©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Sakhnovskiy împotriva Rusiei (MC) - 21272/03
Hotărârea din 2.11.2010 (MC)
Art. 6
Art. 6 § 3 lit. c)
Dreptul la apărare cu asistenţa unui apărător
Lipsa de contact personal, înainte de şedinţa de judecată în apel, cu un avocat desemnat din oficiu care a preluat cauza reclamantului în baza unui memoriu întocmit de alt avocat: încălcare
În fapt – În 2001, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru omor. În 2002, Curtea Supremă i-a respins apelul. În 2007, prezidiul Curţii Supreme a admis o revizuire, a casat hotărârea pronunţată în apel şi a retrimis cauza pentru reexaminare, considerând că nu a fost respectat dreptul reclamantului de a fi asistat de un apărător în timpul şedinţei desfăşurate în apel. În cursul noii proceduri în apel, reclamantul a urmărit şedinţa din arest prin videoconferinţă deoarece Curtea Supremă i-a respins cererea de a se înfăţişa personal. Înainte de începerea dezbaterii, reclamantului i-a fost prezentată noul său avocat desemnat din oficiu, care se afla în sala de şedinţă, iar Curtea Supremă le-a acordat 15 minute de întrevedere confidenţială prin videoconferinţă. Reclamantul a încercat să refuze să fie reprezentat de avocat, considerând că era nevoie să se întâlnească personal cu acesta. Curtea Supremă a respins obiecţia formulată de reclamant cu privire la avocatul său, considerând-o nerezonabilă. Instanţa a reţinut că reclamantul nu a solicitat înlocuirea avocatului de către un coleg şi nici nu a solicitat permisiunea de a alege alt avocat. Într-o decizie diferită, Curtea Supremă a hotărât să nu accepte noua declaraţie de apel a reclamantului şi să examineze dosarul cauzei în baza declaraţiei depuse în 2002 de fostul avocat al reclamantului înainte de precedenta şedinţă în procedura de apel. În aceeaşi zi, Curtea Supremă a examinat fondul cauzei şi a confirmat hotărârea pronunţată în 2001.
În drept – Art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. c): a) Calitate de victimă – Autorităţile au recunoscut încălcarea iniţială a drepturilor reclamantului prevăzute la art. 6, cel puţin în ceea ce priveşte absenţa unei asistenţe corespunzătoare din partea unui apărător în procedura de apel desfăşurată în 2002. Curtea consideră însă că simpla redeschidere a dosarului cauzei nu era suficientă pentru a-l lipsi pe reclamant de calitatea sa de victimă. Acest punct de vedere este strâns legat de caracteristicile sistemului rus de revizuire, aşa cum era în vigoare la momentul faptelor. În primul rând, cauza putea fi redeschisă de nenumărate ori, fără nicio restricţie. În al doilea rând, decizia de redeschidere a cauzei ţinea de puterea discreţionară a procurorului sau judecătorului, care decidea dacă o cerere de revizuire merita să fie examinată pe fond. Indiferent dacă procurorul era cel care introducea o cerere de revizuire sau dacă preşedintele instanţei era cel care anula decizia unui judecător de a nu admite o astfel de cerere, decizia se putea lua din oficiu, ceea ce îi dădea statului pârât posibilitatea de a se sustrage controlului pe fond exercitat de Curte redeschizând încontinuu procedura. În plus, procedura internă este deseori redeschisă la iniţiativa autorităţilor ruse atunci când acestea află că respectiva cauză a fost admisă de Curte spre examinare. Se poate întâmpla ca redeschiderea să fie favorabilă reclamantului, caz în care este utilă. Cu toate acestea, ţinând seama de uşurinţa cu care Guvernul foloseşte această procedură, există şi riscul unui abuz. Dacă Curtea ar accepta necondiţionat faptul că simpla redeschidere a procedurii are automat ca efect înlăturarea calităţii de victimă a reclamantului, statul pârât ar putea împiedica examinarea oricărei cauze pendinte recurgând în mod repetat la procedura revizuirii în loc să remedieze încălcările anterioare asigurându-i reclamantului un proces echitabil. Pentru a stabili dacă reclamantul îşi păstrează calitatea de victimă sau nu, Curtea ia în considerare procedura în ansamblu, inclusiv cea ulterioară redeschiderii. Această abordare permite stabilirea unui echilibru între principiul subsidiarităţii şi eficacitatea mecanismului Convenţiei. În speţă, Curtea consideră că simpla redeschidere a procedurii în cadrul unei cereri în revizuire nu constituie o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru reclamant.
Concluzie: excepţie preliminară respinsă (unanimitate).
b) Nouă comunicare a cererii către Guvern – Guvernul susţine că Curtea ar fi trebuit să îi comunice capetele de cerere formulate de reclamant cu privire la cea de-a doua procedură în apel. În observaţiile suplimentare prezentate în martie 2008, reclamantul s-a plâns de şedinţa de judecată desfăşurată în cadrul celei de-a doua proceduri în apel, în noiembrie 2007. O copie a fost trimisă Guvernului în timp util. Acesta nu era împiedicat de nimic să depună alte observaţii drept răspuns. Întrucât Curtea a admis ulterior cererea Guvernului de trimitere a cauzei la Marea Cameră, Curtea i-a acordat acestuia o nouă posibilitate de a prezenta observaţii. Prin urmare, Guvernul nu a fost dezavantajat faţă de reclamant.
c) Renunţarea la dreptul de a fi asistat de un apărător – În 2007, reclamantul s-a declarat nemulţumit de modul în care Curtea Supremă a organizat asistenţa unui apărător şi a refuzat serviciile avocatei care tocmai fusese desemnată din oficiu. În fapt, reclamantul nu a solicitat un alt avocat în locul acesteia şi nici nu a solicitat amânarea şedinţei dar, fiindcă acesta nu avea cunoştinţe din domeniul juridic, nu era de aşteptat din partea sa să formuleze cereri precise. Faptul că reclamantul nu a solicitat aceste măsuri procedurale nu poate fi considerat aşadar o renunţare la dreptul său de a fi asistat de un apărător.
d) Asistenţa efectivă a unui apărător – Este evident că, în opinia autorităţilor, cauza era suficient de complexă pentru a necesita asistenţa unui avocat profesionist. Deşi noul avocat numit din oficiu era calificat şi a fost pregătit a priori pentru a-l asista pe reclamant, aceste argumente nu sunt decisive. Reclamantul a putut să comunice cu avocatul său doar 15 minute, chiar înainte de începerea şedinţei. Având în vedere complexitatea şi gravitatea cauzei, timpul acordat era vădit insuficient pentru a-i permite reclamantului să discute cauza cu avocatul său şi să se asigure că aceasta cunoaşte bine dosarul şi pregăteşte o apărare corespunzătoare. De asemenea, nu era sigur faptul că se asigura suficientă confidenţialitate comunicării prin videoconferinţă. În prezenta cauză, reclamantul a trebuit să folosească sistemul de videoconferinţă instalat şi operat de stat. Reclamantul avea aşadar motive legitime să se simtă incomod în timpul întrevederii cu avocatul său pe tema dosarului. Guvernul nu explică motivele pentru care era imposibilă luarea altor măsuri pentru a-i asigura reclamantului asistenţă din partea unui apărător. Desigur, transferul reclamantului la Moscova pentru o întrevedere cu avocatul său ar fi fost o operaţiune îndelungată şi costisitoare. Deşi subliniază importanţa capitală a unei asistenţe efective din partea unui apărător, Curtea trebuie să examineze dacă, având în vedere acest obstacol geografic deosebit, guvernul pârât a luat măsuri care să compenseze suficient restricţiile aplicate drepturilor reclamantului. Nimic nu împiedica autorităţile să organizeze măcar o convorbire telefonică între reclamant şi avocatul său cu ceva mai mult timp înaintea şedinţei ori să îi desemneze din oficiu un avocat care să-l poată vizita la centrul de deţinere şi să fie alături de acesta în timpul şedinţei. De asemenea, nu este clar de ce Curtea Supremă nu a încredinţat reprezentarea reclamantului aceluiaşi avocat care l-a apărat în faţa primei instanţe şi a întocmit prima declaraţie de apel. În fine, Curtea Supremă ar fi putut să amâne şedinţa din oficiu pentru a-i lăsa reclamantului timp suficient ca să discute cauza cu noul său avocat. Măsurile luate de Curtea Supremă nu au fost suficiente şi nu i-au asigurat reclamantului o asistenţă efectivă din partea unui apărător în cea de-a doua procedură de apel. În consecinţă, această procedură nu a remediat neregulile primei proceduri: nici în 2002, nici în 2007, reclamantul nu a beneficiat de asistenţă efectivă din partea unui avocat.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy