©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 4 martie 2008
în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României
(Cererea nr. 33065/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la 04.06.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 12 februarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 33065/03, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Cristian Samoilă şi Dumitru Cionca (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 5 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă juridică, sunt reprezentaţi de Arpad Ştefan Kolozsi, avocat la Oradea. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii invocă în special că arestarea lor preventivă a încălcat garanţiile art. 5 alin. 3 din Convenţie. Din punctul de vedere al articolelor 5 alin. 4 şi 6 alin. 2 din Convenţie, ei se plâng de asemenea de imposibilitatea de a contesta legalitatea menţinerii în arest precum şi de nerespectarea dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
4. La 6 aprilie 2006 Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe articolele 5 alin. 3 şi 4 şi 6 alin. 2 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1968 şi respectiv 1971 şi locuiesc la Oradea.
6. La 9 ianuarie 2002 un comerciant a depus plângere la poliţia oraşului Oradea împotriva reclamanţilor, funcţionari ai poliţiei. Acesta îi acuza că i-a obligat să le plătească o mie de mărci germane pentru a evita sancţiunile aplicate cu prilejul unui control efectuat la 24 decembrie 2001 de al doilea reclamant la tutungeria pe care comerciantul o avea deschisă într-o piaţă a oraşului.
7. Poliţia a ordonat o anchetă internă şi, printr-un comunicat din 10 ianuarie 2002, presa a fost informată că reclamanţii fuseseră transferaţi din motive disciplinare în alte unităţi ale poliţiei. Comunicatul menţiona de asemenea:
« Potrivit primelor investigaţii, reiese că cei doi poliţişti au comis abuzuri în exercitarea funcţiilor lor (...) şi, în funcţie de concluziile anchetei, va fi sesizat Parchetul Militar. »
8. La 16 ianuarie 2002 un săptămânal local a publicat un interviu cu comandantul Poliţiei din Oradea, care ar fi declarat:
« Sunt vinovaţi. Nu am nicio îndoială. Sunt vinovaţi de abateri foarte grave. Avem această certitudine. Rămâne de stabilit, la sfârşitul anchetei, întinderea şi gravitatea faptelor. »
9. Potrivit Guvernului, comandantul de poliţie neagă că ar fi dat o asemenea declaraţie. Acesta din urmă susţine că nu a acordat niciun interviu presei locale privindu-i pe reclamanţi şi afirmă că nu a cerut publicarea unei dezminţiri.
10. În cursul lunii ianuarie 2002, S.D., M.I. şi R.S., martori cu ocazia controlului din 24 decembrie 2001, şi L.N., concubina primului reclamant, au dat în faţa unui notar declaraţii în favoarea reclamanţilor destinate anchetei interne dispuse de poliţie.
11. Printr-o ordonanţă din 27 februarie 2002 Parchetul Militar a declanşat împotriva reclamanţilor urmărirea penală pentru corupţie.
12. La 28 februarie 2002 reclamanţii au fost audiaţi de procurorul militar care i-a informat asupra acuzaţiei ce le-a fost adusă. Au negat faptele atribuite. Ulterior, Parchetul militar şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Anticorupţie din Oradea (în continuare denumit Parchetul).
13. La 11 februarie 2003, printr-o ordonanţă a lui I.M., procuror şef la Parchet, reclamanţii au fost acuzaţi de corupţie, arestaţi preventiv şi închişi la închisoarea din Oradea pe motiv că « încercaseră să influenţeze martorii pentru a împiedica adevărul să iasă la lumină (...) şi prezentau un pericol pentru ordinea publică ». Reclamanţii au contestat această ordonanţă.
14. Tot la 11 februarie 2003 martorii S.D., M.I. şi R.S. au fost convocaţi la Parchet. Primii doi au declarat că conţinutul declaraţiilor lor în faţa notarului le fusese sugerat în parte de al doilea reclamant. În privinţa lui R.S., acesta a afirmat că declaraţia sa fusese redactată de acelaşi reclamant şi că el se mulţumise doar să o semneze.
15. În aceeaşi zi, la ştirile unei televiziuni locale procurorul I.M. a declarat:
« Arestarea preventivă a fost dispusă deoarece, în opinia noastră, deşi sumele respective nu au fost foarte ridicate, ordinea publică (...) a fost grav afectată; încrederea în poliţie, care este prima verigă a lanţului care asigură ordinea publică într-un stat de drept, trebuie să fie absolută şi neviciată de asemenea comportamente.
Al doilea motiv menţionat în ordonanţă este faptul că au încercat să împiedice descoperirea adevărului influenţând, ba chiar ameninţând martorii. Exact în acest moment avem un martor care a dat o declaraţie mincinoasă şi care este interogat de ofiţeri. Dacă nu revine asupra declaraţiei, sunt hotărât să-l acuz, să-l arestez şi să-l trimit în faţa instanţei. »
16. La 14 februarie 2003, în prezenţa reclamanţilor şi a avocatului lor, Tribunalul Bihor a declinat în favoarea Curţii de Apel Oradea competenţa pentru examinarea contestaţiei reclamanţilor introdusă împotriva ordonanţei de arestare preventivă.
17. La 20 februarie 2003 Curtea de Apel a examinat, în Camera de Consiliu şi în prezenţa reclamanţilor şi a avocatului lor, această contestaţie. Printr-o decizie din aceeaşi zi a dispus punerea în libertate pe motiv că urmărirea dura de peste un an şi că reclamanţii nu prezentau pericol pentru anchetă. Parchetul a formulat recurs la Curtea Supremă de Justiţie.
18. Printr-o decizie din 6 martie 2003 Curtea Supremă, în prezenţa reclamanţilor şi a avocatului lor, a confirmat ordonanţa Parchetului şi a menţinut arestarea preventivă.
19. Printr-un rechizitoriu al procurorului I.M. din 31 martie 2003 reclamanţii au fost trimişi în faţa Curţii de Apel Oradea pentru corupţie, abuz de putere şi instigare la mărturie mincinoasă.
20. La cererea Parchetului, la sfârşitul şedinţelor din 10 martie şi 25 aprilie 2003, Curtea de Apel le-a prelungit arestul preventiv.
21. Recursul introdus de reclamanţi la Curtea Supremă de Justiţie împotriva prelungirii din 10 martie 2003 a fost respins la 21 martie 2003 pe motiv că era legal şi întemeiat. Recursul lor împotriva prelungirii din 25 aprilie 2003 a fost declarat inadmisibil printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie din 14 mai 2003 cu justificarea următoare:
« În temeiul art. 385¹ din Codul de procedură penală deciziile asupra prelungirii arestării preventive nu pot face obiectul unui alt recurs decât cel privind fondul cauzei. »
22. La 17 iunie 2003 Curtea de Apel a prelungit din nou arestarea preventivă până la 28 iulie 2003. În cursul audierii ce a avut loc la această ultimă dată Curtea a audiat mai mulţi martori, în special cei pe care Parchetul îi acuza că au fost influenţaţi de reclamanţi. S.D., M.I. şi L.N. şi-au menţinut declaraţiile făcute în faţa notarului. În plus, au afirmat că Parchetul exercitase presiuni asupra lor pentru a-şi modifica declaraţiile. R.S. a confirmat că declaraţia semnată la notar a fost redactată de al doilea reclamant.
23. Recursul formulat de reclamanţi împotriva prelungirii arestării dispuse la 27 iunie 2003 a fost admis la 9 iulie 2003 de Curtea Supremă care a considerat că Curtea de Apel nu avea dreptul de a prelungi arestarea decât cu treizeci de zile, şi anume până la 27 iulie 2003.
24. Cu toate acestea, reclamanţii nu au fost eliberaţi deoarece, la 21 iulie 2003, la cererea Parchetului, Curtea de Apel a examinat legalitatea arestării preventive şi a menţinut-o, considerând că motivele care o justificaseră continuau să existe. La 28 iulie 2003 Curtea Supremă de Justiţie le-a respins recursul după ce l-a examinat în prezenţa reclamanţilor şi a avocatului lor.
25. La 21 august, 5 şi 26 septembrie şi 17 octombrie 2003, la cererea Parchetului, Curtea de Apel a examinat, în prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor, legalitatea arestării preventive şi a menţinut-o.
26. Reclamanţii au formulat recursuri împotriva deciziilor menţionate anterior. La 26 august, 11 septembrie, 1 şi 24 octombrie 2003 au primit citaţii să se prezinte la şedinţele Curţii Supreme de Justiţie din 3 şi 12 septembrie 2003 şi 3 şi 24 octombrie 2003.
27. În privinţa şedinţei prevăzută pentru 3 septembrie, al doilea reclamant a menţionat în citaţia primită pe 26 august 2003 că dorea să fie prezent în faţa Curţii Supreme. Cu toate acestea, comandantul închisorii din Oradea a informat Curtea Supremă că reclamanţii nu puteau fi transferaţi la Bucureşti deoarece procurorul I.M. le cerea să fie prezenţi la o şedinţă a Curţii de Apel din Oradea din data de 5 septembrie 2003.
28. Prin deciziile din 3 şi 12 septembrie şi din 3 şi 24 octombrie 2003 Curtea Supremă a respins recursurile. Nici reclamanţii nici avocaţii lor nefiind prezenţi la aceste şedinţe, Curtea Supremă a făcut aplicarea art. 385/11 alin. 3 din Codul de procedură penală autorizând examinarea recursurilor în lipsa interesaţilor şi a numit pe loc avocaţi din oficiu pentru ei. La aceste şedinţe a fost prezent un reprezentant al Parchetului, articolul menţionat anterior impunând participarea sa. A cerut respingerea recursurilor.
29. La 21 august, 5 septembrie şi 17 octombrie 2003 Curtea de Apel Oradea a examinat în prezenţa reclamanţilor cererile lor de eliberare. Aceasta le-a respins, considerând că având în vedere natura infracţiunilor punerea în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică. Reclamanţii au formulat recursuri împotriva acestor decizii.
30. La 29 august, 11 septembrie şi 24 octombrie 2003 au primit citaţii să se prezinte la şedinţele Curţii Supreme de Justiţie din 2 şi 12 septembrie 2003 şi 24 octombrie 2003.
31. Prin deciziile pronunţate la datele menţionate anterior recursurile au fost declarate admisibile, Curtea Supremă considerând că:
« În temeiul art. 141 din codul de procedură penală, nu se poate formula recurs împotriva deciziei prin care o instanţă ordonă efectivitatea, sfârşitul, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive (...) Or în cazul în speţă Curtea de Apel nu a ordonat niciuna din măsurile menţionate anterior, ci a respins o cerere de eliberare, caz în care legea nu prevede posibilitatea de a formula un recurs. »
32. Curtea Supremă a examinat aceste recursuri în prezenţa unui reprezentant al Parchetului care a cerut respingerea lor. Reclamanţii fiind absenţi, Curtea Supremă a desemnat un avocat din oficiu pentru ei.
33. La 20 octombrie 2003 reclamanţii s-au plâns preşedintelui Curţii de Apel de faptul că au fost prezentaţi în faţa acestei instanţe în hainele de puşcărie, specifice persoanelor condamnate. Au cerut să li se permită să-şi poarte hainele proprii. La 27 octombrie 2003 preşedintele a refuzat, fără a prezenta o motivaţie.
34. Prin decizia din 12 decembrie 2003 Curtea de Apel a condamnat reclamanţii la pedeapsa de şase ani de închisoare pentru corupţie, abuz de putere şi tentativă de influenţare a martorilor.
35. Reclamanţii au formulat un recurs ce a fost respins prin decizia definitivă din 4 martie 2004 a Curţii Supreme de Justiţie. De atunci reclamanţii au fost puşi în libertate.
DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
36. Dispoziţiile Codului de procedură penală, în vigoare la vremea comiterii faptelor, prevăd următoarele:
Articolul 136
« În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului (...) de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:
(...)
1 c) arestarea preventivă.
(...) Măsura arătată la art. 136 alin. 1 lit. c) se poate lua numai de procuror sau de instanţa de judecată. »
Articolul 139 alin. 2
« Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. »
Articolul 140
« 1. Împotriva ordonanţei de arestare preventivă (...) se poate face plângere la instanţa căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în fond.
(...)
6. Încheierea este supusă recursului (...) »
Articolul 141
« Încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. »
Articolul 148 alin. 1 d)
« Măsura arestării inculpatului poate fi luată (...) numai în vreunul din următoarele cazuri:
(...)
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte. »
Articolul 149 alin. 1
« Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. »
Articolul 155
« Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond (...) »
Articolul 156
« Prelungirea duratei arestării se dispune [de o instanţă] pe baza propunerii motivate a Parchetului (...) »
Articolul 159
5. « În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea depăşi 30 de zile (...).
7. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat. (...) Recursul nu este suspensiv de executare (...) Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. »
Articolul 385¹ alin. 2
« Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. »
Articolul 385/11
« Judecarea recursului se face cu citarea părţilor.
Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.»
37. În privinţa posibilităţii de a formula un recurs împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de eliberare, Guvernul expune faptul că prin decizia din 21 noiembrie 2005 adunarea plenară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a considerat că o asemenea decizie nu putea fi atacată prin recurs independent de judecarea pe fond, prin urmare nu era vorba despre o decizie prin care se dispunea luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive (articolul 141 cod penal).
38. Cea mai înaltă instanţă judecătorească din ţară a soluţionat astfel un litigiu care a avut loc în cadrul curţilor şi tribunalelor interne, unele instanţe acceptând să examineze acest tip de recurs, în timp ce altele le-au declarat inadmisibile.
39. Guvernul invocă faptul că acest litigiu nu privea decât curţile şi tribunalele inferioare şi că poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împărtăşită de doctrină (a se vedea, I. Neagu, Drept procesual penal, ed. Global Lex, 2002, pag. 59), a fost întotdeauna în favoarea inadmisibilităţii acestor recursuri. În această privinţă el citează, fără a prezenta copii, două decizii din 1999 şi 2000 ale Curţii Supreme de Justiţie.
40. Cu toate acestea, din informaţiile disponibile pe site-ul Internet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese că prin decizia nr. 6738 din 13 decembrie 2004 această instanţă a procedat la examinarea pe fond a unui recurs formulat de un inculpat împotriva deciziei unei Curţi de Apel care i-a respins cererea de eliberare.
41. Dispoziţiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la vremea comiterii faptelor, prevăd următoarele:
Articolul 40
« Arestaţii preventiv vor purta îmbrăcămintea personală. Pentru motive temeinice, ei vor trebui să poarte costumul locului de detenţie. »
42. Prin decizia nr. 348 din 1994 Curtea Constituţională, examinând articolul 40 din Legea nr. 23/1969 în raport cu dispoziţiile constituţionale care asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie, a considerat că nu se putea face derogare de la dreptul de a purta îmbrăcămintea personală decât dacă inculpatul nu avea sau erau murdare sau inutilizabile. Curtea constituţională a precizat de asemenea că costumul locului de detenţie ale condamnaţilor şi arestaţilor preventiv trebuia să fie diferite.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 3 din Convenţie
43. Reclamanţii se plâng că nu au fost aduşi de îndată înaintea unui judecător în urma arestării lor. Ei invocă art. 5 alin. 3, care prevede următoarele :
« Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (...). »
A. Asupra admisibilităţii
44. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
45. Reclamanţii afirmă că dispoziţiile codului de procedură penală în vigoare la vremea comiterii faptelor erau contrarii art. 5 alin. 3 din Convenţie din moment ce nu instituiau obligaţia de a aduce rapid persoana arestată preventiv înaintea unui magistrat. În orice caz, ei consideră că termenul de nouă zile care s-a scurs de la arestarea lor, 11 februarie 2003 şi examinarea de către Curtea de Apel la 20 februarie 2003 a legalităţii detenţiei era exagerat.
46. Guvernul se opune acestei susţineri. El expune faptul că la 14 februarie 2003, adică la trei zile de la arestarea lor, reclamanţii au fost aduşi în faţa Tribunalului Bihor. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii (Taş împotriva Turciei, nr. 24396/94, paragraful 86, 14 noiembrie 2000), Guvernul consideră că această durată este compatibilă cu standardele impuse de art. 5 alin. 3.
47. El consideră că faptul că această instanţă nu a examinat legalitatea arestării preventive nu ar putea fi atribuit reclamanţilor care au introdus incorect contestaţia împotriva ordonanţei procurorului. Prin urmare, Guvernul a concluzionat că nu se poate reţine nicio încălcare a acestui articol în cazul în speţă.
48. Curtea aminteşte că controlul judiciar al arestării trebuie să se facă automat. Nu poate fi urmarea unei cereri formulată în prealabil de deţinut (Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, paragraful 49, CEDH 1999-III). Prin urmare, argumentul Guvernului, întemeiat pe neregularitatea contestaţiei introduse împotriva ordonanţei procurorului, care ar fi întârziat examinarea legalităţii arestării, nu poate fi reţinut.
49. Curtea aminteşte că a considerat de mai multe ori că articolul 5 alin. 3 nu se mulţumeşte să prevadă accesul deţinutului la o autoritate judiciară; el vizează să impună magistratului înaintea căruia se prezintă persoana arestată obligaţia de a examina circumstanţele care pledau pentru sau împotriva arestării, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei motivelor justificând-o şi, în lipsa acestora, de a ordona eliberarea. Cu alte cuvinte, articolul 5 alin. 3 cere ca magistratul să se aplece asupra temeiniciei arestării (Pantea împotriva României, nr. 33343/96, paragraful 231, CEDH 2003-VI (extrase)).
50. Ea aminteşte în fine că a considerat că o perioadă de reţinere de patru zile şi şase ore fără control jurisdicţional mergea dincolo de limitele stricte de timp stabilite de articolul 5 alin. 3, chiar şi atunci când avea drept scop prevenirea colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145-B, pag. 33, paragraful 62).
51. În cazul în speţă Curtea constată că reclamanţii au fost aduşi la 14 februarie 2003 în faţa Tribunalului Bihor. Cu toate acestea, în cadrul şedinţei din aceeaşi zi nu a fost abordată problema legalităţii arestării, Tribunalul dispunând numai trimiterea dosarului la Curtea de Apel. De altfel nimic nu indică faptul că Tribunalul ar fi examinat temeinicia arestării, astfel încât reclamanţii nu au beneficiat de garanţiile ce decurg din art. 5 alin. 3 din Convenţie.
52. Reiese că, în prezenta speţă, care nu prezenta circumstanţe excepţionale, reclamanţii, care nu au compărut înaintea Curţii de Apel decât după nouă zile de la arestarea lor, nu au fost "de îndată" aduşi înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
53. Prin urmare, s-a încălcat art. 5 alin. 3 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 4 din Convenţie
54. Reclamanţii invocă faptul că respingerea recursului lor împotriva deciziei din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Oradea şi absenţa lor la mai multe termene ale Curţii Supreme de Justiţie le-au încălcat dreptul garantat de art. 5 alin. 4 din Convenţie care prevede următoarele:
« Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să intr-ducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea sa este ilegală. »
A. Asupra admisibilităţii
55. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Inadmisibilitatea recursului împotriva deciziei din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Oradea de prelungire a arestării preventive
56. Reclamanţii afirmă că refuzând să examinexe la 14 mai 2003 recursul introdus împotriva deciziei Curţii de Apel din 25 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiţie i-a privat în mod arbitrar de posibilitatea de a controla legalitatea menţinerii lor în arest.
57. Amintind că articolul 5 alin. 4 din Convenţie nu garantează dreptul la recurs împotriva deciziilor de prelungire a arestării, Guvernul expune faptul că respingerea recursului de către Curtea Supremă de Justiţie nu ar putea avea nicio consecinţă asupra respectării garanţiilor acestui articol din moment ce la 25 aprilie 2003 Curtea de Apel a efectuat o examinare foarte atentă a motivelor care pledau pentru menţinerea arestării.
58. Curtea aminteşte că un stat care deţine un sistem juridic cu două grade de jurisdicţie, trebuie să ofere deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (a se vedea, de exemplu, Bağriyanik împotriva Turciei, nr. 43256/04, paragraful 47, 5 iunie 2007).
59. În cazul în speţă Curtea constată că existenţa în dreptul intern a unui recurs împotriva unei decizii de prelungire a arestării preventive nu conduce la controversă. În plus, ea constată că în cursul aceluiaşi proces Curtea Supremă de Justiţie a examinat de mai multe ori recursuri de acest gen formulate de reclamanţi şi chiar a admis unul, la 9 iulie 2003.
60. Reiese că refuzul Curţii Supreme de a examina, la 14 mai 2003, recursul reclamanţilor împotriva prelungirii arestării preventive dispusă de Curtea de Apel la 25 aprilie 2003, i-a privat pe aceştia din urmă de posibilitatea de a cere controlul legalităţii menţinerii arestării lor. Faptul că Curtea de Apel a motivat decizia din 25 aprilie 2003 nu ar putea schimba cu nimic această concluzie din moment ce reclamanţii au fost privaţi de o cale de atac ce le era oferită de dreptul intern.
61. Prin urmare, s-a încălcat art. 5 alin. 4 din Convenţie în privinţa refuzului examinării recursului împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea din 25 aprilie 2003.
2. Neprezentarea la termenele din 2, 3 şi 12 septembrie şi 3 şi 24 octombrie 2003 în faţa Curţii Supreme de Justiţie
a) Susţinerile părţilor
62. Reclamanţii invocă faptul că autorităţile interne au refuzat să asigure prezentarea lor la termene în faţa Curţii Supreme de Justiţie care statua asupra recursurilor lor împotriva deciziiilor Curţii de Apel de prelungire a arestării preventive şi de respingere a cererilor de eliberare. Ei adaugă că citaţiile de a se prezenta au fost notificate prea târziu pentru ca avocaţii lor să poată participa.
63. Guvernul se opune acestei susţineri. Citând două decizii din 1999 şi 2000 ale Curţii Supreme de Justiţie, precum şi poziţia doctrinei, el afirmă că la vremea comiterii faptelor, reclamanţii nu aveau dreptul de a formula recursuri împotriva deciziilor Curţii de Apel de respingere a cererilor lor de eliberare. Prin urmare, el consideră că reclamanţii nu mai aveau dreptul de a compărea la şedinţele Curţii Supreme care examina aceste recursuri.
64. Dacă Guvernul admite că unele instanţe examinau pe fond asemenea recursuri, el invocă faptul că dacă era vorba despre o practică minoritară ce s-a încheiat în urma unei decizii pronunţată la 21 noiembrie 2005 de Secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie).
65. Oricum, el expune faptul că reclamanţii şi avocaţii lor au fost prezenţi la şedinţele Curţii de Apel care a examinat argumentele. Trebuie menţionat că în faţa Curţii Supreme de Justiţie interesele lor au fost apărate de avocaţi din oficiu.
66. În fine, Guvernul susţine că pentru majoritatea şedinţelor reclamanţii au fost citaţi să se prezinte cu suficient de mult timp înainte pentru a-şi putea informa avocaţii să participe. El precizează că reclamanţii aveau dreptul la o discuţie telefonică săptămânal şi că corespondenţa nu era îngrădită, scrisorile fiind predate la poştă de autorităţile închisorii.
b) Aprecierea Curţii
67. Curtea aminteşte că în temeiul art. 5 alin. 4 persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o examinare a respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare "legalităţii", în sensul art. 5 alin. 1, privării lor de libertate (Brogan şi alţii, citat anterior, pag. 34-35, paragraful 65).
68. Pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 alin. 1 c), este necesară o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A, nr. 318-B, pag. 45, paragraful 47). În special, un proces legat de un recurs formulat împotriva unei arestări sau prelungirii acestuia trebuie să asigure egalitatea de arme între părţi, procurorul şi deţinutul (Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, paragraful 58, CEDH 1999-II şi Włoch împotriva Poloniei, nr. 27785/95, paragraful 126, CEDH 2000-XI).
69. În cazul în speţă Curtea constată că termenele de la Curtea Supremă de Justiţie din 3 şi 12 septembrie 2003 şi 3 şi 24 octombrie 2003, priveau recursurile reclamanţilor împotriva deciziilor Curţii de Apel de prelungire, la cererea Parchetului, arestării lor preventive. Dreptul reclamanţilor de a formula un recurs împotriva acestor decizii nu conduce la controversă între părţi.
70. Curtea constată apoi că celelalte termene, şi anume cele din 2 şi 12 septembrie 2003 şi din 24 octombrie 2003 priveau recursurile reclamanţilor împotriva deciziilor Curţii de Apel Oradea de respingere a cererilor lor de eliberare. Curtea Supremă a declarat aceste recursuri inadmisibile pe motiv că codul de procedură penală nu permitea niciun recurs împotriva acestui gen de decizii.
71. În privinţa argumentului Guvernului întemeiat pe lipsa dreptului de a formula un recurs împotriva acestor decizii, Curtea constată că Guvernul se bazează în principal pe existenţa unei practici jurisprudenţiale de declarare a recursurilor inadmisibile. Or, la vremea comiterii faptelor, jurisprudenţa curţilor şi tribunalelor interne era departe de a fi unitară, examinarea acestor recursuri fiind admisă de o parte din instanţe şi deseori chiar de Curtea Supremă de Justiţie însăşi (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
72. Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudenţială nu ar putea prejudicia reclamanţii în aşa fel încât să le nege dreptul de a formula un recurs împotriva deciziilor de respingere a cererilor lor de eliberare. Prin urmare, Curtea nu ar putea admite argumentul Guvernului.
73. Curtea reiterează faptul că un stat care prevede recursul împotriva deciziilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde interesaţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă.
74. În cazul în speţă ea consideră că prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţe în faţa Curţii de Apel nu ar putea scuti statul de obligaţia de a asigura şi prezentarea lor personal în faţa Curţii Supreme de Justiţie sau, la nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a garanta egalitatea de arme cu procurorul care, fiind prezent la fiecare termen, a cerut menţinerea arestului (a se vedea, mutatis mutandis, Kampanis, citată anterior, paragraful 47 şi Nikolovo, citată anterior, paragraful 58).
75. În privinţa apărării gratuite din partea diverşilor avocaţi numiţi din oficiu, Curtea constată că aceştia au fost desemnaţi pe loc, că nu cunoşteau nici dosarul nici clienţii şi că în plus nu au avut la dispoziţie timpul necesar pentru a pregăti apărarea deoarece Curtea Supremă a soluţionat recursurile în aceeaşi zi.
76. Pe baza acestor circumstanţe şi fără a se pronunţa asupra modului concret în care avocaţii numiţi din oficiu şi-au îndeplinit obligaţiile, Curtea concluzionează că reclamanţii nu au beneficiat în faţa Curţii Supreme de Justiţie de o apărare efectivă (a se vedea, mutatis mutandis, Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9 aprilie 1984, seria A nr. 76, pag. 12, paragraful 27).
77. În privinţa termenului de notificare a citaţiilor de a compărea şi a posibilităţii avocaţilor reclamanţilor de a asista la şedinţele Curţii Supreme, constată că din şapte citaţii patru au fost notificate reclamanţilor în ajunul sau chiar în aceeaşi zi a audierilor. În aceste condiţii şi ţinând cont de faptul că distranţa dintre Oradea şi Bucureşti este de circa 600 km., Curtea consideră că posibilitatea avocaţilor de a se prezenta în timp util la şedinţe era practic nulă.
78. În plus, Curtea constată că potrivit informaţiilor furnizate de Guvern, reclamanţii beneficiau de o singură convorbire telefonică pe săptămână şi că corespondenţa trecea pe la serviciile administrative ale închisorii, ceea ce întârzia inevitabil distribuirea scrisorilor. Prin urmare, în privinţa citaţiilor de a compărea la termenele din 2 şi 3 septembrie şi din 3 octombrie 2003 pentru care reclamanţii au fost convocaţi cu patru, opt şi respectiv două zile înainte, Curtea consideră că posibilitatea de a informa avocaţii şi şansele ca aceştia să se prezinte erau de asemenea foarte reduse.
79. În acest caz Curtea constată că atunci când reclamanţii au făcut cunoscută în mod expres dorinţa de a asista la şedinţele Curţii Supreme, procurorul I.M. s-a opus pe motiv că trebuia să fie prezenţi la alte şedinţe ale Curţii de Apel.
80. În consecinţă, neoferind reclamanţilor o participare adecvată la şedinţe al căror rezultat era decisiv pentru menţinerea sau sfârşitul arestării lor, autorităţile interne au privat reclamanţii de posibilitatea de a contracara în mod adecvat motivele prezentate de parchet pentru a justifica menţinerea lor în arest.
81. Prin urmare, s-a încălcat art. 5 alin. 4 din Convenţie.
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 2 din Convenţie
82. Reclamanţii se plâng de faptul că unele declaraţii ale reprezentanţilor autorităţilor locale, precum şi obligaţia de a purta îmbrăcămintea locului de detenţie specifică persoanelor condamnate în faţa Curţii de Apel, au încălcat prezumţia de nevinovăţie. Ei invocă art. 6 alin. 2 din Convenţie, potrivit căruia:
« Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. »
A. Asupra admisibilităţii
83. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Susţinerea părţilor
84. Reclamanţii invocă faptul că cuvintele spuse de procurorul I.M. la ştirile unei televiziuni locale, afirmând că exercitaseră presiuni asupra unor martori, precum şi declaraţia şefului poliţiei locale care i-a indicat drept vinovaţi pe reclamanţi demonstrau voinţa autorităţilor desemnate cu ancheta să convingă opinia publică de vinovăţia lor. Ei adaugă faptul că prezentarea lor în faţa Curţii de Apel îmbrăcaţi în costumul locului de detenţie şi refuzul preşedintelui Curţii de Apel de a autoriza folosirea îmbrăcăminţii personale au încălcat legislaţia şi au contribuit la întărirea impresiei de vinovăţie în opinia publică.
85. În ceea ce priveşte declaraţia procurorului I.M. la jurnalul televizat, Guvernul susţine că cuvintele sale nu priveau decât motivele arestării preventive a reclamanţilor şi că nu prejudiciau rezultatul procesului (a se vedea, a contrario, Kuvikas împotriva Lituaniei, nr. 21837/02, paragraful 55, 27 iunie 2006).
86. În orice caz, Guvernul consideră că declaraţia procurorului nu putea influenţa asupra imparţialităţii instanţelor interne formate din judecători profesionişti.
87. Guvernul susţine apoi, baându-se pe informaţiile oferite de poliţia din Oradea, că comandantul poliţiei nu a făcut nicio declaraţie presei în privinţa reclamanţilor. Prin urmare, el consideră că statul nu ar putea fi responsabil de acţiunile presei (a se vedea Papon împotriva Franţei (nr. 2) (decizie), nr. 54210/00, CEDH 2001-XII (extrase)).
88. Presupunând că declaraţia în litigiu ar fi fost efectiv dată de comandantul poliţiei, Guvernul expune faptul că ar trebui interpretată în contextul anchetei interne declanşată în interiorul poliţiei şi că "greşelile" menţionate nu priveau decât erorile profesionale care implicaseră deja transferul reclamanţilor în alte secţii. În orice caz, Guvernul invocă faptul că declaraţia respectivă răspundea obligaţiei autorităţilor de a informa opinia publică asupra oricărei eventuale acţiuni dăunătoare comisă de poliţişti.
89. În fine, în privinţa înfăţişării reclamanţilor în faţa Curţii de Apel în costumul locului de detenţie, Guvernul, bazându-se pe informaţiile oferite de administraţia penitenciarului, contestă invocările reclamanţilor şi afirmă că cu prilejul transferurilor şi şederilor în diferite locuri de detenţie, reclamanţii au fost autorizaţi să poarte îmbrăcămintea personală.
90. Presupunând că au participat la şedinţele în faţa Curţii de Apel în costumul locului de detenţie, Guvernul susţine că era vorba numai despre o măsură administrativă şi preventivă pentru a asigura igiena deţinuţilor. În orice caz, el consideră că aceste haine nu puteau influenţa asupra imparţialităţii judecătorilor profesionişti.
2. Aprecierea Curţii
91. Curtea aminteşte că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de paragraful 2 al art. 6 cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (a se vedea, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franţei, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pag. 16, paragraful 36).
92. O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanţă ci şi de alte autorităţi publice, inclusiv poliţiştii (ibidem, pag. 16, paragraful 37) sau procurorii, mai ales atunci când aceştia din urmă îndeplinesc funcţii cvasi-judiciare şi controlează derularea anchetei (a se vedea, Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, paragraful 42, CEDH 2000-X). Ea este atinsă de declaraţiile sau acţiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia sa sau care prejudiciază aprecierea faptelor din partea judecătorului competent (a se vedea, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, paragraful 50, 28 octombrie 2004).
93. În cazul în speţă Curtea constată că informând ziariştii asupra motivelor arestării preventive a reclamanţilor procurorul I.M. a afirmat că au încercat să influenţeze şi au ameninţat nişte martori. În plus, I.M. a declarat că el însuşi a făcut presiuni asupra unui martor ca să denunţe reclamanţii. Or, Curtea constată că incitarea la mărturie mincinoasă era unul din motivele arestării, ce figura de asemenea printre capetele de acuzare pentru care reclamanţii au fost trimişi în faţa instanţelor.
94. Curtea constată că declaraţiile incriminate au fost pronunţate într-un context independent de procesul penal în sine, şi anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat.
95. Subliniind încă o dată importanţa alegerii termenilor folosiţi de agenţii statului, Curtea concluzionează că cuvintele procurorului I.M. indicau clar că reclamanţii se făcuseră vinovaţi de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăţia lor, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi (a se vedea, a contrario, Daktaras, citată anterior, paragraful 44).
96. În ceea ce priveşte declaraţia comandantului poliţiei, Curtea observă că a făcut obiectul unei controverse între părţi. Curtea constată totuşi că autorul său pretins nu a revenit public asupra declaraţiei sale şi nu a cerut publicarea unei dezminţiri. Aceste elemente conduc Curtea la presupunerea că cuvintele în litigiu au fost cu adevărat rostite (a se vedea, mutatis mutandis, Pandy împotriva Belgiei, nr. 13583/02, paragraful 44, 21 septembrie 2006).
97. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul atunci când susţine că aceste cuvinte nu făceau referire decât la greşelile profesionale ale reclamanţilor. În această privinţă, ea aminteşte că ceea ce contează în înţelesul art. 6 alin. 2 din Convenţie este sensul real al declaraţiilor respective şi nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, nr. 58442/00, paragraful 126, 28 noiembrie 2002).
98. În cazul în speţă, deşi comandantul poliţiei a vorbit de "greşeli", fără a preciza natura acestora, acestea nu puteau viza decât acţiunile calificate de Parchet drept fapte de corupţie pentru care reclamanţii au fost trimişi în faţa Curţii de Apel. Or, trebuie constatat că comandantul poliţiei a indicat reclamanţii, fără niciun fel de rezervă, ca fiind vinovaţi de aceste fapte (a se vedea, mutatis mutandis, Allenat de Ribemont, citată anterior, pag. 17, paragraful 41 şi Y.B. şi alţii împotriva Turciei, citată anterior, paragraful 49).
99. În fine, în privinţa prezentării reclamanţilor în faţa Curţii de Apel în costumul locului de detenţie, Curtea relevă că, contrar afirmaţiilor Guvernului, din refuz reiese clar că preşedintele Curţii de Apel a argumentat în faţa reclamanţilor la 27 octombrie 2003 (a se vedea paragraful 33 de mai sus) că aceştia din urmă au fost prezentaţi în faţa acestei instanţe în costumul locului de detenţie specific persoanelor condamnate.
100. Or, Curtea constată că această practică era contrară dispoziţiilor Legii nr. 23/1969 şi deciziei nr. 348/1994 a Curţii Constituţionale (a se vedea paragrafele 41-42 de mai sus). Nedemonstrând că reclamanţii nu aveau haine adecvate, Curtea consideră că această practică era lipsită de orice justificare şi că putea întări în rândul opiniei publice impresia de vinovăţie a reclamanţilor.
101. Ansamblul acestor aprecieri face Curtea să concluzioneze că s-a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, garantat de art. 6 alin. 2 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
102. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
103. Reclamanţii cer 45.000 şi respectiv 37.000 euro cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, constând în pierderea salariilor, cheltuielilor referitoare la deplasările membrilor familiilor lor la închisoare şi la ajutorul oferit în timpul detenţiei. Ei cer de asemenea plata a 2.500.000 şi respectiv 2.700.000 euro pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinţelor fizice cauzate de deteriorarea relaţiilor familiale, de arestarea ilegală şi de menţinerea nejustificată a arestării, atingerea adusă reputaţiei lor şi distrugerea carierei lor în poliţie.
104. Guvernul roagă Curtea să respingă aceste pretenţii, estimând că nu sunt justificate şi nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenţiei.
105. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în cazul în speţă în încălcarea articolelor 5 alin. 3 şi 4 şi 6 alin. 2 din Convenţie.
106. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele ce au condus la concluzia încălcării Convenţiei şi prejudiciul material a cărui despăgubire o cer reclamanţii. De aceea Curtea respinge această cerere.
107. În privinţa cererii de reparaţie a prejudiciului moral ce decurge din încălcarea art. 5 alin. 3 şi 4 din Convenţie, Curtea aminteşte că în cauzele ce privesc încălcarea acestor dispoziţii ea a alocat sume modeste sau a considerat, în funcţie de circumstanţe, că constatarea încălcării constituia o satisfacţie echitabilă suficientă (a se vedea, Wesołowski împotriva Poloniei, nr. 29687/96, paragraful 72, 22 iunie 2004).
108. În cazul în speţă, pe baza faptului că Curtea a concluzionat de asemenea că s-a încălcat art. 6 alin. 2 din Convenţie, ea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil care nu este suficient reparat de constatarea unei încălcări. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, alocă 2.000 euro fiecărui reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Y.B. şi alţii, citată anterior, paragraful 56).
B. Costuri şi cheltuieli
109. Reclamanţii cer 15.000 şi respectiv 21.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 4.000 euro împreună pentru cele suportate în faţa Curţii.
110. În privinţa costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne, ele prezintă copiile celor două contracte de asistenţă juridică în sumă totală de 8 milioane de lei vechi româneşti (ROL) şi copia unei chitanţe ce atestă plata, la 18 august 2003, a 200 milioane ROL unui avocat. În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, ei justifică cheltuielile de traducere a diferitelor documente în sumă totală de 5.235.000 ROL.
111. Guvernul contestă în parte sumele cerute, expunând faptul că reclamanţii nu au prezentat acte doveditoare.
112. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
113. În cauză, în ceea ce priveşte procedura internă, Curtea constată că reclamanţii nu au prezentat copia contractului de asistenţă juridică pentru identificarea procedurilor respective. În privinţa costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa Curţii, ea constată că reclamanţii nu au prezentat acte doveditoare decât pentru cheltuielile de traducere. În plus, ea relevă că reclamanţii au beneficiat de 850 euro drept asistenţă juridică de la Consiliul Europei.
114. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră rezonabil să acorde împreună reclamanţilor 1.500 euro pentru toate costurile reunite, din care scade 850 euro încasaţi cu titlu de asistenţă juridică, ceea ce duce la suma de 650 euro.
C. Majorări de întârziere
115. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 5 ¶alin. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 5 alin. 4 din Convenţie;
4. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 2 din Convenţie;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, ce vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data efectuării plăţii:
i. 2.000 euro (două mii euro) fiecărui reclamant pentru prejudiciul moral;
ii. 650 (şase sute cinci zeci euro) împreună reclamanţilor pentru costuri şi cheltuieli;
iii. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor respective;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy