©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA SABRİ GÜNEŞ ÎMPOTRIVA TURCIEI
(Cererea nr. 27396/06)
Hotărâre
Strasbourg
29 iunie 2012
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Sabri Güneş împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Marea Cameră), reunită în Marea Cameră compusă din: Nicolas Bratza, preşedinte, Josep Casadevall, Nina Vajić, Dean Spielmann, Lech Garlicki, Peer Lorenzen, Boštjan M. Zupančič, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Ján Šikuta, Mark Villiger, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Işıl Karakaş, Vincent A. de Gaetano, Erik Møse, Helen Keller, judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 februarie şi 30 mai 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 27396/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Sabri Güneş („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 mai 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de A. E. Binici, avocat în İzmir. Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul său.
3. Invocând art. 6 din convenţie, domnul Sabri Güneş a pretins în cererea lui, în special, că nu îi fusese judecată cauza în mod echitabil şi că se adusese atingere dreptului său de acces la o instanţă. Acesta denunţa, de asemenea, o încălcare a art. 2 din convenţie coroborat cu art. 13 (dreptul la un recurs efectiv).
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 24 mai 2011, o cameră a secţiei menţionate, compusă din judecătorii Françoise Tulkens, Danutė Jočienė, Ireneu Cabral Barreto, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş, precum şi Françoise Elens-Passos, grefier adjunct de secţie, a pronunţat o hotărâre în care concluziona în primul rând, în majoritate, că acele capete de cerere întemeiate pe articolele 2, 6 § 1 (caracterul echitabil al procedurii şi acces la o instanţă) şi 13 erau admisibile, în al doilea rând, cu cinci voturi pentru şi două împotrivă, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie şi, în al treilea rând, cu cinci voturi pentru şi două împotrivă că nu era necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 2 şi 13 din convenţie.
5. La 15 septembrie 2011, în urma unei cereri formulate de Guvern la 23 august 2011, colegiul Marii Camere a decis trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din convenţie.
6. Componenţa Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu art. 27 § 2 şi § 3 din convenţie şi art. 24 din regulament.
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la excepţiile preliminare şi cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Întrucât Marea Cameră a decis că nu era necesar să aibă loc o şedinţă asupra fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament), fiecare parte a putut prezenta comentarii scrise asupra observaţiilor celeilalte părţi.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul, domnul Sabri Güneş, este cetăţean turc, născut în 1981 şi locuieşte în İzmir.
9. În timpul stagiului militar, acesta a suferit o traumă fizică. Fiind spitalizat la 30 octombrie 2001, a fost operat de mai multe ori la genunchiul drept. A rămas de atunci cu o invaliditate permanentă.
10. La 7 aprilie 2003, a adresat Ministerului Apărării o cerere în vederea obţinerii unei indemnizaţii destinate să compenseze invaliditatea sa permanentă.
11. La 12 august 2003, în urma refuzului tacit al administraţiei, acesta a sesizat Înalta Curte Administrativă Militară cu o acţiune în despăgubiri pentru invaliditate survenită în timpul stagiului militar. A solicitat 15 000 lire turceşti („TRY” – în jur de 9400 EUR[1]) pentru prejudiciul material şi aceeaşi sumă pentru prejudiciul moral.
12. Două rapoarte de expertiză a căror efectuare a fost dispusă de Înalta Curte Administrativă Militară au fost depuse la dosar. Concluzia primului, din 12 martie 2004, a fost o invaliditate de 5%. Al doilea, din 30 aprilie 2004, comunicat reclamantului la 11 mai 2004, evalua prejudiciul material suferit de persoana în cauză la peste 27 438 TRY (în jur de 17 150 EUR).
13. La 7 iulie 2004, Înalta Curte Administrativă Militară a ţinut o şedinţă publică. În hotărârea sa, pronunţată la aceeaşi dată, a dat câştig de cauză în întregime reclamantului şi i-a alocat întreaga sumă solicitată de acesta pentru prejudiciul material, adică 15 000 TRY. Aceasta i-a acordat şi 2 000 TRY cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Aceasta a considerat în special că concluziile raportului de expertiză din 30 aprilie 2004 erau relevante şi respectau criteriile enunţate în jurisprudenţa sa.
14. La 21 noiembrie 2004, reclamantul a adresat Ministerului Apărării o cerere în vederea obţinerii unei indemnizaţii complementare pentru a compensa invaliditatea sa permanentă. Acesta a afirmat că a luat cunoştinţă pentru prima dată de amploarea prejudiciului său material din raportul din 30 aprilie 2004, care i-a fost comunicat la 11 mai 2004 şi care evalua prejudiciul său material la 27 438 TRY.
15. La 29 martie 2005, în urma refuzului tacit al administraţiei, reclamantul, în temeiul raportului de expertiză din 30 aprilie 2004, a sesizat Înalta Curte Administrativă Militară cu o nouă cerere vizând obţinerea unei suplimentări a indemnizaţiei cu suma de 12 438 TRY (în jur de 5 600 EUR). Acesta susţinea că raportul de expertiză din 30 aprilie 2004 nu îi fusese comunicat decât la 11 mai 2004 şi susţinea că doar la această dată a luat cunoştinţă de amploarea reală a prejudiciului pe care îl suferise.
16. Printr-o hotărâre din 22 iunie 2005, Înalta Curte Administrativă Militară, considerând noua cerere a reclamantului ca o cerere de reevaluare (ıslah) a sumei iniţiale, a respins-o pentru tardivitate. Aceasta a declarat, mai ales, cele ce urmează:
„Este clar că reclamantul solicită o reevaluare a sumei iniţiale. Obiectul reevaluării constă în a corecta un act de procedură. Ţinând cont de hotărârea Curţii Constituţionale publicată în Jurnalul Oficial la 4 noiembrie 2000, este necesar să se concluzioneze că în dreptul civil persoanele lezate au posibilitatea să solicite o suplimentare a indemnizaţiei în urma stabilirii unui raport de expertiză. Or, în procedura în faţa Înaltei Curţi Administrative Militare, termenele aplicabile sunt de un an şi de şaizeci de zile de la sesizarea administraţiei. În temeiul art. 46 pct. 4 din legea privind Înalta Curte Administrativă Militară, suma solicitată nu poate fi rectificată după expirarea acestor termene. În consecinţă, este necesar să se respingă această cerere pentru tardivitate (...)”.
Un judecător (din cinci) a exprimat o opinie divergentă. Aceasta a estimat, mai ales, cele ce urmează:
„În materie de vătămare corporală, concretizarea prejudiciului se realizează doar prin elaborarea unui raport de expertiză. De altfel, data confirmării acestor rapoarte este luată în considerare la calcularea termenelor de sesizare a administraţiei şi a termenelor de recurs (...)
Cererea de indemnizaţii suplimentare întemeiată pe raportul de expertiză a fost prezentată în termenele de recurs întrucât solicitantul nu a luat cunoştinţă de amploarea prejudiciului decât după stabilirea acestui raport (...) ”
17. La 9 septembrie 2005, reclamantul a formulat o acţiune în rectificare.
18. Printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2005, care a fost notificată reclamantului la 28 noiembrie 2005, Înalta Curte Administrativă Militară a respins această acţiune.
II. Dreptul şi practica interne şi textele internaţionale relevante
A. Normele interne în materie de calculare a termenelor
19. În temeiul art. 8 pct. 2 din Legea nr. 2577 privind procedura administrativă şi a art. 162 din Codul de procedură civilă, dacă dies ad quem a unui termen este o zi de vacanţă, termenul se prelungeşte până la următoarea zi lucrătoare.
B. Textele internaţionale relevante
1. Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
20. Art. 31 alin. 1 din Convenţia de la Viena, intitulat „Regula generală de interpretare” enunţă că un tratat trebuie interpretat „cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit care trebuie atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”.
2. Convenţia europeană privind calcularea termenelor
21. Convenţia Europeană privind calcularea termenelor, deschisă spre semnare la 16 mai 1972 la Bâle, a intrat în vigoare la 28 aprilie 1983. Aceasta a fost elaborată în vederea stabilirii normelor europene uniforme pentru calcularea termenelor pe baza răspunsurilor obţinute de la guverne. Convenţia se aplică şi pe plan intern şi pe plan internaţional, după cum se precizează în preambul, care prevede că „unificarea normelor referitoare la calcularea termenelor atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional” va contribui la realizarea unei uniuni mai strânse între statele membre ale Consiliului Europei (a se vedea raportul explicativ). În prezent, doar patru dintre cele zece ţări semnatare au ratificat această convenţie. Turcia nu a semnat-o şi nu a aderat la aceasta.
22. Art. 5 din această convenţie este formulat după cum urmează:
„La calcularea unui termen se ţine cont de sâmbete, duminici şi sărbători legale. Cu toate acestea, în cazul în care dies ad quem a unui termen înainte de expirarea căruia un act trebuie încheiat este o sâmbătă, o duminică, o zi de sărbătoare legală sau considerată astfel, termenul se prelungeşte astfel încât să cuprindă prima zi lucrătoare care urmează.”
3. Legislaţia Uniunii Europene
23. Art. 3 alin. (4) din Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului din 3 iunie 1971 privind stabilirea regulilor care se aplică termenelor, datelor și expirării termenelor (Jurnalul Oficial L 124 din 08/06/1971) prevede că:
„Dacă ultima zi a unui termen exprimat altfel decât în ore este o zi de sărbătoare legală, o duminică sau o sâmbătă, termenul se încheie la expirarea ultimei ore a următoarei zile lucrătoare.”
În drept
24. Domnul Sabri Güneş pretindea că hotărârea Înaltei Curţi Administrative Militare prin care se respingea acţiunea adiţională pentru tardivitate l-a privat de dreptul său de acces la o instanţă şi, prin urmare, de dreptul său la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din convenţie. Acesta denunţa, de asemenea, o încălcare a art. 2 din convenţie coroborat cu art. 13.
Excepţia preliminară a Guvernului
25. În cererea sa de trimitere a cauzei în faţa Marii Camere, apoi în observaţiile sale, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a respectat termenul de şase luni menţionat la articolul 35 § 1 din convenţie. În special, acesta a susţinut că concluzia camerei în ceea ce priveşte respectarea acestei reguli nu era compatibilă cu jurisprudenţa consacrată a Curţii.
26. Curtea aminteşte că guvernul pârât nu a susţinut că cererea era tardivă în stadiul admisibilităţii cauzei. Cu toate acestea, camera a hotărât, în decizia sa finală privind admisibilitatea, să îşi îndrepte atenţia, din oficiu, spre această problemă. Guvernul a susţinut regula celor şase luni pentru prima dată în observaţiile sale în faţa Marii Camere. Reclamantul nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 55 din regulament, conform căruia „[d]acă partea contractantă pârâtă înţelege să ridice o excepţie de inadmisibilitate, aceasta trebuie să o facă, atât cât natura excepţiei şi circumstanţele o permit, în observaţiile scrise sau orale cu privire la admisibilitatea cererii”.
27. În lumina celor de mai sus, Marea Cameră consideră că trebuie să se pronunţe în prealabil cu privire la aplicarea în speţă a regulii celor şase luni. Pentru a face acest lucru trebuie mai întâi să se examineze dacă aceasta are competenţa de a examina problema respectării de către reclamant a regulii celor şase luni şi dacă Guvernul este decăzut din dreptul de a ridica această excepţie în acest stadiu al procedurii.
A. Cu privire la întrebarea dacă are Curtea competenţa necesară pentru a examina problema respectării de către reclamant a regulii celor şase luni şi dacă Guvernul este decăzut din dreptul de a invoca această regulă
28. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 4 din convenţie, poate „în orice stadiu al procedurii” să respingă o cerere pe care o consideră inadmisibilă. Prin urmare, chiar în stadiul examinării pe fond a unei cereri, aceasta poate reexamina o decizie de admisibilitate în cazul în care consideră că cererea ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în primele trei paragrafe ale art. 35 din convenţie [a se vedea, între altele, Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56679/00, pct. 32, CEDO 2004-III, şi Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98, pct. 22, CEDO 2003-III].
29. În ceea ce priveşte regula celor şase luni, Curtea a considerat deja că este vorba de o normă de ordine publică şi că, prin urmare, are competenţa de a o aplica din oficiu [Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 160, CEDO 2004‑II] chiar dacă Guvernul nu s-a prevalat de aceasta [Walker împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I].
De asemenea, aceasta trebuie, în fiecare cauză care este prezentată în faţa sa, să se asigure că cererea a fost introdusă în termenul de şase luni, aşa cum a procedat camera în speţă. Aceasta era şi poziţia Comisiei, care considerase că statele contractante nu puteau elimina, din proprie iniţiativă, regula respectării termenului de şase luni [X împotriva Franţei, nr. 9587/81, decizie a Comisiei din 13 decembrie 1982, Decizii şi rapoarte (DR) 29, p. 228, şi K. împotriva Irlandei, nr. 10416/83, decizia Comisiei din 17 mai 1984, DR 38, p. 162, pct. 6].
30. În consecinţă, Curtea estimează că, fără a ţine cont de cerinţele art. 55 din regulamentul său, care trebuie, în orice caz, să fie interpretat într-o manieră compatibilă cu convenţia, în special cu art. 32, Guvernul nu este decăzut din dreptul de a invoca regula celor şase luni în faţa Marii Camere [a se vedea, mutatis mutandis, Blečić împotriva Croaţiei (MC), nr. 59532/00, pct. 66-69 CEDO 2006‑III].
31. Rezultă că Marea Cameră are competenţa necesară pentru a examina respectarea regulii celor şase luni.
B. Cu privire la respectarea termenului de şase luni
1. Hotărârea camerei
32. Camera a examinat din oficiu respectarea regulii celor şase luni şi a concluzionat că termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenţie fusese respectat. Pentru aceasta, a amintit în primul rând că în ceea ce priveşte determinarea dies a quo – ziua de la care termenul de şase luni începe să curgă– Curtea a ţinut întotdeauna cont de dreptul şi practica interne. Aceasta a decis apoi să aplice principiile care reglementează stabilirea dies a quo şi stabilirea dies ad quem. În sprijinul concluziei sale, aceasta a făcut referire la decizia Fondation Croix-Etoile, Baudin şi Delajoux împotriva Elveţiei (nr. 24856/94, 11 aprilie 1996), în care Comisia considerase că, atunci când ziua în care expiră termenul de şase luni era o sărbătoare legală conform dreptului intern, termenul trebuia prelungit până la prima zi lucrătoare care urma (pct. 40 din hotărârea camerei).
33. Camera a estimat, în plus, că luarea în considerare a dreptului şi practicii interne la calcularea termenului de şase luni îndeplinea mai bine cerinţele de securitate şi de protecţie juridică care se impun în acest domeniu, unde nimeni nu se îndoieşte că justiţiabilii respectă cu bună credinţă normele procedurale din dreptul lor intern. Aceasta a considerat că o astfel de interpretare transpune principiul subsidiarităţii care se află la baza sistemului convenţiei (pct. 44 din hotărârea camerei).
34. Astfel, aceasta a observat că decizia Înaltei Curţi Administrative Militare din 16 noiembrie 2005, care constituie hotărârea internă definitivă, îi fusese notificată reclamantului la 28 noiembrie 2005 şi că termenul fixat de art. 35 § 1 din convenţie începuse, aşadar, să curgă de la 29 noiembrie 2005 şi expirase la 28 mai 2006. Totuşi, întrucât această zi era o duminică, instanţa a avut următorul raţionament:
„(...) nu îl putem învinui pe reclamant că a introdus cererea în prima zi lucrătoare de după duminică, conform dreptului şi practicii interne. În consecinţă, pentru Curte, este mai conform cu obiectul şi scopul art. 35 să se concluzioneze că termenul de şase luni trebuie prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează. Or, întrucât cererea a fost introdusă la 29 mai 2006, termenul prevăzut la art. 35 din convenţie a fost respectat.”
2. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere
35. În opinia Guvernului, cererea este tardivă şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 din convenţie. În ceea ce priveşte calcularea termenului de şase luni, acesta subliniază, mai ales, că poziţia Curţii a fost clar stabilită în jurisprudenţa sa [Kadikis (nr. 2) împotriva Letoniei, 25 septembrie 2003, Otto împotriva Germaniei, 10 noiembrie 2009, Benet Czech, spol. s r.o împotriva Republicii Cehe, 18 mai 2010, şi Büyükdere şi alţii împotriva Turciei, 8 iunie 2010]. Hotărârea camerei nu ar urmări această jurisprudenţă, deşi Curtea nu ar putea să se îndepărteze fără un motiv valabil de precedentele sale.
36. Guvernul contestă, de altfel, legătura stabilită de cameră între interpretarea regulii celor şase luni şi principiul subsidiarităţii. Conform acestuia, luarea în considerare a dreptului şi practicii interne la calcularea termenului menţionat nu îndeplineşte cerinţele de securitate şi de protecţie juridică care se impun în acest domeniu. O astfel de practică ar obliga Curtea să stabilească un calendar complet al sărbătorilor legale în toate cele 47 de state participante la convenţie, care sunt diferite de la o ţară la alta şi se pot schimba, de-a lungul timpului, într-o ţară.
37. Guvernul contestă pertinenţa documentelor pe care camera şi-a întemeiat hotărârea. Conform acestuia, este vorba de documente ratificate de foarte puţine state, care sunt foarte vechi şi decalate în raport cu situaţia actuală şi care, în definitiv, nu puteau ţine cont de dezvoltarea şi de extinderea Consiliului Europei şi a Uniunii Europene. În cele din urmă, un termen de şase luni ar fi mai mult decât suficient pentru a permite unui potenţial reclamant să aprecieze oportunitatea introducerii unei cereri şi să determine capetele de cerere şi argumentele pe care să le prezinte.
38. Reclamantul, în ceea ce îl priveşte, face referire la normele de procedură interne care acordă o prelungire automată a termenelor atunci când data limită coincide cu o zi nelucrătoare. Subliniind faptul că termenul de şase luni de care dispunea pentru a sesiza Curtea a început să curgă la 28 noiembrie 2005 (pct. 18 de mai sus) şi trebuia, aşadar, să se încheie la 28 mai 2006, acesta argumentează că întrucât această ultimă zi este o duminică, nu a putut să îşi depună cererea decât în prima zi lucrătoare care urma, adică 29 mai şi aceasta, în opinia lui, cu toată legitimitatea.
3. Aprecierea Marii Camere
a. Principii generale relevante
39. Termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 urmăreşte mai multe scopuri. Primul său scop este să susţină securitatea juridică şi să asigure că acele cauze care ridică probleme privitoare la convenţie sunt examinate într-un termen rezonabil, evitând în acelaşi timp ca autorităţile şi alte persoane interesate să rămână mult timp în incertitudine [P.M. împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 6638/03, 24 august 2004]. De asemenea, această regulă acordă potenţialului reclamant o perioadă de reflecţie suficientă pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a introduce o cerere şi, după caz, de a stabili capetele de cerere şi argumentele precise care să fie prezentate [O’Loughlin şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23274/04, 25 august 2005] şi facilitează stabilirea faptelor într-o cauză, deoarece, odată cu trecerea timpului, examinarea într-o manieră echitabilă a problemelor ridicate devine dificilă [Nee împotriva Irlandei (dec.), nr. 52787/99, 30 ianuarie 2003].
40. Astfel, această regulă marchează limita temporală a controlului efectuat de Curte şi indică atât persoanelor particulare cât şi autorităţilor perioada dincolo de care acest control nu mai poate fi exercitat (Walker împotriva Regatului Unit, nr. 34979/97, CEDO 2000-I). Existenţa unui astfel de termen se explică prin preocuparea înaltelor părţi contractante de a împiedica repunerea constantă în discuţie a faptelor din trecut şi este vorba aici de o preocupare legitimă pentru ordine, stabilitate şi pace [De Becker împotriva Belgiei (dec), nr. 214/56, 9 iunie 1958].
41. Art. 35 § 1 prevede o normă autonomă care trebuie interpretată şi aplicată într-o cauză dată astfel încât să se asigure oricărui reclamant care pretinde că este victima unei încălcări de către o parte contractantă a unui drept recunoscut de convenţie şi protocoalele la aceasta, exercitarea eficientă a dreptului de a introduce o cerere individuală, conform articolului 35 § 1 din convenţie [Worm împotriva Austriei (dec.), nr. 22714/93, 27 noiembrie 1995].
42. Curtea reaminteşte că, în materie de procedură şi de termen, un imperativ esenţial este cel al securităţii juridice, care asigură egalitatea justiţiabililor în faţa legii. Acest principiu este implicit în toate articolele convenţiei şi constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept [a se vedea, între altele, Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30658/05, pct. 39, CEDO 2007-V (extrase)].
b. Stabilirea dies ad quem
43. Se pune întrebarea dacă, în cazul în care dies ad quem a termenului stabilit de art. 35 § 1 din convenţie este o sâmbătă, o duminică sau orice altă sărbătoare legală sau considerată astfel, termenul se prelungeşte sau nu până la prima zi lucrătoare care urmează.
44. În această privinţă, este necesar să se sublinieze mai întâi jurisprudenţa constantă a Comisiei Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum reiese din decizia sa în cauza K.C.M. împotriva Ţărilor de Jos (nr. 21034/92, decizia din 9 ianuarie 1995, DR 80-B, pp. 87-88). Făcând referire la metoda de calculare a termenului utilizată de Curte în interpretarea fostului art. 32 din convenţie, care reglementa termenul sesizării sale (a se vedea, Istituto di Vigilanza împotriva Italiei, 22 septembrie 1993, pct. 14, seria A nr. 265‑C, Figus Milone împotriva Italiei, 22 septembrie 1993, pct. 14, seria A nr. 265‑D, şi Goisis împotriva Italiei, 22 septembrie 1993, pct. 9, seria A nr. 265‑E), Comisia a considerat, în special, că termenul de şase luni începea să curgă din ziua care urma după data deciziei interne definitive şi că expira la şase luni calendaristice mai târziu, oricare ar fi durata reală a acestora. De exemplu, o decizie internă definitivă pronunţată la 4 februarie 1994 a deschis un termen de şase luni care începe la 5 februarie 1994 şi expiră la 4 august 1994 la miezul nopţii (Hokkanen împotriva Finlandei, nr. 25159/94, decizia Comisiei din 15 mai 1996), o decizie internă definitivă pronunţată la 25 ianuarie 1995 a generat un termen care începea la 26 ianuarie, acelaşi an, şi expira la 25 iulie 1995 la miezul nopţii (Pollard împotriva Regatului Unit, dec. nr. 28189/95, decizie a Comisiei din 12 aprilie 1996).
45. Această metodă a fost explicată de Comisia Europeană în mai multe cauze examinate de aceasta ulterior (a se vedea, printre multe altele, Legendre împotriva Franţei, nr. 25924/94, decizie a Comisiei din 15 ianuarie 1997). Aceasta a fost apoi confirmată în mod explicit de Curte (a se vedea, printre multe altele, Loveridge împotriva Regatului Unit, dec. nr. 39641/98, 23 octombrie 2001, Ataman împotriva Turciei, dec. nr. 46252/99, 11 septembrie 2001, Zarakolu împotriva Turciei, dec., nr. 32455/96, 5 noiembrie 2002, şi Nelson împotriva Regatului Unit, nr. 74961/01, pct. 12‑13, 1 aprilie 2008).
46. În acest context, s-a pus întrebarea, în ceea ce priveşte dies ad quem, ce abordare ar fi necesar să se adopte în cazul în care ultima zi a termenului de şase luni este o zi nelucrătoare, adică o sâmbătă, o duminică sau o sărbătoare legală.
47. În decizia Fondation Croix-Etoile, Baudin şi Delajoux împotriva Elveţiei (menţionată anterior), Comisia a considerat că, în cazul în care ziua în care expiră termenul era o sărbătoare legală, termenul trebuia prelungit până la următoarea zi lucrătoare.
48. Totuşi, Curtea nu a ţinut cont de zilele nelucrătoare la stabilirea dies ad quem. De exemplu, în cauza Kadikis împotriva Letoniei, (dec. nr. 62393/00, 25 septembrie 2003), ultima zi a termenului de şase luni era o sâmbătă. Reclamantul îşi introdusese cererea cu două zile mai târziu, adică lunea următoare, susţinând că într-un astfel de caz, dreptul intern prevedea prelungirea automată a termenelor până la prima zi lucrătoare. Curtea a respins acest argument considerând că „respectarea termenului de şase luni se efectuează în conformitate cu criteriile specifice convenţiei, şi nu în funcţie de modalităţile prevăzute în dreptul intern al fiecărui stat pârât”.
49. Prin urmare, Curtea a confirmat în mai multe rânduri principiul conform căruia respectarea termenului de şase luni trebuie să răspundă criteriilor specifice convenţiei şi nu modalităţilor prevăzute în dreptul intern al fiecărui stat pârât (a se vedea, printre multe altele, Otto, menţionată anterior, Benet Czech, spol. s r.o., menţionată anterior şi Büyükdere şi alţii, menţionată anterior).
50. Chiar dacă aceasta nu este obligată formal să îşi urmărească deciziile sau hotărârile anterioare, Curtea consideră că este în interesul securităţii juridice, al previzibilităţii şi al egalităţii în faţa legii ca ea să nu se îndepărteze de propriile precedente fără un motiv valabil [a se vedea, de exemplu, Chapman împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27238/95, pct. 70, CEDO 2001-I]. Acelaşi lucru este valabil, a fortiori, în domeniul regulilor procedurale, unde securitatea juridică se impune şi mai mult şi unde precedentele Curţii ar trebui să fie urmărite cu mai multă rigoare pentru a asigura respectarea exigenţelor de previzibilitate şi de coerenţă care servesc interesele tuturor părţilor implicate în procedură.
Este necesar, deci, să se examineze dacă există motive valabile de natură să justifice distanţarea Curţii de jurisprudenţa sa şi de practica sa constante descrise mai sus.
51. În hotărârea sa, camera subliniază că Curtea a ţinut întotdeauna seama de dreptul şi practica interne în ceea ce priveşte stabilirea dies a quo şi decide să aplice aceeaşi abordare la stabilirea dies ad quem (hotărârea camerei, pct. 40).
52. Totuşi, în opinia Marii Camere, o analiză a jurisprudenţei organelor convenţiei demonstrează că luarea în calcul a dreptului şi a practicii interne relevante constituie un element, desigur, important dar nu decisiv în determinarea punctului de plecare al termenului de şase luni. Această analiză permite, într-adevăr, să se distingă în materie două tipuri de situaţii faţă de care organele convenţiei nu au adoptat aceeaşi abordare.
53. În prima situaţie se află cazurile în care era vorba de a determina data la care s-a adus la cunoştinţa unui reclamant o decizie internă definitivă intervenită în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne. În cauza Worm (decizie menţionată anterior), Guvernul a susţinut că reclamantul nu a respectat termenul de şase luni, argumentând că acest termen trebuia să înceapă de la data la care instanţa de apel a dat citire deciziei definitive. Or, în temeiul dreptului austriac, decizia definitivă trebuia să fie notificată în scris reclamantului sau, după caz, avocatului său. În decizia sa, Comisia, recunoscând că această cauză o determina să revadă abordarea pe care o avusese până la acel moment, a concluzionat că în cazul în care, în temeiul dreptului intern, decizia definitivă trebuia notificată în scris, termenul de şase luni trebuia calculat de la data notificării, indiferent dacă instanţa a dat citire sau nu anterior, în întregime sau parţial, deciziei în cauză.
Curtea a confirmat apoi această abordare şi a considerat mai conform cu obiectul şi scopul art. 35 § 1 ca termenul de şase luni să înceapă de la data notificării copiei hotărârii (hotărârea Worm, menţionată anterior, pct. 33). În deciziile şi hotărârile sale ulterioare, aceasta a urmat această jurisprudenţă şi nu a ezitat să fixeze punctul de pornire al termenului de şase luni ţinând cont de o practică sau de o normă de drept interne pentru a da efect deplin necesităţii de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de recurs individual [a se vedea, printre multe altele, Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 29, CEDO 1999‑II, în legătură cu data la care o decizie rămâne definitivă, şi Seher Karataş împotriva Turciei, nr. 33179/96, pct. 28, 9 iulie 2002, în legătură cu notificarea unei amenzi].
54. Al doilea tip de situaţie se raportează mai ales la determinarea unui punct de început în cauzele în care încălcarea pretinsă constă într-o „situaţie continuă” şi/sau în care nu există nicio cale de atac efectivă în dreptul intern. Conform unei jurisprudenţe constante a Curţii, în cazurile de „situaţie continuă”, termenul reîncepe în fiecare zi şi doar când situaţia încetează, începe în realitate un termen de şase luni [Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 159, CEDO 2009]. De asemenea, atunci când este clar de la început că un reclamant nu dispune de nicio cale de atac efectivă, termenul de şase luni începe de la data actelor sau măsurilor denunţate sau de la data la care persoana interesată ia cunoştinţă de acestea sau le resimte efectele ori suferă prejudiciul (ibidem, pct. 157). Astfel, Curţii îi revine sarcina de a determina, ţinând seama de diferitele mize, în ce moment ar trebui să introducă cererea un reclamant care intenţionează să prezinte o pretenţie în faţa Curţii (ibidem, pct. 169).
55. Caracterul variabil al abordării descrise mai sus îşi are sursa în principiul conform căruia termenul de şase luni constituie o normă autonomă care trebuie interpretată şi aplicată în fiecare cauză astfel încât să asigure exercitarea eficientă a dreptului de recurs individual [a se vedea, printre multe altele, Büyükdağ împotriva Turciei, (dec.) nr. 28340/95, 6 aprilie 2000, Fernandez-Molina-Gonzalez şi alţi 369 împotriva Spaniei (dec.), nr. 64359/01, 8 octombrie 2002, şi Zakrzewska împotriva Poloniei, nr. 49927/06, pct. 55, 16 decembrie 2008].
56. De altfel, aplicarea de către Curte a propriilor sale criterii de calculare a termenelor, independent de normele naţionale, tinde să asigure securitatea juridică, o bună administrare a justiţiei şi, astfel, funcţionarea practică şi eficientă a mecanismului convenţiei. Într-adevăr, dacă în determinarea dies ad quem, Curtea ar trebui în mod necesar să ţină cont de dreptul şi de practica interne, ar trebui să stabilească un calendar complet al sărbătorilor legale în cele 47 de state participante la Convenţie, care variază de la o ţară la alta şi, uneori, chiar în cadrul aceleiaşi ţări (a se vedea, de exemplu, cauza Stone Court Shipping Company, S.A. împotriva Spaniei, nr. 55524/00, pct. 39, 28 octombrie 2003 unde cele două comunităţi autonome implicate în cauză nu aveau aceeaşi listă de sărbători legale) şi, de asemenea, se pot schimba de-a lungul anilor.
57. În plus, având în vedere multiplele mijloace de comunicare de care dispun în zilele noastre potenţialii reclamanţi (curier poştal, fax, comunicaţii electronice, internet etc.), Curtea consideră că termenul de şase luni este suficient, într-o măsură mai mare ca altădată, pentru a le permite să aprecieze oportunitatea introducerii unei cereri în faţa sa şi, după caz, să determine conţinutul acesteia, respectând art. 47 din Regulamentul Curţii. În această privinţă, Curtea observă că dacă este esenţial pentru eficacitatea mecanismului ca statele contractante să îşi respecte obligaţiile de a nu împiedica exercitarea dreptului de recurs individual, reclamanţii au, şi ei, obligaţia de a se arăta vigilenţi în ceea ce priveşte respectarea normelor procedurale în materie (a se vedea, mutatis mutandis, Varnava şi alţii, menţionată anterior, pct. 160).
58. În plus, Curtea ia notă de Regulamentul (CEE, Euratom) al Consiliului din 3 iunie 1971 privind stabilirea regulilor care se aplică termenelor, datelor și expirării termenelor art. 3 alin. (4) şi de Convenţia europeană privind calcularea termenelor din 16 mai 1972 (art. 5) care nu a fost ratificată până la această dată decât de patru dintre cele zece ţări semnatare (pct. 20-23 de mai sus). Totuşi, având în vedere imperativele de securitate juridică în materie de proceduri şi de termene şi în măsura în care ar fi dificil să se concluzioneze că un consens general s-a conturat între membrii Consiliului Europei în ceea ce priveşte calcularea termenelor, aceasta îşi va păstra propria abordare.
59. În lumina celor precedente, Curtea nu vede niciun motiv care să justifice îndepărtarea de precedentele descrise mai sus (pct. 49).
c. Concluzie
60. În acest context, este suficient să se observe că în speţă, decizia definitivă a Înaltei Curţi Administrative Militare din 16 noiembrie 2005 a fost notificată reclamantului la 28 noiembrie 2005. Termenul fixat la art. 35 § 1 din convenţie a început, deci, din ziua următoare, 29 noiembrie, şi a expirat în ziua de duminică, 28 mai 2006, la miezul nopţii. Or, cererea a fost introdusă la 29 mai 2006, adică după expirarea termenului menţionat mai sus.
61. Pentru Curte, faptul că ultima zi a termenului de şase luni, adică 28 mai 2006, este o duminică şi că într-un astfel de caz, în dreptul intern, termenele se prelungesc până la următoarea zi lucrătoare nu are nicio incidenţă asupra determinării dies ad quem. Aceasta aminteşte că în temeiul jurisprudenţei sale constante, respectarea termenului de şase luni se apreciază conform criteriilor specifice convenţiei. De altfel, nimic nu indică în speţă, ţinându-se cont de durata termenului prevăzut la art. 35 § 1 din convenţie, că reclamantul, reprezentat de un avocat care trebuia să cunoască jurisprudenţa Curţii în materie, nu ar fi fost în măsură să prevadă că dies ad quem coincidea cu o zi nelucrătoare şi să acţioneze în consecinţă (Otto, menţionată anterior, şi Büyükdere şi alţii, menţionată anterior, pct. 10).
62. În consecinţă, întrucât cererea a fost formulată la mai mult de şase luni de la notificarea deciziei interne definitive în sensul art. 35 § 1 din convenţie, Curtea nu se poate pronunţa cu privire la fondul cauzei.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăşte că nu se poate pronunţa cu privire la fondul cauzei.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi comunicată în scris la 29 iunie 2012.
Johan CallewaertNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
[1]1. Toate convertirile în euro din această hotărâre s-au făcut conform ratei de schimb în vigoare la acea dată.
Full & Egal Universal Law Academy