©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 15 octombrie 2013
În cauza Şandru împotriva României
(Cererea nr. 33882/05)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Şandru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 septembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 33882/05, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Alexandru Şandru („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 septembrie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna E. M. Grecu, avocat în Râmnicu Vâlcea. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut în special că durata arestării sale preventive a fost excesivă şi că autorităţile nu au examinat legalitatea detenţiei sale. De asemenea, s-a plâns că i s-a încălcat dreptul la o procedură contradictorie, având în vedere că nu a fost confruntat cu victima în cursul procesului.
4. La 8 septembrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1985 şi locuieşte în Râmnicu Vâlcea.
1. Arestarea preventivă
6. La 8 aprilie 2005, reclamantul, care avea 19 ani la vremea respectivă, a fost arestat preventiv pentru douăzeci şi patru de ore, ca urmare a unei plângeri penale formulate în ziua precedentă de către D.A., o fată de 17 ani. Aceasta s-a plâns că două fete, de asemenea minore, au dus-o într-un apartament, unde au lovit-o şi au forţat-o să facă sex oral sau să întreţină relaţii sexuale cu reclamantul şi alţi trei băieţi, care erau tot minori.
7. Printr-o încheiere emisă în aceeaşi zi, Judecătoria Râmnicu Vâlcea („judecătoria”) a dispus arestarea preventivă a reclamantului şi a celorlalţi trei băieţi pentru douăzeci şi nouă de zile. Judecătoria a considerat că această măsură era necesară, având în vedere circumstanţele agravante ale infracţiunii pretinse şi riscul serios pe care îl reprezenta pentru societate, caracterul periculos al tuturor inculpaţilor şi atitudinea lor din cursul anchetei. Printr-o decizie din 11 aprilie 2005, Tribunalul Vâlcea („tribunalul”) a respins un apel introdus de reclamant împotriva hotărârii în cauză.
8. Ulterior, perioada de arestare preventivă a reclamantului a fost prelungită periodic, prin încheieri ale judecătoriei din 25 aprilie, 25 mai, 29 iunie, 20 iulie, 24 august, 14 septembrie, 19 octombrie, 23 noiembrie şi 21 decembrie 2005 şi 25 ianuarie 2006. Tribunalul a respins apelurile introduse de reclamant împotriva acestor hotărâri la 27 aprilie, 27 mai, 4 şi 21 iulie, 9 şi 25 august, 16 septembrie, 21 octombrie, 25 noiembrie, 23 decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006. Motivele invocate pentru continuarea detenţiei sale au rămas aceleaşi pe parcursul procedurii, şi anume gravitatea infracţiunii, pedeapsa prevăzută de lege şi lipsa unor noi circumstanţe care să justifice eliberarea în cursul procesului.
9. În cursul procedurii, au avut loc mai multe incidente referitoare la arestarea preventivă.
10. Pe de o parte, apelul împotriva încheierii din 20 iulie 2005 a fost examinat de două ori din greşeală, la 21 iulie şi 9 august 2005. Prin încheierea din 28 noiembrie 2005, tribunalul a rectificat această greşeală.
11. Pe de altă parte, la 21 iulie şi la 9 şi 25 august 2005, atunci când apelurile au fost examinate de tribunal, reclamantul nu a fost adus în faţa judecătorilor. De fiecare dată, grefierul tribunalului a telefonat la Penitenciarul Colibaşi, unde era deţinut reclamantul la vremea respectivă. Conform transcrierii grefierului, personalul penitenciarului a răspuns că nu era posibil să îl aducă pe reclamant în instanţă deoarece astfel de servicii pentru deţinuţi nu erau disponibile pentru datele în cauză („nu există planificare pentru data de ...”). La şedinţele din 21 iulie şi 9 august 2005, reclamantul a fost reprezentat de un avocat numit de tribunal. Reclamantul îşi desemnase un avocat pentru întreaga durată a procedurii, dar a susţinut că autorităţile nu l-au notificat pe avocatul acestuia cu privire la şedinţele ţinute la 21 iulie şi 9 august 2005. Avocatul său a fost prezent doar la şedinţa din 25 august 2005.
12. Conform documentelor depuse la dosar de Guvern, la 16 septembrie, 21 octombrie şi 23 decembrie 2005, precum şi la 27 ianuarie şi 24 februarie 2006, reclamantul a lipsit de la şedinţele în care tribunalul a examinat apelurile sale împotriva încheierilor de prelungire a arestării sale preventive. Conform transcrierii grefierului redactate de fiecare dată, absenţa reclamantului era motivată şi de inexistenţa planificării pentru datele în cauză.
2. Ancheta penală desfăşurată de procuror
13. La 7 aprilie 2005, poliţia a audiat-o pe D.A. în legătură cu plângerea sa penală. Avocatul reclamantului nu a fost prezent în timpul interogatoriului în cauză.
14. La 7 şi 8 aprilie 2005, poliţia i-a audiat, de asemenea, pe reclamant şi pe cei cinci co-inculpaţi ai acestuia. Reclamantul a declarat că o cunoştea atât pe partea vătămată, cât şi pe co-inculpaţi, pe care îi întâlnise anterior. În ceea ce priveşte acuzaţiile victimei, acesta a declarat că a mers la apartament doar cu scopul de a le conduce acasă pe aceasta şi pe una din celelalte fete şi a negat că a abuzat victima. De asemenea, a declarat că a dus-o pe partea vătămată acasă şi că nu a observat la aceasta niciun semn de abuz.
15. Co-inculpaţii reclamantului au dat declaraţii diferite: una din cele două fete a negat toate acuzaţiile şi a pretins că nu văzut victima în timp ce era abuzată; cealaltă a recunoscut că a văzut victima în timp ce era abuzată de cealaltă fată şi unii din băieţi, dar a negat că ea ar fi fost responsabilă. A declarat că, după incident, „a auzit” că reclamantul făcuse sex oral cu victima. Băieţii fie au negat acuzaţiile, fie au pretins că au întreţinut relaţii sexuale protejate sau sex oral cu victima, care acţionase de bună voie. Doi dintre băieţi au declarat că reclamantul a fost în aceeaşi cameră cu victima şi că, atunci când a ieşit din cameră, a afirmat că a făcut sex oral cu ea şi că aceasta „arăta rău”.
16. În plus, au fost audiaţi doi martori. Aceştia au confirmat că reclamantul fusese prezent la apartament, dar au pretins că nu au văzut sau auzit victima în timp ce era abuzată.
17. La 21 aprilie 2005, reclamantul a depus o cerere la procurorul parchetului de pe lângă judecătorie şi a solicitat o confruntare cu D.A. Acesta a pretins că, în cursul anchetei, victima a făcut declaraţii contradictorii şi a sugerat că astfel de contradicţii făceau necesară confruntarea acesteia cu pârâţii.
18. La 22 aprilie 2005, procurorul parchetului de pe lângă judecătorie a respins cererea reclamantului, motivând că situaţia de fapt a fost stabilită clar şi că o confruntare nu ar fi utilă pentru anchetă.
19. La 25 aprilie 2005, procurorul parchetului de pe lângă judecătorie a emis un rechizitoriu de trimitere în judecată împotriva reclamantului cu acuzaţia de viol. Procurorul a susţinut că reclamantul o forţase pe D.A. să facă sex oral cu el, deşi era conştient că aceasta era minoră şi că fusese abuzată de ceilalţi înainte ca el să fi ajuns la apartamentul unde au avut loc evenimentele.
3. Procesul penal
20. Cauza a fost înregistrată la judecătorie. Reclamantul, prin intermediul avocatului său, a solicitat în repetate rânduri o confruntare cu victima, cu scopul de a clarifica aspectele contradictorii ale declaraţiilor acesteia.
21. La 15 iunie 2005, D.A. a fost prezentă în faţa judecătoriei, împreună cu mama sa şi cu avocatul acesteia. Nu a fost ascultată de instanţă cu privire la plângerea sa penală. A declarat doar că intenţiona să se constituie ca parte civilă.
22. La 7 decembrie 2005, judecătoria i-a ascultat pe toţi inculpaţii şi pe cei doi martori. Reclamantul a negat din nou acuzaţiile împotriva sa. Fata care a declarat anterior că a auzit că reclamantul abuzase victima şi-a schimbat declaraţia şi a declarat că nu îl văzuse abuzând-o pe D.A. (a se vedea supra, pct.15). La aceeaşi şedinţă, judecătoria a încuviinţat cererea inculpaţilor de a adresa întrebări victimei. La 22 decembrie 2005 şi 16 ianuarie 2006, judecătoria a dispus ca D.A. să fie citată pentru a participa la proces.
23. La 15 martie 2006, D.A. a fost prezentă la şedinţa judecătoriei. Totuşi, în temeiul regulamentului de procedură, aceasta nu a fost ascultată de instanţă, deoarece unul din inculpaţi, un minor, era în spital şi, prin urmare, absent (a se vedea infra, pct. 31).
24. Prin hotărârea din 31 martie 2006, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la doi ani şi şase luni de închisoare. Curtea s-a bazat pe declaraţiile făcute de partea vătămată în faţa procurorului şi pe cele făcute de co-inculpaţii reclamantului şi de cei doi martori. Instanţa a respins declaraţiile reclamantului, hotărând că nu se coroborează cu celelalte probe sau că sunt contradictorii.
25. Toate părţile au introdus apel. Reclamantul s-a bazat în special pe faptul că nu avusese o confruntare cu D.A., care a refuzat în mod deliberat să se înfăţişeze în instanţă. Acesta a pretins că declaraţiile sale nu au fost sprijinite de alte probe şi că nu ar trebui să fie condamnat numai pe baza plângerii victimei.
26. La 21 iunie 2006, judecătoria a respins apelul reclamantului, dar a admis apelul procurorului şi al părţii vătămate. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă mai aspră de cinci ani de închisoare. Instanţa nu a răspuns la argumentele reclamantului legate de absenţa unei confruntări cu victima.
27. În urma recursului introdus de toate părţile, la 18 septembrie 2006, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul procurorului şi al părţii vătămate. Curtea de apel a constatat că instanţele inferioare au apreciat corect probele, dar că indulgenţa pedepselor nu era în concordanţă cu gravitatea actelor inculpaţilor. Prin urmare, a crescut pedeapsa reclamantului la şapte ani de închisoare.
28. Prin hotărârea din 6 decembrie 2006, judecătoria a respins cererea de revizuire a reclamantului, pe motiv că nu au fost îndeplinite cerinţele legale pentru redeschiderea procedurii.
II. Dreptul intern relevant
29. Art. 771 C . proc. pen prevede următoarele:
„(1) În cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.
(3) Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei reţele video şi audio.”
30. Art. 1403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. prevede următoarele:
„(1) Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în fata instanţei de recurs şi va fi ascultat în prezenta apărătorului său. În cazul în care învinuitul sau inculpatul se afla internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în fata judecătorului sau când, din cauza de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezenta apărătorului său, căruia i se da cuvântul pentru a pune concluzii."
31. Art. 484 C. proc. pen. este redactat după cum urmează:
„(1) Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenta acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.”
32. Codul de procedură penală prevede, de asemenea, că şedinţele se pot desfăşura în secret atunci când demnitatea unei persoane poate fi afectată sau viaţa intimă a acesteia expusă (art. 290). În timpul unor astfel de şedinţe, sunt admise în sala de şedinţă doar părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie
33. Reclamantul s-a plâns că a fost ţinut în arest preventiv o perioadă de timp excesivă. În esenţă, acesta a invocat art. 5 § 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Cu privire la admisibilitate
34. Guvernul a argumentat că instanţele interne s-au pronunţat cu privire la arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea acesteia pe baza circumstanţelor speciale ale cauzei. Acestea au făcut referire la gravitatea infracţiunii, pericolul reprezentat pentru societate de către toţi inculpaţii, condiţiile materiale în care a avut loc infracţiunea şi vârsta părţii vătămate, şi a susţinut că deciziile instanţei interne au fost motivate în mod corespunzător. În continuare, Guvernul a argumentat că durata arestării preventive a reclamantului a fost de mai puţin de un an şi că aceasta a respectat principiile care decurg din jurisprudenţa Curţii. A insistat că prezenta cauză este complexă şi că nu au existat perioade de inactivitate pe durata procedurii.
35. Reclamantul a contestat aceste argumente. Acesta a susţinut că instanţele interne au prelungit perioada arestării sale preventive fără să ia în considerare situaţia sa personală. De asemenea, a argumentat că instanţele nu au luat în considerare nicio alternativă la arestarea preventivă prevăzută de lege.
36. Curtea va examina plângerea reclamantului în lumina principiilor generale care decurg din jurisprudenţa sa referitoare la natura rezonabilă a detenţiei, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (a se vedea Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90‑-94, 1 iulie 2008, şi Tiron împotriva României, nr. 17689/03, pct. 36, 7 aprilie 2009).
37. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a fost arestat preventiv la 8 aprilie 2005 şi că arestarea sa preventivă s-a încheiat la 31 martie 2006, atunci când a fost condamnat de judecătorie. Prin urmare, durata arestării preventive a acestuia a fost de unsprezece luni şi douăzeci şi trei de zile. O astfel de întârziere nu pare să fie excesivă [a se vedea Ciogescu împotriva României (dec.), nr 14608/11, pct. 27, 29 mai 2012].
38. Curtea subliniază, de asemenea, că instanţele interne au examinat, din oficiu şi periodic, legalitatea şi necesitatea prelungirii arestării preventive a reclamantului. În încheierile sale, instanţa s-a bazat pe prevederile dreptului naţional şi pe situaţia de fapt care a justificat, în opinia acesteia, necesitatea prelungirii acestei măsuri. Având în vedere perioadele scurte de timp între încheierile lor şi perioada relativ scurtă de arestare preventivă, este rezonabil să se presupună că instanţele interne au folosit un raţionament similar în deciziile lor şi s-au bazat pe aceleaşi argumente pentru a justifica prelungirea arestării preventive a reclamantului (a se vedea Ciogescu, citată anterior, pct. 28, şi Ardelean împotriva României, nr. 28766/04, pct. 69, 30 octombrie 2012).
39. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins ca inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 (a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie
40. Reclamantul s-a plâns că, la 21 iulie şi la 9 şi 25 august 2005, nu a fost adus în faţa instanţei interne care examina apelul acestuia împotriva încheierii prin care era prelungită arestarea sa preventivă şi că avocatul său nu a fost citat în mod corespunzător pentru a se înfăţişa la două din aceste şedinţe. În esenţă, acesta a invocat art. 5 § 4 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
A. Cu privire la admisibilitate
41. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
42. Reclamantul a reiterat faptul că prezenţa sa la şedinţele în cauză, precum şi prezenţa avocatului numit de acesta, era impusă chiar de dreptul intern.
43. Guvernul a precizat că absenţa reclamantului de la şedinţe putea fi explicată de motive obiective, având în vedere că autorităţile nu au putut să asigure transportul deţinuţilor în faţa instanţei la datele respective. Acesta a admis că regulamentul de procedură nu a fost respectat în mod corespunzător cu aceste ocazii, dar a menţionat că reclamantului i s-a oferit o măsură adecvată de reparaţie, având în vedere că a fost reprezentat de un avocat de fiecare dată. Acesta a insistat că avocatul numit de instanţă a reprezentat reclamantul în mod corespunzător în cursul a două dintre aceste şedinţe, ţinând seama că a prezentat instanţelor aceleaşi concluzii ca şi cele prezentate de avocatul numit de reclamant.
44. Curtea reiterează faptul că, în temeiul art. 5 § 4 din Convenţie, o persoană arestată sau deţinută are dreptul la examinarea condiţiilor procedurale şi materiale care sunt esenţiale pentru „legalitatea” privării sale de libertate, în sensul Convenţiei. Deşi nu este obligatoriu ca o astfel de examinare să ofere întotdeauna aceleaşi garanţii precum cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie, o persoană privată de libertate în temeiul art. 5 § 1 (c) trebuie să fie audiată fie personal sau, în cazul în care este necesar, printr-o formă de reprezentare (a se vedea Kampanis împotriva Greciei, 13 iulie 1995, pct. 47, Seria A nr. 318‑B, şi Tarău împotriva României, nr. 3584/02, pct. 58, 24 februarie 2009). Procedura privind examinarea sau prelungirea arestării preventive trebuie să fie contradictorie şi să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana deţinută [a se vedea Nikolova împotriva Bulgariei (MC), nr. 31195/96, pct. 58, CEDO 1999‑II, şi Włoch împotriva Poloniei, nr. 27785/95, pct. 126, CEDO 2000‑XI].
45. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază că părţile sunt de acord cu faptul că reclamantul a fost absent la şedinţele din 21 iulie, 9 şi 25 august 2005 în faţa Tribunalului Vâlcea care a examinat apelurile acestuia împotriva încheierilor prin care a fost prelungită arestarea sa preventivă.
46. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că, atunci când un stat admite un apel împotriva unor decizii referitoare la arestarea preventivă, acesta trebuie să ofere tuturor părţilor interesate aceleaşi garanţii care erau disponibile în faţa instanţelor de prim grad. Dacă reclamanţii şi reprezentanţii acestora ar fi prezenţi la şedinţele în faţa instanţelor de prim grad, statul nu ar fi scutit de obligaţia sa de a se asigura că reclamanţii sau reprezentanţii acestora sunt audiaţi personal de instanţele de apel, pentru a garanta egalitatea armelor în raport cu procurorul (a se vedea, mutatis mutandis, Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33065/03, pct. 73‑74, 4 martie 2008, şi Catană împotriva României, nr. 10473/05, pct. 45, 29 ianuarie 2013).
47. În prezenta cauză, Curtea subliniază că regulamentul intern de procedură impune prezenţa pârâtului la şedinţa în cursul căreia este examinat apelul acestuia împotriva unei încheieri prin care este prelungită arestarea preventivă (a se vedea supra, pct. 30). Excepţiile de la această regulă sunt permise pentru motive medicale şi în alte cazuri, care, cel mai probabil, trebuie să fie stabilite de instanţele interne.
48. Guvernul pretinde că aceasta a fost situaţia în prezenta cauză, având în vedere că autorităţile nu au putut să asigure transportul deţinuţilor în instanţă la datele respective. Curtea se îndoieşte că o astfel de explicaţie poate fi acceptată ca validă, în special având în vedere că, aparent, situaţia menţionată de Guvern era o practică obişnuită, cel puţin în ceea ce priveşte tribunalul (a se vedea supra, pct. 12).
49. Pentru aceste motive, Curtea trebuie să examineze dacă prezenţa unui avocat în cursul celor trei şedinţe a compensat absenţa reclamantului în mod suficient şi efectiv.
50. Curtea remarcă, în primul rând, că, în cursul şedinţei din 25 august 2005, reclamantul a fost reprezentat de avocatul numit de acesta. Deşi nu reiese clar din informaţiile oferite de părţi dacă avocatul a fost notificat de autorităţi cu acea ocazie sau dacă a fost notificat de reclamantul însuşi sau a aflat de data şedinţei prin mijloace proprii, este adevărat că acesta era familiarizat cu reclamantul şi cauza acestuia şi, prin urmare, putea să îşi reprezinte clientul în mod corespunzător (a se vedea, a contrario, Tarău, citată anterior, pct. 61).
51. Acest lucru nu este valabil în ceea ce priveşte şedinţele din 21 iulie şi 9 august 2005, la care reclamantul a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu. Curtea nu are obligaţia de a examina modul în care acest avocat şi-a îndeplinit atribuţiile. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, cel mai probabil, Tribunalul Vâlcea a numit acest avocat în cursul şedinţei, că noul avocat nu era familiarizat cu reclamantul şi cauza acestuia şi că, spre deosebire de procuror, acesta a avut posibilitatea să pregătească apărarea reclamantului doar în timpul şedinţei (a se vedea Tarău, citată anterior, pct. 61, şi Catană, citată anterior, pct. 48).
52. În lumina considerentelor anterioare, Curtea constată că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a se asigura că reclamantul are o apărare adecvată şi efectivă în cursul şedinţelor din 21 iulie şi 9 august 2005 în faţa tribunalului. Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 (d) din Convenţie
53. În continuare, reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul la o procedură contradictorie, deoarece nu a avut nicio confruntare cu victima pe întreaga durată a procedurii. El a invocat art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării...”
A. Cu privire la admisibilitate
54. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
55. Reclamantul a susţinut că instanţele naţionale nu i-au oferit ocazia de a-i adresa întrebări victimei în cursul unei şedinţe publice.
56. Guvernul a susţinut că instanţele naţionale au luat măsuri pentru a asigura dreptul reclamantului la apărare, trimiţându-i victimei o citaţie. Totuşi, autorităţile nu puteau fi considerate responsabile pentru absenţa acesteia de la şedinţa publică. În continuare, Guvernul a argumentat că declaraţia victimei nu a fost singurul motiv decisiv pentru condamnarea reclamantului, având în vedere că instanţele s-au bazat pe alte probe atunci când l-au condamnat; de asemenea, a susţinut că reclamantul, care a fost reprezentat de un avocat pe tot parcursul procedurii, nu a menţinut solicitarea de a fi confruntat cu victima.
57. Curtea va examina capătul de cerere în temeiul dispoziţiilor art. 6 § 1 şi § 3 lit. d), coroborate (a se vedea, între alte autorităţi, Asch împotriva Austriei, 26 aprilie 1991, pct. 25, Seria A nr. 203, şi S.N. împotriva Suediei, nr. 34209/96, pct. 43, CEDO 2002‑V).
58. Curtea subliniază, de asemenea, că principiile aplicabile în materie au fost rezumate recent în cauza Gani împotriva Spaniei (nr. 61800/08, pct. 36-42, 19 februarie 2013), care abordează probleme similare celor ridicate în prezenta cauză.
59. În special, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mare parte pe declaraţii făcute de o persoană pe care acuzatul nu a avut ocazia să o interogheze sau să obţină audierea acesteia, fie în cursul anchetei, fie în cursul procesului, dreptul la apărare este restrâns într-o măsură incompatibilă cu garanţiile prevăzute la art. 6 [a se vedea Al‑Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 119, CEDO 2011]. „Dispoziţia unică sau decisivă” ar trebui să fie aplicată în urma unei analize temeinice, dar care permite o anumită flexibilitate (ibid., pct. 146). Curtea a hotărât că admiterea probelor indirecte nu încalcă per se art. 6 din Convenţie, dar aceasta ar necesita suficienţi factori de contrabalansare, inclusiv măsuri care permit o apreciere corectă şi corespunzătoare a credibilităţii probelor în cauză. Acest lucru ar permite ca o condamnare să se bazeze pe astfel de probe numai în cazul în care au fost suficient de credibile, având în vedere importanţa lor pentru cauză (ibid., pct. 147).
60. Art. 6 § 1, coroborat cu art. 6 § 3, impune statelor contractante să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite persoanei acuzate să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării [a se vedea Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 şi 29903/96, pct. 67, CEDO 2001‑VIII]. Aceste măsuri fac parte din diligenţa cu care trebuie să acţioneze statele contractante pentru a se asigura că drepturile garantate la art. 6 sunt exercitate în mod efectiv (a se vedea, între alte autorităţi, Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 28, Seria A nr. 89). Această regulă trebuie, de asemenea, să fie interpretată cu o anumită flexibilitate; în cazul în care autorităţile nu pot fi acuzate de lipsă de diligenţă în eforturile lor de a-i acorda pârâtului ocazia de a interoga martorul în cauză, absenţa martorilor nu face necesară încetarea urmăririi penale (a se vedea Mayali împotriva Franţei, nr. 69116/01, pct. 32, 14 iunie 2005, şi Ž. împotriva Letoniei, nr. 14755/03, pct. 94, 24 ianuarie 2008).
61. În cazuri care privesc infracţiuni de natură sexuală, în care victima este vulnerabilă, Curtea a permis adoptarea de măsuri speciale de protejare a victimei, cu condiţia ca astfel de măsuri să poată fi conciliate cu exercitarea adecvată şi efectivă a dreptului la apărare. Aceasta a luat în considerare caracterul dificil al unei astfel de proceduri, în special atunci când victima este confruntată împotriva voinţei sale cu presupusul agresor (a se vedea S.N. împotriva Suediei, citată anterior, pct. 47, şi V.D. împotriva României, nr. 7078/02, pct. 112, 16 februarie 2010).
62. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea subliniază că, atunci când l-au condamnat pe reclamant, instanţele s-au bazat în special pe declaraţia victimei şi pe cele ale unor co-învinuiţi ai acestuia. Totuşi, nu a existat o unanimitate în rândul co-inculpaţilor reclamantului şi instanţele interne nu au explicat de ce au acordat întâietate declaraţiilor unora dintre ei în detrimentul celorlalţi. Prin urmare, Curtea constată că declaraţia victimei a fost elementul principal pe care s-au bazat instanţele interne la condamnarea reclamantului.
63. Curtea observă, de asemenea, că, în ceea ce priveşte plângerea sa penală, victima nu a fost audiată personal de către instanţele naţionale în cursul unei şedinţe publice. Aceasta a fost prezentată în faţa tribunalului în cursul a două şedinţe publice, dar, la niciuna dintre ele, nu a depus mărturie în legătură cu acuzaţiile făcute împotriva reclamantului şi a co-inculpaţilor acestuia. De fapt, în cursul primei şedinţe, aceasta a depus mărturie cu privire la aspectele civile ale cauzei, iar în timpul celei de-a doua şedinţe nu a putut fi audiată din cauza unui impediment procedural (a se vedea supra, pct. 21 şi 23).
64. Curtea este conştientă că victima este minoră şi că vârsta sa fragedă şi natura infracţiunilor pretinse ar fi justificat adoptarea de măsuri speciale de protecţie. Curtea ia act şi de faptul că dreptul intern oferea protecţie specială părţii vătămate a unei infracţiuni, permiţându-i să depună mărturie fie într-o cameră separată, fără ca pretinsul agresor să fie prezent, sau în cursul unei şedinţe desfăşurate fără accesul publicului (a se vedea supra, pct. 29 şi 32). Ţinând seama de impactul emoţional şi psihologic pe care îl poate avea o şedinţă publică asupra părţii vătămate a unor infracţiuni de natură sexuală (a se vedea Gani, citată anterior, pct. 47, şi, mutatis mutandis, Tyagunova împotriva Rusiei, nr. 19433/07, pct. 68, 31 iulie 2012), Curtea consideră că astfel de dispoziţii legale pot fi utile, împiedicând presupusul agresor şi familia acestuia sau mass-media şi publicul în general să fie prezenţi la şedinţele în cursul cărora părţii vătămate este chemată să depună mărturie.
65. Totuşi, spre deosebire de cauza Gani (citată anterior, pct. 45) în care victima unui viol a fost interogată în cursul unei şedinţe publice, dar nu a putut continua să dea declaraţii din cauza unor simptome de stres post-traumatic, care au fost documentate medical, şi în ciuda eforturilor instanţei de a-i oferi sprijin psihologic, în prezenta cauză, instanţele naţionale nu au examinat şi nici nu au explicat motivele absenţei părţii vătămate şi nu au fost prezentate rapoarte medicale sau psihologice care să sugereze că aceasta nu a fost capabilă să depună mărturie într-o şedinţă publică. Din dosar nu reiese nici faptul că instanţele au luat în calcul adoptarea unor măsuri speciale de protejare a părţii vătămate, pe care le prevedea dreptul intern.
66. Tribunalul Vâlcea a dispus de două ori ca D.A. să fie prezentă la proces în temeiul unei citaţii (a se vedea supra, pct. 22). Totuşi, nu rezultă clar din dosar dacă, la 15 martie 2006, atunci când a participat la şedinţă, partea vătămată a făcut acest lucru în temeiul unei citaţii sau de bună voie. În orice caz, Curtea remarcă faptul că, după şedinţa din 15 martie 2006, atunci când partea vătămată nu a fost ascultată din cauza unui impediment procedural, tribunalul nu a luat nicio măsură pentru a garanta prezenţa acesteia la următoarea şedinţă, astfel încât să o audieze şi să îi ofere reclamantului posibilitatea de a-i adresa acesteia întrebări, ci mai degrabă, la scurt timp după şedinţă, la 21 martie 2006, acesta a pronunţat o hotărâre împotriva reclamantului (a se vedea supra, pct. 24).
67. În consecinţă, Curtea trebuie să examineze dacă folosirea declaraţiilor date de D.A. în faţa procurorului era însoţită de factori suficienţi de contrabalansare, inclusiv măsuri care să permită evaluarea corectă şi adecvată a credibilităţii declaraţiilor victimei. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că, în cauza Gani (citată anterior, pct. 48), reprezentantului reclamantului i s-a oferit ocazia de a-i adresa părţii vătămate întrebări în etapa de cercetare a procedurii şi că declaraţiile părţii vătămate au fost citite cu voce tare la o şedinţă publică, în cursul căreia reclamantului i s-a permis să conteste veridicitatea acestora. Spre deosebire de această cauză, în prezenta cauză, reclamantul nu a beneficiat de nicio astfel de garanţie procedurală, având în vedere că nici acesta şi nici avocatul său nu au fost prezenţi atunci când partea vătămată a fost interogată de procuror. Reclamantului nu i s-a permis nici să adreseze întrebări sau să obţină interogarea părţii vătămate la o şedinţă publică în faţa instanţelor interne.
68. În plus, Curtea subliniază că reclamantul a formulat apel împotriva condamnării sale, susţinând în special că nu i s-a acordat o ocazie adecvată de a confrunta partea vătămată la o şedinţă publică (a se vedea supra, pct. 25).. Totuşi, instanţele interne nu au examinat argumentele acestuia şi i-au respins apelul (a se vedea supra, pct. 26).
69. După examinarea caracterului echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că imposibilitatea reclamantului de a interoga partea vătămată în cursul unei şedinţe publice şi contradictorii constituia o încălcare a art. 6 § 1, coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.
70. În consecinţă, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 6 §1 şi § 3 lit. d) din Convenţie.
IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
71. În cele din urmă, reclamantul a susţinut, în temeiul art. 6 din Convenţie, că apelul său împotriva încheierii din 20 iulie 2005 a fost examinat de două ori de Tribunalul Vâlcea, că instanţele interne nu au fost imparţiale, că pedeapsa care i s-a impus era mult mai aspră decât în alte cauze similare şi că diversele proceduri extraordinare iniţiate de acesta nu au beneficiat de un proces echitabil. Într-o scrisoare din 1 mai 2007, acesta s-a plâns de diverse alte nereguli de procedură.
72. În lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie să fie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
73. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
74. Reclamantul a pretins 50 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
75. Guvernul a susţinut că nu exista nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi prejudiciul moral pretins de reclamant şi că suma solicitată nu era în conformitate cu jurisprudenţa Curţii.
76. Pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea acordă reclamantului suma de 4 500 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
77. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
1. declară, în unanimitate, admisibile capetele de cerere privind lipsa unui control judecătoresc al arestării preventive şi echitatea acţiunii penale şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie în ceea ce priveşte şedinţele din 21 iulie şi 9 August 2005 în faţa Tribunalului Vâlcea;
3. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 6 § 1 şi § 3 (d) din Convenţie din cauza imposibilităţii reclamantului de a confrunta victima;
4. hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 octombrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a domnului judecător López Guerra este anexată la prezenta hotărâre.
J.C.M.
S.Q
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR LÓPEZ GUERRA
Deşi sunt de acord cu constatarea de către cameră a existenţei unei încălcări a art. 5 din Convenţie, trebuie să îmi exprim dezacordul cu privire la constatarea unei încălcări a art. 6. În opinia mea, instanţele române nu pot fi cenzurate pentru comportamentul lor în cauză, având în vedere caracteristicile infracţiunii şi situaţia personală a părţii vătămate. Reclamantul este unul din şase co-inculpaţi într-un proces pentru violul colectiv al unei minore, iar natura infracţiunii este în mod cert relevantă în prezenta cauză. Este general acceptat şi Camera admite (pct. 64) faptul că şedinţele publice au un impact emoţional puternic asupra victimelor unui abuz sexual, având ca rezultat o dublă victimizare, prima ca urmare a infracţiunii în sine şi ulterior prin forţarea victimei să retrăiască agresiunea în cursul procesului, în prezenţa atacatorului acesteia. În plus, acest considerent este agravat, în prezenta cauză, de faptul că victima violului colectiv era minoră.
Având în vedere existenţa a numeroase probe obţinute în timpul procesului (mărturia a nu mai puţin de şase co-inculpaţi şi a doi martori), nu există niciun motiv pentru a susţine că deciziile instanţelor române s-au bazat exclusiv pe declaraţiile făcute de victima violului înainte de proces. Şi având în vedere circumstanţele infracţiunii, este total de înţeles că instanţele române nu au considerat necesar să oblige victima să îşi confrunte în mod public atacatorul în cadrul procesului (astfel cum a solicitat reclamantul), ţinând seama de faptul că declaraţiile martorilor şi ale celorlalţi co-inculpaţi erau mai mult decât suficiente. Prin urmare, nu a fost necesară adoptarea unor „măsuri compensatorii”, în absenţa unei confruntări directe între reclamant şi victima violului în cursul procesului. Instanţele române au avut numeroase ocazii să asculte mărturiile directe ale co-inculpaţilor şi ale martorilor, să le evalueze şi să le aprecieze credibilitatea, ţinând seama de contradicţiile existente între inculpaţi şi comparând mărturiile acestora cu declaraţiile făcute în faza de cercetare penală a procedurii. În astfel de condiţii, sarcina de a evalua probele şi a-l declara pe reclamant vinovat sau nevinovat le revine exclusiv instanţelor naţionale şi în mod cert Curtea nu poate substitui evaluarea acestora cu propria evaluare. Având în vedere elementele anterioare, consider că instanţele române nu au încălcat în niciun fel cerinţele art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) atunci când au pronunţat hotărârile care au avut ca rezultat condamnarea reclamantului.
Full & Egal Universal Law Academy