Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA SANDU c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 16463/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 februarie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Sandu c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
Deliberând la 21 ianuarie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 16463/08) depusă la Curte la 19 martie 2008 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Victor Sandu („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl M. Avram, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul a invocat faptul că a fost victima unei înscenări în rezultatul căreia a săvârşit o infracţiune.
4. La 13 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1958. El locuieşte în Chişinău.
A. Urmărirea penală pentru luare de mită şi reţinerea reclamantului
6. La data evenimentelor reclamantul deţinea funcţia de manager al unei clinici veterinare de stat.
7. Potrivit versiunii oficiale a evenimentelor, la 25 septembrie 2006, o persoană (C.) a venit în biroul reclamantului în jurul orei 9.10 solicitând vaccinarea câinelui său şi eliberarea documentului necesar pentru trecerea frontierei. Reclamantul i-a spus acestuia că procesul poate dura două-trei luni şi că ar putea fi accelerat. În schimbul a 1000 de lei moldoveneşti (MDL, aproximativ 63 de euro (EUR) la acea dată), reclamantul i-a promis lui C. că-i eliberează documentul solicitat fără examinarea câinelui, ştiind că acesta nu fusese vaccinat.
8. Imediat după aceasta, C. s-a deplasat la Comisariatul de poliţie Rîşcani din Chişinău şi a solicitat ajutor în prinderea reclamantului în timpul acţiunii de luare de mită. În plângerea depusă la poliţie la acea dată, C. a susţinut că a solicitat certificatul de vaccinare pentru câinele său de şase luni pe nume „Ghera”, de rasă terrier.
9. Ca urmare a plângerii lui C., în aceeaşi dimineaţă poliţia a întreprins câteva acţiuni procedurale:
(i) V., ofiţerul de urmărire penală din cadrul Comisariatul de poliţie Rîşcani a emis ordonanţa de începere a urmăririi penale care a fost contrasemnată de procuror în aceeaşi zi la ora 16.40;
(ii) procurorul din cadrul Procuraturii Rîşcani a emis o ordonanţă de transmitere a cauzei Comisariatului de Poliţie Rîşcani pentru urmărire penală de competenţă, totodată menţionând în acelaşi document că în mod normal asemenea cauze sunt de competenţa Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei;
(iii) Procurorul general a emis o ordonanţă de stabilire a competenţei teritorială la Comisariatului de Poliţie Rîşcani;
(iv) V. a emis un mandat de percheziţie la biroul reclamantului (contrasemnat la 26 septembrie 2006 de judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Rîşcani);
(v) V. a emis o altă ordonanţă de identificare a sursei banilor care urmau a fi plătiţi cu titlu de mită;
(vi) V. a emis o a treia ordonanţă potrivit căreia banii care urmau să fie daţi reclamantului ca mită vor fi marcaţi cu o substanţă specială; şi
(vii) 1000 MDL în cinci bancnote a câte 200 MDL fiecare au fost marcate de către V. în prezenţa lui C. şi a unui specialist la ora 11.00, fiind întocmit un proces-verbal în acest sens.
10. La aproximativ ora 11.30 în aceeaşi zi C. a intrat în biroul reclamantului şi i-a comunicat că i-a adus doar 400 MDL. Reclamantul a luat banii, a pus ştampila şi a făcut însemnările necesare în paşaportul câinelui. La aproximativ ora 12.30, ofiţerii din cadrul Comisariatului de poliţie Rîşcani au pătruns în biroul reclamantului descoperind în buzunarul acestui 400 MDL. Ulterior s-a confirmat faptul că banii au fost marcaţi pentru a servi drept probă a infracţiunii de luare de mită.
11. La 27 septembrie 2006, reclamantul a fost eliberat sub condiţia nepărăsirii localităţii.
12. Potrivit procesului-verbal de audiere din 29 noiembrie 2006, reclamantul a declarat că există persoane cu care a fost anterior în conflict şi care de multă vreme încearcă să-l compromită. De asemenea, el a menţionat despre existenţa unei plângeri penale pe marginea unei tentative de asasinare victima căreia a fost la 4 aprilie 2004 şi care nu a fost examinată, ceea ce, în opinia reclamantului, înseamnă că cineva are motive pentru a face acuzaţii false împotriva sa.
B. Urmărirea penală împotriva reclamantului
13. La 8 decembrie 2006, Judecătoria Rîşcani a transferat cauza la Judecătoria Botanica din Chişinău, întrucât competenţa teritorială aparţinea acesteia.
14. La 27 martie 2007 avocatul reclamantul a solicitat instanţei de judecată să respingă toate probele acumulate prin acţiunile procedurale din 25 septembrie 2006, întrucât acestea au fost obţinute cu încălcarea jurisdicţiei materiale şi teritoriale. Instanţa de judecată a amânat şedinţa de două ori pentru a oferi acuzării timp să prezinte probe în această privinţă.
15. La 3 aprilie 2007, procurorul a prezentat ordonanţa Procurorului general din 25 septembrie 2006 (a se vedea paragraful 9 de mai sus) prin care competenţa teritorială a fost atribuită Comisariatului de Poliţie Rîşcani. Ordonanţa nu fusese inclusă la dosar până la acea dată. Avocatul reclamantului a formulat o obiecţie la includerea acestui document în dosar, declarând că existenţa acestuia nu a fost menţionată anterior şi că are motive serioase să considere că fost antedatat. Potrivit acuzării, ordonanţa a fost ataşată din greşeală la alt dosar, fiind descoperită cu puţin timp înainte de prezentarea ei în instanţa de judecată. Potrivit Guvernului, avocatul reclamantului nu a făcut nicio obiecţie în cadrul şedinţei din 5 aprilie 2007.
16. La 17 aprilie 2007, Judecătoria Botanica l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârşirea infracţiunii de pretindere şi luare de mită. Instanţa de judecată s-a bazat pe următoarele probe: plângerea iniţială a lui C. şi declaraţiile ulterioare ale acestuia, declaraţiile colaboratorilor Comisariatului de poliţie Rîşcani şi constatările percheziţiei efectuate în biroul reclamantului la 25 septembrie 2006 în cadrul căreia au fost găsiţi în buzunarul reclamantului 400 MDL. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu amenda în valoare de 60 000 MDL (aproximativ 3 550 EUR) cu privarea de dreptul de a exercita activitatea de doctor veterinar pe o perioadă de doi ani.
17. În ceea ce priveşte argumentele reclamantului şi ale avocatului său că întregul eveniment a fost o înscenare de către poliţie, instanţa de judecată a constatat următoarele:
„Argumentul că acuzaţiile de luare de mită împotriva reclamantului sunt bazate pe o înscenare a poliţiei este neîntemeiat, deoarece C. a declarat sub jurământ atât în timpul urmăririi penale cât şi în instanţa de judecată că reclamantul a cerut bani de la el pentru a grăbi vaccinarea câinelui. În plus, la reţinere reclamantul a scos banii din buzunar, ceea ce dovedeşte acţiunile sale intenţionate şi că aceasta nu a fost o înscenare”.
18. Reclamantul a declarat apel, denunţând mai multe vicii procedurale în ceea ce priveşte data întocmirii ordonanţelor din 25 septembrie 2006, susţinând, totodată, că acţiunile de urmărire penală au fost efectuate înainte de începerea urmăririi penale propriu-zise. De asemenea, el a argumentat că este ciudat faptul că C. s-a adresat la Comisariatul de poliţie Rîşcani şi nu la Comisariatul de poliţie al sectorului Botanica, care era competentă teritorial să examineze cauza. Mai mult, potrivit documentelor din dosar, poliţia i-a dat lui C. bani pentru a-l mitui pe reclamant, însă doar 400 MDL din 1000 MDL daţi lui C. au fost transmişi reclamantului, iar restul a dispărut. Reclamantul a susţinut că C. „a fost implicat artificial în operaţiunea de transmitere a banilor către mine, ceea ce constituie o incitare la infracţiune”.
Reclamantul a susţinut în plus că C. nu a avut niciodată un câine şi că, prin urmare, nu era nevoie de a vaccina vreun câine pentru a trece frontiera. El a invocat şi neconcordanţa între descrierea câinelui făcută de C. (care a declarat iniţiat că este de rasă terrier, dar mai târziu a spus că este de rasă pitbull, în timp ce paşaportului câinelui prezentat în instanţa de judecată este al unui cocker englez spaniol, care, mai mult de atât, aparţinea unei altei persoane, G.V.). Potrivit documentelor prezentate în instanţa de judecată, data naşterii câinelui este 18 noiembrie 2004, astfel încât nu putea avea vârsta de şase luni la 25 septembrie 2006, aşa cum a declarat C. În plus, C. a refuzat să spună pe cine vroia să viziteze în străinătate, deşi iniţial declarase că intenţiona să viziteze un prieten.
19. La 31 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea judecătorească a primei instanţe, reiterând cuvânt cu cuvânt motivarea instanţei inferiore în privinţa acuzaţiei reclamantului de înscenare.
20. Reclamantul a declarat recurs, bazându-se pe aceleaşi argumente.
21. La 24 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia instanţei de judecată inferioare. În privinţa acuzaţiei de înscenare a reclamantului, instanţa supremă a repetat cuvânt cu cuvânt motivarea instanţelor de judecată inferioare.
ÎN DREPT
I. ÎN PRIVINŢA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
22. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost incitat să comită infracţiunea de luare de mită. El a invocat articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Admisibilitatea
23. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
24. Reclamantul a susţinut că a fost victima unei înscenări. C. nu a avut un câine şi, prin urmare, nu a avut nevoie să solicite certificatul de vaccinare pentru câine. În plus, C. nu avea bani pentru vaccinare şi nici pentru mită, astfel încât banii i-au fost daţi de poliţie. Totodată, C. a încuviinţat să joace rolul de agent provocator pentru poliţie, iar aceştia i-au dat un paşaport al unui câine care murise înainte de evenimentele în cauză şi care aparţinea unei alte persoane.
25. Potrivit reclamantului, urmărirea penală a fost începută după reţinerea sa, ceea ce este dovedit de data la care ordonanţa a fost contrasemnată de procuror (16.40, a se vedea paragraful 9 de mai sus) şi de textul acesteia care consemnează evenimentele la timpul trecut, şi anume că „reclamantul a luat banii de la C. pentru a grăbi procesul de eliberare a documentului relevant”. Reclamantul a notat, de asemenea, că ordonanţa de stabilire a competenţei materiale la Comisariatul de poliţie Rîşcani (menţionată anterior) menţionează numele unui procuror, însă poartă semnătura altei persoane, care a rămas necunoscută.
26. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost victima unei înscenări. C. nu avea nicio legătură cu poliţia, acesta depunând doar o plângere după ce reclamantul i-a cerut mită. Aşadar, poliţia a intervenit după ce reclamantul iniţiase acţiunea infracţională şi după ce a fost sesizată de C., care este o persoană privată. C. a confirmat în faţa instanţei de judecată această versiune a evenimentelor, iar instanţa de judecată a admis declaraţia lui. În plus, au existat garanţii procedurale împotriva înscenării, întrucât acţiunile poliţiei au fost susceptibile de control judiciar ex post factum. Mai mult, pretinsele iregularităţi procedurale – acuzaţia că urmărirea penală a fost începută doar după ce luarea de mită avusese loc – sunt neîntemeiate, întrucât denunţul lui C. nu a fost suficient pentru începerea urmăririi penale. Urmărirea penală a putut fi oficial începută doar după ce poliţia a obţinut probe că reclamantul a comis o infracţiune. Ordonanţa de stabilire a competenţei materiale la Comisariatul de poliţie Rîşcani a fost semnată de un procuror adjunct, fără ca numele acestuia să fie indicat separat, aceasta fiind o practică uzuală. Astfel, au fost îndeplinite toate cerinţele legale.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
27. Curtea doreşte să scoată în evidenţă hotărârea sa în cauza Ramanauskas (Ramanauskas v. Lithuania [GC], nr. 74420/01, §§ 49-74, ECHR 2008), în care a dezvoltat conceptul de înscenare, în măsura în care acesta contravine articolului 6 § 1 al Convenţiei, şi care este distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire în urmărirea penală, şi în privinţa căruia trebuie să existe garanţii adecvate împotriva abuzului.
28. În cauza Teixeira de Castro v. Portugal (9 iunie 1998, §§ 31-39, Reports of Judgments and Decisions 1998-IV) Curtea s-a bazat pe faptul că împotriva reclamantului nu a existat vreo bănuială obiectivă de implicare în activităţi infracţionale. De asemenea, în respectiva cauză nu au existat probe care să susţină argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul era predispus să comită infracţiuni. Dimpotrivă, acela nu era cunoscut poliţiei şi nu deţinea droguri asupra sa în momentul în care poliţiştii au cerut droguri de la el; prin urmare, el le-a putut face rost de droguri doar prin intermediul unei cunoştinţe îndepărtate care le-a obţinut de la un dealer a cărui identitate a rămas necunoscută. Deşi dl Teixeira de Castro ar fi putut fi predispus la săvârşirea unei infracţiuni, nu existau probe obiective care să indice faptul că iniţiase o acţiune infracţională înainte de intervenţia colaboratorilor poliţiei. Prin urmare, Cutea a respins distincţia invocată de Guvernul portughez între creare unei intenţii infracţionale care lipsea anterior şi demascarea unei intenţii infracţionale latente preexistente.” (a se vedea Ramanauskas, citată mai sus, § 56).
29. Curtea a constatat în cauza Vanyan v. Russia (nr. 53203/99, §§ 45-50, 15 decembrie 2005) că problema înscenării poate fi pusă chiar şi în situaţiile în care operaţiunea relevantă a fost dusă la îndeplinire de o persoană privată care a acţionat în calitate de agent sub acoperire, în timp ce aceasta a fost de fapt organizată şi supervizată de către poliţie.
30. În cauza Milinienė v. Lithuania (nr. 74355/01, § 38, 24 iunie 2008) Curtea a constatat că nu a avut loc o înscenare de către poliţie în baza următoarelor considerente:
„În măsura în care SŠ avea sprijinul poliţiei pentru a-i oferi reclamantului tentaţii financiare considerabile şi a fost asigurat cu echipamentul tehnic necesar pentru înregistrarea convorbirii lor, este clar că poliţia a influenţat cursul evenimentelor. Totuşi, Curtea nu consideră că rolul poluţiei a fost abuziv, având în vedere obligaţia ei de a verifica plângerile penale şi importanţa contracarării efectului corosiv al corupţiei judiciare asupra statului de drept într-o societate democratică. De asemenea, Curtea nu consideră că rolul poliţiei a constituit un factor determinant. Factorul determinant l-a constituit comportamentul lui SŠ şi al reclamantului. În această ordine de idei, Curtea reţine că se poate spune că mai degrabă poliţia s-a „alăturat” activităţii infracţionale şi nu a fost iniţiatorul ei. Acţiunile poliţiei s-au încadrat, astfel, în limitele activităţii sub acoperire şi nu a agenţilor provocatori în ipoteza încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei (cf. hotărârea menţionată mai sus în cauza Teixeira de Castro v. Portugal, 9 iunie 1998, §§ 31-39, Reports of Judgments and Decisions 1998-IV; Sequeira v. Portugal, (dec.), nr. 73557/01, ECHR 2003-VI).”
Pentru a ajunge la concluzia că în cauza Milinienė nu a avut loc o înscenare, Curtea a analizat şi următorul aspect – dacă persoana privată care a informat autorităţile despre comportamentul ilicit al reclamantului a avut motive ascunse (§ 39).
31. De asemenea, Curtea a reţinut că în cazul în care bănuitul susţine că a fost incitat să săvârşească o infracţiune, instanţele de judecată trebuie să examineze minuţios materialele din dosarul penal, deoarece pentru a îndeplini cerinţa unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei toate probele obţinute în rezultatul înscenării poliţiei trebuie să fie excluse. Dacă informaţia furnizată de către organele de urmărire penală nu permite Curţii să conchidă că reclamantul a fost subiect a unei înscenări de către poliţie, este esenţial ca Curtea să examineze în fiecare cauză separată procedura prin care a fost decisă înscenarea pentru a asigura că drepturile de apărare au fost respectate, în special dreptul la respectarea principiului contradictorialităţii şi al egalităţii armelor (a se vedea Ramanauskas, citată mai sus, § 60; Edwards and Lewis v. the United Kingdom [GC], nr. 39647/98 şi nr. 40461/98, §§ 46-48, ECHR 2004-X; şi Khudobin v. Russia, nr. 59696/00, §§ 133-35, ECHR 2006‑XII (extrase)).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
32. Curtea notează că potrivit acuzării, o persoană privată (C.) s-a deplasat la biroul reclamantului unde i s-a cerut mită pentru accelerarea procesului de perfectare a certificatului de vaccinare pentru câinele său. Potrivit denunţului lui C., poliţia a aranjat o a doua vizită la biroul reclamantului pentru a demonstra săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Întrucât colaboratorii poliţiei nu au fost implicaţi direct, prezenta cauză nu vizează activitatea sub acoperire, ci actele unei persoane private care a acţionat sub supravegherea poliţiei.
33. Pentru a verifica dacă reclamantul a fost incitat la comiterea unei infracţiuni, Curtea trebuie să stabilească dacă se poate considera rezonabil că el s-a implicat în activitatea infracţională respectivă înainte de intervenţia poliţiei. Cu alte cuvinte, trebuie verificat dacă reclamantul ar fi săvârşit infracţiunea în absenţa incitării reclamate.
34. Curtea reiterează că în cazul în care implicarea poliţiei se limitează la asistarea unei persoane private la înregistrarea săvârşirii unui act ilicit de către o altă persoană privată, factorul determinant rămâne a fi comportamentul celor două persoane (a se vedea Milinienė, citată mai sus, § 38). Prin urmare, întrucât reclamantul l-a acuzat pe C. de incitarea la săvârşirea infracţiunii, este necesar de examinat modul în care instanţele judecătoreşti naţionale au analizat comportamentul lui C. în prezenta cauză. Curtea notează că reclamantul a invocat în faţa instanţelor de judecată naţionale că C. nu a avut niciodată un câine. Aşadar, el nu avea niciun motiv să vină în biroul reclamatului şi să solicite certificatul de vaccinare. Paşaportul animalului care a fost inclus în dosar vizează un câine de rasă diferită decât cea declarată iniţial de către C. în denunţul făcut la poliţie. Mai mult, potrivit reclamantului, documentul viza un câine care aparţinea unei alte persoane, şi nu lui C., lucru care nu a fost disputat de Guvern (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
35. În opinia Curţii, neconcordanţele enumerate mai sus între versiunea evenimentelor dată de C. şi probele obiective (documentele câinelui) care erau disponibile la momentul la care s-a luat decizia de a înregistra luarea mitei de către reclamant ar fi trebuit să determine poliţia să aibă îndoieli legitime sau, cel puţin, să conducă la o verificare mai detaliată a veridicităţii plângerii şi a motivelor inerente ei. Într-adevăr, dacă C. a furnizat poliţiei informaţii false privind existenţa unui câine şi necesitatea de a obţine documentele relevante, credibilitatea lui atunci când a susţinut că reclamantul i-a pretins mită se clătină. Instanţele judecătoreşti naţionale, la rândul lor, ar fi trebuit să efectueze o analiză adecvată a acestor neconcordanţe şi a modului în care a reacţionat poliţia la ele.
36. Curtea notează că reclamantul a formulat aceste argumente în faţa instanţelor de judecată naţionale, acuzându-l pe C. de incitare cu asistenţa poliţiei. În această situaţie, „ţine de obligaţia acuzării să dovedească că nu a existat o incitare, cu excepţia cazului în care acuzaţiile reclamantului sunt cu totul nesusceptibile de a fi probate. În absenţa unor asemenea dovezi, este obligaţia autorităţilor judiciare să examineze faptele cauzei şi să întreprindă paşii necesari pentru descoperirea adevărului şi stabilirea existenţei sau inexistenţei incitării” (a se vedea Ramanauskas, a se vedea, § 70). În schimbul analizării acestor argumente, care, aşa cum s-a menţionat nu erau total lipsite de temei, toate cele trei ierarhii judiciare s-au bazat pe confirmarea de către C. a versiunii sale a evenimentelor şi pe faptul că reclamantul a acceptat conştient mita, ceea ce a fost demonstrat de faptul că a scos banii din buzunar (a se vedea paragrafele 17, 19 şi 21 de mai sus). În alte cuvinte, deşi reclamantul a contestat direct credibilitatea lui C., instanţele de judecată pur şi simplu s-au bazat doar pe declaraţiile lui C., fără a examina credibilitatea acestuia şi posibilitatea ca C. să-l fi incitat pe reclamant la comiterea infracţiunii din anumite motive ascunse.
37. De asemenea, Curtea notează că nu au existat bănuieli obiective că reclamantul a fost anterior implicat în activităţi infracţionale. Nu au existat nici dovezi că el era predispus la comiterea infracţiunilor. Argumentul Guvernului că poliţia nu a putut începe urmărirea penală împotriva reclamantului înainte de obţinerea probei că el într-adevăr a săvârşit infracţiunea (a vedea paragraful 26 de mai sus) nu face decât să confirme aceasta.
38. În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că, instanţele de judecată naţionale nu au apreciat corect dacă acţiunile lui C., care a acţionat din partea poliţiei, au avut efectul de a-l incita pe reclamant la săvârşirea infracţiunii pentru care a şi fost ulterior condamnat sau dacă au existat indicii că infracţiunea ar fi fost în orice caz comisă şi fără o asemenea intervenţie. Deşi în prezenta cauză instanţele de judecată naţionale au avut motive să bănuiască că a avut loc o înscenare, ele nu au analizat elementele factuale şi legale relevante care le-ar fi ajutat să facă diferenţa între înscenare şi activitatea legitimă de investigaţie (a se vedea, de exemplu, Khudobin v. Russia, nr. 59696/00, § 137, ECHR 2006‑XII (extrase)). În lumina celor de mai sus şi având în vedere probele obţinute pentru condamnarea reclamantului prin implicarea activă a lui C. sub supravegherea poliţiei, procesul lui de judecată nu a fost echitabil, contrar articolului 6 al Convenţiei.
39. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. ÎN PRIVINŢA ALTOR ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
40. Reclamantul a invocat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei în privinţa nerespectării de către instanţele de judecată a principiului egalităţii armelor şi a motivării insuficiente a hotărârilor lor judecătoreşti. De asemenea, el a reclamat încălcarea articolului 6 § 3 al Convenţiei pe motiv că acuzarea nu a prezentat în timp util apărării un document care ar fi putut dovedi faptul înscenării.
Curtea consideră că, deşi, în principiu, aceste plângeri sun admisibile, ele nu prezintă probleme separate de cele examinate mai sus în privinţa articolului 6 § 1 al Convenţiei. Prin urmare, ea nu le va examina separat.
41. Reclamantul, în cele din urmă, a invocat încălcarea articolului 5 al Convenţiei pe motiv că a fost deţinut în absenţa unei bănuieli rezonabile că a săvârşit o infracţiune.
Având în vedere toate materialele de care dispune, Curtea constată că aceste plângeri nu relevă vreo încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca vădit neîntemeiat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei.
III. ÎN PRIVINŢA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
42. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
43. Reclamantul nu a prezentat nicio pretenţie în acest sens.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile plângerile întemeiate pe articolul 6 § 1 şi § 3 al Convenţiei, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei în măsura în care vizează acuzaţia de înscenare;
3. Hotărăşte că nu se impune examinarea celorlalte plângeri formulate în temeiul articolului 6 § 1 şi § 3 al Convenţiei.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 11 februarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy