de a „minimaliza impactul informațional și psihologic al actului terorist asupra populației, inclusiv atenuarea efectului său de propagandă”. Mai departe, Curtea Constituțională a statuat că „înmormântarea celor ce au luat parte la un act terorist, în aproprierea mormintelor victimelor acestora, precum și respectarea riturilor de înmormântare și de comemorare cu aducerea unui ultim omagiu, drept act simbolic de venerație, reprezintă un mijloc de propagare a ideilor teroriste și, în același timp, o insultă la adresa rudelor victimelor acelor acte, creând terenul propice pentru intensificarea tensiunilor inter-etnice și religioase”.
129. Având în vedere explicațiile susmenționate, Curtea este convinsă că măsura în cauză putea fi considerată ca fiind luată în interesul securității publice, pentru prevenirea dezordinii sociale și pentru protecția drepturilor și libertăților altora.
130. Rămâne de văzut dacă măsura adoptată a fost „necesară într-o societate democratică” pentru scopurile invocate.
(c) Necesară într-o societate democratică
(α) Principii generale
131. O ingerință va fi considerată drept „necesară într-o societate democratică” pentru un scop legitim dacă răspunde unei „nevoi sociale imperioase” și, în special, dacă este proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „pertinente și suficiente” (a se vedea, de exemplu, Coster împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 24876/94, § 104, 18 ianuarie 2001 și S. și Marper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 30562/04 și 30566/04, § 101, ECHR 2008).
132. Obiectul și finalitatea Convenției, care este un tratat al drepturilor omului ce protejează persoanele fizice în baza unor fundamente obiective (a se vedea Neulinger și Shuruk împotriva Elveției [MC], nr. 41615/07, § 145, ECHR 2010), fac necesar ca prevederile sale să fie interpretate și aplicate de o așa manieră încât garanțiile sale să devină practice și efective (a se vedea, printre altele, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, Seria A nr. 37). Prin urmare, pentru a asigura „respectul” vieții private și de familie în sensul articolului 8, circumstanțele de fapt specifice fiecărui caz trebuie luate în considerare, pentru a evita aplicarea mecanică a legii naționale într-o situație distinctă (a se vedea, ca o hotărâre de dată recentă, Nada împotriva Elveției [MC], nr. 10593/08, §§ 181-185, 12 septembrie 2012).
133. Curtea a constatat anterior că, pentru ca o măsură să fie apreciată drept proporțională și necesară într-o societate democratică, posibilitatea de a recurge la o măsură alternativă care ar dăuna mai puțin dreptului fundamental în cauză, satisfăcând totodată aceeași finalitate, trebuie eliminată (a se vedea Nada, citată mai sus, § 183).
134. Aprecierea finală pentru determinarea necesității ingerinței rămâne atributul exclusiv al Curții, care o va analiza pentru a stabili în ce măsură aceasta corespunde cerințelor Convenției. În acest sens, autorităților naționale competente le revine o anumită marjă de apreciere. Întinderea acestei marje este variabilă și depinde de o serie de factori, printre care natura dreptului din Convenție în cauză, importanța sa pentru persoana respectivă, natura ingerinței și scopul urmărit prin aceasta (a se vedea S. și Marper, citată mai sus, § 102). Curtea a subliniat în numeroase ocazii că este conștientă de faptul că Statele sunt confruntate cu provocări speciale generate de terorism și de violența teroristă (a se vedea, mutatis mutandis, Brogan și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 29 noiembrie 1988, § 61, Seria A nr. 145‑B, Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, §§ 104, 192-196, ECHR 2005‑IV, Ramirez Sanchez împotriva Franței [MC], nr. 59450/00, §§ 115-116, ECHR 2006‑IX și Finogenov și alții împotriva Rusiei, nr. 18299/03 și 27311/03, § 212, ECHR 2011 (extrase)). Marja de apreciere tinde să fie mai îngustă acolo unde dreptul în cauză este crucial pentru ca persoana să beneficieze efectiv de drepturi personale sau fundamentale (a se vedea Connors împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 66746/01, § 82, 27 mai 2004, cu trimiterile ulterioare). Acolo unde un aspect important al existenței sau identității persoanei este în joc, marja de apreciere conferită Statului va fi limitată (a se vedea Evans împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 6339/05, § 77, ECHR 2007‑I).
(β) Aplicarea acestor principii
135. Pentru a determina dacă măsurile luate cu privire la reclamanți în legătură cu corpurile rudelor decedate ale acestora au fost proporționale cu scopurile legitime pe care trebuiau să le urmărească și dacă motivele avansate de autorități au fost „pertinente și suficiente”, Curtea trebuie să cerceteze dacă autoritățile ruse au ținut cont suficient de natura specială a cazului și dacă măsura adoptată, în contextul marjei lor de apreciere, a fost justificată raportat la circumstanțele pertinente ale cauzei.
136. Pentru aceasta, Curtea este pregătită să ia în considerare evenimentele ce au precedat decizia din 15 mai 2006, precum și faptul că amenințarea unor atacuri ulterioare sau confruntări între diferitele grupuri inter-etnice și religioase din Nalchik era destul de serioasă. În orice caz, recurgerea la măsura în cauză trebuie să beneficieze de o explicație și o justificare convingătoare în fiecare caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis, Nada, citată mai sus, § 186).
137. Curtea notează pentru început că, referitor la critica reclamanților legată de sensul pretins excesiv de vast al unor noțiuni și de alte pretinse neajunsuri ale legilor aplicabile, în cauzele izvorâte din plângeri individuale, rolul său nu este de obicei acela de a examina legislația pertinentă sau o anumită practică la modul abstract. În schimb, ea trebuie să se limiteze pe cât de mult posibil, fără a pierde din vedere contextul general, la analizarea problemelor ridicate de cauza cu care a fost sesizată. În cazul de față, prin urmare, rolul Curții nu este de a examina, in abstracto, compatibilitatea cu Convenția a regulii susmenționate, ci de a determina, in concreto, efectul ingerinței asupra dreptului reclamanților la respectarea vieții private și de familie (a se vedea, ca o hotărâre de dată recentă, Nejdet Şahin și Perihan Şahin împotriva Turciei [MC], nr. 13279/05, §§ 68-70, 20 octombrie 2011).
138. Revenind la circumstanțele din speță, Curtea notează că, drept urmare a deciziei din 15 mai 2006, reclamanții au fost privați de un prilej, de altfel garantat rudelor apropiate ale oricărei persoane decedate din Rusia, de a efectua și de a lua parte la înmormântarea corpului unui membru de familie decedat, precum și de a cunoaște amplasarea locului de înmormântare și de a-l vizita ulterior (a se vedea paragraful 65 de mai sus). Curtea constată că ingerința în drepturile reclamanților garantate de articolul 8, rezultată din măsura în cauză, a fost îndeosebi severă prin aceea că i-a împiedicat complet să ia parte la ceremonialul funerar corespunzător și a implicat o interdicție asupra dezvăluirii locației mormântului, tăind astfel pentru totdeauna legăturile dintre reclamanți și locul unde fuseseră depuse rămășițele celor decedați. În această privință, Curtea mai face trimitere și la practica diverselor instituții internaționale care, în cazuri referitoare la aplicarea unor măsuri similare, au apreciat astfel de ingerințe în drepturile reclamanților ca fiind în mod special severe (a se vedea paragrafele 91-96).
139. Curtea notează mai departe că investigația a stabilit că persoanele decedate la care au făcut trimitere reclamanții participaseră la insurgența armată și săvârșiseră un act terorist în orașul Nalchik pe 13 octombrie 2005 (a se vedea paragraful 22 de mai sus). În urma examinării materialelor aflate în fața sa, Curtea este pregătită să folosească concluziile privind circumstanțele faptice în cadrul analizei sale ulterioare.
140. Ținând cont de natura activităților desfășurate de persoanele decedate, de circumstanțele morții lor și de contextul etnic și religios extrem de sensibil în această regiune a Rusiei, Curtea nu poate exclude faptul ca măsurile ce restrâng drepturile reclamanților în legătură cu organizarea funeraliilor pentru persoanele decedate să poată fi considerate ca justificate, în conformitate cu articolul 8 din Convenție, pentru urmărirea scopurilor precizate de Guvern.
141. Curtea poate accepta în principiu că, în funcție de locația exactă la care ceremonialul și înmormântarea trebuiau să aibă loc și cu luarea în considerare a caracterului și consecințelor activităților persoanelor decedate și a altor factori contextuali pertinenți, era rezonabil de așteptat ca autoritățile să intervină pentru a evita eventualele tulburări sau acțiuni nelegale ale persoanelor ce susțin sau se opun cauzelor sau activităților celor decedați, în timpul sau ulterior ceremonialurilor corespunzătoare, precum și pentru a se ocupa de alte probleme menționate de Guvern ce s-ar putea ivi în acest context.
142. Curtea este în măsură să accepte și faptul că, în organizarea intervenției respective, autoritățile aveau dreptul de a acționa cu scopul de a minimaliza impactul informațional și psihologic al actului terorist asupra populației și de a proteja sentimentele rudelor victimelor actelor teroriste. O astfel de intervenție ar fi cu siguranță de natură a restrânge posibilitatea reclamanților de a alege data, locul și modalitatea de desfășurare a funeraliilor corespunzătoare sau ar putea chiar reglementa în mod direct respectiva procedură.
143. În același timp, Curtea apreciază ca dificil de acceptat faptul că oricare dintre obiectivele menționate putea valida toate aspectele măsurii în cauză. Mai exact, ea nu poate discerne între aceste scopuri o justificare viabilă pentru a interzice reclamanților orice fel de participare în cadrul ceremonialurilor de înmormântare sau cel puțin un fel de ocazie pentru a aduce un ultim omagiu persoanei decedate.
144. Curtea consideră că autoritățile nu au realizat o astfel de evaluare în cauza de față. De fapt, funcționarul competent nu a luat decizia în urma unei estimări de la caz la caz și nu a inserat nicio analiză care să ia în considerare circumstanțele individuale ale fiecărui decedat și ale membrilor de familie ai acestora (a se vedea paragraful 27). Aceasta s-a datorat faptului că legea aplicabilă trata aceste chestiuni ca fiind irelevante, decizia din 15 mai 2006 fiind o măsură pur automată. Raportat la ceea ce era în joc pentru reclamanți, Curtea apreciază că acest caracter „automat” este contrar obligației autorităților, prevăzută în articolul 8, de a manifesta o grijă adecvată ca orice ingerință în dreptul la respectarea vieții private și de familie să fie justificată și proporțională în circumstanțele individuale ale cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Płoski împotriva Poloniei, nr. 26761/95, §§ 35-39, 12 noiembrie 2002 și Nada, citată mai sus, § 182).
145. Curtea reiterează că, pentru a acționa în conformitate cu cerințele de proporționalitate prevăzute în articolul 8, autoritățile trebuie, mai înainte de toate, să excludă posibilitatea de a recurge la o măsură alternativă ce ar afecta mai puțin dreptul fundamental în cauză, satisfăcând totodată aceeași finalitate (a se vedea Nada, citată mai sus, § 183 și Płoski, citată mai sus, § 37). În lipsa unei astfel de abordări individualizate, măsura adoptată apare mai mult ca având un efect punitiv asupra reclamanților, transferând sarcina consecințelor nefavorabile legate de activitățile persoanelor decedate de la acestea din urmă asupra rudelor sau membrilor de familie.
146. În concluzie, ținând cont de natura automată a măsurii, de neacordarea de către autorități a atenției cuvenite principiului proporționalității, Curtea constată că prin măsura în cauză nu s-a realizat un just echilibru între, pe de o parte, dreptul reclamanților la respectarea vieții private și de familie și, pe de altă parte, scopurile legitime ale siguranței publice, prevenirii dezordinii publice și protecției drepturilor și libertăților altora și că Statul pârât a depășit orice marjă de apreciere acceptabilă în acest sens.
147. În consecință, în afară de cazul celei de-a nouăsprezecea reclamante, prin decizia din 15 mai 2006 s-a produs o încălcare a dreptului reclamanților la respectarea vieții lor private și de familie, așa cum acesta este garantat de articolul 8 din Convenție. Referitor la cea de-a nouăsprezecea reclamantă, Curtea ajunge la aceeași concluzie în legătură cu dreptul la respectarea vieții sale private.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE
148. În temeiul articolului 13 din Convenție, coroborat cu articolul 8 din Convenție, reclamanții s-au mai plâns și de lipsa unui remediu efectiv în legătură cu refuzul autorităților de a returna corpurile rudelor lor decedate.
Articolul 13 din Convenție
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Susținerile părților
149. Reclamanții și-au menținut pretențiile invocate.
150. Guvernul a susținut că toți reclamanții au primit notificări oficiale și răspunsuri din partea autorităților și că nu a fost impusă nicio restricție asupra accesului la instanță în legătură cu decizia în cauză.
B. Aprecierea Curții
1. Principii aplicabile
151. Curtea observă că articolul 13 garantează disponibilitatea la nivel național a unui remediu prin care o persoană poate invoca o încălcare a drepturilor și libertăților protejate de Convenție. De aceea, deși Statele Contractante beneficiază de o oarecare discreție în legătură cu modalitatea prin care aleg să se conformeze obligațiilor ce le revin în temeiul acestei prevederi, trebuie să existe un remediu efectiv care să permită autorității naționale competente atât să analizeze fondul plângerii referitoare la Convenție, cât și să acorde o reparație adecvată. Domeniul de aplicare al obligației prevăzute de articolul 13 variază în funcție de natura pretenției reclamantului referitoare la prevederile Convenției, dar reparația trebuie să fie, în orice caz, „efectivă” atât în practică, cât și la nivel legislativ, în special în sensul ca exercitarea sa să nu fie împiedicată în mod nejustificat prin acte sau omisiuni ale autorităților acelui Stat (a se vedea Büyükdağ împotriva Turciei, nr. 28340/95, § 64, 21 decembrie 2000, cu jurisprudența citată acolo, în special Aksoy, citată mai sus, § 95). În anumite condiții, ansamblul remediilor prevăzute de legislația internă este suficient pentru a satisface cerințele articolului 13 (a se vedea, în special, Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, § 77, Seria A nr. 116).
152. Totuși, articolul 13 presupune ca un remediu să fie disponibil în dreptul intern doar în legătură cu acele acuzații care pot fi apreciate ca fiind „plauzibile” în sensul Convenției (a se vedea, de exemplu, Boyle și Rice împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 27 aprilie 1988, § 54, Seria A nr. 131). Domeniul său de aplicare nu se extinde însă până la a garanta un remediu care să permită ca legile Statului Contractant să fie contestate în fața unei autorități naționale pe motivul că ar fi contrare prevederilor Convenției (a se vedea Costello-Roberts împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 25 martie 1993, § 40, Seria A nr. 247‑C), ci urmărește doar să asigure faptul ca orice persoană care formulează o acuzație plauzibilă legată de încălcarea unui drept din Convenție să dispună de un remediu efectiv în ordinea juridică internă (ibid., § 39).
2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
153. Curtea este de părere că, având în vedere constatarea sa referitoare la admisibilitatea plângerii legate de articolul 8 (a se vedea Sabanchiyeva și alții împotriva Rusiei (dec.), nr. 38450/05, 6 noiembrie 2008), pretenția în cauză este plauzibilă. Așadar, rămâne de stabilit dacă reclamanții au beneficiat, în dreptul rus, de un remediu efectiv prin care să se plângă de încălcările drepturilor lor protejate de Convenție.
154. Ținând cont de circumstanțele din speță, Curtea ia act de absența unui control judiciar efectiv în legătură cu decizia din 15 mai 2006. Este adevărat că, odată cu adoptarea de către Curtea Constituțională a deciziilor sale nr. 8-P din 27 iunie 2007 și nr. 16-P din 14 iulie 2011, situația reclamanților s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură. Cu toate acestea, reclamanților li s-a refuzat înmânarea unei copii a deciziei din 15 mai 2006 pe parcursul procedurilor interne și, chiar și după modificările legislative susmenționate, instanțele interne au păstrat o competență limitată numai la examinarea legalității formale a măsurii și nu a necesității măsurii în sine (a se vedea paragrafele 33-35 și 38-50 de mai sus). În acest sens, Curtea constată că legislația relevantă nu prevedea pentru reclamanți garanții procedurale suficiente împotriva arbitrariului (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50963/99, § 123, 20 iunie 2002).
155. În aceste condiții, Curtea concluzionează că reclamanții nu au beneficiat de o posibilitate reală de a contesta în fața instanței decizia din 15 mai 2006, pe baza unei serii de factori, cum ar fi refuzul autorităților de a le furniza o copie a deciziei și competența limitată a instanțelor pentru examinarea unor astfel de decizii. În considerarea celor de mai sus, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de niciun remediu în legătură cu încălcările pretinse ale Convenției.
156. În consecință, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8.
[...]
VIII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
168. Articolul 41 din Convenție stipulează:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Daune
169. Reclamanții au susținut că au suferit un prejudiciu moral extrem de important și au solicitat fiecare câte o compensație de 20 000 de euro (EUR). Aceștia au mai solicitat Curții să oblige Guvernul pârât să predea rămășițele membrilor familiilor acestora și să dezvăluie informațiile legate de circumstanțele înmormântării lor, inclusiv locația mormintelor, precum și să abroge legile interne respective.
170. Guvernul a susținut că pretențiile acestea erau nedovedite și, la modul general, excesive.
171. Curtea consideră că, ținând cont de circumstanțele din speță, constatarea existenței unei încălcări a articolului 8 din Convenție, luat separat și coroborat cu articolul 13, reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă pentru reclamanți.
B. Costuri și cheltuieli
172. Reclamanții au mai solicitat și 24 371 EUR pentru costurile legale și cheltuielile ocazionate de procedura din Strasbourg, precum și 4 862 EUR pentru costurile legale suportate în cadrul procedurile interne.
173. Guvernul a susținut că sumele pretinse erau excesive și nejustificate.
174. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale doar în măsura în care acestea sunt dovedite ca fiind reale, necesare și rezonabile ca întindere. Ținând cont de documentele aflate în posesia sa, Curtea admite pretenția reclamanților numai în parte, raportat la costurile legale și cheltuielile suportate de aceștia cu ocazia procedurii desfășurate în Strasbourg și consideră rezonabil să le acorde suma de 15 000 EUR, alături de orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit. Suma acordată va fi plătită direct organizației reprezentante, conform solicitării reclamanților.
C. Dobânzi moratorii
175. Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
[...]
2. Hotărăște, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 3 ca urmare a condițiilor în care corpurile decedaților au fost depozitate și dispuse pentru identificare;
3. Hotărăște, cu cinci voturi contra două, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție cu privire la toți cei cincizeci de reclamanți ca urmare a deciziei din 15 mai 2006;
4. Hotărăște, cu cinci voturi contra două, că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8, ca urmare a lipsei unui remediu efectiv în legătură cu decizia din 15 mai 2006;
[...]
8. Hotărăște, în unanimitate, că constatarea existenței unei încălcări reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți;
9. Hotărăște, în unanimitate,
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților suma de 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro) în comun, pentru costuri și cheltuieli, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, sumă ce trebuie convertită în ruble rusești, la rata de conversie aplicabilă din data efectuării plății, plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit, suma trebuind plătită în euro în contul bancar din Olanda indicat de reprezentantul reclamanților;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei procente;
10. Respinge în unanimitate restul pretențiilor de satisfacție echitabilă ale reclamanților.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la data de 6 iunie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din regulament.
André WampachIsabelle Berro-Lefèvre
Grefier adjunctPreședinte
În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre este anexată opinia comună discordantă a judecătorilor Hajiyev și Dedov.
I.B.L.
A.M.W.
Opinia separată nu a fost tradusă, însă poate fi găsită în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy