©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
Hotărârea (fond)
din 16 iunie 2015
În Cauza Sargsyan împotriva Azerbaidjanului
(Cererea nr. 40167/06)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Sargsyan împotriva Azerbaidjanului,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Ineta Ziemele, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Khanlar Hajiyev, George Nicolaou, Luis López Guerra, Ganna Yudkivska Paulo Pinto de Albuquerque, Ksenija Turković, Egidijus Kūris, Robert Spano, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 februarie 2014 şi la 22 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 40167/06 îndreptată împotriva Republicii Azerbaidjan prin care un resortisant armean, domnul Minas Sargsyan (reclamantul), a sesizat Curtea, la 11 august 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Reclamantul a decedat în 2009. Procedura a fost continuată de văduva acestuia, doamna Lena Sargsyan, născută în 1936, şi de fiul său, Vladimir, şi fiicele sale, Tsovinar şi Nina Sargsyan, născuţi în 1957, 1959 şi, respectiv, 1966. Doamna Lena Sargsyan a murit în ianuarie 2014. Vladimir şi Tsovinar Sargsyan continuă procedura în numele reclamantului.
2. Reclamantul care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat în faţa Curţii de domnii N. Gasparyan şi K. Ohanyan, avocaţi din Erevan. Guvernul azer (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Ç. Asgarov.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că negarea dreptului său de a reveni în satul Golestan şi de a avea acces la bunurile sale sau de a primi o despăgubire pentru pierderea acestora şi negarea dreptului de a avea acces la locul de domiciliu şi la mormintele rudelor sale din Golestan au constituit încălcări continue ale art. 1 din Protocolul 1 şi art. 8 din Convenţie. Invocând art. 13 din Convenţie, a considerat că nu a dispus de nicio cale de atac efectivă în ceea ce priveşte aceste capete de cerere. În cele din urmă, cu privire la capetele de cerere expuse, reclamantul a pretins că este victima unei discriminări bazate, cu încălcarea art. 14 din Convenţie, pe originea sa etnică şi pe apartenenţa sa religioasă.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei întâi a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). Guvernul armean, care şi-a exercitat dreptul de a interveni, prevăzut de art. 36 § 1 din Convenţie, a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul G. Kostanyan.
5. La 11 martie 2010, o cameră a Secţiei întâi, compusă din Christos Rozakis, Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni şi George Nicolaou, judecători, precum şi Søren Nielsen, grefier de secţie, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părţi necontestând decizia (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).
6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi art. 26 § 5 din Convenţie şi cu art. 24 din Regulament. Preşedintele Curţii a decis că, în interesul unei bune administrări a justiţiei, prezenta cauză şi cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (cererea nr. 13216/05) trebuie atribuite aceluiaşi complet al Marii Camere (art. 24, art. 42 şi art. 71 § 2 din Regulament).
7. La 15 septembrie 2010, la Strasbourg, a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului, o şedinţă publică privind admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 59 § 3 din Regulament).
8. La 14 decembrie 2011, cererea a fost declarată parţial admisibilă de Marea Cameră compusă din Nicolas Bratza, Jean-Paul Costa, Christos Rozakis, Françoise Tulkens, Josep Casadevall, Nina Vajić, Corneliu Bîrsan, Peer Lorenzen, Boštjan M. Zupančič, Elisabet Fura, Alvina Gyulumyan, Khanlar Hajiyev, Egbert Myjer, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou şi Luis López Guerra, judecători, precum şi Michael O’Boyle, grefier adjunct de secţie.
9. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament) asupra fondului cauzei. În plus, au fost transmise observaţii din partea guvernului armean.
10. La 12 septembrie 2013, Curtea a decis să adreseze Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Association for the Advancement of Science – „AAPS”), în cadrul Programului pentru tehnologii geospaţiale şi drepturile omului („Geospatial Technologies and Human Rights programme”) al acestei organizaţii, o cerere de informaţii factuale (art. A1 § 1 şi 2 din anexa la Regulament). În noiembrie 2013, AAPS a comunicat un raport privind localitatea Golestan pe baza interpretării imaginilor din satelit de înaltă rezoluţie (High-resolution satellite imagery assessment of Golestan, Azerbaijan 2002-2012, „Raportul AAPS”). Guvernul pârât s-a opus dezvăluirii unei serii din aceste imagini. La 10 decembrie 2013, Preşedintele a admis această cerere de nedezvăluire a informaţiilor. Au fost depuse la dosar numai părţile din raport nevizate de cererea de nedezvăluire a informaţiilor.
11. La 3 februarie 2014, Curtea a vizionat toate înregistrările video cu localitatea Golestan şi zona din împrejurimi, care au fost comunicate pe suport DVD reclamantului, guvernului pârât şi guvernului intervenient, şi a luat act de părţile relevante ale raportului AAPS.
12. La 5 februarie 2014, la Strasbourg, a avut loc la Palatul Drepturilor Omului o şedinţă publică privind fondul cauzei (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern
domniiC. Asgarov,agent,
M.N. Shaw, QC,
G. Lansky, avocaţi,
O. Gvaladze,
H. Tretter,
doamnaT. Urdaneta Wittek, avocaţi;
– pentru reclamant
domnulP. Leach,
DoamneleN. Gasparyan,avocaţi,
K. Ohanyan,
DomniiA. Aloyan,
V. Grigoryan,avocaţi;
– pentru guvernul armean
domniiG. Kostanyan,agent,
E. Babayan,avocat.
13. Curtea a ascultat declaraţiile domnului Leach, doamnei Gasparyan, domnului Grigoryan, domnului Shaw, domnului Lansky şi domnului Kostanyan.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Originea cauzei
14. În momentul prăbuşirii URSS, Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah („RANK”) era o provincie autonomă a Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan („RSS Azerbaidjan”). Situată pe teritoriul acestei republici, RANK se întindea pe o suprafaţă de 4 388 km2. La acea vreme, nu exista o graniţă comună între Nagorno-Karabah (în armeană, „Artsakh”) şi Republica Sovietică Socialistă Armenia („RSS Armenească”), care erau separate de teritoriul azer; zona în care erau cel mai învecinate era raionul Lachin, care includea o bandă terestră având mai puţin de 10 kilometri lăţime, deseori numită „coridorul Lachin”.
15. Potrivit recensământului sovietic din 1989, RANK avea o populaţie de aproximativ 189 000 de locuitori, din care 77% armeni, 22% azeri şi unii membri ai minorităţilor ruse şi kurde.
16. La începutul anului 1988, au avut loc demonstraţii în Stepanakert, capitala regională a RANK, precum şi la Erevan, capitala armeană. Manifestanţii cereau anexarea Nagorno-Karabah la Armenia. La 20 februarie 1988, sovietul RANK a prezentat Sovietului Suprem al RSS Armeneşti, Sovietului RSS Azerbaidjan şi URSS-ului o cerere ca acestei regiuni să i se permită să se desprindă de Azerbaidjan şi să fie anexată Armeniei. La 23 martie 1988, Sovietul Suprem al URSS a respins această cerere. În iunie, Sovietul Suprem al Azerbaidjanului a respins la rândul său cererea, cel al Armeniei votând însă în favoarea unificării.
17. De-a lungul anului 1988, manifestaţiile prin care se cerea unificarea au continuat. Raionul Lachin a făcut obiectul unor atacuri şi al unor baraje rutiere. Numeroase persoane au fost victime ale ciocnirilor, iar refugiaţii, care erau de numărul sutelor de mii în ambele tabere, au trecut din Armenia în Azerbaidjan şi invers. În consecinţă, la 12 ianuarie 1989, URSS a plasat RANK sub controlul direct al Moscovei. Ulterior, la 28 noiembrie în acelaşi an, controlul provinciei a fost predat Azerbaidjanului. Câteva zile mai târziu, la 1 decembrie, Sovietul Suprem al RSS Armene şi Consiliul Regional Nagorno-Karabah au adoptat o rezoluţie comună „privind reunificarea Nagorno-Karabah şi Armenia”.
18. La începutul anului 1990, întrucât conflictul s-a agravat, trupele sovietice au ocupat Baku şi Nagorno-Karabah, ultima fiind plasată sub stare de urgenţă. Ciocniri violente, în care forţele sovietice au intervenit ocazional, au continuat între armeni şi azeri.
19. La 30 august 1991, Azerbaidjanul şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică. Această declaraţie a fost ulterior oficializată prin adoptarea, la 18 octombrie 1991, a legii constituţionale privind independenţa naţională. La 2 septembrie 1991, Sovietul RANK a anunţat înfiinţarea „Republicii Nagorno-Karabah” („RNK”), care includea RANK şi raionul azer Shahumyan, şi a declarat că această republică nu se mai află sub jurisdicţia azeră. La 26 noiembrie 1991, parlamentul azer a abolit autonomia de care beneficia anterior Nagorno-Karabah. În cursul unui referendum organizat în regiune la 10 decembrie 1991, 99,9% dintre alegători au votat în favoarea secesiunii. Cu toate acestea, populaţia azeră a boicotat consultarea. În aceeaşi lună, Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi trupele sovietice au început să se retragă din regiune. Controlul militar al Nagorno-Karabah trecut repede în mâinile armenilor din Karabah. La 6 ianuarie, 1992, „RNK”, pe baza rezultatelor referendumului, şi-a reafirmat independenţa faţă de Azerbaidjan.
20. La începutul anului 1992, conflictul a degenerat treptat într-un război. La sfârşitul anului 1993, trupele de origine armeană controlau aproape tot teritoriul fostei RANK şi şapte regiuni azere învecinate (Lachin, Kelbajar, Jabrayil, Gubadly şi Zangelan, precum şi porţiuni mari din Agdam şi Fizuli).
21. La 5 mai 1994, în urma unei medieri din partea Rusiei, Armenia, Azerbaidjan şi „RNK” au semnat un acord de încetare a focului (Protocolul de la Bishkek), care a intrat în vigoare la 12 mai 1994.
22. Într-un raport din decembrie 1994 intitulat „Şapte ani de conflict în Nagorno-Karabah”, asociaţia Human Rights Watch estima că, între 1988 şi 1994, între 750 000 şi 800 000 de azeri au fost forţaţi să părăsească Nagorno-Karabah, Armenia şi cele şapte raioane azere învecinate cu Nagorno-Karabah. Potrivit informaţiilor comunicate de autorităţile armene, conflictul a dus la înregistrarea a 335 000 de refugiaţi armeni din Azerbaidjan şi 78 000 de persoane strămutate în interiorul Armeniei (persoane plecate din regiunile de graniţă ale Armeniei cu Azerbaidjanul).
B. Situaţia actuală
23. Potrivit guvernului armean, „RNK” controlează 4 061 km2 din fosta Regiune Autonomă Nagorno-Karabah. Există controverse cu privire la suprafaţa exactă pe care o ocupă cele două raioane parţial cucerite, dar se pare că, în cele şapte raioane limitrofe, teritoriul ocupat reprezintă o suprafaţă totală de 7 500 km2.
24. Estimările privind numărul actual de locuitori din Nagorno-Karabah sunt între 120 000 şi 145 000 de persoane, dintre care 95% de etnie armeană. Practic, nu au mai rămas azeri.
25. Conflictul nu a fost încă soluţionat în plan politic. Independenţa autoproclamată a „RNK” nu a fost recunoscută de niciun stat şi nicio organizaţie internaţională. Încălcările repetate ale acordului de încetare a focului din 1994 de-a lungul graniţelor, au provocat multe decese, iar discursul autorităţilor rămâne ostil. În plus, potrivit mai multor rapoarte internaţionale, tensiunea a crescut în ultimii ani şi cheltuielile militare au crescut brusc atât în Armenia, cât şi în Azerbaidjan.
26. Numeroase propuneri avansate în vederea unei soluţionări paşnice au eşuat. S-au desfăşurat negocieri sub egida OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) şi a Grupului de la Minsk. La Madrid, în noiembrie 2007, cele trei ţări care asigură copreşedinţia Grupului – Statele Unite ale Americii, Franţa şi Rusia – au prezentat Armeniei şi Azerbaidjanului o serie de principii de bază pentru un acord. Aceste principii, care au fost ulterior actualizate, propun revenirea sub controlul azer a teritoriilor din vecinătatea Nagorno-Karabah, instaurarea în Nagorno-Karabah a unui statut provizoriu care să prevadă garanţii de securitate şi independenţă, crearea unui coridor care să lege Armenia de Nagorno-Karabah, definirea ulterioară a unui statut definitiv al Nagorno-Karabah printr-un referendum cu caracter obligatoriu, dreptul tuturor persoanelor strămutate în interiorul ţării şi al tuturor refugiaţilor de a reveni în locurile în care au trăit înainte, precum şi stabilirea de garanţii de securitate internaţionale, printre care ar trebui inclusă o operaţiune de menţinere a păcii. Ideea de bază a fost că aprobarea acestor principii de către Armenia şi Azerbaidjan ar permite pregătirea unui acord complet şi detaliat. După deplasările intense ale diplomaţilor Grupului de la Minsk şi după un număr de întâlniri între preşedinţii celor două ţări în 2009, dinamica s-a stins în 2010. Până în prezent, părţile implicate în conflict nu au semnat un acord formal cu privire la principiile de bază.
27. La 24 martie 2011, Grupul de la Minsk a prezentat un Raport privind misiunea de evaluare în teren desfăşurată de copreşedinţii Grupului OSCE de la Minsk în teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah (Report of the OSCE Minsk Group Co-Chairs’ Field Assessment Mission to the Occupied Territories of Azerbaijan Surrounding Nagorno-Karabakh), al cărui rezumat prezintă următoarele informaţii:
„Copreşedinţii Grupului OSCE de la Minsk au desfăşurat între 7 şi 12 octombrie 2010 o misiune de evaluare în teren în cele şapte teritorii ocupate ale Azerbaidjanului din vecinătatea Nagorno-Karabah, pentru a evalua situaţia generală, în special în plan umanitar. Aceştia au fost însoţiţi de reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu al OSCE şi de echipa sa, care le-a asigurat sprijin logistic, precum şi de doi experţi ai UNHCR şi un membru al misiunii de anchetă trimis la faţa locului, în 2005, de către OSCE. Aceasta a fost prima misiune efectuată de comunitatea internaţională în aceste teritorii începând cu anul 2005; a fost, de asemenea, pentru prima dată în 18 ani când reprezentanţii ONU s-au deplasat la faţa locului.
Parcurgând peste o mie de kilometri în aceste teritorii, copreşedinţii au putut constata în ce măsură sunt distructive consecinţele conflictului din Nagorno-Karabah şi lipsa unei soluţionări paşnice a acestuia. Oraşe şi sate care existau înainte de conflict au fost abandonate şi sunt aproape în întregime în ruină. Nu există cifre exacte, dar, potrivit estimărilor aproximative, populaţia totală este de 14 000 de persoane, care trăiesc în aşezări mici şi în oraşele Lachin şi Kelbajar. Copreşedinţii consideră că nu s-a produs nicio creştere semnificativă a populaţiei începând din 2005. Coloniştii, cea mai mare parte persoane de etnie armeană provenind din alte regiuni ale Azerbaidjanului şi relocate în teritorii, trăiesc în condiţii precare, cu o infrastructură rudimentară, cu o slabă activitate economică şi cu acces limitat la serviciile publice. Multe dintre aceste persoane nu au acte de identitate. Din punct de vedere administrativ, cele şapte teritorii, fosta regiune Nagorno-Karabah şi alte regiuni au fost grupate în opt raioane noi.
Constatarea durităţii situaţiei din aceste teritorii a consolidat convingerea copreşedinţilor că status quo-ul este inacceptabil şi că doar o soluţionare paşnică care să rezulte din negocieri poate da perspectiva unui viitor mai bun, mai puţin precar pentru foştii locuitori ai acestor teritorii. Aceştia solicită liderilor tuturor părţilor să se abţină de la a desfăşura în aceste teritorii sau în alte zone disputate activităţi care ar fi în detrimentul încheierii unui acord definitiv sau care ar schimba caracterul acestor regiuni. De asemenea, recomandă luarea unor măsuri pentru a proteja cimitirele şi locurile de cult aflate în aceste teritorii şi pentru a clarifica statutul coloniştilor care nu au acte de identitate. Copreşedinţii intenţionează să efectueze misiuni suplimentare în alte zone afectate de conflictul din Nagorno-Karabah, însoţiţi de experţi din instituţii internaţionale competente care pot să participe la punerea în aplicare a unui acord de pace.”
28. La 18 iunie 2013, preşedinţii ţărilor care exercită copreşedinţia Grupului de la Minsk au publicat o declaraţie comună cu privire la conflictul din Nagorno-Karabah:
„Noi, preşedinţii Republicii Franceze, Statelor Unite ale Americii şi Federaţiei Ruse, ţări care exercită copreşedinţia Grupului OSCE de la Minsk, ne menţinem angajamentul de a ajuta părţile aflate în conflict în Nagorno-Karabah să ajungă la o soluţionare paşnică şi durabilă. Regretăm profund faptul că, în loc să încerce să găsească o soluţie bazată pe interese reciproce, părţile au continuat să obţină un avantaj unilateral în procesul de negociere.
Continuăm să credem cu tărie că elementele descrise în declaraţiile ţărilor noastre din ultimii patru ani trebuie să fie temelia oricărei soluţionări juste şi durabile a conflictului din Nagorno-Karabah. Aceste elemente trebuie să fie considerate ca un tot integrat şi orice tentativă de a selecta unele elemente în detrimentul altora va face imposibilă obţinerea unei soluţii echilibrate.
Reafirmăm că doar o soluţie negociată poate aduce pacea, stabilitatea şi reconcilierea, deschizând oportunităţi de dezvoltare regională şi cooperare. Folosirea forţei militare, care a creat situaţia actuală de confruntare şi instabilitate, nu va rezolva conflictul. O reluare a ostilităţilor ar fi catastrofală pentru populaţia din regiune, antrenând pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri, noi refugiaţi, precum şi costuri financiare enorme. Cerem liderii tuturor părţilor să reafirme principiile de la Helsinki, în special cele referitoare la nefolosirea forţei sau ameninţării cu forţa, integritatea teritorială, egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. De asemenea, facem apel ca aceştia să se abţină de la orice acţiuni sau declaraţii care ar putea să crească tensiunea în regiune şi să conducă la o escaladare a conflictului. Liderii trebuie să-şi pregătească oamenii pentru pace, nu pentru război.
Ţările noastre vor continua să acţioneze în strânsă legătură cu părţile. Cu toate acestea, este responsabilitatea fiecăreia dintre părţi să pună capăt conflictului din Nagorno-Karabah. Credem cu tărie că a întârzia în a ajunge la un acord echilibrat în contextul unei păci globale este un fapt inacceptabil şi îndemnăm liderii Azerbaidjanului şi Armeniei să se concentreze cu o energie reînnoită pe problemele care au rămas nesoluţionate.”
C. Reclamantul şi bunurile despre care pretinde că le deţine în Golestan
29. Reclamantul, care este de etnie armeană, declară că el şi familia sa locuiau în satul Gulistan, din regiunea Shahumyan, în RSS Azerbaidjan. Susţine că deţinea o casă cu dependinţe în satul respectiv.
30. Situată la nord de RANK, regiunea Shahumyan avea graniţă comună cu această provincie. Nu făcea parte din teritoriul RANK, dar a fost ulterior revendicată de „RNK” (supra, pct. 19). Potrivit afirmaţiilor reclamantului, 82% din populaţia Shahumyanului era de etnie armeană, înainte de conflict.
31. În februarie 1991, regiunea administrativă Shahumyan a fost desfiinţată şi încorporată oficial în actuala regiune Goranboy, în Republica Azerbaidjan.
32. În aprilie-mai 1991, forţele interne ale URSS şi unităţile de miliţie speciale („OMON”) ale RSS Azerbaidjan au declanşat o operaţiune militară al cărei scop declarat era de „a controla paşapoartele” militanţilor armeni din regiune şi de a-i dezarma. Cu toate acestea, potrivit unor diferite surse, forţele guvernamentale, care au utilizat această operaţie drept pretext, au expulzat populaţia armeană dintr-o serie de sate din regiunea Shahumyan, gonindu-i pe săteni din casele lor şi forţându-i să fugă în Nagorno-Karabah sau în Armenia. Aceste expulzări au fost însoţite de arestări şi acte de violenţă împotriva populaţiei civile. În 1992, atunci când conflictul a escaladat într-un adevărat război, regiunea Shahumyan a fost atacată de forţele azere.
1. Argumentele şi probele prezentate de părţi
33. Versiunile părţilor diferă în ceea ce priveşte clarificarea aspectului dacă reclamantul a locuit în Golestan şi dacă a avut bunuri în satul respectiv.
a) Reclamantul
34. Reclamantul susţine că şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în Golestan, până la strămutarea sa forţată, în 1992. În sprijinul acestei afirmaţii, a prezentat o copie a vechiului său paşaport sovietic eliberat în 1979, în care se menţionează că s-a născut în Golestan. A prezentat, de asemenea, un certificat de căsătorie care atestă faptul că s-a căsătorit în 1955 şi că soţia lui s-a născut, de asemenea, în acest sat. El a spus şi că a crescut în Golestan, că a fost plecat câţiva ani pentru a efectua serviciul militar şi pentru a munci în oraşul Sumgait, înainte de a reveni, la câţiva ani după căsătorie, pentru a trăi în acel loc până în iunie 1992.
35. Reclamantul a prezentat, în momentul depunerii cererii sale, o copie a unui document oficial („paşaport tehnic”) datat 20 mai 1991, în care era înregistrată pe numele său, în Golestan, o casă cu două etaje, cu dependinţe, având o suprafaţă totală de 167 m2, pe un teren de 2 160 m2. A transmis totodată un plan detaliat al casei.
36. Potrivit paşaportului tehnic, cei 167 m2 de suprafaţă construită erau împărţiţi într-o casă de 76 m2 şi diferite dependinţe (între care un grajd) care ocupau cei 91 m2 rămaşi. În plus, o livadă şi o grădină de legume ocupau între 1500 şi 2160 m2 de teren. Documentul include şi alte informaţii de natură tehnică (precizând în special materialele de construcţie utilizate) referitoare la casă şi dependinţe.
37. Reclamantul a explicat că a obţinut terenul cu permisiunea consiliului satului, în contextul împărţirii parcelei tatălui său între el şi fratele său. Această decizie ar figura în arhivele consiliului satului. Ajutat de rude şi prieteni, reclamantul şi soţia sa şi-ar fi construit apoi casa pe acest teren, în 1962-1963. Cei patru copii au crescut în casa natală şi au continuat să locuiască acolo până în momentul în care au fugit, în iunie 1992. Reclamantul a mai afirmat că, înainte de a pleca din Golestan, era profesor la şcoala din sat şi îşi câştiga traiul parţial din salariu şi parţial din cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor, în timp ce soţia sa lucra la ferma colectivă a satului, încă din 1970.
38. În afară de paşaportul tehnic şi planul casei sus-menţionate, reclamantul a prezentat fotografii ale casei şi declaraţii scrise datate august 2010, provenind de la doi foşti membri ai consiliului satului, doamna Khachatryan şi domnul Meghryan. Doamna Khachatryan afirmat în declaraţia sa că a fost secretar al consiliului satului din 1952 până în 1976. Aceasta confirmă faptul că consiliul a autorizat ca reclamantul să împartă terenul tatălui lor cu fratele său. Domnul Meghryan susţine că a fost membru al consiliului satului timp de câţiva ani, în anii ‘70. Doamna Khachatryan şi domnul Meghryan indică faptul că alocările de teren locuitorilor Golestan au fost întotdeauna înscrise în registrul consiliului satului. Diferite alte declaraţii scrise, datate mai 2010, provenind de la membrii familiei reclamantului (între care soţia, doi dintre copii şi ginerele), foştii vecini şi prieteni originari din Golestan descriu satul şi confirmă că reclamantul a fost profesor în sat şi că a avut o parcelă de pământ şi o casă cu două etaje. Declaraţiile confirmă şi faptul că respectiva casă avea mai multe dependinţe, o livada şi o grădină de legume, şi că reclamantul şi familia sa au locuit acolo până în iunie 1992.
39. Reclamantul afirmă că regiunea Shahumyan a fost supusă unei blocade de către guvernul azer la începutul anilor ‘90 şi că a fost atacată de forţele armate începând cu anul 1992. Satul Golestan a fost atacat în mod direct de forţele azere în iunie 1992. A fost puternic bombardat pe 12 şi 13 iunie 1992. Toţi locuitorii, inclusiv reclamantul şi familia sa, au fugit, temându-se pentru vieţile lor. Mărturiile sus-menţionate descriu la rândul lor blocada din regiunea Shahumyan în timpul conflictului, atacul asupra satului şi fuga locuitorilor satului.
40. Reclamantul a fugit în Armenia cu familia. Soţia sa şi el au trăit apoi ca refugiaţi în Erevan. În 2002, reclamantului i-a fost acordată cetăţenia armeană. În 2004, s-a îmbolnăvit grav. A murit la 13 aprilie 2009, la Erevan.
b) Guvernul pârât
41. Guvernul susţine că nu se poate verifica dacă reclamantul a trăit în Golestan şi dacă a avut în realitate bunuri în acel loc. În ceea ce priveşte perioada din 1988 până în prezent, serviciile competente din regiunea Goranboy nu deţin niciun document referitor la parcela de pământ, la casa sau alte clădiri despre care reclamantul susţine că le-a avut. În plus, unele arhive ale fostei regiuni Shahumyan, inclusiv cele de stare civilă şi oficiul de paşapoarte, au fost distruse în timpul ostilităţilor. În arhivele regionale de la Goranboy nu mai există niciun document referitor la reclamant.
42. În susţinerea argumentaţiei sale, Guvernul a prezentat următoarele documente: o declaraţie a colonelului Maharramov, şeful poliţiei din regiunea Goranboy, datată 22 iulie 2007, care confirmă faptul că arhivele de stare civilă şi a oficiului de paşapoarte din fosta regiune Shahumyan au fost distruse în timpul conflictului; o scrisoare a serviciului naţional de cadastru, datată 31 iunie 2007, care arată că arhivele regionale ale serviciului în cauză nu conţin niciun document referitor la presupusele drepturi ale reclamantului asupra bunurilor în cauză; o declaraţie a domnului Mammadov, preşedintele comisiei naţionale pentru teritoriu si cartografierea Republicii Azerbaidjan, datată 5 martie 2012, potrivit căreia numai Comitetul executiv al Sovietului reprezentanţilor poporului din raioane şi oraşe avea puterea de a atribui terenuri, în temeiul Codului funciar al RSS Azerbaidjan.
D. Situaţia din Golestan
43. Versiunile părţilor diferă, de asemenea, în ceea ce priveşte situaţia actuală din Golestan. Guvernul armean, terţ intervenient, a prezentat, de asemenea, observaţii cu privire la acest aspect.
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
44. Reclamantul afirmă că Republica Azerbaidjan controlează Golestan şi, în special, că deţine poziţii în interiorul satului şi în vecinătatea acestuia. Potrivit acestuia, nu există nicio dovadă că Golestan se află, aşa cum susţine guvernul pârât, pe linia de contact dintre forţele azere şi cele ale „RNK”.
45. În etapa anterioară deciziei privind admisibilitatea, reclamantul a prezentat o declaraţie scrisă din data de 11 august 2010, provenită de la un ofiţer al forţelor „RNK”, care afirmă sub anonimat că Golestan este de facto sub controlul forţelor militare ale Azerbaidjanului (infra, pct. 51 şi 58). Acesta adaugă că şi alţi săteni au încercat în repetate rânduri să se întoarcă, dar au fost de fiecare dată dat forţaţi să renunţe să revină, preferând, potrivit acestuia, să nu rişte să fie împuşcaţi de forţele azere.
b) Guvernul pârât
46. Guvernul a admis pe tot parcursul procedurii că Golestan se află pe teritoriul recunoscut internaţional al Republicii Azerbaidjan.
47. În declaraţiile anterioare deciziei privind admisibilitatea, a afirmat că satul era situat fizic pe linia de contact dintre forţele azere şi forţele armene stabilită prin acordul de încetare a focului din mai 1994, că satul era abandonat şi că linia de contact era păzită de forţele armate staţionate pe ambele părţi şi prin utilizarea la scară largă a minelor antipersonal. Prin urmare, consideră că nu putea exercita niciun control asupra acestei zone, nici să aibă acces la ea.
48. Ulterior deciziei privind admisibilitatea, Guvernul a declarat că Azerbaidjanul nu exercita un control suficient asupra satului. Pe baza declaraţiilor mai multor soldaţi care fuseseră în regiunea Goranboy şi care au depus mărturie cu privire la situaţia din Golestan (infra, pct. 62), Guvernul a afirmat, în special, că satul, situat pe partea de nord a văii în formă de „V” a râului Indzachay, se afla pe linia de contact, astfel că era prins între forţele armate azere, pe de o parte (nord şi est), şi cele armene, pe de altă parte (sud şi vest). Guvernul a explicat că forţele armene ocupau poziţii favorabile strategic pe o pantă abruptă împădurită la sud de râu, în timp ce poziţiile azere, pe malul de nord, se aflau pe un teren situat mai jos şi relativ deschis. Astfel, potrivit afirmaţiilor Guvernului, Golestan nu era de fapt sub controlul efectiv al niciuneia dintre părţi. Este vorba despre un teritoriu controversat şi periculos: satul şi împrejurimile sale erau minate, iar încălcările armistiţiului erau frecvente în acel loc. Nu existau clădiri sigure în zonă, satul fiind distrus şi abandonat.
49. La şedinţa din 5 februarie 2014, Guvernul a explicat, în cadrul pledoariei sale, că Golestan era expus la focurile de armă provenite din poziţiile deţinute de militarii armeni de pe partea cealaltă a râului, pe un teren abrupt. El a susţinut că raportul AAPS privind Golestan (infra, pct. 74 şi 75) confirmă nu doar că satul se afla pe teritoriul Azerbaidjanului, ci şi că regiunea învecinată era muntoasă, că era teatrul unei activităţi militare susţinute şi că satul fusese distrus. Guvernul a afirmat că zona era minată şi complet inaccesibilă civililor.
c) Guvernul armean, terţ intervenient
50. Guvernul armean a susţinut pe tot parcursul procedurii că guvernul pârât exercita un control deplin şi efectiv asupra Golestanului.
51. La şedinţa din 15 septembrie, 2010, a contestat afirmaţia guvernului pârât că Golestanul se afla pe linia de contact. Agentul guvernului armean a declarat că a fost prezent personal atunci când ofiţerul superior din cadrul forţelor armate ale „RNK” aflat în serviciu în aproprierea Golestanului a dat, sub acoperirea anonimatului, la 11 august 2010, declaraţia prezentată de reclamant şi i-a confirmat exactitatea. Pe baza acestei declaraţii, guvernul armean a susţinut că, în zona în cauză, linia frontului dintre forţele armate ale „RNK” şi cele ale Republicii Azerbaidjan urma defileul râului Indzachay. În opinia sa, Golestanul, situat pe malul de nord, era sub controlul forţelor armate azere, care deţineau poziţii militare în sat şi în vecinătatea acestuia, în timp ce forţele „RNK” erau staţionate pe celălalt mal. În acest sens, guvernul armean, făcând trimitere la imaginile filmate ale satului care apar pe DVD-ul transmis Curţii de reclamant în 2008 (infra, pct. 56), a afirmat că persoana care este văzută mergând printre case era un soldat azer. A adăugat că nici forţele „RNK”, nici vreun armean nu puteau intra în sat.
52. Ulterior deciziei privind admisibilitatea, guvernul armean a devoalat, la solicitarea Curţii, identitatea ofiţerului „RNK” care a dat declaraţia sub anonimat: este vorba despre colonelul Manukyan, din armata de apărare a „RNK”. Guvernul armean a adăugat că, graţie unei autorizaţii din partea autorităţilor „RNK”, agentul său, domnul Kostanyan, a avut posibilitatea de a vizita regiunea Golestan în mai 2012, de unde a adus DVD-uri şi transcrieri ale discuţiilor pe care le-a avut cu trei ofiţeri ai „RNK”, care i-au descris situaţia de pe teren din Golestan şi din vecinătatea satului (infra, pct. 71). La întrebarea a Curţii în ceea ce priveşte declaraţia făcută la şedinţa din 15 septembrie 2010, potrivit căreia bărbatul care putea fi văzut mergând printre ruine pe DVD-ul transmis de reclamant în 2008 era un soldat azer, guvernul armean a răspuns că nu este în măsură să comenteze cu privire la identitatea bărbatului respectiv, dar că, potrivit ofiţerilor „RNK”, poziţiile militare erau deţinute în Golestan de azeri, fără ca vreun civil să fi fost prezent în acel loc.
53. În cadrul şedinţei din 5 februarie 2014, guvernul armean a oferit din nou aceeaşi descriere a situaţiei din Golestan. A adăugat că prezenţa militară azeră în regiune a fost confirmată şi de raportul AAPS.
2. Probe comunicate de către părţi
54. Părţile au prezentat o documentaţie vastă în sprijinul respectivelor teze. Punctele care urmează descriu pe scurt principalele probe furnizate.
a) Reclamantul
i. Harta Golestanului
55. Harta Golestanului şi a zonelor învecinate – Această hartă pare să fie o copie a unui hărţi oficiale. Numele indicate pe hartă sunt în limba azeră. Harta localizează întregul sat pe malul de nord al unui râu (Indzachay). Presupusele poziţii ale forţelor azere sunt următoarele: una în sat, alte câteva în extremitatea de nord, în timp ce altele sunt distribuite de-a lungul malului de nord al râului, dar mai îndepărtate, majoritatea fiind aparent situate pe dealurile din jurul satului.
ii. DVD
56. DVD-ul anexat la observaţiile din 21 februarie 2008, care conţine imagini filmate ale Golestanului şi zonelor învecinate – Se observă un sat situat pe un deal, multe case fiind în ruină. Cu toate acestea, unele case au acoperişul intact. Se observă cum se ridică fumul de la unele dintre hornuri. În momentul înregistrării, se poate vedea un bărbat care merge printre ruine. Pe un deal la o oarecare distanţă de sat, se pot vedea construcţii care par a fi posturi de tragere.
iii. Declaraţii ale agenţilor „RNK” şi ale unor foşti locuitori ai satului Golestan
57. Scrisoarea ministrului Apărării „RNK” datată 14 februarie 2008, în care ministrul descrie situaţia de pe teren din Golestan şi care afirmă, în special, că forţele armate azere deţin câteva poziţii şi posturi de tragere chiar în interiorul satului.
58. Declaraţia din 11 august 2010 a unui ofiţer superior al forţelor „RNK” dintr-o unitate care deţinea o poziţie în apropiere de satul de Golestan în 2005 (a se vedea rezumatul acestei declaraţii, supra, pct. 51) – Declaraţia este însoţită de o hartă a Golestanului şi a zonelor învecinate, desenată de mână, şi mai multe fotografii ale zonei. Identitatea ofiţerului, care a rămas iniţial anonimă, a fost ulterior dezvăluită: este vorba despre colonelul Manukyan, din armata de apărare a „RNK”.
Declaraţia domnului Aloyan, colaborator al reprezentantului reclamantului, care a consemnat declaraţia ofiţerului „RNK” la faţa locului, adică în incinta unităţii militare de lângă Golestan – domnul Aloyan confirmă conţinutul declaraţiei şi certifică faptul că fotografiile au fost făcute dintr-o poziţie militară a „RNK”.
Declaraţia domnului Kostanyan, agent guvernamental armean, în a cărui prezenţă a fost consemnată declaraţia ofiţerului „RNK” la sediul unităţii militare aflate în apropierea Golestanului.
59. Declaraţiile date în martie 2012 de trei foşti locuitori ai Golestanului care afirmă ca au încercat fără succes să revină în respectivul loc între 2002 şi 2004 – Ar fi încercat să se apropie de zona controlată de „RNK” în temeiul acordului de încetare a focului. Doi dintre ei indică faptul că, de pe culmile Napatului, puteau vedea satul situat în partea de jos, dar soldaţii „RNK” care îi însoţeau nu i-au lăsat să se apropie mai mult, din cauza riscului de a fi vizaţi de focurile de armă trase de forţele inamice. Unul dintre aceştia afirmă că, folosind un binoclu, a putut vedea mai multe tranşee săpate în sat şi un soldat care stătea ascuns într-una dintre tranşee.
b) Guvernul pârât
i. Hărţi
60. Harta Golestanului şi a zonelor învecinate – Pe această hartă, satul este situat în întregime pe malul de nord al râului Indzachay, poziţiile militare azere fiind deopotrivă pe malul de nord, mai ales pe dealurile din jurul satului, şi poziţiile „RNK” sunt pe malul de sud, cea mai apropiată fiind chiar în faţa satului.
Harta Nagorno-Karabah, prezentată de guvernul armean în cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (citată anterior). Pe această hartă, Golestan se află exact la graniţa „RNK”, la nord de un râu.
Harta Azerbaidjanului, publicată în 2006 de comisia naţională pentru teritoriu şi cartografiere a Republicii Azerbaidjan – Pe această hartă, Golestan se află exact la graniţa zonei ocupate de „RNK”. Teritoriile ocupate sunt haşurate şi delimitate cu o linie roşie. Golestan se află pe această linie roşie, dar în afara zonei haşurate, la nord de un râu.
ii. DVD
61. Două DVD-uri conţinând imagini filmate ale Golestanului şi zonelor învecinate (transmise unul în septembrie 2008, celălalt în iulie 2012) – Pe primul DVD se poate vedea un sat într-un peisaj deluros, cu numeroase case în ruină, şi câteva clădiri care par a fi posturi de tragere pe vârful unui deal. Cel de-al doilea DVD prezintă din nou satul (case în ruină şi maşini agricole distruse) şi zonele învecinate. Acesta este însoţit de un text care explică în special din ce motiv nu există nicio casă locuită în sat şi că satul este controlat, folosindu-se arme de mare calibru, de forţele armene staţionate pe o pantă împădurită, forţele azere aflându-se la o distanţă de aproximativ 2,5 km şi neavând asupra satului decât control vizual.
iii. Declaraţii ale unor ofiţeri ai armatei azere, ale unor agenţi ai statului azer şi ale unor locuitori din satele învecinate
62. Declaraţiile date în martie 2012 de şase ofiţeri ai armatei azere (colonelul Babayev, care s-a aflat într-o unitate staţionată în regiunea Goranboy din 1994 până în 1997, şi locotenent-coloneii Abdulov, Mammadov, Ahmadov, Abbasov şi Huseynov, care s-au aflat în unităţile staţionate în regiunea Goranboy în diferite perioade între 1999 şi 2009) – Iată cum descriu aceşti militari situaţia din teren în Golestan:
– Golestan era situat pe malul de nord al râului Indzachay.
– Poziţiile militare azere se aflau, de asemenea, pe malul de nord, la est şi nord-est de Golestan, în jos, la distanţe între unu şi 3 kilometri de sat, care ar fi fost distrus.
– Poziţiile militare armene se aflau pe malul de sud, la vest şi sud-vest de Golestan, pe amplasamente mult mai favorabile strategic întrucât erau la înălţime (teren abrupt acoperit de păduri). Distanţa dintre poziţiile armene cele mai apropiate varia, potrivit autorului declaraţiei, între 200-300 de metri şi un km.
– Încălcările acordului de încetare a focului de către forţele armene erau frecvente.
– Contrar celor susţinute de guvernul armean, niciuna dintre casele din sat nu ar fi fost reparată şi folosită ca poziţie militară de forţele azere.
– Poziţiile azere şi satul erau în raza focurilor de armă trase dinspre poziţiile armene (cu arme automate de calibru mare) şi militarii azeri nu se putea deplasa, prin urmare, în mod liber, fiind obligaţi să folosească anumite rute.
– Nu existau civili în sat.
– Cele mai multe dintre clădirile din sat (aproximativ o sută de case) fuseseră distruse în timpul ostilităţilor. Întrucât satul fusese complet abandonat în 1992, casele erau în ruină, acoperişurile erau prăbuşite şi copacii creşteau acum în interiorul caselor distruse. Nu mai exista nicio clădire locuibilă. După încheierea ostilităţilor, forţele armene au minat terenul, iar minele erau uneori declanşate de animale.
– Locotenent-colonelul Abdulov a declarat că a văzut militari armeni deplasându-se printre ruinele din partea de sud a Golestanului. Locotenent-colonelul Mammadov a spus că a văzut militari artilerişti armeni părăsindu-şi poziţiile pentru a ajunge mai aproape de râu. Locotenent-coloneii Abbasov şi Huseynov declară că au văzut forţele militare armene distrugând clădiri şi folosind materiale astfel recuperate pentru a-şi construi propriile fortificaţii.
63. Informaţii provenite de la Ministerul Apărării din Azerbaidjan referitoare la perioada 2003-2010 – Aceste informaţii indică pierderi umane în regiunea Golestan din cauza exploziilor minelor antipersonal (cinci soldaţi ucişi în data de 5 august 2003) sau încălcări ale armistiţiului (un soldat ucis în data de 25 februarie 2005), încălcări care ar fi devenit mai frecvente începând cu anul 2008 (20 de încălcări în 2008, 35 în 2009 şi 52 în 2010).
64. Scrisoarea directorului Agenţiei naţionale pentru lupta împotriva minelor antipersonal din data de 12 iulie 2010, care indică faptul că satul Golestan din regiunea Goranboy este „definit ca o zonă plină de mine antipersonal şi muniţii neexplodate”.
65. Declaraţii date de opt locuitori din localităţile vecine (satul Meshali şi oraşul Yukhari Aghjakand) datate martie 2012 – Potrivit acestor declaraţii, satul Golestan este abandonat şi zonele învecinate sunt minate şi fac în mod regulat obiectul focurilor de armă trase dinspre poziţiile armene.
iv. Comunicate de presă
66. Două comunicate de presă din surse armene din octombrie 2006 privind o misiune de supraveghere a liniei de demarcaţie dintre Nagorno-Karabah şi Azerbaidjan în apropiere de satul Golestan, efectuate de OSCE.
67. Numeroase comunicate de presă ale agenţiei de presă azere emise între iunie 2010 şi mai 2012, potrivit cărora s-au produs încălcări ale armistiţiului în locuri diferite, inclusiv în regiunea Golestan – Aceste comunicate sunt, în mare, formulate după cum urmează: „Forţele armate armene au tras focuri de armă asupra forţelor armate azere de pe poziţiile stabilite în apropierea satului Golestan” sau „[...] de pe poziţii stabilite pe dealurile din apropierea satului Golestan” sau „unităţi inamice au deschis focul asupra forţelor armate azere de pe poziţii [...] stabilite în apropiere de satul Golestan, în regiunea azeră Goranboy.ˮ Unul dintre aceste comunicate, datat 3 martie 2012, raportează că „locotenentul azer Gurban Huseynov a călcat peste o mină antipersonal în satul Golestan, situat pe linia frontului în regiunea Goranboy, pierzându-şi astfel un picior”.
68. Declaraţia Campaniei Internaţionale pentru Interzicerea Minelor Terestre (International Campaign to Ban Landmines) din 20 septembrie 2013 exprimă îngrijorarea faţă de creşterea numărului minelor terestre plasate de autorităţile din Nagorno-Karabah de-a lungul liniei de contact dintre Armenia şi Azerbaidjan, în estul şi nordul teritoriului disputat.
c) Guvernul armean, terţ intervenient
i. Harta
69. Harta Golestanului şi a zonelor învecinate – Pe această hartă, satul este situat în întregime pe malul de nord al râului Indzachay, poziţiile militare azere fiind deopotrivă pe malul de nord, foarte aproape de sat (la est, vest şi limita nordică a acestuia), iar poziţiile „RNK” se află pe malul de sud, cea mai apropiată fiind chiar în faţa satului.
ii. DVD
70. DVD-ul comunicat în iulie 2012 şi care conţine imagini filmate ale Golestanului şi ale zonelor învecinate, precum şi discuţiile purtate la faţa locului de agentul guvernamental, domnul Kostanyan, cu trei ofiţeri ai armatei „RNK” repartizaţi în unitatea staţionată lângă Golestan (conţinutul acestor discuţii este raportat infra, pct. 71) – Se poate vedea satul, cele mai multe case fiind în ruină, şi zonele învecinate. Spre sfârşitul filmului, o turmă de oi şi câteva persoane se văd mergând în partea din spate a satului distrus.
iii. Declaraţii ale unor ofiţeri ai „RNK”
71. Transcrieri ale discuţiilor, înregistrate în mai 2012, cu comandantul unităţii Sevoyan, cu sergentul Petrosyan şi cu ofiţerul Vardanyan, repartizaţi în unitatea militară a „RNK” staţionată lângă Golestan – Aceşti ofiţeri descriu cum urmează situaţia de pe teren.
– Forţele militare azere deţineau poziţii în sat şi, uneori, efectuau misiuni de luptă, dar punctul lor de staţionare permanentă era în spatele satului.
– Nu existau civili în sat.
– Nu ar fi existat mine antipersonal în interiorul satului, dar în zonele învecinate ar fi plasate mine de către forţele azere (din când în când un animal declanşa câte o mină).
– Azerii încălcau uneori armistiţiul; soldaţii „RNK” care nu erau atenţi riscau să fie vizaţi de lunetiştii azeri.
– În mai multe rânduri, foştii locuitori ai Golestanului au venit în regiune cu intenţia de a reveni în sat. Având în vedere prezenţa lunetiştilor şi focuri de armă trase dinspre poziţiile azere, soldaţii „RNK” nu îi lăsau pe aceştia să se apropie de sat.
3. Probele obţinute de către Curte
72. La 12 septembrie 2013, Curtea a solicitat Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Association for the Advancement of Science – „AAPS”), în cadrul Programului pentru tehnologii geospaţiale şi drepturile omului (Geospatial Technologies and Human Rights programme) al acestei organizaţii să-i furnizeze un raport privind amplasarea de structuri militare, cum ar fi tranşee şi fortificaţii în sat şi în zonele învecinate, pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan (15 aprilie 2002) şi prezent, precum şi cu privire la starea de conservare a clădirilor şi cimitirelor din satul Golestan la data menţionată.
73. AAPS a comunicat Curţii, în noiembrie 2013, raportul său intitulat Evaluare privind Golestan pe baza interpretării imaginilor din satelit de înaltă rezoluţie, Azerbaidjan 2002-2012 (High-resolution satellite imagery assessment of Golestan, Azerbaijan 2002-2012). Pe baza interpretării imaginilor din satelit de înaltă rezoluţie, luate în 2005, 2009 şi 2012, şi obţinute din surse publice, acest raport oferă informaţiile de mai jos.
74. În ceea ce priveşte structurile militare, raportul menţiona prezenţa pe imaginile din 2005 şi 2009 a unui număr mai mare în cele din 2009 de tranşee şi fortificaţii la marginea şi în interiorul satului. Se pare însă că, după 2009, tranşeele nu au mai fost utilizate: acestea sunt într-adevăr mai puţin vizibile pe imaginea din 2012. În jurul Golestanului, este vizibilă activitate militară. Amenajările militare realizate între 2005 şi 2009 (tranşee, fortificaţii, clădiri militare, vehicule şi piste carosabile) au fost continuate între 2009 şi 2012, dar într-o formă diferită: tranşeele şi fortificaţiile au fost abandonate treptat, în timp ce numărul de clădiri şi vehicule militare a continuat să crească.
75. În ceea ce priveşte starea clădirilor, raportul indică faptul că cele mai multe din cele 250 de case din sat au fost distruse, termen care este folosit pentru a însemna că nu mai sunt intacte. Deteriorarea clădirilor şi acoperirea lor cu vegetaţie împiedică identificarea cu exactitate a locaţiei clădirilor şi face dificilă numărarea lor. În timp ce în anul 2005 puteau fi numărate aproximativ 33 de clădiri rămase intacte, au rămas doar 17 în 2009 şi 13 în 2012. În cele mai multe dintre clădirile distruse, pereţi exteriori si interiori s-au păstrat, dar acoperişurile s-au prăbuşit. Starea clădirilor sugerează că au fost incendiate, dar raportul subliniază faptul că imaginile din satelit nu pot determina cauza exactă a distrugerii lor şi că nu este întotdeauna posibil să se afirme dacă distrugerea a fost deliberată sau nu. Nu se poate identifica niciun cimitir pe imaginile din satelit. Autorii raportului presupun că acest lucru se poate datora creşterii vegetaţiei, care ar fi acoperit totul.
II. Angajamentul comun al Armeniei şi al Azerbaidjanului
76. Înainte de a adera la Consiliul Europei, Armenia şi Azerbaidjan s-au angajat în faţa Comitetului de Miniştri şi a Adunării Parlamentare să reglementeze în mod paşnic conflictul din Nagorno-Karabah [a se vedea avizele nr. 221 (2000) şi nr. 222 (2000) ale Adunării Parlamentare şi rezoluţiile Res(2000)13 şi Res(2000)14 ale Comitetului de Miniştri].
Paragrafele relevante ale Avizului 222 (2000) al Adunării Parlamentare privind cererea de aderare a Azerbaidjanului la Consiliul Europei sunt următoarele:
„11. Adunarea ia notă de scrisoarea Preşedintelui Azerbaidjanului prin care acesta reiterează angajamentul ţării sale de a soluţiona în mod paşnic conflictul din Nagorno-Karabah şi subliniază că aderarea Azerbaidjanului la Consiliul Europei ar contribui în mod semnificativ la procesul de negociere şi stabilitatea în regiune.
[...]
14. Adunarea parlamentară ia notă de scrisoarea Preşedintelui Azerbaidjanului, a Preşedintelui Parlamentului, a Primului-ministru, precum şi a preşedinţilor partidelor politice reprezentate în Parlament, şi notează că Azerbaidjanul se angajează să respecte angajamentele enumerate anterior:
[...]
ii. în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah:
a. să continue eforturile de soluţionare a acestui conflict exclusiv prin mijloace paşnice;
b. să soluţioneze litigiile internaţionale şi interne prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile de drept internaţional (obligaţie ce revine tuturor statelor membre ale Consiliului Europei), respingând în mod hotărât orice ameninţare de folosire a forţei împotriva vecinilor săi.”
Rezoluţia Res(2000)14 a Comitetului de Miniştri care invită Azerbaidjanului să devină membru al Consiliului Europei face trimitere la angajamentele asumate de această ţară, astfel cum figurează în Avizul nr. 222 (2000) al Adunării Parlamentare şi în asigurările privind punere în aplicare a acestora oferite de guvernul azer.
III. Dreptul intern relevant
A. Legile RSS Azerbaidjan
77. Legile RSS Azerbaidjan relevante pentru a stabili dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor revendicate sunt Constituţia din 1978, Codul funciar din 1970 şi Codul locuinţei din 1983.
1. Constituţia din 1978
78. Constituţia din 1978 prevedea următoarele:
Art. 13
„Baza bunurilor personale ale cetăţenilor RSS Azerbaidjan este formată din veniturile muncii acestora. Bunurile personale pot include bunuri de uz casnic, de consum personal, confort şi utilitate, o casă, şi venituri din muncă economisite. Statul protejează bunurile personale ale cetăţenilor şi dreptul la moştenire.
Cetăţenilor li se pot atribui parcele de teren conform legii pentru practicarea agriculturii de subzistenţă (inclusiv creşterea de animale şi păsări), grădinărit şi construirea unei locuinţe individuale. Aceştia au obligaţia de a folosi terenul în mod raţional. Fermele de stat şi ferme colective oferă asistenţă cetăţenilor pentru exploatarea parcelelor.
Cetăţenii nu se pot folosi, în detrimentul interesului public, de bunurile personale sau de cele asupra căruia au drept de uzufruct pentru a obţine venituri care nu provin din muncă.”
2. Codul funciar din 1970
79. Dispoziţiile relevante din Codul funciar prevedeau următoarele:
Art. 4 – Proprietatea publică (a poporului) asupra pământului
„În temeiul Constituţiei URSS şi al Constituţiei RSS Azerbaidjan, pământul aparţine statului – este bunul comun al întregului popor sovietic.
În URSS, pământul aparţine în exclusivitate statului, care nu permite decât darea sa în folosinţă. Este interzisă orice acţiune care încalcă direct sau indirect dreptul de proprietate al statului asupra pământului.”
Art. 24 – Documente care certifică dreptul de folosinţă asupra terenurilor
„Dreptul de folosinţă pe care îl au fermele colective, fermele de stat [şi alte persoane juridice sau fizice] asupra parcelor de teren se atestă printr-un certificat de stat.
Forma certificatului este stabilită de Sovietul de Miniştri al URSS conform legislaţiei funciare a URSS şi a republicilor Uniunii.
Dreptul de folosinţă temporară asupra unui teren este atestat printr-un certificat al cărui formular este stabilit de Sovietul de Miniştri al RSS Azerbaidjan.”
Art. 25 – Norme privind eliberarea certificatelor care atestă
dreptul de folosinţă asupra terenului
„Certificatele de stat privind dreptul de folosinţă pe perioadă nedeterminată asupra unui lot de pământ şi certificatele privind dreptul de folosinţă pe perioadă temporară asupra unui lot de pământ sunt acordate fermelor colective, fermelor de stat şi altor instituţii, agenţii şi organisme publice, de stat sau cooperatiste sau cetăţenilor de către Comitetul Executiv al Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raionul sau oraşul de pe teritoriul căruia se află la parcela de pământ care urmează a fi atribuită (sub autoritatea republicii).”
Art. 27 – Utilizarea terenurilor în scopurile indicate
„Utilizatorii de terenuri au dreptul şi obligaţia de a utiliza parcelele de teren care le sunt atribuite în scopul pentru care le-au fost alocate.”
Art. 28 – Drepturile utilizatorilor terenurilor asupra parcelelor care le-au fost atribuite
„În funcţie de scopul precizat pentru utilizarea terenului atribuit, utilizatorii terenurilor au dreptul la următoarele, în conformitate cu normele aplicabile:
– să construiască clădiri de locuit, clădiri industriale sau clădiri publice, precum şi alte tipuri de clădiri şi structuri;
– să planteze specii de plante cultivabile, să planteze sau sădească pomi fructiferi, decorativi sau de altă natură;
– să folosească zonele de culturi şi păşunare şi alte terenuri agricole;
– să folosească resursele naturale subterane abundente, turba şi întinderile de apă în scopuri economice şi să folosească celelalte resurse ale pământului.”
Art. 126-1 – Dreptul de folosinţă asupra terenului în caz de moştenire a dreptului
de proprietate asupra unei clădiri
„În cazul în care proprietatea asupra unui imobil situat într-un sat este transmisă prin succesiune şi moştenitorii nu au dreptul de a cumpăra o parcelă pentru grădinărit în familie în temeiul procedurii aplicabile, li se acordă un drept de folosinţă asupra parcelei de teren, necesar pentru conservarea construcţiei. Dimensiunea acestei parcele este stabilită de Sovietul de Miniştri al RSS Azerbaidjan.”
Art. 131 – Repartizarea parcelelor de teren către cetăţeni
în scopul construirii de locuinţe personale
„Parcelele de teren destinate construcţiei de locuinţe individuale, care devin bunuri personale, sunt atribuite cetăţenilor care locuiesc în zonele populate ale RSS Azerbaidjan unde construirea de locuinţe nu este interzisă de legislaţia în vigoare. Parcelele provin de pe terenurile aparţinând oraşelor şi zonelor populate, de pe terenurile satelor care nu sunt utilizate de fermele colective, de fermele de stat sau de alte întreprinderi agricole, de pe terenurile care aparţin rezervei statului sau de pe terenurile aparţinând fondului forestier de stat care nu sunt incluse în zonele de spaţii verzi din oraşe. Ele sunt acordate cu un anumit scop, în conformitate cu procedura prevăzută de [...] prezentul cod.
Construirea de locuinţe personale în oraşe şi localităţile muncitoreşti se face în zone libere care nu necesită efectuarea de cheltuieli în vederea folosirii acestora sau pregătirea lor tehnică şi, în principiu, în apropierea căilor ferate şi rutiere care permit un tranzit regulat, sub forma de raioane sau zone populate independente.”
3. Codul locuinţei din 1983
80. Art. 10.3 din Codul locuinţei era redactat astfel:
„Cetăţenii au dreptul de a deţine un imobil proprietate personală conform legislaţiei URSS şi RSS Azerbaidjan.”
4. Instrucţiunile din 1985 privind normele de înregistrare a locuinţelor
81. La art. 2, instrucţiunile din 1985, aprobate de Serviciul Central de Statistică al URSS prin Ordinul nr. 380 din 15 iulie 1985, menţionau documentele necesare pentru probarea drepturilor reale asupra unei case de locuit. Art. 2.1 menţiona diferitele tipuri de documente care constituie probă directă a existenţei unui drept de proprietate.
Art. 2.2 prevedea că, în lipsa unor astfel de probe, dreptul de proprietate poate fi demonstrat indirect prin alte documente, inclusiv:
„documente de inventar tehnic, atunci când acestea conţin o trimitere precisă la posesia de către proprietar a unui document autentificat în mod corespunzător care să certifice dreptul asupra casei de locuit”.
Art. 2.3 prevedea următoarele:
„În zonele rurale, precum şi în zonele populate rurale situate în interiorul zonei limitrofe a unui oraş (sat) sau reorganizate sub formă de oraş (sat), constituie baza înregistrării efectuate în temeiul prezentelor instrucţiuni lista gospodăriilor rurale, extrase din această listă, declaraţiile comitetului executiv al reprezentanţilor poporului din sat sau din regiune, precum şi orice alte documente care atestă un drept real asupra construcţiilor prevăzute la articolele 2.1 şi 2.2 din prezentele instrucţiuni”.
5. Carta din 1958 privind consiliile săteşti ale reprezentanţilor muncitorilor din RSS Azerbaidjan
82. Reclamantul susţine că această cartă din 23 aprilie 1958 privind consiliile săteşti ale reprezentanţilor muncitorilor din RSS Azerbaidjan („Carta din 1958 privind consiliile săteşti”) este, de asemenea, relevantă pentru stabilirea drepturilor pe care le putea avea asupra terenului la începutul anilor ‘60. Guvernul a contestat această teză.
Art. 2 alin. (9) din cartă se citea după cum urmează:
„În domeniul agriculturii, consiliul sătesc al reprezentanţilor muncitorilor:
[...]
j) administrează proprietatea publică a satelor, extrag parcelele de teren pe care le atribuie locuitorilor satelor în vederea construcţiilor private, controlează respectarea legislaţiei privind ocuparea terenurilor”.
Art. 2 alin. (19) prevedea următoarele:
„În domeniul menţinerii ordinii publice şi protejării drepturilor locuitorilor, consiliul sătesc al reprezentanţilor muncitorilor:
[...]
e) înregistrează repartizarea activelor de familie în forme colective (cooperative agricole).”
B. Legile Republicii Azerbaidjan
1. Ordonanţa din 1991 privind „relocarea cetăţenilor forţaţi să-şi părăsească locul de reşedinţă (refugiaţi)”
83. La 6 noiembrie 1991, Sovietul Suprem al Republicii Azerbaidjan a adoptat o ordonanţă privind „relocarea cetăţenilor forţaţi să-şi părăsească locul de reşedinţă (refugiaţi)”. Ordonanţa avea ca scop, în special, să reglementeze dezvoltarea practicii schimbului de proprietăţi dintre armenii care părăseau Azerbaidjanul şi azerii care părăseau Armenia, Nagorno-Karabah şi provinciile limitrofe.
Art. 8
„Pentru a oferi instrucţiuni sovietelor reprezentanţilor poporului din oraşele Sumgait, Ganja, Mingacevir, Ievlakh, Ali Bayramli, Lankaran, Naftalan şi Sheki şi din raioane şi autorităţilor lor executive locale pentru a asigura, în termen de două luni, locuinţe altor familii de refugiaţi care au mandat sau alt document referitor la schimbul de case sau apartamente între Armenia şi Azerbaidjan.
Având în vedere faptul că un procent foarte ridicat de refugiaţi şi-au schimbat casele pe care le deţineau în proprietate privată cu apartamente în oraş, deţinute de stat, pentru a oferi instrucţiuni autorităţilor executive locale în vederea transferării acestor apartamente în proprietatea privată a refugiaţilor, ca urmare a adoptării legii relevante privind privatizarea.
Pentru a declara proprietate a privată a refugiaţilor stabiliţi în locuinţele construite de diferite ministere, instituţii şi organizaţii din Republica Azerbaidjan după 1988 în zonele rurale, în vederea relocării refugiaţilor, precum şi pentru a oferi instrucţiuni autorităţilor executive locale în vederea eliberării în favoarea acestor familii a documentelor corespunzătoare.
Pentru a transfera proprietăţile private eliberate de familiile care nu au făcut schimb sau vândut atunci când au părăsit republica în proprietatea privată a familiilor de refugiaţi care au ajuns în Azerbaidjan şi care au reşedinţa permanentă în locurile respective, cu titlu de despăgubire pentru casele din Armenia pe care au fost forţate să le părăsească sub constrângere şi fără vreo despăgubire.”
84. Ordonanţa din 1991 este încă în vigoare. În afară de acest text, nu a fost adoptată nicio altă lege cu privire la bunurile abandonate de armenii care au părăsit Azerbaidjanul din cauza conflictului din Nagorno-Karabah. În consecinţă, pentru bunurile care nu intră sub incidenţa acestei ordonanţe se aplică regulile generale în materie de proprietate descrise mai jos.
85. La 9 noiembrie 1991, Republica Azerbaidjan a promulgat legea privind bunurile care, pentru prima dată, desemna terenurile ca făcând obiectul proprietăţii private. Cu toate acestea, abia în 1996, legea privind reforma funciară a stabilit norme detaliate privind privatizarea parcelelor de teren atribuite cetăţenilor.
2. Legea din 1991 privind bunurile
86. Legea din 1991 privind bunurile în Republica Azerbaidjan, intrată în vigoare la 1 decembrie 1991, prevedea, în special, următoarele:
Art. 21 – Obiecte care intră sub incidenţa dreptului de proprietate al cetăţeanului
„1. Un cetăţean poate deţine:
– parcele de teren;
– case, apartamente, case la ţară, garaje, echipamente de uz casnic şi bunuri de folosinţă privată;
– acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri financiare;
– mijloace media;
– întreprinderi şi complexuri de producţie de bunuri de larg consum şi bunuri destinate pieţei sociale şi pieţei culturale, cu excepţia anumitor tipuri de bunuri care, în condiţiile legii, nu pot, din motive de siguranţă a statului sau siguranţă publică sau din cauza obligaţiilor internaţionale, să fie deţinute de cetăţeni.
[...]
5. Un cetăţean care deţine un apartament, o casă, o casă la ţară, un garaj sau orice alt bun imobiliar are dreptul să dispună de acestea după propria sa voinţă: le poate vinde, lăsa moştenire, închiria, dona sau poate lua orice altă măsură care nu încalcă legea.”
3. Codul funciar din 1992
87. Noul Cod funciar, intrat în vigoare la 31 ianuarie 1992, conţinea următoarele dispoziţii:
Art. 10 – Proprietatea privată asupra parcelelor de teren
„Parcelele de teren sunt atribuite în proprietate privată cetăţenilor Republicii Azerbaidjan, în conformitate cu solicitările formulate de autorităţile executive locale, pe baza unor decizii ale Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raion sau oraş, în scopurile menţionate mai jos:
1) construcţia de case private şi dependinţe şi dezvoltarea unei agriculturi familiale, pentru persoanele care au reşedinţa permanentă pe teritoriul respectiv;
2) activitatea fermelor şi a altor organisme implicate în producţia de produse agricole destinate vânzării;
3) construcţia de case la ţară, private sau colective, şi de garaje private în interiorul oraşului;
4) construcţia de clădiri destinate activităţilor comerciale;
5) activităţi de producţie etnică tradiţională.
În conformitate cu legislaţia Republicii Azerbaidjan, parcele de teren pot fi atribuite în proprietate privată către cetăţeni şi în alte scopuri.”
Art. 11 – Condiţii de atribuire a parcelelor de teren
în proprietate privată
„Pentru scopurile prevăzute la art. 10 din prezentul cod, dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren se acordă cu titlu gratuit.
Parcelele de teren atribuite cetăţenilor înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod pentru a-şi construi casa de locuit, casa la ţară sau garaj devin proprietatea acestora.
Un drept de proprietate privată sau de utilizare pe toată durata vieţii transmisibil prin succesiune asupra unei parcele de teren nu se poate acorda persoanelor fizice sau juridice străine.
O parcelă de teren nu poate fi restituită foştilor proprietari, nici moştenitorilor acestora. Aceştia pot obţine un drept de proprietate asupra parcelei de teren în condiţiile prevăzute de prezentul cod.”
Art. 23 – Atribuirea parcelelor de teren
„Dreptul de proprietate, de folosinţă, de utilizare sau de închiriere asupra unei parcele de teren este acordat cetăţenilor, întreprinderilor şi organizaţiilor prin decizia Sovietului Reprezentanţilor Poporului din respectivul raion sau oraş în conformitate cu procedura de atribuire a terenurilor şi documentele referitoare la utilizarea terenurilor.
Utilizarea în scopul căreia este destinată parcela de teren este indicată în certificatul de atribuire a terenului.
Procedura de introducere şi examinare a cererilor de atribuire sau de confiscare a parcelelor de teren, inclusiv a parcelelor de teren confiscate din motive de necesitate a statului sau necesitate publică este stabilită de Consiliul de Miniştri al Republicii Azerbaidjan.
Cererile de atribuire a parcelelor de teren introduse de cetăţeni sunt examinate în termen de cel mult o lună.”
Art. 30 – Documente care atestă dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă şi de utilizare permanentă asupra terenurilor
„Dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă şi de utilizare permanentă sunt atestate printr-un certificat de stat emis de către Sovietul Reprezentanţilor Poporului din respectivul raion sau oraş.
Forma certificatului de stat menţionat este aprobată de către Consiliul de Miniştri al Republicii Azerbaidjan.ˮ
4. Constituţia din 1995
88. Constituţia din 1995 protejează dreptul de proprietate şi prevede că statul este răspunzător pentru orice prejudiciu rezultat din acţiuni sau omisiuni ilegale ale organelor sau agenţilor săi.
Dispoziţiile relevante din Constituţie sunt redactate astfel:
Art. 29
„I. Orice persoană are dreptul de a deţine bunuri.
II. Niciun tip de proprietate nu prevalează asupra altuia. Legea protejează dreptul de proprietate, inclusiv cel al proprietarilor privaţi.
III. Orice persoană poate deţine bunuri mobile sau imobile. Drepturile de proprietate conferă titularului său dreptul de a deţine bunurile, de a le folosi şi de a dispune de ele în mod individual sau împreună cu alţii.
IV. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale decât printr-o hotărâre judecătorească. Se interzice privarea totală de proprietate. Transferul de proprietate în favoarea statului sau altor instituţii publice nu este posibil decât prin intermediul unei despăgubiri anterioare şi echitabile.
V. Statul garantează drepturile succesorale.”
Art. 68
„I. Legea protejează drepturile victimelor infracţiunilor sau uzurpării de calităţi oficiale. Victimele au dreptul de a participa la procesul judiciar şi de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
II. Fiecare persoană are dreptul de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciul suferit ca urmare a acţiunilor sau inacţiunilor ilegale ale organelor sau reprezentanţilor statului.”
5. Codul civil
89. Dispoziţiile Codului civil care erau în vigoare înainte de 1 septembrie 2000:
Art. 8
Aplicarea legislaţiei civile a altor republici ale Uniunii în
RSS Azerbaidjan
„Legislaţia civilă a altor republici ale Uniunii se aplică în RSS Azerbaidjan potrivit următoarelor reguli:
1) Relaţiile care decurg din dreptul de proprietate sunt reglementate de legea locului unde se află bunul.
[...]
4) Obligaţiile născute din cauzarea unui prejudiciu se supun legii forului sau, la cererea părţii vătămate, legii locului unde s-a produs prejudiciul; [...]”
Art. 142
Recuperarea unui bun de la o terţ care îl deţine fără drept
„Proprietarul are dreptul de a-şi recupera bunul de la un terţ care îl deţine fără drept.”
Art. 144
Recuperarea bunurilor statului, a bunurilor deţinute în proprietate cooperatistă sau a altor bunuri publice transferate ilegal
„Bunurile statului, ale colhozurilor sau ale altor organizaţii cooperatiste sau publice care au fost transferate ilegal, indiferent prin ce mijloc, pot fi recuperate de la dobânditor de către organele în cauză.”
Art. 146
Reglementarea recuperării unui bun deţinut fără drept
„La recuperarea unui bun deţinut ilegal de către un terţ, proprietarul are dreptul de a solicita deţinătorului, dacă acesta ştia sau ar fi trebuit să ştie că deţine bunul fără drept (deţinător de rea-credinţă), despăgubiri pentru foloasele pe care terţul le-a reţinut sau ar fi trebuit să le reţină de pe urma bunului pe întreaga perioadă a deţinerii. În cazul deţinătorului de bună-credinţă, proprietarul poate solicita despăgubiri pentru orice foloase pe care acesta le-a reţinut sau ar fi trebuit să le reţină de pe urma bunului din momentul în care a avut cunoştinţă despre faptul că deţine bunul fără drept sau a primit de la proprietar o notificare prin care solicita restituirea.”
Art. 147
Protecţia drepturilor proprietarului împotriva încălcărilor fără tulburare de posesie
„Proprietarul are dreptul de a solicita despăgubiri pentru orice încălcare a drepturilor sale, chiar dacă încălcările în cauză nu au antrenat tulburare posesiei.”
Art. 148
Protecţia drepturilor persoanelor care deţin bunuri fără a fi proprietarii acestora
„Drepturile prevăzute la art. 142-147 din prezentul cod se acordă, de asemenea, persoanelor care, fără a fi proprietari ai bunurilor, le deţin în temeiul unei legi sau unui contract.”
Art. 571-3
Legea aplicabilă dreptului de proprietate
„Dreptul de proprietate asupra unui anumit bun este stabilit în conformitate cu legislaţia ţării în care se află bunul.
Sub rezerva unor eventuale dispoziţii contrare legislaţiei URSS şi RSS Azerbaidjan, dreptul de proprietate asupra unui bun se naşte şi se stinge în conformitate cu legislaţia ţării în care este situat bunul la momentul în care survine actul sau fapta aflată la originea naşterii sau stingerii dreptului de proprietate.”
Art. 571-4
Legea aplicabilă obligaţiilor rezultate din cauzarea unui prejudiciu
„Drepturile şi îndatoririle părţilor cu privire la obligaţiile care decurg din producerea unui prejudiciu sunt stabilite în conformitate cu legea ţării în care s-a produs actul sau fapta care a stat la originea cererii de reparare a prejudiciului.ˮ
90. Dispoziţiile Codului civil în vigoare începând cu 1 septembrie 2000:
Art. 21
Compensarea pierderilor
„21.1 Persoanele care au dreptul de a solicita despăgubiri integrale pentru pierderile lor nu pot face acest lucru decât dacă nu a fost prevăzută prin lege sau printr-un contract o despăgubire cu un cuantum inferior.
21.2 Prin pierderi se înţeleg cheltuielile pe care o persoană al cărei drept a fost încălcat le-a suportat sau urmează să le suporte pentru a compensa pierderea sau prejudiciul cauzat bunurilor sale (damnum emergens), precum şi suma foloaselor pe care le-ar fi putut obţine în condiţii normale din tranzacţii civile dacă dreptul său nu ar fi fost încălcat (lucrum cessans).”
Art. 1100
Răspunderea pentru pierderile cauzate de organele statului, organele autorităţii locale sau de agenţii acestora
„Pierderile cauzate unei persoane fizice sau juridice de acţiunile sau omisiunile ilegale ale organelor de stat, organelor autorităţii locale sau ale agenţilor acestora, inclusiv adoptarea de către astfel de organe a unei măsuri ilicite, trebuie să fie remediate de Republica Azerbaidjan sau de municipalitatea competentă.”
6. Codul de procedură civilă
91. Dispoziţiile Codului de procedură civilă în vigoare înainte de 1 septembrie 2000:
Art. 118
Formularea unei acţiuni la locul de reşedinţă al pârâtului
„Acţiunile sunt formulate în faţa instanţei de la locul de reşedinţă al pârâtului.
Acţiunile împotriva unei persoane juridice sunt formulate la adresa acesteia sau la adresa la care se află bunul care îi aparţine.”
Art. 119
Competenţa la alegerea reclamantului
„[...] Acţiunile în despăgubire pentru prejudiciu cauzat bunurilor unei persoane fizice sau juridice pot fi, de asemenea, formulate la locul producerii prejudiciului.”
92. Dispoziţiile Codului de procedură civilă în vigoare începând cu 1 iunie 2000:
Art. 8
Egalitatea în faţa legii şi a instanţelor
„8.1 În materie civilă şi în litigiile economice, justiţia este administrată cu respectarea principiului egalităţii în faţa legii şi a instanţelor.
8.2 Instanţele examinează de manieră identică toate părţile în cauză, indiferent de rasă, religie, sex, origine, avere, situaţie comercială, convingeri, apartenenţă politică, sindicală sau asociativă, reşedinţă sau subordonare şi indiferent de tipul de proprietate sau orice alt motiv care nu este prevăzut de lege.”
Art. 307
Cauze referitoare la stabilirea faptelor care au importanţă juridică
„307.1 Instanţa stabileşte faptele care au condiţionat naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor personale şi a drepturilor reale ale persoanelor fizice şi juridice.
307.2 Instanţa examinează cauzele referitoare la stabilirea faptelor în următoarele cazuri:
[...]
307.2.6 în materia dreptului de proprietate, posesie, folosirea sau înstrăinarea bunurilor imobile [...]”
Art. 309
Introducerea unei acţiuni
309.1 Acţiunile referitoare la stabilirea faptelor care au importanţă juridică sunt introduse în faţa instanţei în a cărei circumscripţie domiciliază reclamantul.
309.2 În materia dreptului de proprietate, acţiunile privind stabilirea posesiei, folosinţa sau înstrăinarea bunurilor imobile sunt introduse în faţa instanţei în a cărei circumscripţie se află bunul respectiv.”
Art. 443
Competenţa instanţelor din Republica Azerbaidjan în cauzele care implică străini
„443.0 Instanţele din Republica Azerbaidjan au competenţă să examineze cauzele care implică străini în următoarele cazuri: [...]
443.0.6 în cauzele de despăgubire în urma unui prejudiciu cauzat unui bun, dacă actul sau fapta aflată la originea acţiunii în despăgubire s-a produs pe teritoriul Republicii Azerbaidjan.”
IV. Declaraţia emisă de guvernul pârât la momentul ratificării Convenţiei
93. Instrumentul de ratificare depus de Republica Azerbaidjan la 15 aprilie 2002 conţine următoarea declaraţie:
„Republica Azerbaidjan declară că nu este în măsură să garanteze aplicarea prevederilor Convenţiei în teritoriile ocupate de Republica Armenia decât în momentul în care teritoriile respective sunt eliberate de sub ocupaţie.”
V. Dreptul internaţional relevant
94. Art. 42 din Regulamentul privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907, denumit în continuare „Regulamentul de la Haga din 1907”) defineşte ocupaţia beligerantă după cum urmează:
„Un teritoriu este socotit ocupat când se găseşte de fapt sub autoritatea armatei inamice. Ocupaţia nu se întinde decât asupra teritoriilor unde această autoritate este stabilită şi în măsură să se exercite.”
Prin urmare, se poate vorbi despre ocupaţie în sensul Regulamentului de la Haga din 1907 atunci când un stat îşi exercită autoritatea de fapt asupra teritoriului sau asupra unei părţi din teritoriul unui stat inamic[1]. Opinia majoritară este că, prin „autoritate de fapt”, se înţelege un control efectiv.
Se consideră că un teritoriu sau o parte a unui teritoriu se află sub ocupaţie militară atunci când se poate demonstra că trupele străine sunt prezente în locul respectiv şi că aceste trupe sunt în măsură să exercite un control efectiv, fără acordul autorităţii suverane. Majoritatea experţilor consideră că prezenţa fizică a trupelor străine este o condiţie sine qua non a ocupaţiei[2], cu alte cuvinte, că ocupaţia nu este de conceput în absenţa prezenţei militare pe teren; astfel, exercitarea unui control naval sau aerian de către forţele străine care instituie o blocadă nu este suficientă[3].
95. Normele de drept umanitar internaţional nu tratează în mod expres problema imposibilităţii ca persoanele să aibă acces la domiciliul sau la bunurile lor, dar art. 49 din Convenţia (IV) de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război („A patra Convenţie de la Geneva”) reglementează situaţiile de strămutare forţată în teritoriile ocupate sau din aceste teritorii. Acesta este redactat după cum urmează:
„Transferările forţate, în masă sau individuale, precum şi deportările de persoane protejate din teritoriul ocupat în teritoriul puterii ocupante sau în cel al oricărui alt stat, ocupat sau nu, sunt interzise, oricare ar fi motivul.
Totuşi, puterea ocupantă va putea proceda la evacuarea totală sau parţială a unei anumite regiuni ocupate, dacă securitatea populaţiei sau motive imperioase militare o cer. Evacuările nu vor putea duce la deplasarea persoanelor protejate peste hotarele teritoriului ocupat decât dacă, din motive materiale, este imposibilă evacuarea unui asemenea deplasări. Populaţia astfel evacuată va fi readusă la cămine, de îndată ce ostilităţile în acest sector vor lua sfârşit.
Puterea ocupantă, procedând la aceste transferări sau evacuări, va trebui să asigure, în măsura posibilului, cazarea convenabilă a persoanelor protejate, ca deplasările să fie făcute în condiţii satisfăcătoare de salubritate, de igienă, de securitate şi de hrană şi ca membrii aceleiaşi familii să nu fie despărţiţi unii de alţii.
Puterea protectoare va fi informată de orice transferări şi evacuări, de îndată ce acestea vor avea loc.
Puterea ocupantă nu va putea să reţină persoanele protejate într-o regiune deosebit de expusă pericolelor războiului, decât dacă securitatea populaţiei sau motive imperioase o cer.
Puterea ocupantă nu va putea proceda la deportarea sau la transferarea unei părţi din propria sa populaţie civilă în teritoriul ocupat de ea.”
Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva a patra este aplicabil într-un teritoriu ocupat în lipsa unor norme specifice referitoare la strămutarea forţată pe teritoriul unei părţi la conflict. Totuşi, dreptul persoanelor strămutate „de a se reîntoarce voluntar şi în siguranţă la casele sau la locul de reşedinţă obişnuită de îndată ce cauzele strămutării încetează să mai existe” este considerat o normă de drept internaţional cutumiar (a se vedea norma 132 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar[4]), care se aplică oricărui tip de teritoriu.
VI. Documentele relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei
A. Organizaţia Naţiunilor Unite
96. „Principii referitoare la restituirea de locuinţe şi de bunuri în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate” (Organizaţia Naţiunilor Unite, Comisia pentru Drepturile Omului, Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, 28 iunie 2005, E/CN.4/Sub.2/2005/17, Anexă), cunoscute, de asemenea, ca „Principiile Pinheiro”, sunt normele cele mai complete existente pe această temă. Aceste principii, care se bazează pe nomele existente de drept internaţional pentru drepturile omului şi de drept internaţional umanitar, au scopul de a oferi statelor, instituţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comunităţii internaţionale în ansamblu norme internaţionale şi orientări practice cu privire la modul de a aborda eficient problemele complexe juridice şi tehnice ridicate de restituirea de locuinţe şi bunuri.
Sunt prevăzute, în special, următoarele norme:
2. Dreptul la restituirea locuinţelor şi bunurilor
„2.1 Refugiaţii şi persoanele strămutate au dreptul de a le fi restituite orice locuinţă, teren şi/sau bunuri de care au fost în mod arbitrar sau în mod ilegal private, sau să primească o despăgubire pentru orice locuinţă, teren şi/sau bunuri care este fizic imposibil să le fie restituite, după cum se stabileşte de către o instanţă independentă şi imparţială.
2.2 Statele favorizează dreptul la restituire drept cale de atac în cazul strămutării şi drept element-cheie al justiţiei reparatorii. Dreptul la restituire există ca un drept distinct, fără a aduce atingere revenirii efective sau nerevenirii refugiaţilor sau persoanelor strămutate care au dreptul la restituirea locuinţei, terenului şi bunurilor.”
3. Dreptul de a nu face obiectul discriminării
„3.1 Orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva discriminării bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, sărăcie, handicap, naştere sau orice altă situaţie.
3.2 Statele se asigură că discriminarea din motivele sus-menţionate este interzisă în drept şi în fapt şi că toate persoanele, inclusiv refugiaţii şi persoanele strămutate, sunt egale în faţa legii.”
12. Proceduri, instituţii şi mecanisme naţionale
„12.1 Statele au obligaţia să pună în aplicare în timp util şi să sprijine proceduri, instituţii şi mecanisme echitabile, independente, transparente şi nediscriminatorii pentru a evalua cererile de restituire a locuinţelor, terenurilor şi bunurilor şi să le dea curs.
[...]
12.5 În cazul prăbuşirii generale a statului de drept sau în cazul în care statele nu sunt capabile să pună în aplicare procedurile, instituţiile şi mecanismele necesare pentru a facilita procesul de restituire a locuinţelor, pământului şi a bunurilor în mod echitabil şi în timp util, statele au obligaţia să solicite asistenţă tehnică şi cooperarea organizaţiilor internaţionale relevante pentru a institui dispoziţii tranzitorii care să permită refugiaţilor şi persoanelor strămutate să dispună de căi de atac efective în vederea restituirii.
12.6 Statele au obligaţia să includă proceduri, instituţii şi mecanisme de restituire a locuinţelor, terenurilor şi bunurilor în acordurile de pace şi în acordurile de repatriere liber consimţită. [...]”
13. Acces facil la procesele care soluţionează
cererile de restituire
„13.1 Orice persoană care a fost privată în mod arbitrar sau ilegal de locuinţa, de terenul şi/sau de bunurile sale trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta o cerere de restituire şi/sau de despăgubire în faţa unui organism independent şi imparţial, care se va pronunţa asupra cererii şi va notifica decizia părţii interesate. Statele au obligaţia de a nu subordona depunerea unei cereri de restituire unor condiţii prealabile.
[...]
13.5 Statele au obligaţia de a face eforturi să înfiinţeze centre şi birouri de examinare a cererilor de restituire în toate regiunile afectate sau în care au reşedinţa potenţiali reclamanţi. Cererile trebuie depuse personal însă, pentru ca procesul să fie accesibil cât mai multor persoane, este necesar să poată fi, de asemenea, depuse prin poştă sau prin procură.
[...]
13.7 Statele trebuie să se asigure că formularele de cerere sunt simple şi uşor de înţeles.
[...]
13.11 Statele trebuie să se asigure că este furnizată asistenţă juridică adecvată, dacă este posibil, în mod gratuit [...]”
15. Registrul locuinţelor, terenurilor şi bunurilor şi
documentaţie în domeniu
„[...]
15.7 În cazurile de strămutare masivă, în cazul în care există puţine dovezi ale drepturilor de proprietate sau de folosinţă, statele pot presupune că oamenii care şi-au părăsit căminele într-o perioadă marcată de violenţe sau de o catastrofă au făcut acest lucru din motive care au avut legătură cu evenimentele respective şi, prin urmare, au dreptul la restituirea locuinţelor, terenurilor şi bunurilor lor. În astfel de cazuri, autorităţile administrative şi judiciare pot stabili, în mod independent, faptele în raport cu cererile de restituire neînsoţite de documente justificative.
[...]”
21. Despăgubiri
„21.1 Refugiaţii şi persoanele strămutate au dreptul la o despăgubire integrală şi efectivă ca parte integrantă a procesului de restituire. Despăgubirea se poate acorda în numerar sau în natură. Pentru a respecta principiul justiţiei reparatorii, statele trebuie să se asigure că nu se acordă despăgubiri drept motiv de recurs decât atunci când restituirea nu este posibilă în fapt sau atunci când partea vătămată acceptă despăgubirea în locul restituirii, în cunoştinţă de cauză şi în mod voluntar, sau atunci când condiţiile unui acord de pace negociat prevăd asocierea restituirii cu despăgubirea. [...]”
B. Consiliul Europei
97. Organismele Consiliului Europei s-au exprimat în mai multe rânduri cu privire la problematica restituirii bunurilor persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări („persoane strămutate”) şi refugiaţilor. Rezoluţiile şi recomandările citate în continuare sunt deosebit de relevante în contextul prezentei cauze.
1. „Rezolvarea problemelor proprietăţii refugiaţilor şi a persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) Rezoluţia 1708 (2010)
98. În această rezoluţie, Adunarea Parlamentară observă că nu mai puţin de 2,5 milioane de refugiaţi şi persoane strămutate se confruntă cu o situaţie de strămutare în statele membre ale Consiliului Europei, în special în regiunile Caucazului de Sud şi de Nord, în Balcani şi în Mediterana de Est, şi de multe ori reprezintă o problemă de lungă durată, în măsura în care multe dintre persoanele strămutate fiind în imposibilitate să revină acasă sau să aibă acces la casele şi la terenurile lor, încă din anii ‘90 şi chiar anterior (pct. 2). În aceste condiţii, subliniază importanţa restituirii:
„3. Distrugerea, ocuparea şi confiscarea bunurilor abandonate încalcă drepturile persoanelor în cauză, perpetuează strămutarea şi complică reconcilierea şi restabilirea păcii. În consecinţă, restituirea bunurilor – cu alte cuvinte, faptul de a restabili foştii locuitori strămutaţi în drepturile lor şi în posesia fizică a bunurilor lor – sau despăgubirea sunt forme de reparaţie necesare pentru restabilirea drepturilor individuale şi a statului de drept.
4. Adunarea Parlamentară consideră restituirea ca fiind un răspuns optim la pierderea accesului la locuinţe, terenuri şi proprietăţi – şi a drepturilor de proprietate aferente acestora. Este într-adevăr singurul remediu care dă posibilitatea de a alege între trei «soluţii durabile» la strămutare: revenirea persoanelor strămutate la locul lor de reşedinţă iniţial, în condiţii de siguranţă şi demnitate; integrarea în locul în care au fost strămutate; sau reinstalarea într-o altă parte a ţării de origine sau în afara graniţelor acesteia.”
Adunarea Parlamentară a făcut în continuare referire la instrumentele de protecţie a drepturilor omului ale Consiliului Europei (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) şi la principiile Pinheiro (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi a solicitat statelor membre să ia o serie de măsuri:
„9. Având în vedere cele de mai sus, Adunarea invită statele membre să rezolve problemele postconflict privind drepturile de proprietate asupra locuinţelor, terenurilor şi bunurilor cu care se confruntă refugiaţii şi persoanele strămutate, ţinând cont de principiile Pinheiro, de instrumentele relevante ale Consiliului Europei şi de Recomandarea Rec(2006)6 a Comitetului de Miniştri.
10. Având în vedere aceste norme internaţionale şi experienţa programelor de restituire a bunurilor şi de despăgubire care au fost puse în aplicare în Europa până în prezent, statele membre sunt invitate:
10.1. să garanteze o reparaţie efectivă, într-un termen rezonabil, pentru pierderea accesului la locuinţe, terenuri şi bunuri – şi drepturile aferente acestora – abandonate de refugiaţi şi de persoanele strămutate, fără a aştepta negocieri privind soluţionarea conflictelor armate sau statutul unui anumit teritoriu;
10.2. să se asigure că reparaţia se face sub forma restituirii, confirmând drepturile legale ale refugiaţilor şi ale persoanelor strămutate asupra bunurilor lor, restabilindu-le accesul fizic, în condiţii de maximă siguranţă, la aceste bunuri, precum şi la posesia asupra lor. În cazul în care restituirea nu este posibilă, trebuie să se acorde o compensaţie adecvată, confirmând drepturile anterioare asupra bunurilor şi oferind o sumă de bani sau bunuri cu o valoare rezonabil de apropiată de valoarea de piaţă sau în orice alte modalitate care garantează o reparaţie justă;
10.3 să se asigure că refugiaţii şi persoanele strămutate ale căror drepturi nu sunt recunoscute oficial înainte de strămutare, dar care, în fapt, beneficiau de dreptul de folosinţă asupra proprietăţii validat de autorităţi, primesc acces egal şi efectiv la căi de atac şi dreptul de a obţine despăgubiri pentru lipsirea de posesie. Acest fapt este deosebit de important atunci când persoanele afectate sunt vulnerabile social sau fac parte din grupuri minoritare;
[...]
10.5 atunci când titularii de drepturi de închiriere şi de ocupare au fost forţaţi să-şi abandoneze domiciliul, să se asigure că lipsa locuinţei este considerată justificată până în momentul în care condiţiile unei întoarceri voluntare, în siguranţă şi demnitate, au fost restabilite;
10.6 să instituie proceduri pentru solicitarea reparaţiei rapide, accesibile şi eficiente. În cazul în care strămutările şi lipsirea de posesie au avut un caracter sistematic, trebuie să instituie organisme decizionale abilitate să se pronunţe cu privire la aceste cereri, care vor aplica proceduri accelerate care implică relaxarea normelor în materie de probă şi facilitarea procedurii. Vor fi de competenţa acestora toate tipurile de proprietate capabile să asigure cazarea şi subzistenţa persoanelor strămutate, inclusiv proprietăţile cu uz rezidenţial, agricol şi comercial;
10.7 să garanteze independenţa, imparţialitatea şi expertiza organismelor decizionale, în special prin stabilirea unor norme adecvate privind componenţa acestora, care să poate să prevadă prezenţa unor membri internaţionali. [...]”
2. „Refugiaţi şi persoane strămutate în Armenia, Azerbaidjan şi Georgia”, APCE, Rezoluţia 1497(2006)
99. În această rezoluţie, Adunarea solicita, în special, Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei:
„12.1. să-şi concentreze toate eforturile pentru a găsi o soluţionare paşnică a conflictelor din regiune, pentru a crea condiţii pentru întoarcerea acasă voluntară, potrivit adunării, a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, în condiţii de maximă siguranţă şi demnitate;
[...]
12.4. să facă din revenirea persoanelor strămutate o prioritate şi să facă tot ce este posibil în timpul negocierilor pentru ca aceste persoane să revină în condiţii de maximă siguranţă, chiar înainte de o reglementare generală;
[...]
12.15. să dezvolte o cooperare practică pentru a ancheta soarta persoanelor dispărute, precum şi pentru a facilita restituirea de documente şi proprietăţi, în special servindu-se de experienţa din Balcani în tratarea unor probleme similare.”
3. Recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la persoanele strămutate în interiorul propriei ţări, Rec (2006)6
100. Comitetul de Miniştri recomanda, în special, următoarele:
„8. Persoanele strămutate în interiorul propriei ţări au dreptul de a se bucura de bunurile lor, în conformitate cu drepturile omului. Ele au, în special, dreptul de a-şi recupera bunurile pe care le-au abandonat în urma strămutării. În cazul în care persoanele strămutate în interiorul propriei ţări sunt private de proprietăţile lor, trebuie să li se ofere o despăgubire adecvată.”
ÎN DREPT
I. Introducere
101. Reclamantul a decedat în 2009. În decizia privind admisibilitatea pe care a pronunţat-o în speţă, Curtea a observat că văduva acestuia, doamna Lena Sargsyan, şi copiii cuplului, Vladimir, Tsovinar şi Nina Sargsyan, şi-au exprimat dorinţa de a continua procedura, şi a decis că au calitatea de a face acest lucru [Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (MC) (dec.), nr. 40167/06, pct. 1 şi 51, 14 decembrie 2011].
102. Ulterior, reprezentantul reclamantului a declarat că doamna Nina Sargsyan nu mai doreşte să-şi menţină cererea. Văduva reclamantului, doamna Lena Sargsyan, a decedat în ianuarie 2014. Domnul Vladimir Sargsyan şi doamna Tsovinar Sargsyan, fiul şi fiica reclamantului, şi-au exprimat la rândul lor dorinţa de a continua procedura. Curtea a declarat deja că au calitatea de a face acest lucru şi că nu vede niciun motiv pentru a reveni asupra acestei concluzii.
103. În plus, Curtea reaminteşte că, în decizia sa privind admisibilitatea din 14 decembrie 2011, a respins mai multe excepţii de inadmisibilitate ridicate de Guvern: cea bazată pe declaraţia depusă de Guvern împreună cu instrumentul de ratificare, cea referitoare la competenţa sa ratione temporis şi cea privind respectarea regulii de 6 luni (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 71, 92 şi 147). De altfel, a conexat la fond alte trei excepţii formulate de Guvern: cea referitoare la jurisdicţie şi la răspunderea statului pârât, cea referitoare la statutul de victimă al reclamantului în ceea ce priveşte mormintele rudelor sale şi, în cele din urmă, cea referitoare la epuizarea căilor de atac interne (Sargsyan, citată anterior, pct. 76, 99 şi 111).
104. Curtea consideră că este necesar să examineze separat problema epuizării căilor de atac interne şi cea privind jurisdicţia şi răspunderea statului pârât. În schimb, va examina excepţia referitoare la statutul de victimă al reclamantului în ceea ce priveşte mormintele rudelor sale în cadrul examinării pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne
105. Art. 35 § 1 din Convenţie prevede următoarele:
„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
106. Reclamantul avansează, în principal, trei argumente pentru a demonstra că nu era obligat să exercite eventuale căi de atac interne.
107. În primul rând, susţine că nu există în dreptul azer căi de atac efective, care să fie accesibile şi suficiente în practică. În particular, pledează că Guvernul nu a prezentat probe cu privire la existenţa unei astfel de cale de atac şi, în special, nu a oferit detalii cu privire la presupuse cauze civile prezentate în faţa instanţelor azere de către persoane de etnie armeană. În privinţa aspectelor privind moştenirea, cauzele citate ca exemplu nu sunt legate direct de propria sa situaţie. Pe scurt, Guvernul nu a dat niciun exemplu de cauză în care un reclamant armean să fi obţinut o reparaţie într-o situaţie comparabilă. În plus, poziţia adoptată de Guvern în procedura în faţa Curţii demonstrează în mod clar rezultatul oricărei eventuale acţiuni iniţiate în faţa instanţelor azere. Într-adevăr, Guvernul a indicat că autorităţile naţionale competente nu deţineau niciun document care să ateste că reclamantul a avut bunuri în Golestan sau că a trăit în acel loc; o acţiune în faţa instanţelor azere nu oferea aşadar nici cea mai mică perspectivă de succes.
108. Cu titlu de comparaţie, reclamantul citează decizia Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (MC) [(dec.), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 111-113, CEDO 2010], unde Curtea a dezvoltat criterii care să permită evaluarea eficienţei căilor de atac având ca scop obţinerea unei reparaţii pentru persoanele care şi-au pierdut bunurile sau domiciliul în contextul unui conflict internaţional. Or, căile de atac menţionate de Guvern nu îndeplinesc niciunul dintre aceste criterii.
109. În al doilea rând, reclamantul susţine că, având în vedere existenţa unei practici administrative – fapta de a repeta acte incompatibile cu Convenţia tolerate oficial de autorităţile naţionale – care ar face inutilă orice încercare de a exercita căile de atac disponibile, regula epuizării căilor de atac interne este inaplicabilă în speţă. Bazându-se pe documente provenite de la diferite organisme ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, în special de la Comitetul pentru Drepturile Omului şi Comitetul pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale, reclamantul susţine că guvernul pârât nu are voinţa politică de a proteja bunurile abandonate care au aparţinut persoanelor de etnie armeană – proprietăţi care ar fi fost adesea ocupate de refugiaţi sau de persoane strămutate în propria ţară – nici de a oferi despăgubiri în acest sens. În plus, ar exista o practică de a nu permite persoanelor de etnie armeană să aibă acces la documentele referitoare la bunurile lor, şi nimic nu permite să se întrevadă o îmbunătăţire în acest sens. De asemenea, reclamantul atrage atenţia Curţii cu privire la dificultăţile practice pe care le-ar implica iniţierea unei astfel de acţiuni în justiţie în Azerbaidjan. Graniţa dintre Armenia şi Azerbaidjan este închisă. În absenţa unor relaţii diplomatice între Armenia şi Azerbaidjan, refugiaţii de origine armeană şi cetăţenii armeni nu pot obţine viză decât prin intermediul serviciilor consulare ale ţărilor vecine, iar vizele nu le-ar fi, de altfel, acordate decât în cadrul vizitelor oficiale organizate de organizaţii internaţionale sau de misiuni diplomatice. În mod similar, serviciile poştale între cele două ţări nu sunt utilizabile.
110. În cele din urmă, reclamantul susţine că situaţia sa personală l-ar împiedica, în orice caz, să exercite orice cale de atac: întrucât a fugit din Golestan în 1992, şi-a pierdut toate bunurile, domiciliul şi sursele de venit şi astfel a fost plasat într-o situaţie de nesiguranţă şi vulnerabilitate. În plus, s-a îmbolnăvit grav în anul 2004.
2. Guvernul pârât
111. Guvernul pârât afirmă că, în măsura în care exercită un control efectiv asupra teritoriului Republicii Azerbaidjan, ceea ce nu este cazul în Golestan, potrivit acestuia, există căi de atac efective. În primul rând, art. 29 din Constituţia din 1995 garantează dreptul de proprietate. În plus, art. 68 din Constituţie impune statului obligaţia de a despăgubi orice persoană care este victima unui prejudiciu rezultat din acte sau omisiuni ilegale ale organelor sau agenţilor săi. În Codul civil şi Codul de procedură civilă pot fi găsite dispoziţii mult mai detaliate care protejează atât proprietatea, cât şi posesia. Proceduri adecvate ar permite atât resortisanţilor, cât şi străinilor să sesizeze instanţele azere pentru orice prejudiciu sau pierdere suferită pe teritoriul naţional (a se vedea descrierea din dreptul intern relevant, supra, pct. 88-92). În acest sens, Guvernul respinge afirmaţia conform căreia existenţa unei practici administrative ar face inutile căile de atac existente.
112. În sprijinul argumentaţiei sale, Guvernul a comunicat statistici ale Ministerului Justiţiei cu privire la acţiunile iniţiate de persoane de etnie armeană: de exemplu, între 1991 şi 2006, instanţele de prim grad de jurisdicţie din Baku au judecat 243 cauze civile prezentate în faţa lor de justiţiabili de etnie armeană, dintre care 98 litigii în materie de locuinţe. Guvernul a prezentat, de asemenea, copii ale deciziilor soluţionate în favoarea persoanelor de etnie armeană care trăiesc în străinătate, care au fost pronunţate de instanţele de apel în două cauze legate de succesiune. În cauza Mammadova Ziba Sultan gizi împotriva Mammadova Zoya Sergeyevna şi Mammadov Farhad Tarif oglu (Camera civilă a Curţii de Apel a Republicii Azerbaidjan, hotărârea din 24 mai 2007), reclamanţii erau văduva (de etnie armeană) şi fiul celui decedat, care locuiau amândoi în Statele Unite ale Americii. Curtea de apel a anulat hotărârea primei instanţe, care concluzionase că pârâţii trebuie să fie consideraţi ca moştenitori de rea-credinţă. În cauza Sinyukova, Korovkova şi Zaimkina („Chagaryan”, Camera civilă a Curţii de Apel din Shaki, hotărârea din 7 noiembrie 2007), curtea de apel a considerat că notarul de stat din Mingacevir trebuia să elibereze un certificat de moştenire cu privire la un apartament celor trei reclamante, fiicele unei persoane de etnie armeană care locuiau în străinătate, considerându-se că părţile în cauză au făcut declaraţia de succesiune în termen. Deşi admite că aceste cauze nu vizează cazuri similare cu cel al reclamantului, Guvernul consideră că acestea demonstrează că pretenţiile ridicate de armeni în ceea ce priveşte drepturile de proprietate asupra bunurilor şi alte drepturi pot avea în mod efectiv succes în ordinea juridică azeră.
113. Astfel, Guvernul consideră că a demonstrat existenţa unor căi de atac efective şi, prin urmare, reclamantul trebuie să demonstreze că aceste căi de atac erau ineficiente în cazul său. Mai susţine că reclamantul a recunoscut că nu a încercat să exercite căile de atac existente şi, prin urmare, nu poate reproşa sistemului juridic azer că nu i-a oferit protecţia necesară împotriva pretinselor încălcări ale drepturilor sale.
3. Guvernul armean, terţ intervenient
114. Guvernul armean susţine argumentul reclamantului referitor la existenţa în Azerbaidjan a unei practici administrative care interzice armenilor care au fugit în timpul conflictului sau oricărei persoane de origine armeană să revină pentru a se stabili în Azerbaidjan sau pentru a merge acolo în vizită.
B. Motivarea Curţii
115. Curtea reaminteşte că mecanismul de protecţie instituit de Convenţie are, aspect primordial, un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului. Sarcina sa este de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor acestora care decurg din Convenţie. Curtea nu poate şi nu trebuie să se substituie autorităţilor, cărora le revine obligaţia de a se asigura că drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le consacră acest instrument sunt respectate şi protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne este aşadar o parte indispensabilă a funcţionării acestui mecanism de protecţie. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte plângerile îndreptate împotriva unui stat au aşadar obligaţia de a utiliza înainte căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al respectivului stat (a se vedea, printre multe alte precedente, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV). Curtea nu poate sublinia suficient faptul că nu este o instanţă de prim grad de jurisdicţie; nu are capacitatea şi nu are obligaţia, în calitate de instanţă internaţională, să se pronunţe cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea situaţiei de fapt de bază sau calcularea unei compensaţii financiare, două sarcini care, din principiu şi din motive de eficacitate, le revin instanţelor interne [Demopoulos şi alţii împotriva Turciei, citată anterior, pct. 69, CEDO 2010, şi Niazi Kazali şi Hakan Kazali împotriva Ciprului (dec.), nr. 49247/08, pct. 132, 6 martie 2012].
116. Curtea a enunţat principiile generale cu privire la epuizarea căilor de atac interne într-o serie de hotărâri. În hotărârea Akdivar şi alţii (citată anterior), aceasta a afirmat următoarele (trimiterile la jurisprudenţă au fost omise):
„65. Curtea aminteşte că regula epuizării căilor de atac interne enunţată la art. 35 din Convenţie impune persoanelor care doresc să intenteze o acţiune împotriva unui stat în faţa unui organ judiciar sau arbitral internaţional obligaţia de a folosi în prealabil căile de atac pe care le oferă sistemul juridic [intern]. Statele nu sunt aşadar obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenţie – cu care prezintă strânse afinităţi – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă împotriva încălcării pretinse, indiferent dacă prevederile Convenţiei sunt sau nu parte integrantă din sistemul intern. Astfel, constituie un aspect important al principiului potrivit căruia mecanismul de protecţie instituit de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului [...].
66. În cadrul art. 35, un reclamant trebuie să se folosească de căile de atac disponibile în mod normal şi suficiente pentru a putea obţine o reparaţie pentru încălcările pe care le pretinde. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică, cât şi în teorie, fără de care nu au caracterul efectiv şi accesibil dorit [...].
Art. 35 impune, de asemenea, invocarea în faţa organului intern corespunzător, cel puţin în esenţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a capetelor de cerere pe care reclamanţii intenţionează să le formuleze ulterior la Strasbourg; în plus, aceasta impune utilizarea mijloacelor procedurale prin care să se evite o încălcare a Convenţiei [...].
67. Cu toate acestea, după cum se menţionează anterior, nu există obligaţia de a utiliza căi de atac care nu sunt nici adecvate, nici efective. În plus, potrivit «principiilor de drept internaţional general recunoscute», anumite circumstanţe speciale pot scuti reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de atac interne care îi sunt oferite [...]. Această regulă nu se aplică nici în situaţia în care se face dovada unei practici administrative care constă în repetarea unor acte interzise de Convenţie şi în tolerarea oficială de către autorităţile statului, astfel încât orice procedură ar fi inutilă sau ineficientă [...].
68. Art. 35 prevede o repartizare a sarcinii probei. Îi revine sarcina Guvernului care a invocat neepuizarea căilor de atac interne de a convinge Curtea de caracterul efectiv şi disponibilitatea respectivei căi de atac atât în teorie, cât şi în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că era accesibilă şi îi putea oferi reclamantului posibilitatea soluţionării pretenţiilor sale, precum şi că prezenta perspective rezonabile de reuşită. Cu toate acestea, odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă recursul invocat de Guvern a fost într-adevăr utilizat sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici efectiv având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei sau dacă anumite circumstanţe speciale îl dispensau de această obligaţie [...]. Unul dintre aceste elemente îl poate reprezenta pasivitatea totală a autorităţilor naţionale confruntate cu acuzaţii grave potrivit cărora agenţii statului au comis greşeli sau au cauzat un prejudiciu, de exemplu, atunci când nu au deschis nicio anchetă sau nu au propus niciun sprijin. În aceste condiţii, se poate spune că sarcina probei se modifică din nou, şi este obligaţia statului pârât să prezinte măsurile pe care le-a luat având în vedere amploarea şi gravitatea faptelor denunţate.
69. Curtea subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context: mecanismul de apărare a drepturilor omului pe care părţile contractante au convenit să îl instituie. Astfel, Curtea a recunoscut că art. 35 trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv [...]. În plus, a admis că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării acesteia trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei [...]. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar căile de atac prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi contextul juridic şi politic în care acestea sunt amplasate, precum şi situaţia personală a reclamanţilor.”
117. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că aplicarea art. 35 § 1 din Convenţie trebuie să fie apreciată în lumina contextului general al conflictului din Nagorno-Karabah. Deşi faza militară a conflictului s-a încheiat odată cu acordul de încetare a focului din mai 1994, nu a fost încă încheiat un tratat de pace până în prezent. Nimeni nu contestă că nu există relaţii diplomatice între Armenia şi Azerbaidjan şi că graniţa dintre ele este închisă. În plus, se pare că serviciile poştale nu funcţionează între cele două ţări. În această situaţie, trebuie să se admită că pot exista obstacole în calea bunei funcţionări a sistemului de administrare a justiţiei. În special, pot apărea dificultăţi considerabile în practică pentru o persoană originară din oricare dintre cele două ţări care ar dori să iniţieze şi să urmeze o procedură judiciară în cealaltă ţară (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 70).
118. Curtea observă că Guvernul a descris regimul general prevăzut de Constituţie şi de Codul civil în materie de protecţia proprietăţii şi despăgubirea prejudiciilor suferite ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni ilegale. Totuşi, nu a explicat modul în care se aplică respectivele dispoziţii în cazul specific al reclamantului, şi anume cel al unui refugiat armean care a fost obligat să-şi abandoneze domiciliul şi bunurile în timpul conflictului din Nagorno-Karabah şi care doreşte să obţină restituirea bunurilor sau o despăgubire pentru pierderea folosinţei asupra lor. Guvernul a prezentat statistici despre cauze civile angajate de persoane de etnie armeană şi soluţionate de instanţele azere, dar s-a limitat la a afirma că respectivele cauze se refereau la litigii în materie de locuinţe, fără a oferi detalii cu privire la natura pretenţiilor examinate sau la rezultatul diferitelor proceduri. În ceea ce priveşte cele două decizii judecătoreşti din 2007 pe care le-a furnizat ca exemplu, Curtea observă că amândouă se refereau la aspecte din materia succesiunilor şi nu la capete de cerere referitoare la imposibilitatea ca o persoană strămutată în contextul conflictului din Nagorno-Karabah să aibă acces la bunurile sale şi/sau la domiciliul său şi de a se folosi de acestea. Astfel, Guvernul nu a furnizat niciun exemplu în care o persoană aflată în aceeaşi situaţie cu reclamantul ar fi obţinut câştig de cauză în faţa instanţelor azere.
119. În consecinţă, Curtea consideră că Guvernul nu s-a achitat de sarcina care îi revenea de a demonstra că reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac capabilă să remedieze situaţia criticată de acesta în contextul Convenţiei şi cu perspective rezonabile de succes. Nu este aşadar necesar să răspundă la întrebarea dacă, după cum susţine reclamantul, există la nivelul autorităţilor azere o practică administrativă care să-l descurajeze să exercite căile de atac existente. În mod similar, dat fiind că existenţa unor căi de atac efective nu a fost demonstrată, nu este necesar să examineze efectul pe care pretinsa lipsă de control a Azerbaidjanului asupra regiunii ar putea-o avea asupra funcţionării căilor de atac interne.
120. Prin urmare, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern.
III. Cu privire la jurisdicţia şi răspunderea Azerbaidjanului în temeiul art. 1 din Convenţie
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
121. Reclamantul susţine că Golestanul se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Republicii Azerbaidjan şi, prin urmare, guvernul pârât are obligaţia de a infirma prezumţia potrivit căreia îşi exercită jurisdicţia asupra acestei regiuni începând din 15 aprilie 2002. Or, Guvernul nu a reuşit să infirme această prezumţie, întrucât nu a demonstrat că nu-şi exercita controlul asupra Golestanului. Poziţia sa cu privire la situaţia de fapt pare uşor lipsită de coerenţă, deoarece a admis că Golestanul nu se afla sub control armean. Reclamantul consideră aşadar că Azerbaidjanului îi revenea întreaga responsabilitate de a-i recunoaşte drepturile garantate de Convenţie.
122. Cu titlu subsidiar, reclamantul susţine că, şi dacă s-ar stabili că Azerbaidjanul nu controlează regiunea în cauză, răspunderea acestei ţări ar fi totuşi angajată, art. 1 din Convenţie impunându-i obligaţia pozitivă de a lua măsuri diplomatice, economice, judiciare şi de alt fel pentru a garanta respectarea drepturilor protejate de acest instrument [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 331 şi 333, CEDO 2004–VII]. Or, conform afirmaţiilor sale, Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive, afişând timp de mai mulţi ani o lipsă de voinţă politică de a soluţiona conflictul şi neluând nicio măsură care să-i permită să-şi exercite dreptul de a reveni acasă sau de a fi despăgubit (infra, pct. 208).
2. Guvernul pârât
123. Guvernul pârât admite că Golestanul face parte din teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului. La şedinţa din 5 februarie 2014, a declarat în cursul pledoariei sale că prezumţia potrivit căreia un stat îşi exercită jurisdicţia asupra întregului teritoriu ar putea fi limitată nu doar la zonele ocupate de o parte terţă, ci şi la micile zone „devenite inaccesibile din cauza circumstanţelor”. Acesta ar fi şi cazul Golestanului. Satul se află pe linia de contact, astfel încât este prins între forţele armate azere, pe de o parte (la nord şi la est), şi forţele armene în cealaltă parte (la sud şi la vest) şi nu se află sub controlul efectiv al niciuneia dintre tabere. Se află sub raza tirurilor de foc ale poziţiilor armene situate pe o ridicătură a râului. Guvernul azer nu este aşadar în măsură să-şi exercite autoritatea legitimă asupra regiunii.
124. De asemenea, Guvernul susţine, în principal, că răspunderea sa nu este angajată în temeiul art. 1 din Convenţie, în sensul său original. Fiind un stat deposedat de suveranitate, Azerbaidjanul nu ar avea decât o răspundere limitată: este legat doar de obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care sunt în puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 331). Această obligaţie pozitivă depinde de circumstanţele de fapt ale cauzei şi nu trebuie interpretată ca impunând statului o sarcină excesivă (idem, pct. 332). Guvernul consideră că a luat toate măsurile generale şi individuale care puteau fi luate (infra, pct. 210).
3. Guvernul armean, terţ intervenient
125. Guvernul armean susţine că Azerbaidjan exercită un control deplin şi efectiv asupra Golestanului. Făcând trimitere la observaţiile sale cu privire la situaţia din Golestan (supra, pct. 50-53) şi la elementele pe care le-a comunicat în această privinţă (supra, pct. 69-71), afirmă, în special, că forţele armate azere deţin poziţii militare în interiorul satului şi în vecinătatea acestuia, în timp ce forţele „RNK” sunt staţionate pe cealaltă parte a defileului râului.
B. Motivarea Curţii
1. Principiile jurisprudenţiale relevante în materie de prezumţie a jurisdicţiei teritoriale
126. Curtea a enunţat principiile relevante în materie în hotărârea Assanidzé împotriva Georgiei [(MC), nr. 71503/01, pct. 137-143, CEDO 2004–II] şi în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 311-313 şi 333-335).
127. În hotărârea Assanidzé, a aplicat o „prezumţie de competenţă” sau, cu alte cuvinte, o prezumţie de jurisdicţie a statului asupra propriului teritoriu. Pasajele relevante ale acestei hotărâri prevăd următoarele:
„137. În conformitate cu art. 1 din Convenţie, statele contractante «recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al [...] Convenţiei». Rezultă că statele părţi răspund pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate pe care le pot suferi persoanele fizice plasate sub «jurisdicţia» lor – respectiv competenţa lor – la momentul încălcării.
[...]
139. RA Adjaria era indiscutabil parte integrantă a teritoriului georgian, aflată sub competenţa şi controlul acestui stat. Cu alte cuvinte, există o prezumţie de competenţă. Rămâne să se stabilească dacă există motive rezonabile pentru a infirma această prezumţie.
140. În această privinţă, Curtea aminteşte, în primul rând, că Georgia a ratificat Convenţia cu efect pentru întregul său teritoriu. În plus, nimeni nu contestă că nicio mişcare secesionistă, nici cea animată de RA Adjaria şi nici de vreun alt stat nu exercită în acest loc, în practică, un control global [a se vedea, a contrario, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (dec.) (MC), nr. 48787/99, 4 iulie 2001, precum şi Loizidou, citată anterior]. Ratificând Convenţia, Georgia nu a formulat, în temeiul art. 57 din Convenţie, nicio rezervă specifică privind RA Adjaria sau privind dificultăţi de a-şi exercita jurisdicţia asupra acestui teritoriu. O astfel de rezervă ar fi fost de altfel lipsită de efect, deoarece jurisprudenţa nu permite nicio excluziune teritorială [Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24833/94, pct. 29, CEDO 1999–I], cu excepţia cazului prevăzut la art. 56 § 1 din Convenţie (teritorii dependente).
[...]
142. Astfel, prezumţia evocată supra la pct. 139 se confirmă. Situaţia nu poate fi altfel din motive de politică juridică, şi anume necesitatea de a se menţine egalitatea între statele părţi şi necesitatea de a asigura caracterul efectiv al Convenţiei. În cazul în care prezumţia ar cădea, Convenţia ar putea fi aplicată selectiv numai pentru părţi din teritoriul anumitor state părţi, golind astfel de conţinut postulatul protecţiei efective a drepturilor omului care susţine ansamblul Convenţiei, şi permiţând astfel o discriminare între statele părţi, adică între cele care acceptă aplicarea Convenţiei la întregul lor teritoriu şi cele care nu o acceptă.
143. Prin urmare, Curtea concluzionează că faptele din care decurg pretinsele încălcări ţin de „jurisdicţia” statului georgian [Bertrand Russell Peace Foundation Ltd împotriva Regatului Unit, nr. 7597/76, decizia Comisiei din 2 mai 1978, Decizii şi Rapoarte (DR) 14, pag. 117 şi 132], în sensul art. 1 din Convenţie.”
128. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior), Curtea a dezvoltat în continuare conceptul prezumţiei de jurisdicţie. Pasajele relevante din această hotărâre prevăd:
„311. Rezultă [din art. 1] că statele părţi sunt răspunzătoare pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub «jurisdicţia» lor.
Exercitarea jurisdicţiei reprezintă o condiţie necesară pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acte sau omisiuni imputabile şi care dau naştere unei presupuse încălcări a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
312. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia noţiunea „jurisdicţie”, în sensul art. 1 din Convenţie trebuie să fie luată în considerare pentru a reflecta semnificaţia acestui concept în dreptul internaţional public [Gentilhomme şi alţii împotriva Franţei, nr. 48205/99, 48207/99 şi 48209/99, pct. 20, hotărârea din 14 mai 2002; Banković şi alţii împotriva Belgiei şi alţii (dec.) (MC), nr. 52207/99, pct. 59-61, CEDO 2001–XII; Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 137, CEDO 2004–II].
Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” care figurează la art. 1 din Convenţie trebuie să fie înţeleasă în sensul în care competenţa jurisdicţională a unui stat este, în principal, teritorială (Banković şi alţii, citată anterior, pct. 59), dar este şi prezumată, în sensul că se exercită în mod normal pe întregul său teritoriu.
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special atunci când un stat se află în incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său. Acest fapt se poate datora unei ocupaţii militare de către forţele armate ale altui stat care controlează efectiv respectivul teritoriu [a se vedea hotărârile Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare) din 23 martie 1995, seria A nr. 310, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 76-80, astfel cum au fost citate în decizia Banković şi alţii, citată anterior, pct. 70-71], unor acte de război sau de rebeliune sau unor acte ale unui stat străin care sprijină înfiinţarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.
313. Pentru a concluziona existenţa unei astfel de situaţii excepţionale, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, ansamblul elementelor de fapt obiective de natură să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat asupra teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul acestuia. Într-adevăr, angajamentele asumate de o parte contractantă în temeiul art. 1 din Convenţiei includ, în plus faţă de obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsurile adecvate pentru asigurarea respectării acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său [a se vedea, printre alte altele, Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001–V].
Aceste obligaţii subzistă chiar şi în cazul unei limitări privind exercitarea autorităţii asupra unei părţi a teritoriului, aşa că statul are obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care rămân în puterea sa.
[...]
333. Curtea consideră că, în cazul în care un stat contractant se află în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea pe întreg teritoriul său ca urmare a unei situaţii efective de constrângere, cum ar fi instituirea unui regim separatist însoţit sau nu de ocupaţia militară a unui alt stat, statul nu încetează astfel să-şi exercite jurisdicţia în sensul art. 1 din Convenţie asupra părţii din teritoriu temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de către un alt stat.
O astfel de situaţie efectivă are totuşi ca efect reducerea aplicabilităţii acestei jurisdicţii, în sensul că angajamentul asumat de statul contractant în temeiul art. 1 trebuie să fie examinat de Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale statului în raport cu persoanele care se află pe teritoriul său. Statul în cauză trebuie, cu toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.
334. Deşi nu este de competenţa Curţii să indice care sunt cele mai eficiente măsuri care trebuie luate de autorităţi pentru a-şi îndeplini obligaţiile, trebuie totuşi să se asigure că măsurile efectiv luate au fost adecvate şi suficiente în speţă. Confruntată cu o omisiune parţială sau totală, sarcina Curţii este de a stabili în ce măsură ar fi trebuit întreprins un efort minim atunci când acest lucru era încă posibil. O astfel de sarcină este cu atât mai necesară în cazul unei pretinse încălcări a unor drepturi absolute precum cele garantate de art. 2 şi art. 3 din Convenţie.
335. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul art. 1 din Convenţie, dar că răspunderea acesteia pentru actele denunţate – comise pe teritoriul «RMT», asupra căreia nu exercită nicio autoritate efectivă – se stabileşte în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în temeiul Convenţiei.ˮ
129. Din această jurisprudenţă rezultă că jurisdicţia, în sensul art. 1 din Convenţie, se prezumă a fi exercitată asupra întregului teritoriu al unui stat contractant. Angajamentul luat de un astfel de stat în temeiul art. 1 include, în mod normal, două elemente: pe de o parte, obligaţia negativă de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate şi, pe de altă parte, obligaţia pozitivă de a lua măsurile adecvate pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 313).
130. Chiar şi în circumstanţe excepţionale, atunci când un stat se află în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea asupra întregului său teritoriu ca urmare a ocupaţiei militare de către forţele armate ale altui stat, acte de război sau de rebeliune sau instaurarea unui regim separatist pe teritoriul său, acesta nu încetează astfel să-şi exercite jurisdicţia în sensul art. 1 din Convenţie [Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 333; a se vedea, de asemenea, Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 109, CEDO 2012 (extrase)].
131. Cu toate acestea, în cazul în care un stat nu poate să-şi exercite autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, răspunderea sa în temeiul Convenţiei se limitează la a-şi îndeplini obligaţiile pozitive (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 335). Aceste obligaţii se referă atât la măsurile necesare pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriului, ca expresie a jurisdicţiei sale, cât şi pe cele care sunt concepute pentru a asigura respectarea drepturilor individuale (idem, pct. 339). În efortul de a-şi restabili controlul, statul are datoria de a-şi afirma sau de a-şi reafirma suveranitatea asupra teritoriului său şi de se abţine de la orice act de sprijin pentru regimul separatist (idem, pct. 340–345). Pentru a asigura respectarea drepturilor individuale, statul trebuie să ia măsuri de ordin judiciar, politic sau administrativ (idem, pct. 346).
2. Aplicarea acestor principii în speţă
a) Stabilirea faptelor de către Curte
132. Părţile prezintă versiuni diferite ale situaţiei din Golestan. Perioada care trebuie luată în considerare este începând din 15 aprilie 2002, data intrării în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan, până în prezent.
133. Pentru a stabili faptele expuse în continuare, Curtea a luat în considerare observaţiile scrise şi pledoariile orale ale părţilor, hărţile Golestanului şi ale zonelor învecinate, DVD-urile care conţin imagini filmate în regiune, precum şi alte probe relevante puse la dispoziţia sa de către părţi. Curtea s-a bazat, de asemenea, pe raportul privind Golestanul oferit de AAPS pornind de la interpretarea imaginilor din satelit de înaltă rezoluţie.
134. Curtea observă că părţile sunt de acord asupra unui aspect: atât pentru o parte, cât şi pentru cealaltă, Golestanul se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului, pe partea de nord a văii în formă de „V” a râului Indzachay, poziţiile militare azere şi cele ale „RNK” se află pe malul de nord, respectiv pe malul de sud ale râului, nu există civili în sat, cel puţin zonele învecinate sunt minate şi încălcările acordului de încetare a focului sunt frecvente.
135. Versiunile părţilor diferă totuşi asupra multor alte puncte. Cea mai importantă diferenţă se referă la clarificarea aspectului dacă soldaţii azeri deţin sau nu poziţii militare azere în sat. Distanţa dintre poziţiile militare ale fiecăreia dintre cele două tabere şi sat şi prezenţa sau absenţa minelor în sat sunt, de asemenea, subiecte de controversă între părţi.
136. Din probele disponibile, în special din hărţile prezentate de ambele părţi şi de guvernul intervenient, rezultă că întreg satul şi poziţiile azere se află pe malul de nord al râului Indzachay, care constituie un fel graniţă naturală, şi că „RNK” deţine poziţiile de pe malul de sud, cea mai apropiată fiind pe o pantă aflată în faţa satului.
137. În ceea ce priveşte problema controversată a prezenţei militare azere în sat, Curtea a constatat că o serie de probe indică faptul că în sat există poziţii azere şi, prin urmare, soldaţi azeri. Raportul AAPS care porneşte de la interpretarea imaginilor din satelit luate în 2005, 2009 şi 2012 indică prezenţa unor tranşee în sat sau cel puţin în afara localităţii. Aceste tranşee sunt vizibile pe imaginile din 2005 şi 2009, dar sunt mai greu de distins pe imaginea din 2012. Pe baza probelor de care dispune, Curtea consideră stabilit, cunoscându-se că satul se află pe malul de nord al râului, unde sunt instalate poziţiile azere, că tranşeele fac parte dintre aceste poziţii. Prin urmare, acest lucru sugerează prezenţa în sat a soldaţilor azeri, deoarece tranşeele necesită întreţinere (după cum reiese din raportul AAPS, care arată că, după ce au încetat să mai fie utilizate între 2009 şi 2012, sunt mai puţin vizibile pe imaginile din 2012). În acest sens, Curtea aminteşte că nimeni nu contestă că nu există civili în sat. În plus, din raportul AAPS şi din DVD-ul transmis în 2012 de guvernul intervenient reiese că teritoriul situat la nord de sat şi, prin urmare, căile de acces la sat se află sub controlul forţelor armate azere. Există şi alte indicii în acest sens pe DVD-ul transmis de reclamant în 2008, în care se vede fum ieşind de pe coşurile unor case şi un bărbat care merge printre casele aflate în ruină.
138. Deşi există anumite semne ale unei prezenţe militare azere în interiorul satului, Curtea nu dispune de probe suficiente pentru a stabili cu certitudine dacă forţele azere au fost prezente în Golestan pe parcursul întregii perioade care ţine de competenţa sa ratione temporis, şi anume începând cu 15 aprilie 2002 până în prezent. Este important să se reţină că nimeni nu a pretins şi niciuna din probele de care dispune Curtea nu indică faptul că „RNK” deţinea sau nu poziţii sau trupe pe malul de nord al râului Indzachay, cu atât mai puţin în satul Golestan, în perioada luată în considerare.
b) Aprecierea importanţei juridice a faptelor
139. Dat fiind că Golestanul se află situat pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului, se aplică prezumţia jurisdicţiei (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 312). Aşadar Guvernul are obligaţia să demonstreze existenţa unor circumstanţe excepţionale de natură să-i limiteze răspunderea în temeiul art. 1 din Convenţie.
140. Curtea observă că nu a admis faptul că răspunderea statului asupra teritoriului său se limitează doar la a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive faţă de regiunile în care un alt stat sau un regim separatist exercită un control efectiv. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 330), a concluzionat că exista o parte din teritoriul Moldovei, respectiv zona care se afla sub controlul efectiv al Republicii Moldoveneşti Transnistrene („RMT”), în care guvernul moldovean nu îşi exercita autoritatea. Curtea s-a bazat pe aceeaşi constatare în hotărârea Ivanţoc şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (nr. 23687/05, pct. 105, 15 noiembrie 2011). În hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 109), a concluzionat că Moldova nu îşi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său situată la est de Nistru, controlată de „RMT”. În schimb, în hotărârea Assanidzé (citată anterior, pct. 139-140), a luat în considerare faptul că Republica Autonomă Adjaria nu era animată de nicio mişcare secesionistă şi că niciun alt stat nu exercita în acel loc, în practică, un control global.
141. În cauzele împotriva Moldovei sus-menţionate, nu a fost contestat faptul că teritoriul în cauză, Transnistria, se afla sub controlul efectiv al „RMT”. Curtea a concluzionat că Rusia îşi exercita jurisdicţia, în sensul Convenţiei, asupra zonei controlate de „RMT”, având în vedere că statul rus exercita o autoritate efectivă sau cel puţin o influenţă decisivă asupra acestei entităţi, că îi asigura supravieţuirea prin sprijinul militar, economic, financiar şi politic pe care i-l oferea, şi, prin urmare, Rusia trebuia considerată răspunzătoare pentru încălcările constatate (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 392-394, Ivanţoc şi alţii, citată anterior, pct. 118-120, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 122).
142. Prezenta cauză diferă de cauzele sus-menţionate: Golestan se află pe linia de front între forţele azere şi cele ale „RNK” şi întrebarea dacă Azerbaidjanul exercită un control efectiv asupra satului este supusă controverselor. Curtea observă că, în virtutea jurisprudenţei sale, în mod normal, guvernul pârât are obligaţia de a demonstra că un alt stat sau un regim separatist exercită un control efectiv asupra Golestanului, teatrul presupuselor încălcări ale Convenţiei.
143. Curtea consideră că este util să reamintească în acest stadiu că Azerbaidjanul a depus, odată cu instrumentul său de ratificare, o declaraţie care indica faptul că nu era „în măsură să garanteze aplicarea dispoziţiilor Convenţiei pe teritoriile ocupate de Republica Armenia” (supra, pct. 93). În decizia privind admisibilitatea pe care a pronunţat-o în speţă, Curtea a constatat că această declaraţie nu permitea limitarea aplicării teritoriale a Convenţiei la anumite părţi din teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 63-65) şi că nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a constitui o rezervă valabilă (idem, pct. 66-70).
144. Curtea observă că, potrivit dreptului internaţional (în special art. 42 din Regulamentul de la Haga din 1907), un teritoriu este considerat ca fiind ocupat atunci când este, de fapt, plasat sub autoritatea unei armate ostile şi este considerat de toată lumea că „autoritatea de fapt” se traduce prin exercitarea unui control efectiv şi necesită elemente cum ar fi prezenţa unor trupe străine capabile să exercite un astfel de control fără acordul autorităţii suverane (supra, pct. 94). Pe baza tuturor probelor de care dispune şi având în vedere faptele stabilite mai sus, Curtea a concluzionat că, în absenţa unor trupe străine prezente în teren, Golestanul nu este nici ocupat de forţe străine, nici sub controlul efectiv al unor astfel de forţe.
145. Se pare, de altfel, că guvernul pârât a ales să nu-şi menţină poziţia sa iniţială, care consta în a afirma că nu exercita un control efectiv asupra Golestanului. În schimb, acesta susţine acum că satul se află în teritoriul contestat şi că şi este înconjurat de mine, prins între poziţiile militare ale celor două tabere situate pe fiecare parte a râului şi în raza de acţiune a forţelor armene.
146. Guvernul pârât susţine, în esenţă, că jurisprudenţa Curţii începută cu cauza Ilaşcu şi alţii şi potrivit căreia un stat care a pierdut controlul efectiv asupra unei părţi a propriului teritoriu, trecut sub controlul unui alt stat sau al unui regim separatist, constată că răspunderea pe care o are în temeiul Convenţiei este limitată, ar trebui să se aplice, de asemenea, la zonele în litigiu sau, astfel cum a formulat Curtea la şedinţa din 5 februarie 2014, la zone „devenite inaccesibile din cauza circumstanţelor”.
147. Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, Curtea trebuie să ia în considerare natura specială a Convenţiei, instrument constituţional al ordinii publice europene conceput pentru protejarea drepturilor omului, precum şi misiunea sa, enunţată la art. 19 din Convenţie, care este de a „asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din [...] Convenţie” [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995, pct. 75 şi 93, seria A nr. 310, şi Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 141, CEDO 2011]. În momentul în care Azerbaidjan a ratificat Convenţia, la 15 aprilie 2002, întregul său teritoriu a intrat în „spaţiul juridic al Convenţiei”.
148. În cauzele împotriva Moldovei sus-menţionate, recunoaşterea caracterului limitat al răspunderii pe care statul teritorial o avea în temeiul Convenţiei era compensată de constatarea că un alt stat parte la Convenţie îşi exercita în mod excepţional propria jurisdicţie în afara teritoriului său şi, prin urmare, putea fi angajată pe deplin răspunderea sa în temeiul Convenţiei. În schimb, în speţă, nu s-a stabilit că Golestan este ocupat de forţele armate ale altui stat sau satul se află sub controlul unui regim separatist. În aceste condiţii şi având în vedere necesitatea de a evita apariţia unui vid în protecţia drepturilor garantate de Convenţie, Curtea consideră că statul pârât nu a demonstrat existenţa unor circumstanţe excepţionale de natură să-i limiteze răspunderea ce îi revine în temeiul Convenţiei.
149. Curtea respinge aşadar argumentul Guvernului. Excepţia creată în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 312-313), respectiv limitarea răspunderii statului teritorial în ceea ce priveşte anumite părţi ale teritoriului său internaţional recunoscut, ocupate de o altă entitate sau aflate sub controlul efectiv al unei alte entităţi, nu poate aşadar fi extinsă la teritorii disputate, aşa cum sugerează Guvernul.
150. De fapt, situaţia în cauză este mai aproape de cea din cauza Assanidzé (hotărâre citată anterior, pct. 146), deoarece, din punct de vedere juridic, guvernul azer îşi exercită jurisdicţia în calitate de stat teritorial şi îşi asumă o răspundere deplină în temeiul Convenţiei, chiar dacă poate întâlni dificultăţi în practică în exercitarea autorităţii sale asupra regiunii Golestan. Curtea va ţine seama de aceste dificultăţi atunci când va examina caracterul proporţional sau nu al actelor sau omisiunilor denunţate de reclamant.
151. În concluzie, Curtea consideră că faptele care stau la originea pretinselor încălcări ţin de „jurisdicţia” Azerbaidjanului în sensul art. 1 din Convenţie şi sunt de natură să angajeze răspunderea guvernului pârât. Prin urmare, respinge excepţia privind lipsa de jurisdicţie şi de răspundere formulată de Guvern, pe care a unit-o cu fondul în decizia sa privind admisibilitatea (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 76).
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
152. Reclamantul se plânge de o negare a dreptului său de a reveni în satul Golestan şi de a avea acces la bunurile sale, de a le controla, de a le utiliza şi de a se folosi de ele sau de a primi o despăgubire pentru pierderea lor. El vede în acest fapt o încălcare continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
153. Guvernul contestă argumentul reclamantului, în esenţă, pe baza a trei argumente. Susţine, în primul rând, că, deşi Golestan se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului şi, prin urmare, intră sub jurisdicţia sa, în sensul art. 1 din Convenţiei, autorităţile azere nu exercită un control suficient asupra regiunii, pentru a fi considerat răspunzător pentru pretinsa încălcare. Susţine, în al doilea rând, că reclamantul nu a demonstrat că a deţinut în realitate o casă şi un teren în Golestan. În ce-al treilea rând, susţine că, chiar dacă ar fi respinse de către Curte primele sale două argumente, aceasta ar trebui să concluzioneze neîncălcarea drepturilor reclamantului, Azerbaidjanul fiind, potrivit Guvernului, singurul care şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul Convenţiei.
A. Cu privire la întrebarea dacă reclamantul a avut „bunuri” în Golestan
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
154. Reclamantul consideră că a prezentat suficiente probe pentru a demonstra că a trăit în Golestan alături de familia sa până în iunie 1992 şi că deţinea în acel loc o casă, un teren de aproximativ 2 100 m2 şi alte bunuri. Acesta face, în special, trimitere la paşaportul tehnic al casei, întocmit în mai 1991, şi la planul casei, subliniind că a comunicat cele două documente la introducerea cererii sale.
155. El afirmă că a obţinut terenul printr-o decizie a consiliului satului care a autorizat, la începutul anilor ‘60, împărţirea parcelei tatălui său între el şi fratele său. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului potrivit căreia consiliul satului nu avea competenţa de a atribui terenuri. Arată că Guvernul se bazează pe Codul funciar din 1970, potrivit căruia această competenţă era încredinţată comitetelor executive ale sovietului reprezentanţilor poporului din raioane şi oraşe, în timp ce, potrivit afirmaţiilor sale, la începutul anilor ‘60, consiliile săteşti aveau competenţa de a atribui terenuri şi aveau, de asemenea, obligaţia de a păstra o evidenţă care indica inclusiv împărţirea bunurilor familiale în cadrul satului. Precizează că, în perioada respectivă, aceste competenţe erau reglementate de Carta consiliilor săteşti (supra, pct. 82), care a intrat în vigoare la 23 aprilie 1958 şi încă aplicabilă la momentul faptelor. Art. 2 alin. (9) lit. j) din cartă împuternicea consiliul satului să atribuie terenurile publice către cetăţeni pentru construcţii individuale pe teritoriul satului, iar art. 19 alin. (2) lit. e) îi conferea autoritatea de a ţine o evidenţă a distribuţiei bunurilor funciare în sat.
156. Reclamantul repetă, în continuare, că „paşaportul tehnic” pe care l-a transmis atunci când a depus cererea este un document valid şi că acesta constituie o probă suficientă a drepturilor sale asupra casei şi terenului. Contestă afirmaţia Guvernului potrivit căreia acest document este întocmit defectuos şi răspunde punct cu punct argumentelor avansate în susţinerea acestei teze.
157. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a unei trimiteri la un titlu de proprietate primară în paşaportul tehnic, reclamantul afirmă că o astfel de trimitere nu era necesară în cazul său. Este de acord cu Guvernul că înregistrarea bunurilor ţinea de instrucţiunile din 1985 (supra, pct. 81), dar susţine că, în zonele rurale, această activitate era reglementată de art. 2.3 din aceste instrucţiuni, articol conform căruia, în aceste zone, baza înregistrării o constituia „lista gospodăriilor rurale, extrase din această listă [sau] declaraţiile comitetelor executive ale reprezentanţilor poporului din sat sau din regiune”. Reclamantul susţine că expresia „lista gospodăriilor rurale” desemna registrul consiliului satului. În cele din urmă, susţine că paşaportul tehnic pe care l-a transmis a fost emis pornind de la formularul-tip furnizat de Serviciul Central de Statistică al URSS, care nu impunea, potrivit afirmaţiilor sale, să se menţioneze un titlul primar de proprietate.
158. În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia câmpul din paşaportul tehnic intitulat „Descrierea dimensiunii terenului, în conformitate cu documentele oficiale” nu este completat, reclamantul afirmă că paşaportul tehnic a fost emis de către funcţionarii Biroului inventarului tehnic al regiunii Shahumyan şi că aceştia nu ar fi semnat actul dacă ar fi fost incomplet. Reclamantul a prezentat, de asemenea, paşapoarte tehnice emise altor locuitori ai satului Golestan în 1991 care nu conţin nicio menţiune în acest câmp şi susţine că paşaportul său tehnic reflectă practica în materie de înregistrare care era urmată la momentul faptelor.
159. În sfârşit, în ceea ce priveşte observaţia Guvernului potrivit căreia paşaportul tehnic, care este datat mai 1991, ar putea fi un fals, deoarece poartă o ştampilă a „RSS Azerbaidjan”, cu menţiunea „regiunea Shahumyan”, în timp ce ţara devenise „Republica Azerbaidjan” şi fosta „regiunea Shahumyan” fusese inclusă în regiunea Goranboy în februarie 1991, reclamantul face trimitere la declaraţia dată în 10 iulie 2006 şi la declaraţiile mai multor foşti vecini şi prieteni originari din Golestan, depuse în 2010, care toate confirmă că întreaga regiune Shahumyan, inclusiv satul Golestan, era locuită în principal de armeni şi că a făcut obiectul unei blocade din partea Azerbaidjanului între 1989 şi 1992. Reclamantul afirmă că, din cauza acestei blocade, regiunea era complet izolată după bombardarea staţiilor de televiziune şi tăierea cablurilor de electricitate şi că locuitorii Golestanului, inclusiv funcţionari publici, nu aveau cunoştinţă de schimbarea numelui RSS Azerbaidjan şi a regiunii Shahumyan şi nu fuseseră informaţi de autorităţi. Reclamantul adaugă că Guvernul afirmă că ar fi trebuit să fi fost utilizată noua ştampilă a Republicii Azerbaidjan, dar nu a prezentat nicio probă că ştampilele ar fi fost în realitate deja înlocuite la momentul faptelor.
160. Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte referitoare la o contradicţie aparentă în formularul de cerere privind întrebarea dacă i-a fost distrusă casa în 1992, reclamantul a explicat că această contradicţie rezultă dintr-o confuzie între casa lui şi cea a părinţilor săi. El precizează că formularul de cerere a fost scris de reprezentantul său pornind de la o declaraţie redactată de el la 10 iulie 2006. În această declaraţie, el nu ar fi vorbit despre distrugerea propriei sale case, ci ar fi afirmat: „mama a rămas în satul Golestan şi casa noastră a fost distrusă”. Potrivit reclamantului, sătenii numesc adesea casa părinţilor lor ca fiind „casa mea/noastră”.
161. În ceea ce priveşte stadiul actual al casei sale, reclamantul arată că, având în vedere imposibilitatea de a reveni în acel loc, e dificil să se ştie în ce stare se află. Cea mai bună posibilitate de a observa satul a fost prin binoclu, din zona de frontieră a „RNK”. În acest sens, reclamantul face trimitere la declaraţiile a trei foşti locuitori ai satului din martie 2012 (supra, pct. 59). În plus, reclamantul a prezentat o declaraţie din 12 august 2013 provenită tot de la un fost locuitor al Golestanului, care menţiona că a lucrat în „RNK” pe un şantier din apropierea Golestanului în 2010 şi, cu această ocazie, s-a aflat într-o zonă cu vizibilitate bună de unde a putut observa satul printr-un binoclu şi a putut distinge casa reclamantului. Potrivit acestei mărturii, pereţii casei erau încă în picioare, dar acoperişul se prăbuşise.
162. Pe scurt, reclamantul susţine că paşaportul tehnic pe care l-a transmis reprezintă o probă suficientă a dreptului său de utilizare, de ocupare şi de folosinţă asupra casei sale. Recunoaşte faptul că, potrivit legii care era în vigoare la momentul plecării sale, nu avea dreptul de a o vinde. Susţine, însă, că spera ca drepturile sale să fie transformate într-un drept de proprietate privată, în temeiul Legii privind proprietatea din 1991. Reclamantul declară că, din cunoştinţele sale, drepturile nu i-au fost anulate şi, prin urmare, consideră că deţine în continuare drepturi asupra bunurilor în cauză ce pot fi valorificate într-un cadru procesual.
b) Guvernul pârât
163. Guvernul susţine că reclamantului îi revine sarcina să probeze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a deţinut un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunurilor care fac obiectul cererii.
164. Acesta susţine că nu este posibil să se verifice dacă reclamantul a trăit în Golestan şi dacă a deţinut efectiv bunuri în acel loc. În arhivele regionale de la Goranboy nu există niciun document în acest sens sau cu privire la parcela de teren, casa sau alte clădiri despre care reclamantul pretinde că i-au aparţinut. În plus, unele arhive ale fostei regiuni Shahumyan, inclusiv cele de stare civilă şi ale biroului paşapoarte ar fi fost distruse în timpul ostilităţilor. Principalul document prezentat de reclamant, respectiv paşaportul tehnic al casei, este întocmit defectuos şi nu dovedeşte că reclamantul a deţinut o casă şi un teren. De asemenea, declaraţiile reclamantului şi mărturiile transmise de acesta ar prezenta mai multe inconsecvenţe, cum ar fi numărul de camere ale casei şi dimensiunea terenului şi ar fi, aşadar, în ansamblu, lipsite de credibilitate.
165. Cu privire la bunurile pretinse a-i fi aparţinut reclamantului în Golestan, Guvernul susţine, în primul rând, că plângerea reclamantului nu se referă decât la casă, care se pare că ar fi fost distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan, astfel că această plângere nu este de competenţa ratione temporis a Curţii.
166. În al doilea rând, consideră că, în măsura în care plângerea poate fi înţeleasă ca referindu-se, de asemenea, la teren, afirmaţia reclamantului, potrivit căreia a obţinut permisiunea consiliului satului să facă diviziunea asupra terenului tatălui său, nu este credibilă din mai multe motive. În primul rând, declaraţiile foştilor membri ai consiliului satului, depuse de reclamant, nu ar fi coerente. În conformitate cu două dintre aceste declaraţii, consiliul satului ar fi împărţit parcela tatălui reclamantului între fratele său şi acesta, în timp ce, în conformitate cu o altă declaraţie, consiliul satului ar fi decis să atribuie terenul reclamantului. Indiferent de ipoteză, procedura descrisă de reclamant nu corespunde structurilor administrative şi legilor în vigoare în anii ‘60: consiliul satului nu avea atunci competenţa să atribuie terenuri. La acea vreme, nu exista, în afara Constituţiei, nicio lege specifică care să reglementeze dreptul de a utiliza terenuri. Codul funciar al RSS Azerbaidjan din 1970 a confirmat pur şi simplu practica existentă anterior, care dispunea că doar Comitetul Executiv al Sovietului Reprezentanţilor Poporului are autoritatea de a atribui terenuri în vederea construirii de locuinţe private. În astfel de caz, persoanei respective i s-ar fi emis un extras al deciziei.
167. Nu a existat un registru funciar central în Azerbaidjan, la momentul ostilităţilor. Înregistrarea şi inventarul tehnic al locuinţelor au fost realizate de autorităţile administrative locale în temeiul Instrucţiunilor din 1985, ale căror articole 2.1 şi 2.2 precizau documentele care constituiau un titlu de proprietate primară sau secundară. Or, reclamantul nu a prezentat niciun document care să poată constitui o probă primară de proprietate. Cu titlu de exemplu al unei astfel de probe, Guvernul citează decizia Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raionul Lachin din 29 ianuarie 1974, transmisă de unul dintre reclamanţii din cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei [(MC) (dec.), nr. 13216/05 14 decembrie 2011].
168. Guvernul explică faptul că paşaportul tehnic este, înainte de toate, un document „de inventar tehnic”. Acesta recunoaşte că paşaportul tehnic al unei case este o probă secundară, întrucât, în mod normal, nu este eliberat decât persoanei care deţine un drept de proprietate legal. Acestea fiind spuse, paşaportul tehnic prezentat de reclamant nu ar proba existenţa niciunui drept asupra bunurilor în cauză, pentru că este întocmit defectuos, poate chiar falsificat, pentru următoarele motive.
169. Guvernul susţine că, în principiu, un paşaport tehnic trebuie să facă trimitere la un titlu primar de proprietate, însă cel prezentat de reclamant nu menţionează nicio probă primară a drepturilor asupra casei şi terenului. Acesta contestă afirmaţia reclamantului potrivit căreia cazul intră sub incidenţa art. 2.3 din Instrucţiunile din 1985 şi adaugă că, în orice ipoteză, „lista gospodăriilor rurale” menţionată de această dispoziţie nu este acelaşi lucru cu registrul consiliului satului.
170. În observaţiile sale din iulie 2012, Guvernul avansează două noi argumente. Primul este acela că paşaportul tehnic este incomplet, în măsura în care nu se menţionează decât dimensiunea reală a parcelei de teren, în timp ce câmpul cu dimensiunea terenului, potrivit documentelor oficiale, ar fi necompletat.
171. Al doilea constă în a afirma că paşaportul tehnic, care este datat 20 mai 1991, poartă o ştampilă cu „regiunea Shahumyan, RSS Azerbaidjan”, care nu a mai fost utilizată pe documentele oficiale la acel moment, ţara devenind Republica Azerbaidjan în februarie 1991, raionul Shahumyan fiind încorporat simultan în regiunea Goranboy. Guvernul afirmă că, după transformarea RSS Azerbaidjan în Republica Azerbaidjan, utilizarea vechilor ştampile pentru a produce documente false se întâmpla în mod frecvent. De asemenea, contestă afirmaţia reclamantului potrivit căreia populaţia fostului raion Shahumyan nu fusese informată despre aceste modificări. Guvernul indică faptul că, în formularul de cerere, reclamantul însuşi s-a referit la fuziunea raionului Shahumyan cu un raion vecin pentru a forma noul raion Goranboy. În cele din urmă, consideră că este puţin probabil ca, în mai 1991, într-o perioadă de tensiune în creştere şi de tulburări civile, autorităţile competente să fi emis în continuare paşapoarte tehnice.
172. În concluzie, Guvernul susţine că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil, întrucât reclamantul nu a prezentat probe privind drepturile pe care susţine că le deţinea.
173. În situaţia în care Curtea ar concluziona totuşi că reclamantul deţinea drepturi asupra casei şi/sau asupra terenului în cauză, Guvernul indică faptul că legile relevante ale RSS Azerbaidjan, care erau încă în vigoare la momentul producerii ostilităţilor, ignorau proprietatea privată, dar permiteau cetăţenilor să deţină în proprietate case şi prevedeau posibilitatea ca acestora să li se atribuie parcele de teren cu drept de folosinţă pe durata vieţii în scopuri cum ar fi locuirea şi subzistenţa agricolă, dreptul conferit fiind protejat prin lege. El a adăugat că Legea din 1991 privind bunurile şi Codul funciar din 1992 al Republicii Azerbaidjan au deschis posibilitatea de a transfera terenurile deja atribuite persoanelor fizice în proprietatea privată a acestora şi că Legea din 1996 privind reforma funciară a stabilit norme detaliate pentru privatizarea parcelelor de teren atribuite persoanelor fizice şi locuinţelor individuale situate pe aceste terenuri.
174. Guvernul a indicat iniţial că nu a adoptat nicio lege în ceea ce priveşte bunurile abandonate de armenii care au fugit din Azerbaidjan din cauza conflictului. În observaţiile sale din septembrie 2013, a modificat această afirmaţie, declarând că, în 1991, a fost adoptată o ordonanţă (supra, pct. 83) pentru a reglementa practica schimburilor de bunuri între armenii care părăseau Azerbaidjanul şi azerii care părăseau Armenia, Nagorno-Karabah şi regiunile limitrofe aflate sub control armean. Presupusele bunuri ale reclamantului nu ar intra sub incidenţa acestei legi.
c) Guvernul armean, terţ intervenient
175. Guvernul armean susţine teza reclamantului.
2. Motivarea Curţii
a) Principiile aplicabile în materie de evaluare a revendicărilor formulate de persoanele strămutate în ceea ce priveşte bunurile şi domiciliul
176. Curtea s-a confruntat deja cu cauza referitoare la dreptul de proprietate şi dreptul la locuinţă ale persoanelor strămutate din cauza unui conflictul armat intern sau internaţional. Aceste cauze sunt rezultatul ocupării părţii de nord a Ciprului, al acţiunii forţelor de securitate din Turcia şi din Rusia sau al altor situaţii de conflict.
177. Curtea a examinat pentru prima dată dreptul persoanelor strămutate la respectarea domiciliului şi a bunurilor în cauza Loizidou împotriva Turciei [(fond), 18 decembrie 1996, Culegere 1996‑VI)]. În acest caz, reclamanta susţinea că este proprietara mai multor parcele de teren situate în partea de nord a Ciprului. Guvernul turc nu a contestat validitatea titlului, dar a susţinut că aceasta şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra terenurilor, în temeiul art. 159 din Constituţia din 1985 a „Republicii Turce a Ciprului de Nord” („RTCN”), care a declarat că toate proprietăţile abandonate devin proprietatea „RTCN”. Întrucât comunitatea internaţională nu a recunoscut „RTCN” ca stat, Curtea nu a atribuit validitate juridică dispoziţiei invocate de guvernul turc şi a considerat că nu se poate susţine că reclamanta şi-a pierdut drepturile asupra bunurilor sale în temeiul acestei dispoziţii (pct. 42-47).
178. În diverse cauze legate de acelaşi conflict, Curtea a stabilit că reclamanţii deţineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie pe baza unor începuturi de dovadă scrisă pe care Guvernul nu le-a respins într-un mod convingător, în special, o copie a titlului de proprietate original, un certificat de înregistrare, un act de vânzare-cumpărare sau o declaraţie de proprietate emisă de Republica Cipru. În cauza Solomonides împotriva Turciei (nr. 16161/90, pct. 31, 20 ianuarie 2009), reclamantul a explicat că dreptul său de proprietate fusese înregistrat la cadastrul raionului, dar că, în momentul intervenţiei militare din Turcia, a fost obligat să fugă şi nu şi-a putut lua cu el titlurile de proprietate. El a afirmat că autorităţile din Republica Cipru au reconstituit ulterior registrul funciar şi au emis certificate de declarare a dreptului de proprietate şi că aceste certificate reprezentau cea mai bună probă disponibilă, în lipsa registrelor şi a documentelor originale. În cazul Saveriades împotriva Turciei (nr. 16160/90 22 septembrie 2009), Curtea a luat în mod expres în considerare motivele pentru care reclamantul nu a putut prezenta titlurile de proprietate în original: acesta a explicat că a trebuit să părăsească în grabă locurile în care se aflau aceste documente şi că, ulterior, nu a putut nici să revină, nici să recupereze titlurile într-un alt mod. Curtea a admis că documentele pe care reclamantul le-a prezentat în faţa sa (un act de vânzare-cumpărare, certificate de proprietate şi o autorizaţie de construcţie) constituie început de dovadă scrisă al dreptului său de proprietate asupra bunurilor în cauză. Aceasta a declarat următoarele (pct. 18):
„[...] Întrucât guvernul pârât nu a prezentat probe convingătoare proprie pentru a le infirma pe cele prezentate de reclamant şi având în vedere circumstanţele în care acesta din urmă a fost forţat să părăsească nordul Ciprului, Curtea consideră că a deţinut un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
179. În cauza Doğan şi alţii împotriva Turciei (nr. 8803-8811/02, 8813/02 şi 8815-8819/02, CEDO 2004‑VI), care se referea la evacuarea forţată a unor săteni, intervenită în regiunea de sud-est a Turciei, plasată sub stare de urgenţă, şi refuzul de a li se permite revenirea timp de mai mulţi ani, guvernul pârât a ridicat o excepţie de inadmisibilitate constând în a afirma că unii dintre reclamanţi nu au prezentat titluri de proprietate care să probeze că au deţinut bunuri în satul respectiv. Curtea a considerat că nu a fost chemată să decidă dacă reclamanţii deţin sau nu, în pofida absenţei titlurilor, drepturi de proprietate în raport cu dreptul intern, ci că problema era mai degrabă dacă activităţile economice desfăşurate, în general, de părţile în cauză puteau fi considerate drept „bunuri” care intră în domeniul de aplicare al garanţiei acordate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Susţinând cele ce urmează, a considerat că aceasta era situaţia (pct. 139):
„Curtea constată, în acest sens, că nu s-a contestat faptul că reclamanţii au locuit cu toţii în Boydaş până în 1994. Deşi nu deţin un titlu oficial de proprietate asupra bunurilor în litigiu, şi-au construit propriile lor case pe terenuri care au aparţinut strămoşilor lor sau au trăit în casele părinţiilor lor şi au cultivat pământurile pe care aceştia erau proprietari. Curtea observă, în continuare, că reclamanţii aveau drepturi necontestate asupra terenurilor comunale ale satului – cum ar fi terenuri de păşunat, suprafeţe de păscut şi fond forestier – şi că îşi câştigau existenţa din creşterea animalelor şi exploatarea lemnului. Prin urmare, Curtea consideră că totalitatea acestor resurse economice şi veniturile pe care părţile interesate le obţineau pot fi calificate drept «bunuri» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
180. Curtea a precizat în numeroase hotărâri şi decizii că noţiunea „bunuri” este autonomă. În hotărârea Öneryýldýz împotriva Turciei (nr. 48939/99, pct. 124, CEDO 2004–XII), s-a exprimat în această privinţă:
„Curtea reaminteşte că noţiunea «bunuri» prevăzută în prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale şi care este independentă în raport cu clasificările formale din dreptul intern: ceea ce contează este să se verifice dacă circumstanţele unei anumite cauze, considerate în ansamblu, pot fi interpretate ca făcându-l pe reclamant titularul unui interes substanţial protejat de această dispoziţie [...]. Astfel, în mod similar bunurilor corporale, alte drepturi şi interese care reprezintă active pot fi, de asemenea, considerate «drepturi de proprietate» şi, deci, «bunuri» în sensul acestei dispoziţii [...]. Noţiunea «bunuri» nu se limitează la «bunuri actuale» şi poate include şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o «speranţă legitimă» şi rezonabilă de a se putea bucura efectiv de un drept de proprietate [...]”.
În această cauză, Curtea a considerat că o locuinţă construită ilegal pe domeniul public lângă o groapă de gunoi, unde reclamantul şi familia sa trăiau în linişte, deşi fără autorizaţie, prin plata impozitului şi a serviciilor publice, reprezenta un interes patrimonial pe care, de facto, autorităţile îl recunoscuseră şi care era suficient de important pentru a constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
181. Întrebarea dacă reclamantul şi-a fundamentat suficient plângerea pe care a formulat-o în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 s-a pus, de asemenea, în mai multe cauze îndreptate împotriva Rusiei, în care casele reclamanţilor sau alte bunuri ale acestora au fost distruse sau avariate din cauza atacurilor aeriene îndreptate asupra localităţii în care trăiau. De exemplu, în cauza Kerimova şi alţii împotriva Rusiei (nr. 17170/04, 20792/04, 22448/04, 23360/04, 5681/05 şi 5684/05, pct. 293, 3 mai 2011), Curtea a admis cererea de revendicare a proprietăţii, formulată de o parte dintre reclamanţi pe baza extraselor dintr-un inventar al imobilelor emis de serviciile municipale după atac şi din care reieşea că aceştia erau proprietarii caselor respective. În ceea ce priveşte reclamanţii care nu au prezentat nicio probă a dreptului lor asupra bunurilor în cauză, Curtea a stabilit realitatea acestui drept pornind de la alte probe, cum ar fi un certificat de rezidenţă eliberat de serviciile municipale. De asemenea, a considerat că este probabil ca eventualele documente care confirmau dreptul reclamanţilor asupra caselor lor să fi fost distruse în timpul atacului.
182. În situaţiile în care s-a stabilit că reclamantul era proprietarul casei, Curtea nu a solicitat documente justificative suplimentare care să ateste că a locuit în acel loc pentru a considera ca demonstrat faptul că respectiva casă constituia „domiciliu” în sensul art. 8 din Convenţie. Astfel, în hotărârea Orphanides împotriva Turciei (nr. 36705/97, pct. 39, 20 ianuarie 2009), s-a exprimat după cum urmează:
„Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nicio probă care să pună sub semnul întrebării declaraţia reclamantului potrivit căreia, în momentul invaziei turceşti, locuia în casa lui din Lapithos şi aceasta era considerată de el şi de familia sa ca fiind domiciliul lor.”
183. Cu toate acestea, în cazul în care un reclamant nu prezintă nicio probă care să ateste dreptul său de proprietate sau locul de reşedinţă, plângerile sale sunt sortite eşecului (a se vedea, de exemplu, Lordos şi alţii împotriva Turciei, nr. 15973/90, pct. 50, 2 noiembrie 2010, în care Curtea a declarat un capăt de cerere inadmisibil ratione materiae în absenţa probării dreptului de proprietate; a se vedea concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte o parte dintre reclamanţii în cauza Kerimova şi alţii, citată anterior). În multe cauze, Curtea a reamintit că reclamanţii trebuie să prezinte un început de dovadă scrisă suficient în sprijinul plângerilor lor. În cauza Damayev împotriva Rusiei (nr. 36150/04, pct. 108-111, 29 mai 2012), a considerat că un reclamant care denunţă distrugerea domiciliului trebuie să furnizeze cel puţin o descriere succintă a bunului în cauză. Întrucât reclamantul nu a prezentat documente, nici nu a furnizat informaţii detaliate cu privire la acuzaţiile sale, a considerat că plângerea este insuficient motivată. Curtea a citat şi alte exemple de documente care constituie început de dovadă scrisă al proprietăţii asupra unui bun sau faptul că acesta constituie domiciliul reclamantului: titluri funciare sau titluri de proprietate, extrase din registrul funciar sau fiscal, documente emise de administraţia locală, planuri, fotografii şi facturi de întreţinere, scrisori primite la adresa în cauză, mărturii sau orice alte probe relevante [a se vedea, de exemplu, Prokopovitch împotriva Rusiei, nr. 58255/00, pct. 37, CEDO 2004–XI, şi Elsanova împotriva Rusiei (dec.), nr. 57952/00, 15 noiembrie 2005].
184. Pe scurt, Curtea a dezvoltat în jurisprudenţa sa o abordare flexibilă în ceea ce priveşte probele pe care trebuie să le prezinte reclamanţii care se plâng că şi-au pierdut bunurile şi domiciliul în contextul unui conflict armat intern sau internaţional. Curtea observă că art. 15 pct. 7 din Principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind restituirea locuinţelor şi bunurilor în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate (supra, pct. 96) reflectă o abordare similară.
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
i. Probe privind bunurile
185. Curtea va examina mai întâi argumentul Guvernului potrivit căruia plângerea reclamantului se referă numai la casă, care ar fi fost distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei. Curtea a precizat deja în decizia privind admisibilitatea pe care a pronunţat-o în speţă că reclamantul a menţionat, de asemenea, încă de la început, parcela de teren pe care era construită casa (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 88). Consideră aşadar că plângerea persoanei în cauză se referă atât la casă, cât şi la teren.
186. Argumentele părţilor se articulează în jurul a două aspecte: în primul rând, valoarea probatorie a „paşaportului tehnic” prezentat de reclamant şi, în al doilea rând, întrebarea dacă avea consiliul satului, de la care reclamantul susţine că a obţinut terenul şi autorizaţia de a construi o casă pe acesta la începutul anilor ‘60, competenţa la momentul respectiv să-i atribuie terenul.
187. În ceea ce priveşte al doilea aspect, Guvernul îşi sprijină teza pe structura administrativă generală care era cea a RSS Azerbaidjan pentru a afirma că nu era de competenţa consiliului satului să atribuie terenuri, în timp ce reclamantul face trimitere la anumite dispoziţii ale Cartei din 1958 privind consiliile săteşti (supra, pct. 82), care par să confirme teza potrivit căreia consiliul satului putea atribui terenuri pentru construcţii private. Cu toate acestea, din motivele expuse mai jos, Curtea nu va trebui să soluţioneze această problemă.
188. Nu se contestă că, în principiu, nu i se emitea paşaport tehnic decât persoanei care deţinea un drept asupra casei. În speţă, reclamantul a prezentat un paşaport tehnic, întocmit pe numele său, care făcea referire la o casă şi la un teren de aproximativ 2 100 m2, situate în Golestan, şi care includea un plan detaliat al casei. Curtea consideră că acest paşaport tehnic constituie un început de dovadă scrisă şi că, sub rezerva de a putea fi considerat valid, nu este nevoie să se studieze în detaliu argumentele părţilor cu privire la dreptul intern aplicabil în materie de atribuire a terenurilor în RSS Azerbaidjan la începutul anilor ‘60. Va examina aşadar mai întâi validitatea paşaportului tehnic. Întrucât părţile sunt de acord că înregistrarea caselor era reglementată la momentul faptelor de Instrucţiunile din 1985 (supra, pct. 81), rămâne să fie apreciate unul câte unul diferitele argumente invocate de Guvern în susţinerea afirmaţiei sale potrivit căreia paşaportul tehnic a fost întocmit defectuos, respectiv că ar fi fost falsificat.
189. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului că paşaportul tehnic nu conţine nicio trimitere la un titlu primar de proprietate, Curtea constată că părţile nu sunt de acord cu privire la dispoziţiile aplicabile în cazul reclamantului din Instrucţiunile din 1985. Curtea însăşi nu este în măsură să determine care este interpretarea corectă a legii care era în vigoare în Azerbaidjan în mai 1991, atunci când a fost întocmit paşaportul tehnic. Curtea observă că reclamantul nu a oferit nici măcar o explicaţie plauzibilă de ce o astfel de trimitere nu era necesară în cazul său. Este totodată adevărat că, după cum a subliniat, formularul utilizat nu prevedea indicarea unei astfel de trimiteri. În sfârşit, reclamantul a prezentat şi copii ale paşapoartelor tehnice ale caselor aparţinând altor foşti locuitori ai Golestanului care nu conţin nicio trimitere de această natură.
190. De asemenea, Guvernul susţine că respectivul câmp referitor la „dimensiunea terenului în conformitate cu documentele oficiale” este lăsat necompletat în paşaportul tehnic prezentat de reclamant. Din nou în acest sens, reclamantul a dat informaţii detaliate cu privire la modul în care a fost întocmit paşaportul tehnic de către personalul biroului regional pentru inventar tehnic şi a prezentat copii ale paşapoartelor tehnice ale caselor aparţinând altor foşti locuitori ai Golestanului în care acest câmp era, de asemenea, necompletat.
191. În cele din urmă, Guvernul susţine că paşaportul tehnic nu are ştampila corectă. Cu toate acestea, Curtea consideră că, având în vedere contextul existent în 1991, respectiv o situaţie caracterizată de tulburări civile pe scară largă şi o blocadă a regiunii Shahumyan, pe care reclamantul, membrii familiei sale şi foştii locuitori ai satului le-au evocat în declaraţiile lor din 2010, aşadar cu mult înainte ca Guvernul să ridice problema ştampilei, explicaţia reclamantului potrivit căreia nici populaţia din regiune, nici funcţionarii publici nu fuseseră informaţi de către autorităţile despre schimbarea de nume pare plauzibilă. Indiferent care ar fi situaţia, Curtea acordă pondere argumentului care constă în a afirma că Guvernul nu a invocat, cu atât mai puţin dovedit, că noile ştampile ar fi fost efectiv furnizate autorităţilor locale în cauză (din fosta) regiune Shahumyan înainte de luna mai 1991, dată la care a fost întocmit paşaportul tehnic pentru casa reclamantului.
192. Pe scurt, Curtea consideră că paşaportul tehnic prezentat de reclamant constituie un început de dovadă scrisă a drepturilor sale asupra casei şi terenului, la fel cum a admis deja în situaţii precedente (supra, pct. 178-183), şi constată că acest început de dovadă scrisă nu a fost infirmat în mod convingător de Guvern.
193. Curtea ţine de altfel seama de faptul că argumentele prezentate de reclamant nu s-au modificat încă de la început: el a declarat întotdeauna că a trăit în Golestan şi a avut în acel loc o casă şi un teren până la fuga din iunie 1992. A prezentat copii ale fostului său paşaport sovietic şi ale certificatului de căsătorie, care demonstrează că s-a născut în Golestan în 1929 şi s-a căsătorit acolo în 1955. Declaraţiile sale despre modul în care a obţinut terenul şi autorizaţia de a construi o casă şi cum a construit această casă la începutul anilor ‘60 cu ajutorul vecinilor şi prietenilor sunt susţinute de mărturia mai multor membri ai familiei sale şi de foştii săteni. Ţinând cont de faptul că este vorba despre declaraţii scrise, care nu au fost verificate printr-o confruntare, Curtea observă că acestea sunt bogate în detalii şi au tendinţa să demonstreze că autorii lor au trăit în realitate evenimentele pe care le descriu. Având în vedere perioada mare de timp care a trecut de când sunt plecaţi foştii locuitori ai satului, Curtea nu acordă o importanţă decisivă faptului că, astfel cum susţine Guvernul, aceste declaraţii nu sunt în concordanţă în toate privinţele.
194. De asemenea, Curtea ia în considerare un alt element important, şi anume circumstanţele în care reclamantul a fost nevoit să părăsească satul la momentul în care a fost acesta din urmă a fost atacat de soldaţi. Nu este deloc surprinzător faptul că, în astfel de condiţii, nu a putut să ia cu el toate actele. În consecinţă, având în vedere toate elementele de probă prezentate în faţa sa, Curtea concluzionează că reclamantul a probat suficient afirmaţia sa potrivit căreia deţinea o casă şi un teren în Golestan în momentul în care a părăsit satul, în iunie 1992.
195. Curtea revine, în final, la argumentul Guvernului, potrivit căruia casa ar fi fost aparent distrusă înainte de 15 aprilie 2002, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Azerbaidjan, şi, în consecinţă, atât timp cât cererea se referă la problema casei, capătul de cerere se află în afara competenţei sale ratione temporis. În decizia privind admisibilitatea, Curtea a notat faptul că nimeni nu ştia cu certitudine dacă a fost distrusă casa reclamantului. A adăugat că, în acest stadiu, singura sa preocupare este de a stabili dacă faptele cauzei sunt de competenţa sa ratione temporis, examinarea detaliată a faptelor şi a aspectelor de drept urmând să fie amânată până la examinarea pe fond (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 88). Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea a considerat că imposibilitatea ca reclamantul să aibă acces la bunurile şi la domiciliul despre care susţinea că le-a deţinut în Golestan, precum şi la mormintele rudelor sale, care se aflau în acel loc, trebuie considerată ca o situaţie continuă, pe care are competenţa de a o examina începând cu data de 15 aprilie 2002. Prin urmare, respinge excepţia de inadmisibilitate ratione temporis ridicată de Guvern (idem, pct. 91-92). Întrucât studierea detaliată a faptelor a fost amânată pentru stadiul examinării pe fond, este aşadar de competenţa Curţii să stabilească dacă această casă a fost sau nu distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei şi dacă, în consecinţă, excepţia de inadmisibilitate ratione temporis ridicată de Guvern în ceea ce priveşte casa se întemeiază pe o bază factuală. Într-adevăr, dacă distrugerea s-ar fi produs înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei, ar fi vorba despre un act instantaneu care nu era de competenţa sa ratione temporis [Moldovan şi alţii şi Rostaş şi alţii împotriva României (dec.), nr. 41138/98 şi 64320/01, 13 martie 2001].
196. Curtea observă că informaţiile furnizate de reclamant în cerere, în ceea ce priveşte clarificarea aspectului dacă a fost sau nu distrusă casa, sunt contradictorii (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 24). Întrebat de Curte cu privire la acest punct, reclamantul a explicat această contradicţie aparentă, afirmând că s-a produs o confuzie între casa lui şi cea a părinţilor atunci când reprezentantul său a redactat cererea pe baza declaraţiei sale scrise din 10 iulie 2006, în care a folosit cuvintele: „mama a rămas în Golestan şi casa noastră a fost distrusă”. Curtea reţine că această declaraţie a fost anexată la cerere. Admite că acest context special în care a fost folosită expresia „casa noastră” lasă loc unor interpretări diferite şi că pasajul corespunzător din formularul de cerere care indică distrugerea casei reclamantului poate fi rezultatul unei neînţelegeri.
197. Având în vedere elementele de probă prezentate în faţa sa, în special DVD-urile transmise de ambele părţi şi de guvernul armean, celelalte informaţii relevante furnizate de părţi şi raportul AAPS, Curtea observă că Golestan este un sat abandonat încă de la mijlocul anului 1992 şi că cele mai multe dintre clădiri sunt în ruină, pereţii interiori şi exteriori fiind încă în picioare, dar acoperişurile caselor sunt prăbuşite. În lipsa unei probe concludente potrivit căreia casa reclamantului să fi fost complet distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei, Curtea pleacă de la principiul că încă mai există clădirea, deşi este, probabil, foarte deteriorată. Excepţia de inadmisibilitate ratione temporis ridicată de Guvern nu se bazează aşadar pe o bază factuală.
198. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul a avut şi încă mai are o casă şi o parcelă de teren în Golestan şi respinge excepţia ridicată de Guvern privind inadmisibilitatea ratione temporis a capătului de cerere referitor la casă.
ii. Cu privire la întrebarea dacă drepturile reclamantului intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1
199. Curtea trebuie să examineze în continuare aspectul dacă reclamantul a deţinut – şi dacă mai deţine – drepturi de proprietate recunoscute de dreptul intern şi dacă aceste drepturi pot fi considerate „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
200. Guvernul explică faptul că, în temeiul legilor relevante ale RSS Azerbaidjan, care erau în vigoare în momentul strămutării reclamantului, cetăţenii nu puteau deţine în proprietate privată nici case, nici terenuri, dar putea deţine o casă şi să-i fie atribuit un teren pe durata vieţii pentru agricultură de subzistenţă şi locuit. El adaugă că Legea privind proprietatea din 1991 şi Codul funciar din 1992 au creat posibilitatea de a transfera terenurile deja atribuite persoanelor fizice în proprietatea lor privată, dar că normele detaliate privind privatizarea terenurilor atribuite cetăţenilor, inclusiv casele construite pe aceste terenuri, nu au fost introduse decât în Legea privind reforma funciară din 1996.
201. Prin urmare, Curtea reţine că, atunci când reclamantul a părăsit Golestanul, în iunie 1992, normele care autorizau ca persoanele fizice să transforme drepturile pe care le deţinuseră anterior asupra terenurilor şi caselor ridicate pe aceste terenuri nu fuseseră încă adoptate. În plus, nu s-a susţinut că persoana în cauză s-ar fi prevalat de această posibilitate. Întrucât drepturile pe care le dobândise în temeiul fostei legislaţii nu au fost anulate prin adoptarea Legii privind proprietatea din 1991 şi a Codului funciar din 1992, drepturile asupra casei şi asupra terenului pe care le deţinea în momentul fugii sale trebuie evaluate în raport cu legile RSS Azerbaidjan.
202. Curtea observă că, în temeiul acestor legi, în special în temeiul art. 13 din Constituţia din 1978 şi al art. 10.3 din Codul locuinţei din 1983, cetăţenii puteau deţine locuinţe în proprietate privată. Drepturile asupra acestor bunuri erau protejate de stat şi transmisibile prin succesiune. În schimb, toate terenurile erau în proprietatea statului. Parcelele de teren puteau fi totuşi atribuite persoanelor fizice pentru scopuri precise, cum ar fi agricultura de subzistenţă sau construirea a unei locuinţe individuale. Din art. 13 din Constituţia din 1978 şi din art. 4 din Codul funciar rezultă că, în astfel de cazuri, persoana respectivă avea un „drept de folosinţă” asupra terenului. Acest „drept de folosinţă” îl obliga pe beneficiar să folosească terenul în scopurile în care îi fusese atribuit, dar era protejat de lege, ceea ce, de altfel, Guvernul nu a contestat, şi era, de asemenea, transmisibil prin succesiune.
203. Prin urmare, nu există nicio îndoială că drepturile conferite reclamantului asupra casei şi terenului erau drepturi protejate, care reprezentau un interes economic substanţial. Având în vedere sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul reclamantului asupra casei pe care o deţinea şi „dreptul de folosinţă” asupra terenului constituiau „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.
204. Guvernul susţine că nu a adoptat legi privind bunurile abandonate de armenii care au părăsit Azerbaidjanul din cauza conflictului. Cu toate acestea, menţionează o excepţie, şi anume ordonanţa din 1991 (supra, pct. 83), şi explică faptul că această lege avea ca scop să reglementeze practica schimbului de bunuri între armenii care părăseau Azerbaidjanul şi azerii care părăseau Armenia sau Nagorno-Karabah şi provinciile învecinate. Precizează totodată că bunurile reclamantului nu făceau obiectul acestei ordonanţe.
205. Curtea concluzionează că, atunci când a trebuit să părăsească Golestanul în iunie 1992, reclamantul deţinea asupra casei şi terenului drepturi care constituiau bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere că nimic nu indică faptul că aceste drepturi au fost stinse ulterior, fie înainte, fie după ratificarea Convenţiei de către Azerbaidjan, ele rămân valabile. Prin urmare, întrucât reclamantul a deţinut bunuri reale, nu este necesar să se mai examineze dacă a existat, de asemenea, o „speranţă legitimă” de a obţine asupra acestor bunuri un drept de proprietate privată conform Legii din 1991 privind bunurile.
B. Cu privire la întrebarea legată de existenţa unei încălcări continue a art. 1 din Protocolul nr. 1
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
206. Reclamantul a susţinut că negarea dreptului său de a reveni în satul Golestan şi de a avea acces la bunurile sale, de a le controla, de a le utiliza şi de a se folosi de ele sau de a primi o despăgubire pentru pierderea lor a constituit o încălcare continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1 (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 149). Întemeindu-se pe jurisprudenţa Curţii referitoare la partea de nord a Ciprului, susţine că este în continuare proprietarul legal al bunurilor pe care le-a lăsat să Golestan, dar că nu poate nici să revină în acel loc, nici să obţină despăgubiri pentru ingerinţa în exercitarea drepturilor sale.
207. Susţine că, de la intrarea în vigoare a Convenţiei din 2002, guvernul pârât nu a luat nicio măsură specială pentru a restabili drepturile refugiaţilor asemenea lui, în special pentru a-i recunoaşte dreptul de a reveni în casa şi pe terenul său sau să fie despăgubit. Reclamantul subliniază că dreptul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate de a reveni în mod voluntar la casele lor sau de a fi despăgubite este menţionat în toate documentele internaţionale, în special în principiile de bază de la Madrid, elaborate în 2007 în cadrul procesului Minsk al OSCE (supra, pct. 26), în rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU şi în recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi a Parlamentului European.
208. Reclamantul sugerează că, pentru a stabili natura şi întinderea obligaţiilor care îi revin Guvernului, Curtea ia în considerare normele internaţionale relevante, în special principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind restituirea locuinţelor şi bunurilor în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate, denumite totodată Principiile Pinheiro (supra, pct. 96). Potrivit acestuia, Guvernul ar putea lua diferite măsuri: de exemplu, ar putea înfiinţa un organism de înregistrare a bunurilor şi o procedură care să permită refugiaţilor şi persoanelor strămutate să-şi reobţină drepturile asupra bunurilor pe care le deţineau înainte de război şi să solicite reluarea posesiei; s-ar putea crea apoi o zonă de separare, în cadrul unui acord cu privire de retragere a armatelor inamice dincolo de linia de armistiţiu, apoi o zonă demilitarizată plasată sub autoritatea unui forţe internaţionale de menţinere a păcii, zonă care ar putea deveni primul loc în care se poate produce această revenire la locul de domiciliu. Guvernul nici măcar nu a susţinut că ar fi încercat să pună în aplicare astfel de măsuri.
b) Guvernul pârât
209. Principalul argument al guvernului pârât în stadiul admisibilităţii a constat în a afirma că Azerbaidjanul nu exercita un control efectiv asupra Golestanului, că nu era aşadar în măsură să-i permită reclamantului accesul la bunurile sale, precum şi că, prin urmare, nu putea fi considerat răspunzător pentru încălcarea continuă pretinsă (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 155).
210. Prin urmare, conform poziţiei sale potrivit căreia nu controlează suficient regiunea şi, prin urmare, nu exercită, în temeiul Convenţiei, decât o răspundere limitată în ceea ce priveşte Golestanul, Guvernul a ales să susţină, în principal, că şi-a îndeplinit restul obligaţiilor sale pozitive care îi revin în temeiul art. 1 din Convenţie, atât în ceea ce priveşte măsurile generale, cât şi măsurile individuale. În special, nu a încetat să se opună ocupării ilegale a Nagorno-Karabah şi a provinciilor învecinate de către forţele armene. În paralel, a încercat să recâştige controlul asupra teritoriilor ocupate prin toate mijloacele diplomatice de care dispune, inclusiv prin participarea la negocierile de pace desfăşurate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE. Copreşedinţii acestui grup au organizat reuniuni periodice cu miniştrii de externe şi preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului. În măsura în care sunt necesare măsuri individuale pentru a face faţă situaţiei refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, Guvernul face trimitere la ordonanţa din 1991 (supra, pct. 83), prin care a legalizat schimbul de bunuri între azerii care au părăsit Armenia, Nagorno-Karabah şi provinciile învecinate şi armenii care au părăsit Azerbaidjanul. Această ordonanţă a fost adoptată ca răspuns la o situaţie de urgenţă total excepţională creată de fluxul masiv de refugiaţi şi persoane strămutate. După informaţiile Guvernului, reclamantul nu a încheiat un astfel de schimb.
211. Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera că răspunderea statului este pe deplin angajată în temeiul Convenţiei, Guvernul admite că faptul de a refuza accesului reclamantului în Golestan poate fi considerat o ingerinţă în exercitarea de către acesta a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
212. Guvernul susţine totuşi că refuzul de a permite civililor, indiferent de naţionalitatea lor, accesul în Golestan este justificat de insecuritatea care domneşte în regiune. Astfel, presupunând că drepturile reclamantului au făcut obiectul unei ingerinţe, aceasta a fost prevăzută de lege şi a servit interesului general. În acest sens, menţionează că forţele armate azere, despre care precizează că statutul lor este reglementat de Legea din 1993 privind forţele armate ale Republicii Azerbaidjan, sunt responsabile pentru apărarea graniţelor ţării, precum şi pentru menţinerea securităţii locuitorilor săi. Accesul în Golestan, teritoriu situat într-o zonă de operaţiuni militare, este interzis printr-un ordin al ministrului apărării despre care Guvernul nu poate dezvălui informaţii, întrucât sunt strict confidenţiale. Temeiul legal care îl împuterniceşte pe ministrul Apărării să emită un astfel de ordin este conferit de art. 7 pct. 2-11) din Legea privind apărarea Republicii Azerbaidjan. În exercitarea misiunii lor astfel definite, forţele armate azere sunt obligate să respecte Convenţia şi dreptul internaţional umanitar. Prin urmare, acestea au responsabilitatea de a reduce la minimum riscurile de a se aduce atingere integrităţii fizice a civililor, împiedicându-i să pătrundă în zone periculoase. În opinia Guvernului, a permite civililor intrarea în sat ar putea fi chiar considerată o încălcare de către Azerbaidjan a obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă, garantat de art. 2 din Convenţie. Este evident, mai afirmă acesta, că Golestanul este o zonă periculoasă, din cauza prezenţei minelor antipersonal şi a riscului de producere de acte ostile.
213. Guvernul se bazează pe cauza Doğan şi alţii (citată anterior) pentru a afirma că, în acest gen de cauze, Curtea a examinat în principal proporţionalitatea ingerinţei. El susţine că prezenta cauză diferă de cauza Doğan şi alţii, unde Curtea a concluzionat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 din Convenţie. În acest sens, susţine, în esenţă, că, în speţă, reclamantul nu este o persoană strămutată în interiorul ţării, ci trăieşte în Armenia şi, prin urmare, intră sub jurisdicţia acestui stat. El adaugă că autorităţile din Azerbaidjan au depus eforturi considerabile pentru a satisface nevoile a sute de mii de persoane strămutate, inclusiv oferindu-le locuinţe şi o gamă largă de servicii sociale, dar, întrucât reclamantul locuieşte în Armenia, nu este în măsură să-i acorde niciun sprijin practic.
c) Guvernul armean, terţ intervenient
214. Guvernul intervenient susţine argumentul reclamantului.
2. Motivarea Curţii
215. Curtea consideră util să formuleze o serie de observaţii preliminare. După cum a declarat în decizia privind admisibilitatea (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 89-91) şi cum a reamintit mai sus, s-a declarat competentă ratione temporis să examineze prezenta cauză, întrucât a concluzionat că reclamantul a avut în permanenţă drepturi de proprietate valabile asupra casei şi terenului situate în Golestan (supra, pct. 205). În schimb, strămutarea persoanei în cauză din Golestan din iunie 1992 nu intră în sfera de competenţă ratione temporis a Curţii (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 91). Prin urmare, problema de examinat în discuţie în speţă este dacă guvernul pârât i-a încălcat drepturile reclamantului după acest eveniment, fiind ştiut că situaţia care s-a produs a rezultat direct din conflictul nesoluţionat dintre Armenia şi Azerbaidjan în ceea ce priveşte Nagorno-Karabah.
216. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul este unul dintre sutele de mii de armeni care au fugit din Azerbaidjan în timpul conflictului, abandonându-şi bunurile şi casele. În prezent, peste o mie de cereri individuale formulate de persoane strămutate în timpul conflictului sunt pe rolul său. Puţin peste jumătate dintre ele sunt îndreptate împotriva Armeniei şi restul împotriva Azerbaidjanului. Chiar dacă problemele pe care le ridică ţin de competenţa Curţii, astfel cum este definită la art. 32 din Convenţie, este responsabilitatea celor două state să găsească o soluţie politică la conflictul în care sunt implicate [a se vedea, mutatis mutandis, Kovačić şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 44574/98, 45133/98 şi 48316/00, pct. 255-256, 3 octombrie 2008, şi Demopoulos şi alţii, decizie citată anterior, pct. 85]. Doar un acord de pace va permite identificarea unor soluţii globale la probleme cum ar fi reîntoarcerea refugiaţilor la fostele locuri de domiciliu, restituirea bunurilor acestora şi/sau despăgubirea lor. De altfel, Armenia şi Azerbaidjan s-au angajat, înainte de aderarea la Consiliul Europei, să soluţioneze conflictul din Nagorno-Karabah prin mijloace paşnice (supra, pct. 76). Or, în ciuda negocierilor purtate în cadrul Grupului OSCE de la Minsk, au trecut peste 20 de ani de la încetarea focului în mai 1994 şi peste 12 ani de la aderarea Azerbaidjanului şi a Armeniei la Convenţie (15 aprilie 2002, respectiv 26 aprilie 2002), fără a fi fost încă găsită o soluţie politică. Din nou, în iunie 2013, preşedinţii Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse şi Franţei, ţările care deţin copreşedinţia Grupului de la Minsk, au afirmat că „regretă profund că, în loc să încerce să găsească o soluţie bazată pe interese reciproce, părţile au continuat să obţină un avantaj unilateral în procesul negocierii” (pct. 28). Trebuie observat că nici Armenia, nici Azerbaidjan nu şi-au îndeplinit încă angajamentul luat în momentul aderării.
a) Norma de la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie aplicabilă în speţă
217. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei reguli distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf şi prezintă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care este menţionată în a doua frază din acelaşi paragraf, are în vedere privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaşte statelor competenţa, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, aplicând legile pe care le consideră necesare în acest scop. Cu toate acestea, nu este vorba de norme lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia vizează exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima [a se vedea, printre multe altele, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, CEDO 2004‑V].
218. Curtea observă că părţile nu au formulat observaţii cu privire la norma aplicabilă în speţă. Ea reaminteşte concluzia pe care a formulat-o potrivit căreia reclamantul nu a fost privat de drepturile sale asupra casei şi terenului situate în Golestan. Rezultă că speţa nu se referă la o privare de proprietate în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1. Nici nu s-a susţinut că situaţia reclamată a rezultat în urma unor măsuri care vizau reglementarea folosinţei bunurilor. Curtea consideră aşadar că această situaţie, care se referă la o restricţie adusă dreptului persoanei în cauză la respectarea bunurilor, trebuie examinată din perspectiva primei fraze a primului paragraf [Loidzou (fond), citată anterior, pct. 63, Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 187, CEDO 2001‑IV, şi Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 146].
b) Natura încălcării pretinse
219. Art. 1 din Protocolul nr. 1 are ca obiectiv esenţial să protejeze individul împotriva oricărei atingeri nejustificate aduse dreptului la respectarea bunurilor sale de către stat. Art. 1 din Convenţie dispune că fiecare stat contractant „recuno[aşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în [...] al prezentei convenţii.” Această obligaţie generală poate implica obligaţii pozitive inerente asigurării exercitării efective a drepturilor consacrate de Convenţie. În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de obligaţii pozitive pot face ca statul să fie obligat să ia măsurile necesare pentru protejarea dreptului de proprietate (Broniowski, citată anterior, pct. 143, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pct. 96, CEDO 2002‑VII).
220. Delimitarea dintre obligaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale statului în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se pretează totuşi unei definiţii precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. Fie că se analizează cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive în sarcina statului, fie că se analizează din perspectiva unei ingerinţe din partea autorităţilor publice care impune o justificare, criteriile aplicabile nu sunt diferite în fond. În ambele cazuri, trebuie avută în vedere menţinerea unui echilibru just între protejarea intereselor concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblu. De asemenea, este adevărat că obiectivele enumerate în această dispoziţie pot juca un anumit rol în evaluarea clarificării aspectului dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului public şi dreptul fundamental la proprietate al reclamantului. În cele două ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în stabilirea dispoziţiilor care trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei (Broniowski, citată anterior, pct. 144).
221. Curtea notează că reclamantul s-a plâns că i-a fost refuzat accesul la bunurile sale rămase în Golestan şi că guvernul pârât nu i-a acordat nicio despăgubire pentru atingerea adusă drepturilor sale. Prin urmare, şi-a formulat capătul de cerere sub forma unei ingerinţe. În mod similar, în cazul în care Curtea i-ar respinge argumentul constând în afirmaţia că nu există decât o răspundere limitată în temeiul art. 1 din Convenţie, Guvernul consideră că capătul de cerere se analizează ca o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea bunurilor.
222. În multe cauze similare, Curtea a examinat plângerile unor refugiaţi sau persoane strămutate care au reclamat că nu au avut acces la bunurile lor şi nu s-au putut bucura de acestea considerând situaţiile respective ca o ingerinţă în exercitarea de către persoanele în cauză a drepturilor ce le revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, de exemplu, Loidzou (fond), citată anterior, pct. 63, Cipru împotriva Turciei (MC), citată anterior, pct. 187, şi Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 143]. Pentru motivele menţionate, Curtea consideră că nu este oportun să urmeze aceeaşi abordare în prezenta speţă.
223. Prezenta cauză diferă de cele referitoare la partea de nord a Ciprului, în care guvernul turc a fost considerat răspunzător pentru faptul că ciprioţii greci s-au aflat în imposibilitatea de a avea acces la bunurile lor situate în „RTCN” şi care se aflau sub controlul efectiv al Turciei ca urmare a ocupaţiei şi înfiinţării unei administraţii locale subordonate. În aceste cauze, atingerea adusă dreptului de proprietate al ciprioţilor greci era strâns legată de ocuparea şi înfiinţarea „RTCN” (Loizidou, citată anterior, pct. 52-56 şi 63, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 75-80 şi 187). În schimb, în speţă, miza o reprezintă acţiunile sau omisiunile guvernului pârât în interiorul frontierelor teritoriului său recunoscut internaţional.
224. Aceasta este prima dată când i se solicită Curţii să se pronunţe asupra fondului unei plângeri îndreptate împotriva unui stat care a pierdut controlul asupra unei părţi din teritoriul său din cauza războiului şi a unei ocupaţii dar despre care se susţine că este răspunzător pentru refuzarea accesului unei persoane strămutate la bunurile situate într-o regiune rămasă sub controlul său. Singurele cauze care ar fi comparabile cu cea din speţă sunt cele rezultate din diferite cereri îndreptate împotriva Republicii Cipru de către ciprioţii turci care, de asemenea, au reclamat că nu au avut acces la casele şi la bunurile lor situate în zonele rămase sub controlul guvernului cipriot. Aceste cereri nu au fost însă niciodată examinate pe fond, ci au făcut obiectul unei soluţionări amiabile [Sofi împotriva Ciprului (dec.), nr. 18163/04, 14 ianuarie 2010] sau au fost respinse pentru neepuizarea căilor de atac oferite de Republica Cipru în ceea ce priveşte bunurile abandonate (a se vedea, în special, Niazi Kazali şi Hakan Kazali Kazali, decizie citată anterior, pct. 152-153).
225. Cauza Doğan şi alţii (hotărâre citată anterior) se referea la indivizi care fuseseră expulzaţi din satul lor, situat în regiunea de sud-est a Turciei ca urmare a stării de urgenţă, în contextul ciocnirilor violente dintre forţele de securitate şi membrii PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Timp de aproximativ 9 ani, autorităţile i-au împiedicat să se întoarcă acasă pe motiv că incidentele teroriste încă se produceau în sat şi în vecinătatea acestuia (idem, pct. 142-143). Ar trebui observat că, deşi a analizat din perspectiva unei ingerinţe refuzul de a le permite reclamanţilor accesul la bunurile rămase în sat, Curtea a lăsat în cele din urmă neclarificate aspectele dacă atingerea adusă dreptului lor la respectarea proprietăţii era prevăzută de lege şi dacă atingerea urmărea un scop legitim, pentru a se concentra pe examinarea problemei proporţionalităţii (idem, pct. 147‑149).
226. În speţă, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră oportun să examineze dacă guvernul pârât şi-a achitat faţă de reclamant obligaţiile pozitive ce îi revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, se va concentra pe clarificarea aspectului dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului public şi dreptul fundamental al reclamantului la respectarea bunurilor sale.
c) Cu privire la întrebarea dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului public şi dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale
227. Transpunând principiile elaborate în jurisprudenţa sa la circumstanţele specifice ale speţei, Curtea consideră că atât atingerea adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de a acţiona trebuie să păstreze un echilibru just între considerentele de securitate invocate şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Reaminteşte că preocuparea de a asigura un astfel de echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în ansamblu. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de toate măsurile aplicate de stat, inclusiv măsurile prin care o persoană este privată de proprietatea sa. În fiecare cauză în care se susţine încălcarea acestei dispoziţii, Curtea trebuie aşadar să verifice dacă, din cauza acţiunii sau lipsei de acţiune a statului, persoana respectivă a trebuit să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă (Broniowski, citată anterior, pct. 150, cu referinţele citate). Pentru a aprecia conformitatea dintre conduita statului şi art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să recurgă la o examinare globală a diverselor interese în cauză, ţinând seama de faptul că scopul Convenţiei este protejarea unor drepturi care sunt „concrete şi efective”. Trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să caute realitatea situaţiei în litigiu (idem, pct. 151).
228. Curtea consideră că plângerea reclamantului ridică două probleme. Trebuie verificat, în primul rând, dacă guvernul pârât are obligaţia de a-i permită accesul la casa şi terenul din Golestan şi, în al doilea rând, dacă trebuie să întreprindă vreo măsură suplimentară pentru a-i proteja dreptul de proprietate şi/sau pentru a-l despăgubi pentru pierderea folosinţei bunurilor.
229. În ceea ce priveşte problema accesului reclamantului la bunurile rămase în Golestan, Curtea observă că situaţia generală – şi anume conflictul nesoluţionat dintre Armenia şi Azerbaidjan – poate face foarte dificil, dacă nu chiar imposibil pentru persoanele care sunt în situaţia să meargă în Azerbaidjan şi a fortiori să aibă acces la bunurile lor. Aceasta fiind situaţia, argumentele părţilor se concentrează în principal pe situaţia din Golestan. Curtea se va concentra aşadar, la rândul său, pe examinarea acestui aspect.
230. Guvernul susţine, în special, că refuzul de a permite oricărui civil accesul în Golestan este justificat de insecuritatea care încă există în sat şi vecinătatea acestuia. Făcând referire pe scurt la obligaţiile care îi revin în temeiul dreptului internaţional umanitar, Guvernul invocă în principal interesele apărării şi securităţii naţionale, precum şi obligaţia de a proteja viaţa persoanelor împotriva pericolelor provocate de minele antipersonal şi de activitatea militară, obligaţie pe care o consideră responsabilitatea sa în temeiul art. 2 din Convenţie.
231. Guvernul nu a dezvoltat o argumentare detaliată în sprijinul tezei sale constând în a afirma că refuzul său de a permite civililor să pătrundă în Golestan se bazează pe dreptul internaţional umanitar. Curtea observă că această ramură a dreptului conţine norme privind strămutarea forţată dintr-un teritoriu ocupat, dar nu abordează în mod expres problema accesului persoanelor strămutate la casele sau la bunurile lor. Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva (supra, pct. 95) interzice transferurile forţate, în masă sau individuale, deportările în interiorul unui teritoriu ocupat sau dintr-un astfel de teritoriu şi nu permite evacuarea unei regiuni ocupate decât dacă securitatea populaţiei sau motive militare imperative impun acest lucru; în astfel de cazuri, persoanele strămutate au dreptul să se întoarcă acasă după încetarea ostilităţilor în regiune. Aceste norme nu sunt însă aplicabile în prezentul context, întrucât nu se aplică decât într-un teritoriu ocupat, în timp ce Golestan se află pe teritoriul internaţional recunoscut al statului pârât.
232. Elementul relevant în speţă este mai degrabă dreptul persoanelor strămutate de a se reîntoarce voluntar şi în siguranţă la casele sau la locul de reşedinţă obişnuită de îndată ce cauzele strămutării încetează să mai existe, un drept care este considerat o normă de drept internaţional cutumiar care se aplică oricărui teritoriu, ocupat sau nu (norma 132 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar – supra, pct. 95). Cu toate acestea, întrebarea dacă au încetat sau nu să mai existe cauzele strămutării reclamantului poate face obiectul unei controverse. Pe scurt, Curtea observă că dreptul umanitar internaţional nu pare să ofere un răspuns concludent pentru clarificarea aspectului dacă Guvernul are motive valabile să-i refuze reclamantului accesul în Golestan.
233. Pe baza probelor care i-au fost comunicate, Curtea a stabilit că Golestan se află într-o zonă de operaţiuni militare. În plus, zonele din afara satului sunt minate, şi încălcările armistiţiului sunt frecvente. Nu s-a susţinut că această situaţie s-a schimbat în mod semnificativ de la intrarea în vigoare a Convenţiei şi nimic nu indică faptul că s-a fi întâmplat astfel. În orice caz, nu există niciun semn de ameliorare a situaţiei. Probele de care dispune Curtea arată mai degrabă o creştere a activităţii militare şi a încălcărilor armistiţiului în regiune. Curtea admite că refuzul de a permite accesul civililor în Golestan şi, prin urmare, inclusiv reclamantului, este justificat de considerente de securitate, în special de necesitatea de a restricţiona accesul într-o zonă minată şi de a proteja civilii împotriva pericolelor care există într-o astfel de zonă (a se vedea, mutatis mutandis, Oruk împotriva Turciei, nr. 33647/04, pct. 58-67, 4 februarie 2014, în ceea ce priveşte obligaţia statului, în temeiul art. 2 din Convenţie, de a lua măsurile corespunzătoare pentru a proteja civilii care trăiesc în apropierea unei zone cu activităţi militare împotriva pericolelor provocate de muniţia neexplodată). Ar fi nerealist în prezent să se aştepte ca guvernul azer să-i permită reclamantului accesul la bunurile sale din Golestan sau să reintre în posesia acestora fără a ţine seama de faptul că satul se află într-o zonă sensibilă din punct de vedere militar (a se vedea, mutatis mutandis, Demopoulos şi alţii, citată anterior, pct. 112).
234. Cu toate acestea, Curtea consideră că, atât timp cât accesul la bunurile menţionate este imposibil, statul are obligaţia de a lua alte tipuri de măsuri pentru a garanta dreptul protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, face trimitere la cauza Doğan şi alţii (citată anterior, pct. 153-156), referitoare la strămutarea locuitorilor unui sat din interiorul Turciei, în care a examinat în detaliu măsurile luate de guvernul turc fie pentru a facilita revenirea lor în sat, fie pentru a le a oferi locuinţe noi sau alte forme de asistenţă. Curtea ţine să sublinieze că obligaţia de a lua alte tipuri de măsuri nu depinde de problema dacă statul este sau nu răspunzător el însuşi pentru strămutare. Astfel, în cauza Doğan Doðan şi alţii, Curtea a afirmat că nu este în măsură să determine cauza exactă a strămutării reclamanţilor şi, prin urmare, a trebuit să se limiteze la examinarea plângerii referitoare la refuzul de a le permite accesul la bunurile lor (idem, pct. 143). În ceea ce priveşte tipul de măsuri care trebuie luat, depinde de circumstanţele cazului.
235. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă Guvernul a luat măsuri pentru a proteja dreptul de proprietate al reclamantului. Guvernul pretinde, pe de o parte, că participă la negocierile de pace şi, pe de altă parte, că a trebuit să răspundă nevoilor unui număr extrem de mare de persoane strămutate. Susţine că, întrucât reclamantul nu se mai află în Azerbaidjan, nu îi poate oferi asistenţă. La rândul său, reclamantul consideră că Guvernul nu a luat niciuna din măsurile pe care ar fi trebuit să le ia, în conformitate cu normele internaţionale referitoare la restituirea caselor şi bunurilor către persoanele strămutate şi refugiaţilor, pentru a-i proteja sau pentru a le restitui drepturile asupra bunurilor.
236. În măsura în care Guvernul îşi întemeiază argumentaţia pe participarea sa la negocierile de pace, Curtea observă că dreptul tuturor persoanelor strămutate şi al refugiaţilor de a reveni la fostul loc de reşedinţă este consacrat în principiile de bază de la Madrid care au fost elaborate în anul 2007, în cadrul Grupului OSCE de la Minsk (supra, pct. 26) şi care constituie baza negocierilor de pace. Prin urmare, se pune întrebarea dacă este suficient ca Guvernul să participe la aceste negocieri pentru a-şi îndeplini obligaţia de a găsi un echilibru just între interesele publice şi private concurente. Deşi nu poate decât să sublinieze importanţa acestor negocieri, Curtea observă din nou că, după mai mult de 20 de ani de la armistiţiul din mai 1994 şi după mai mult de 12 ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan, negocierile sunt încă în curs şi nu au condus la niciun rezultat concret.
237. Curtea consideră că simplul fapt că negocierile de pace sunt în curs nu scuteşte Guvernul să ia alte măsuri, mai ales că acestea durează de mulţi ani (a se vedea, mutatis mutandis, Loizidou, citată anterior, pct. 64, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 188). În acest sens, Curtea reaminteşte că în rezoluţia 1708(2010), intitulată „Rezolvarea problemelor de proprietate ale refugiaţilor şi a persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, făcând referire la normele internaţionale aplicabile, a invitat statele membre să „garanteze o reparaţie efectivă, într-un termen rezonabil, în cazul pierderii accesului la locuinţe, terenuri şi proprietăţi – şi a drepturilor conexe – abandonate de refugiaţi şi de persoanele strămutate, fără a aştepta negocieri privind soluţionarea conflictelor armate sau statutul unui anumit teritoriu” (supra, pct. 98).
238. În ceea ce priveşte măsurile pe care le-ar putea şi ar trebui să le ia pentru a proteja dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, statul pârât se poate ghida după normele internaţionale relevante, în special după Principiile Pinheiro adoptate de ONU (supra, pct. 96) şi după rezoluţia sus-menţionată a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În condiţiile actuale, în care un acord de pace global nu a fost încă realizat, pare deosebit de important să se pună în aplicare un mecanism de revendicare a bunurilor care să fie uşor accesibil şi care să ofere procedurile care să funcţioneze cu reguli probatorii flexibile, pentru a permite reclamantului şi altor persoane care se află în aceeaşi situaţie cu acesta să obţină restabilirea drepturilor lor de proprietate asupra bunurilor, precum şi despăgubiri pentru pierderea folosinţei acestor drepturi.
239. Curtea este perfect conştientă de faptul că guvernul pârât a trebuit să ofere asistenţă pentru sute de mii de persoane strămutate, şi anume azerilor care au fugit din Armenia, Nagorno-Karabah şi cele şapte raioane adiacente ocupate. Guvernul a subliniat că a făcut într-adevăr eforturi semnificative pentru a oferi locuinţe şi asistenţă persoanelor strămutate în interiorul Azerbaidjanului. Singura măsură de care refugiaţii armeni ar putea eventual beneficia, dintre cele pe care le-a indicat că le-a luat, este ordonanţa din 1991 care a legalizat schimburile de bunuri între indivizi. Cu toate acestea, chiar presupunând că astfel de schimburi ar fi acceptabile în temeiul Convenţiei, Curtea observă că reclamantul nu a fost implicat într-un astfel de schimb.
240. Curtea consideră că, deşi nevoia de a răspunde nevoilor unui număr mare de persoane strămutate este un factor important care trebuie să se ia în considerare, protejarea acestui grup nu exonerează Guvernul de obligaţiile sale faţă de un alt grup, şi anume armenii, care, la fel ca reclamantul, au fost obligaţi să fugă în timpul conflictului. În acest sens, este necesar să se amintească principiul nediscriminării, prevăzut la art. 3 din Principiile Pinheiro. În cele din urmă, Curtea observă că situaţia în cauză a fost de lungă durată.
241. În concluzie, Curtea consideră că, având în vedere atitudinea autorităţilor naţionale, care nu au luat nici cea mai mică măsură pentru a restabili drepturile reclamantului asupra bunurilor sale sau de a-l despăgubi pentru pierderea folosinţei, imposibilitatea reclamantului de a avea acces la bunurile sale din Golestan a constituit şi continuă să constituie pentru acesta o sarcină excesivă.
242. Prin urmare, s-a produs o încălcare continuă a drepturilor reclamantului garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
243. Reclamantul susţine că negarea dreptului său de a reveni în satul Golestan şi de a avea acces la casa şi mormintele rudelor sale a constituit o încălcare continuă a art. 8, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
244. Reclamantul susţine că s-a născut şi a crescut în Golestan şi a locuit în casa lui cu familia, de la începutul anului 1960 până în iunie 1992. El face trimitere la probele prezentate în sprijinul capătului de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi la copia vechiului său paşaport sovietic, care atesta că s-a născut în Golestan în 1929, şi la certificatul de căsătorie, care indica faptul că s-a căsătorit în 1955. A subliniat că a transmis aceste ultime două documente odată cu cererea. Adaugă că nu a putut prezenta o copie completă a vechiului său paşaport sovietic (cu pagina pe care apare ştampila care indică că a trăit în Golestan), întrucât, potrivit afirmaţiilor sale, acest paşaport a fost distrus în 2002, când i s-a emis un paşaport armean.
245. Reclamantul susţine că aplicabilitatea art. 8 depinde de existenţa unor „legături suficiente şi continue cu un anumit loc” sau „legături concrete şi persistente cu bunul în cauză” şi că astfel de legături similare corespund casei sale din Golestan. De asemenea, susţine că, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte partea de nord a Ciprului, aceste legături nu s-au întrerupt prin absenţa sa involuntară prelungită. El adaugă că aprecierea acestor elemente şi, prin urmare, aplicabilitatea art. 8 sunt independente de problema proprietăţii asupra „domiciliului” în cauză. Totodată, consideră că refuzul de a i se permite accesul la mormintele rudelor sale constituie o încălcare a dreptului său la respectarea „vieţii private şi de familie” garantat de art. 8. În acest sens susţine că, în afară de imposibilitatea de a vizita mormintele rudelor, suferă în cea mai mare parte din cauza faptului că nu ştie ce s-a întâmplat cu acestea.
246. Pe scurt, reclamantul consideră că refuzul de a i se permite accesul la domiciliu sau de a fi despăgubit, precum şi refuzul de a i se permite să viziteze mormintele rudelor sale, precum şi incertitudinea în care se află în consecinţă cu privire la ce s-a întâmplat cu acestea constituie încălcări continue ale art. 8 din Convenţie.
2. Guvernul pârât
247. Guvernul pârât consideră că reclamantul nu a prezentat suficiente probe pentru a demonstra că a trăit în realitate în Golestan sau că are o casă în acel loc. Guvernul explică faptul că, în sistemul sovietic de înregistrare a locurilor de reşedinţă (propiska), care impunea ca orice persoană să se înregistreze în locul în care trăia, înregistrarea locului de reşedinţă era consemnată, pentru fiecare cetăţean, în paşaportul său intern prin intermediul unei ştampile, precum şi în arhivele autorităţilor locale. În speţă, arhivele relevante au fost distruse în timpul ostilităţilor şi că paginile vechiului paşaport sovietic al reclamantului, pe care acesta le-a transmis în copie, nu aveau ştampila de înregistrare a locului de reşedinţă.
248. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 8, Guvernul admite că accesul unui individ la propriul domiciliu sau la mormintele rudelor aduce în joc conceptele de „domiciliu” şi de „viaţă privată” şi intră, prin urmare, sub incidenţa art. 8. Cu toate acestea, bazându-se pe decizia Demopoulos şi alţii (citată anterior, pct. 136), susţine că art. 8 nu se aplică atunci când nu mai există „o legătură persistentă” cu bunurile respective. Guvernul susţine că, presupunând chiar că reclamantul a trăit în Golestan şi a avut o casă în respectivul loc, aceasta a fost distrusă în timpul ostilităţilor din 1992, astfel că reclamantul nu mai poate pretinde să aibă o astfel de legătură persistentă cu un „domiciliu” în Golestan.
249. În ceea ce priveşte mormintele rudelor reclamantului, Guvernul arată, în primul rând, că acesta se plânge de presupusa distrugere a mormintelor armene din Azerbaidjan, dar nu a prezentat probe suficiente pentru a demonstra că au existat în Golestan morminte ale membrilor familiei sale şi că aceste morminte au fost distruse. În consecinţă, nu poate pretinde a fi o victimă a unei încălcări a art. 8 din Convenţie, în această privinţă. Potrivit Guvernului, în cazul în care mormintele au existat în realitate, acestea au fost cel mai probabil distruse în timpul ostilităţilor, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei. Această parte a plângerii este aşadar inadmisibilă ratione temporis.
250. În plus, în cazul în care Curtea concluzionează totuşi că domiciliul şi mormintele rudelor reclamantului s-au aflat în Golestan şi că, în consecinţă, art. 8 este aplicabil, Guvernul susţine că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru vreo încălcare a drepturilor reclamantului: având în vedere insecuritatea care domnea în regiune, pur şi simplu nu era posibil să-i permită nici reclamantului, nici vreunui alt civil să revină în Golestan.
3. Guvernul armean, terţ intervenient
251. Guvernul intervenient susţine teza reclamantului. Observând că nu se contestă faptul că reclamantul nu are acces la locul de domiciliu sau la mormintele rudelor sale din Golestan, consideră că, având în vedere contextul distrugerii masive a cimitirelor armene (menţionează, de exemplu, distrugerea fostului cimitir armean din Julfa, în regiunea azeră Nahicevan), distrugeri care au fost condamnate de comunitatea internaţională, reclamantul trebuie să fi suferit sentimente de angoasă şi nesiguranţă cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu mormintele rudelor sale.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenţie
252. Curtea observă că acest capăt de cerere include două aspecte: pe de o parte, lipsa accesului la locul de domiciliu din Golestan şi, pe de altă parte, la mormintele rudelor sale. Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamantului în ceea ce priveşte al doilea aspect. În decizia cu privire la admisibilitate pronunţată în speţă, Curtea a conexat la fond excepţia ridicată de Guvern în această privinţă (Sargsyan, citată anterior, pct. 99).
253. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, noţiunea de „domiciliu” are un sens autonom, care nu depinde de clasificarea reţinută în dreptul intern. Faptul că un anumit habitat constituie un „domiciliu”, care intră sub protecţia art. 8 § 1, depinde de împrejurările de fapt, în special de existenţa unor legături suficiente şi continue cu un anumit loc (a se vedea, de exemplu, Prokopovitch, pct. 36, şi Gillow împotriva Regatului Unit, 24 noiembrie 1986, pct. 46, seria A nr. 109).
254. În cauze similare, Curtea a considerat că absenţa involuntară prelungită nu întrerupe legătura persoanei strămutate cu locul de domiciliu (Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 173-175, Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 159-160). Cu toate acestea, a afirmat că trebuie să fi existat anterior o legătură suficient de puternică cu locul respectiv. De exemplu, în cauza Loizidou (citată anterior, pct. 66), a refuzat să considere terenul pe care reclamanta intenţiona să construiască o casă de locuit ca reprezentând „domiciliu” în sensul art. 8 din Convenţie. În decizia Demopoulos şi alţii (citată anterior, pct. 136-137), nu a acceptat să considere fosta casă a unei familii cipriote grece ca fiind „domiciliulˮ reclamantei, fiica părinţilor, care era foarte tânără în momentul în care au fost obligaţi să părăsească acele locuri.
255. Curtea reaminteşte, de asemenea, că noţiunea „viaţă privată” reprezintă un termen larg, care nu se pretează la o definiţie exhaustivă şi include, în special, dreptul de a stabili şi de menţine relaţii cu alte fiinţe umane şi cu exteriorul (a se vedea, de exemplu, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002‑III). Deşi a afirmat că drepturile protejate de art. 8, inclusiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, se referă, în principal, la relaţiile dintre fiinţele vii, nu a exclus faptul că aceste noţiuni se pot extinde la anumite situaţii ulterioare decesului [a se vedea, în special, Jones împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 42639/04, 13 septembrie 2005, cu privire la refuzul autorităţilor de a-i permite reclamantului să pună pe mormântul fiicei sale o piatră funerară cu o fotografie, Elli Poluhas Dödsbo împotriva Suediei, nr. 61564/00, pct. 24, CEDO 2006‑I, cu privire la refuzul autorităţilor de a-i permite reclamantei să transfere urna care conţinea cenuşa soţului ei decedat dintr-un cimitir în altul, şi Hadri-Vionnet împotriva Elveţiei, nr. 55525/00, pct. 52, 14 februarie 2008, cu privire la înhumarea de către autorităţi a copilului născut mort al reclamantei, fără a-i da acesteia posibilitatea de a participa la înhumare]. Într-o cauză recentă în care autorităţile au refuzat să restituie reclamanţilor trupurile neînsufleţite ale rudelor lor şi au dispus înhumarea lor într-un loc necunoscut, Curtea a considerat că, privându-i astfel pe reclamanţi de posibilitatea de a cunoaşte locul înmormântării defuncţilor şi de-l vizita, autorităţile au adus atingere vieţii private şi de familie a reclamanţilor [Sabanchiyeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 38450/05, pct. 122-123, CEDO 2013 (extrase)].
256. În speţă, reclamantul a prezentat probe – o copie a vechiului paşaport sovietic, precum şi a certificatului de căsătorie – care demonstrează că s-a născut în Golestan în 1929 şi s-a căsătorit în 1955. În plus, Curtea a stabilit că a deţinut o casă în Golestan care, deşi foarte deteriorată, încă există şi în prezent (pct. 197). Afirmaţia reclamantului potrivit căreia, după ce a construit această casă la începutul anilor ‘60, a trăit acolo cu familia sa, până la fuga sa din iunie 1992, este susţinută de mai multe mărturii. În cele din urmă, hărţile Golestanului prezentate de părţi şi de guvernul intervenient arată că a existat un cimitir în acel sat. Reclamantul era originar din Golestan şi întrucât multe dintre rudele locuiseră în acest loc, este plauzibil ca morţii familiei să fi fost îngropaţi în acest cimitir.
257. Curtea acceptă aşadar că reclamantul a avut în Golestan un „loc de domiciliu”, pe care l-a părăsit împotriva voinţei sale, în iunie 1992. Capătul lui de cerere se referă în mod special la imposibilitatea de a reveni în acel loc. În aceste condiţii, nu se poate considera că absenţa lui prelungită a întrerupt legătura sa continuă cu locul de domiciliu. Curtea a constatat, de asemenea, că reclamantul şi-a petrecut cea mai mare a vieţii sale în Golestan şi, prin urmare, trebuie să-şi fi creat cele mai multe dintre legăturile sale sociale în locul respectiv. Prin urmare, imposibilitatea de a se reîntoarce acolo i-a afectat totodată şi „viaţa privată”. În cele din urmă, Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, ataşamentul cultural şi religios al reclamantului la mormintele rudelor sale din Golestan poate, de asemenea, intra sub incidenţa noţiunii „viaţă privată şi de familie”. Pe scurt, imposibilitatea de a reveni la fostul său loc de reşedinţă are un impact asupra „vieţii sale private şi de familie” şi asupra „locului de domiciliu”.
258. În cele din urmă, Curtea respinge excepţia invocată de Guvern cu privire la calitatea reclamantului de victimă în ceea ce priveşte mormintele rudelor şi consideră că faptele cauzei intră sub incidenţa noţiunii „viaţă privată şi de familie” şi „loc de domiciliu”. Prin urmare, art. 8 este aplicabil.
2. Cu privire la întrebarea dacă s-a produs o încălcare continuă a art. 8 din Convenţie
259. Curtea reaminteşte consideraţiile prezentate mai sus, care au condus-o la concluzia că s-a produs o încălcare continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1. A constatat că, având în vedere situaţia din Golestan, interdicţia la care a fost supus reclamantul, precum şi orice alt civil cu privire la accesul în sat, a fost impusă pentru a proteja civilii împotriva pericolelor existente în regiune. Cu toate acestea, concluzionează că, refuzându-i dreptul de acces la bunurile lăsate în urmă fără a lua alte tipuri de măsuri pentru a-i restitui drepturile asupra acestor bunuri ori pentru a-l despăgubi pentru imposibilitatea de a le folosi, autorităţile i-au impus şi continuă să-i impună reclamantului o sarcină excesivă.
260. Aceleaşi considerente se aplică şi capătului de cerere pe care reclamantul l-a formulat în temeiul art. 8 din Convenţie. Refuzându-i accesul la locul de domiciliu şi la mormintele rudelor sale din Golestan fără să adopte măsuri prin care să ţină seama de drepturile acestuia sau cel puţin să-l despăgubească pentru pierderea dreptului de folosinţă, autorităţile l-au făcut şi continuă să-l facă să suporte o sarcină disproporţionată.
261. Prin urmare, Curtea concluzionează existenţa unei încălcări continue a drepturilor reclamantului garantate de art. 8 din Convenţie.
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie
262. Reclamantul invocă lipsa unei căi de atac efective în ceea ce priveşte toate capetele de cerere expuse mai sus. Acesta invocă art. 13, formulat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
263. Reclamantul face trimitere mai întâi la argumentele invocate de el cu privire la problema epuizării căilor de atac interne. În continuare, susţine într-un mod mai detaliat că, din jurisprudenţa Curţii referitoare la bunurile ciprioţilor greci din partea de nord a Ciprului, se pot extrage concluzii utile în ceea ce priveşte cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească, într-un context similar, căile de atac pentru a fi efective.
264. De asemenea, citează decizia Xenides-Arestis împotriva Turciei (nr. 46347/99, 14 martie 2005), unde Curtea a concluzionat că respectivele căi de atac disponibile în „RTCN” în caz de pierdere a accesului la un loc de domiciliu sau la bunuri şi a dreptului folosinţei asupra lor au fost lipsite de caracter efectiv din mai multe motive. Totodată, se bazează pe decizia ulterioară Demopoulos şi alţii (citată anterior, pct. 104-129), unde, după o examinare aprofundată a eficienţei căilor de atac modificate între timp, Curtea a decis că procedura în faţa Comisiei pentru bunuri imobiliare a constituit o cale de atac efectivă. Curtea a remarcat, în special, faptul că respectiva comisie, care includea doi membri internaţionali independenţi, funcţiona de 4 ani, că a soluţionat 85 de cereri şi că alte 300 de cereri erau încă pendinte, că nicio probă nu permitea ca procedura să fie considerată excesiv de lungă, că această comisie a acordat sume mari de bani cu titlu compensatoriu, că putea fi sesizată cu o cerere de reparare pentru prejudiciu moral care putea include toate aspectele legate de o posibilă pierdere a dreptului de folosinţă asupra locului de domiciliu şi că deciziile comisiei puteau fi atacate în faţa unei instanţe. Reclamantul deduce din această decizie că sunt solicitate de către Curte probe substanţiale pentru a concluziona că o cale de atac invocată de statul pârât este efectivă în practică.
265. În cele din urmă, ca exemplu de caz în care Curtea a considerat o cale de atac ca fiind efectivă într-o situaţie mai mult sau mai puţin similară, citează decizia din cauza Içyer împotriva Turciei (nr. 18888/02, CEDO 2006-I), care se referea la expulzarea locuitorilor unui sat din sud-estul Turciei.
266. Reclamantul consideră, totuşi, că acele căi de atac prezentate de Guvern ca efective în speţă nu îndeplinesc niciuna dintre cerinţele citate anterior.
2. Guvernul pârât
267. Guvernul face trimitere, în principal, la observaţiile pe care le-a formulat în ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine, în special, că legislaţia azeră protejează proprietatea şi posesia bunurilor şi prevede proceduri adecvate care permit atât resortisanţilor naţionali, cât şi celor străini să iniţieze o acţiune în justiţie pentru orice prejudiciu suferit pe teritoriul Azerbaidjanului.
3. Guvernul armean, terţ intervenient
268. Guvernul armean susţine argumentele prezentate de reclamant. Acesta susţine că în Azerbaidjan există o practică administrativă care îi împiedică pe armenii care au fost forţaţi să părăsească ţara şi, în general, pe orice persoană de origine armeană, să pătrundă pe teritoriul azer, fie pentru a reveni în locul de origine, fie pentru a rămâne pur şi simplu acolo temporar.
B. Motivarea Curţii
269. Curtea a concluzionat deja încălcarea continuă atât a art. 1 din Protocolul nr. 1, cât şi a art. 8 din Convenţie. Capetele de cerere ale reclamantului sunt aşadar „credibile” în sensul art. 13 (a se vedea, de exemplu, Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 163).
270. Capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul acestei dispoziţii se referă în mare parte la elemente identice sau similare cu cele deja tratate în cadrul examinării excepţiei legate de neepuizarea căilor de atac interne. În plus, reclamantul susţine că a identificat în jurisprudenţa Curţii indicii cu privire la cerinţele precise care trebuie îndeplinite, pentru a avea caracter efectiv, căile de atac care au drept scop repararea încălcărilor drepturilor refugiaţilor sau ale persoanelor strămutate, în ceea ce priveşte bunurile sau domiciliul acestora.
271. Curtea repetă concluzia sa anterioară potrivit căreia guvernul pârât nu s-a achitat de obligaţia pe care o avea de a demonstra că reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac capabilă să remedieze situaţia criticată de reclamant în temeiul Convenţiei, cu perspective rezonabile de succes (supra, pct. 119).
272. De asemenea, observă că respectivele concluzii pe care le-a formulat anterior în temeiul art. 1 din Protocolul 1 şi al art. 8 se referă la încălcarea de către statul pârât a obligaţiei de a pune în aplicare un mecanism care să permită reclamantului, precum şi altor persoane aflate într-o situaţie similară cu a acestuia să le fie restituite drepturile asupra bunurilor şi a domiciliilor sau să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin urmare, Curtea vede în speţă o legătură strânsă între încălcările pe care le-a constatat din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 şi art. 8 din Convenţie şi cerinţele de la art. 13.
273. Curtea concluzionează aşadar că nu a fost disponibilă o cale de atac efectivă pentru a repara încălcarea suferită de reclamant a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul 1 şi de art. 8 din Convenţia.
274. Prin urmare, s-a produs o încălcare continuă a art. 13 din Convenţie.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie
275. În cele din urmă, coroborat la capetele de cerere expuse anterior, reclamantul susţine că a suferit o discriminare bazată pe originea sa etnică şi pe apartenenţa sa religioasă. El invocă art. 14 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
276. Reclamantul susţine că tratamentul discriminatoriu pe care consideră că l-au suferit armenii constituie un aspect fundamental al cauzei. Mai susţine că numai persoanele de etnie armeană au fost forţate de armata azeră să fugă, abandonându-şi bunurile şi casele în contextul conflictului din Nagorno-Karabah. Armenii ar fi fost împiedicaţi să revină acasă sau să exercite căi de atac efective. În timp ce azerii strămutaţi în interiorul propriei lor ţări au beneficiat de asistenţă guvernamentală, absolut nimic nu s-a făcut pentru armenii aflaţi într-o situaţie similară.
2. Guvernul pârât
277. Guvernul respinge afirmaţia reclamantului, conform căreia a suferit măsuri discriminatorii din cauza originii sale etnice sau apartenenţei religioase. În ceea ce priveşte posibilitatea pentru persoana în cauză să revină în Golestan, afirmă că nesiguranţa care persistă în regiune nu permite prezenţa la faţa locului a niciunui civil. În cele din urmă, susţine că a demonstrat suficient voinţa sa politică de a rezolva conflictul într-un mod care să permită tuturor refugiaţilor şi tuturor persoanelor strămutate să revină la fostul lor loc de reşedinţă.
3. Guvernul armean, terţ intervenient
278. Guvernul armean susţine teza reclamantului şi consideră că plângerea acestuia trebuie privită în contextul conflictului din Nagorno-Karabah în ansamblu: doar persoanele de etnie armeană au fost forţate să părăsească Azerbaidjanul, iar imposibilitatea reclamantului de a reveni acasă ar fi, de asemenea, legată de originea sa etnică.
B. Motivarea Curţii
279. Curtea consideră că respectivele capete de cerere pe care reclamantul le-a întemeiat pe art. 14 din Convenţie sunt în esenţă aceleaşi cu cele pe care le-a examinat deja din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie. Având în vedere constatarea încălcării pe care a concluzionat-o pentru aceste articole, consideră că nu se pune o problemă distinctă din perspectiva art. 14 (a se vedea, de exemplu, Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 199, Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, pct. 36, 22 decembrie 2005, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 160.
VIII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
280. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
281. Reclamantul solicită, în primul rând, restituirea bunurilor sale, inclusiv dreptul de a reveni în Golestan pentru a-şi regăsi bunurile şi locul de domiciliu. De asemenea, consideră adecvat ca Guvernului să-i fie indicat de către Curte măsurile generale prevăzute de art. 46 din Convenţie. Solicită cu titlu de prejudiciu material o sumă totală de 374 814 de euro (EUR). În plus, solicită cu titlu de prejudiciu moral suma de 190 000 de euro (EUR). În cele din urmă, solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în cadrul procedurii din faţa Curţii.
282. Guvernul se opune acestor cereri.
283. Având în vedere caracterul excepţional al prezentei cauze, Curtea afirmă că problema aplicării art. 41 nu se află în stare de judecată. Prin urmare, decide să amâne pronunţarea şi să stabilească procedura ulterioară, ţinând seama, după caz, de orice acord la care ar putea ajunge, între timp, Guvernul şi reclamantul.
Pentru aceste motive,
CURTEA
1. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne formulată de Guvern;
2. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că faptele denunţate de reclamant ţin de jurisdicţia Republicii Azerbaidjan şi că răspunderea guvernului pârât este angajată în temeiul Convenţiei şi respinge excepţia preliminară formulată de guvernul pârât în acest sens;
3. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară ridicată de guvernul pârât cu privire la lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii referitoare la capetele de cerere privind casa reclamantului;
4. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară ridicată de guvernul pârât cu privire la lipsa calităţii de victimă a reclamantului referitoare la capetele de cerere privind mormintele rudelor persoanei în cauză;
5. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
6. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 8 din Convenţie;
7. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 13 din Convenţie;
8. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 14 din Convenţie;
9. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată;
în consecinţă,
a) amână pronunţarea acesteia;
b) invită guvernul azer şi reclamantul să îi comunice, în termen de douăsprezece luni de la data notificării prezentei hotărâri, observaţiile lor scrise cu privire la această problemă şi, în special, să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi delegă preşedintelui Curţii sarcina de a o stabili după caz.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 16 iunie 2015.
Michael O’BoyleDean Spielmann
Grefier adjunctPreşedinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a doamnei judecător Ziemele;
– opinia concordantă a doamnei judecător Yudkivska;
– opinia parţial separată a doamnei judecător Gyulumyan;
– opinia separată a domnului judecător Hajiyev;
– opinia separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque.
D.S.
M.O’B.
Opinia concordantă a doamnei judecător Ziemele
(Traducere)
1. Suntem de acord cu concluzia care a rezultat în această cauză, precum şi cu metodologia adoptată în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive. Aşa cum am indicat în opinia separată anexată la cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei, am fi preferat să fie examinate, de asemenea, şi obligaţiile pozitive ale Armeniei în temeiul Convenţiei.
2. Cauza de faţă ridică o altă problemă, legată în mod evident de conceptul de atribuire a responsabilităţii. Aspectul principal din litigiu se referă la responsabilitatea, în temeiul Convenţiei, pe care o are Azerbaidjanul faţă de Golestan, un sat aflat la graniţa cu Nagorno-Karabakh, loc în care Azerbaidjanul nu poate asigura respectarea drepturilor omului, întrucât această regiune a devenit un no man’s land, ca urmare a focurilor de armă trase de o parte şi alta a graniţei. Guvernul pârât susţine că nu poate avea decât o responsabilitate limitată în această zonă, întrucât este vorba în mod efectiv despre o zonă de război, şi face trimitere la conceptul „răspundere limitată”, elaborat de Curte în cauza Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 48787/99, CEDO 2004‑VII].
3. Acesta este un alt tip de situaţie în care confuzia care există în jurisprudenţa Curţii între criteriile utilizate pentru a stabili jurisdicţia şi răspunderea suscită argumente pertinente din partea guvernului pârât şi plasează Curtea într-o situaţie oarecum dificilă, întrucât faptele cauzei sunt de natură să-i impună să se distanţeze într-o anumită măsură de afirmaţiile din hotărârea Ilaşcu şi alţii, în această privinţă. Nu există nicio îndoială că Golestan se află sub jurisdicţia Azerbaidjanului, la fel cum Transnistria se află sub cea a Republicii Moldova. În schimb, este cu totul altceva dacă Azerbaidjan controlează situaţia sau acţiunile în teren, ceea ce reprezintă o problemă de atribuire a răspunderii, nu de jurisdicţie (a se vedea Ilaşcu şi alţii, pct. 333, în care distincţia este corect expusă). Problema de atribuire este legată de natura obligaţiilor.
4. Credem că a fost corect să se afirme în Ilaşcu şi alţii că Moldova avea obligaţii pozitive. De asemenea, este corect să se afirme şi în speţă că Azerbaidjanul are obligaţii pozitive. În opinia noastră, o astfel de abordare este cea mai potrivită în situaţii de conflict precum aceasta.
5. Curtea a declarat anterior că acţiunile sau omisiunile nu pot fi atribuite unui stat, chiar dacă teritoriul în cauză se află sub jurisdicţia sa, atunci când respectivul teritoriu se află sub ocupaţie militară sau sub controlul insurgenţilor.
Totuşi, chiar şi în acest caz, în ceea ce priveşte atribuirea răspunderii, Curtea trebuie să examineze faptele şi să stabilească dacă faptele denunţate au fost sub controlul statului.
6. În plus, nu ne convinge declaraţia de principiu a Curţii potrivit căreia Azerbaidjanul nu poate fi considerat răspunzător, întrucât niciun alt stat nu poate fi considerat. Acesta nu este un criteriu sau un principiu compatibil cu normele privind răspunderea statului (pct. 142 şi 148 din hotărâre). Nu suntem de acord cu o astfel de afirmaţie categorică. Deşi este cu siguranţă un ultim scop care trebuie atins în Europa, nu reprezintă un criteriu juridic în baza căruia să fie angajată răspunderea. În cauza în discuţie, nu există nicio zonă fără protecţie, întrucât Golestan este un sat aflat sub jurisdicţia Azerbaidjanului, ceea ce înseamnă, în principiu, că acest stat este responsabil pentru satul respectiv. Problema reală este să aflăm despre ce obligaţii este vorba şi dacă lipsa unei acţiuni poate fi atribuită Azerbaidjanului.
7. În speţă, este vorba despre reclamanţi care şi-au pierdut casele şi nu pot reveni acasă din cauza unui conflict de lungă durată, între două naţiuni vecine. Nu există nicio îndoială că Azerbaidjanul este la rândul său responsabil pentru faptul că nu se observă nicio îmbunătăţire în acest conflict. Nu există nici o îndoială că această ţară ar putea face mai mult pentru a le permite armenilor să revină acasă sau să le acorde despăgubiri. Astfel de măsuri ar putea să fie luate unilateral şi să constituie o modalitate de a se îndrepta spre o soluţie a conflictului prin alte mijloace. Situaţia e valabilă şi pentru Armenia. Nu e nevoie ca cele două ţări să fie de acord cu cele de mai sus. În virtutea obligaţiilor care le revin în temeiul Convenţiei, ele pot oferi soluţii unilaterale pentru aceste persoane.
8. Acestea fiind spuse, suntem de acord cu constatarea Curţii potrivit căreia s-a produs o încălcare a obligaţiilor pozitive ce revin în temeiul art. 1 din Protocolul 1 şi al art. 8. A constata încălcarea art. 13 poate fi înţeleasă ca semnificând că Azerbaidjanul poate propune propriul său plan de acţiune. Nu putem însă fi de acord că se poate discuta despre o „răspundere limitată”. E posibil ca un stat care îşi exercită jurisdicţia să nu poată controla şi recunoaşte decât foarte puţine aspecte şi, în acest sens, se poate vorbi despre posibilităţi limitate de a atribui acţiuni sau omisiuni unui astfel de stat; dar, în cazul în care i-a fost atribuită o anumită formă de inacţiune (de exemplu, lipsa unei scheme de despăgubire), răspunderea sa va fi angajată dacă nu sunt îndeplinite aceste obligaţii.
Opinia concordantă a doamnei judecător Yudkivska
(Traducere)
Am votat cu o oarecare ezitare pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi a art. 8 din Convenţie, deşi dintr-un temei mult mai limitat.
Două cauze care se referă la conflictul din Nagorno-Karabah – Chiragov şi alţii împotriva Armeniei şi Sargsyan împotriva Azerbaidjanului – au fost examinate în paralel de Marea Cameră folosind o metodologie similară. Curtea s-a confruntat cu dificila sarcină de a asigura o interpretare comprehensibilă a art. 1 din Convenţie în situaţii postconflictuale. Totuşi, avem certitudinea că aceste cauze diferă în mod semnificativ în mai multe privinţe şi că a fost un gest destul de artificial să fie examinate simultan, ceea ce a împiedicat Curtea să aibă o perspectivă coerentă asupra „jurisdicţiei” şi, astfel, s-a ajuns la un rezultat care nu poate fi considerat echitabil, şi anume că Azerbaidjanul este pe deplin răspunzător pentru încălcările constatate.
În primul rând, s-a stabilit că Golestanul – sat situat pe malul de nord al râului Indzachay, unde reclamantul deţinea bunurile – se află pe linia de contact (linia de front) dintre forţele militare azere şi cele ale entităţii separatiste „RNK”, acţiunile acesteia din urmă fiind atribuite Armeniei, din perspectiva Convenţiei. Satul şi zonele sale învecinate sunt minate, iar încălcări ale încetării focului se produc regulat, comise probabil de ambele tabere. Deşi negocierile dintre Armenia şi Azerbaidjan nu au produs încă rezultate semnificative şi comunitatea internaţională rămâne incapabilă să rezolve acest vechi conflict între cele două state membre, nu înţelegem cum, în această situaţie clară, atribuim Azerbaidjanului întreaga responsabilitate.
În al doilea rând, aplicând jurisprudenţa pe aspecte legate de jurisdicţie şi control efectiv, Marea Cameră a neglijat faptul că nimeni nu poate locui într-o zonă de armistiţiu care separă două forţe beligerante (este acceptat faptul nu există civili în sat) şi că domeniul de aplicare a garanţiilor Convenţiei este aşadar net diferit. Pentru prima dată în istoria sa, Curtea a trebuit să abordeze problema recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie în ceea ce priveşte un teritoriu complet nelocuit.
Oferim mai jos detalii suplimentare asupra aspectelor cu care suntem în dezacord.
1) Răspunderea concomitentă a două state membre
În speţă, paradoxul ţine de faptul că, la pct. 186 din hotărârea Chiragov, Curtea a concluzionat că Armenia „exercită un control efectiv asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate”, inclusiv, în mod evident, asupra teritoriului adiacent liniei frontului. Astfel, Armenia ar trebui, de asemenea, să fie considerată răspunzătoare pentru rezultatul negativ al cauzei Sargsyan şi, prin urmare, ar trebui la rându-i să-şi asume o parte din responsabilitate.
Problema răspunderii comune nu este nouă pentru Curte, deşi nu a oferit încă directive suficient de clare în acest sens[5]. În cauze precedente, numeroşi reclamanţi au considerat că drepturile ce le revin în temeiul Convenţiei au fost încălcate de diferite state şi au formulat cereri în consecinţă. Curtea a adresat ulterior întrebări părţilor şi a putut astfel stabili gradul răspunderii fiecărei părţi contractante. Curtea a procedat astfel în diferite contexte, cum ar fi expulzarea şi extrădarea (a se vedea, printre altele, M.S.S. împotriva Belgiei şi Greciei[6], precum şi Shamayev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei[7]), încredinţarea copilului (a se vedea, cel mai recent, Furman împotriva Sloveniei şi Austriei[8]) sau protecţia împotriva traficului de fiinţe umane (Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei[9]).
Situaţiile postconflictuale dau în mod clar naştere unei răspunderi comune, hotărârea de principiu pronunţată de Curte în acest sens fiind Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 48787/99, CEDO 2004‑VII]. În această cauză, care a servit drept referinţă pentru cele două cauze în discuţie, teritoriul Transnistriei era de facto controlat de regimul separatist susţinut de Rusia, în timp ce continua să facă parte de jure din teritoriul Moldovei. Această situaţie a dus la repartizarea răspunderii între Rusia şi Moldova.
Alte cauze care au rezultat din conflictul din Transnistria [Ivanţoc şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei, nr. 23687/05, 15 noiembrie 2011, şi Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012] au fost examinate folosind aceeaşi metodă, adică din perspectiva unei răspunderi comune a celor două state părţi (chiar dacă, în aceste cauze, Curtea a concluzionat că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive). Ulterior Curtea a fost invitată să determine nivelul răspunderii Georgiei şi Rusiei în ceea ce priveşte detenţia, prezentată ca ilegală, a unui reclamant din Osetia de Sud, guvernată de un regim separatist prezumat subordonat autorităţilor ruse, în cauza Parastayev împotriva Rusiei şi Georgiei[10]. Cererea a fost comunicată celor două guvernelor pârâte, dar a fost ulterior retrasă la cererea reclamantului.
Astfel, în cazul în care un reclamant depune o cerere împotriva tuturor statelor pe care le consideră răspunzătoare, Curtea are posibilitatea de a examina întinderea răspunderii fiecăreia dintre ele. În cauza Ilaşcu, Curtea a indicat în mod clar că existenţa unui regim separatist reducea întinderea jurisdicţiei Moldovei (care era aşadar limitată la obligaţiile pozitive); a ajuns însă la această concluzie deoarece a constatat în continuare că Federaţia Rusă îşi exercita jurisdicţia asupra acestei părţi a Moldovei. În speţă, privată de posibilitatea de a examina răspunderea Armeniei cu privire la pretinsele încălcări, Curtea a atribuit Azerbaidjanului întreaga responsabilitate „având în vedere necesitatea de a evita apariţia unui vid în protecţia drepturilor omului garantate de Convenţie” (pct. 148 din hotărâre).
Credem că, în circumstanţele prezentei cauze, niciun capăt de cerere nu este îndreptat împotriva Armeniei, această formă juridică este artificială şi a condus la concluzii eronate şi injuste: Azerbaidjanul, care face eforturi de peste 20 de ani să-şi recâştige controlul asupra întregului său teritoriu situat în cadrul graniţelor sale recunoscute, a fost declarat pe deplin vinovat de imposibilitatea de a reveni la o viaţă normală în Golestan, care se află sub focul forţelor „RNK”, subordonate Armeniei. A fost atribuită deplina responsabilitate fără o deplină atribuire a comportamentului.
Simplul fapt că reclamantul, din motive evidente, a decis să-şi direcţioneze cererea doar împotriva uneia dintre înaltele părţi contractante implicate în conflict, şi nu împotriva amândurora (la fel ca în Ilaşcu sau Parastayev) nu ar trebui să conducă în mod automat la angajarea răspunderii depline a Azerbaidjanului, care este un stat-victimă care face obiectul ocupării unei părţi importante a teritoriului său (astfel cum reiese cu claritate din hotărârea Chiragov).
Cu titlu subsidiar, deşi în mod evident Curtea nu este în măsură să examineze din oficiu problema răspunderii unui stat care nu este parte la respectiva cauză, însăşi existenţa unui vechi conflict interstatal ar trebui să declanşeze partajarea răspunderii. În mod evident, nu există niciun mecanism în temeiul Convenţiei care să permită identificarea înaltei părţi contractante care este răspunzătoare – parţial sau total – pentru încălcări ale drepturilor omului denunţate, în situaţia în care reclamantul îşi îndreaptă cererea împotriva unei părţi care nu este răspunzătoare sau este doar parţial răspunzătoare. Cu toate acestea, ar fi greşit să ignorăm că, în fapt, răspunderea statului pârât este în mod clar limitată; nu trebuie ca obstacolele procedurale să se transforme în erori materiale.
Ne putem inspira din practica altor organisme internaţionale. Vom menţiona hotărârea clasică a Curţii Internaţionale de Justiţie („CIJ”) în cauza Anumite terenuri cu fosfaţi din Nauru[11], în care această instanţă a examinat o excepţie formulată de Australia, pe motiv că Noua Zeelandă şi Regatul Unit, care la rândul lor erau implicate, nu au fost considerate părţi cadrul procedurii. Statul pârât a susţinut că cererea nu putea fi formulată decât împotriva celor trei state în solidar, nu împotriva unuia dintre ele, în mod individual. C.I.J. a considerat că nu s-a „demonstrat că o reclamaţie formulată împotriva doar a unuia dintre cele trei state trebuie declarată inadmisibilă în limine litis pentru singurul motiv că aceasta ridică probleme legate de administrarea teritoriului la care participă alte două state”. Aceasta a constatat că Australia avea obligaţii în măsura în care era unul din cele trei state implicate şi, prin urmare, a procedat la examinarea răspunderii sale (parţială).
În continuare, C.I.J. şi-a afirmat dezacordul cu afirmaţia statului pârât potrivit căreia orice decizie privind pretinsa încălcare de către Australia a obligaţiilor sale ar implica în mod necesar o hotărâre cu privire la modul în care celelalte două state şi-au îndeplinit obligaţiile în materie (ceea ce s-a întâmplat de fapt în cauza Sargsyan):
„53. Instanţele naţionale, la rândul lor, au de cele mai multe ori autoritatea de a dispune din oficiu audierea părţilor terţe care riscă să fie afectate de hotărârea care urmează să fie pronunţată; această soluţie permite soluţionarea disputelor în prezenţa tuturor părţilor implicate. Însă, în ordinea internaţională, Curtea nu are o astfel de autoritate. Competenţa sa depinde în fapt de acordul statelor şi, prin urmare, nu poate constrânge un stat să se prezinte în faţa sa, fie şi în calitate de intervenient.
54. Totuşi, este posibil ca un stat care nu este parte la o cauză să adreseze Curţii o cerere de intervenţie [...]. Însă lipsa unei astfel de cereri nu interzice Curţii să se pronunţe asupra pretenţiilor care îi sunt transmise în măsura în care interesele juridice ale statului terţ, eventual afectate, nu constituie obiectul deciziei solicitate. [...]”
În mod similar, deşi în speţă nu exista nicio posibilitate procedurală de a stabili răspunderea Armeniei, situaţia de fapt a cauzei împiedică Marea Cameră să plaseze întreaga vină asupra Azerbaidjanului. În schimb, la fel ca în cauza Ilaşcu, ne confruntăm aici cu o jurisdicţie redusă a Azerbaidjanului asupra Golestanului, iar angajamentul asumat în temeiul art. 1 trebuie să fie examinat numai în lumina obligaţiilor sale pozitive.
Suntem de acord fără rezerve cu părerea formulată de domnul judecător Bonello, care a declarat în opinia sa concordantă anexată la hotărârea Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit[12] că „jurisdicţia se naşte din [...] capacitatea de a îndeplini [obligaţiile care decurg din Convenţie] (sau de a nu le îndeplini)”.
În absenţa unor măsuri corespunzătoare din partea Armeniei, în mod clar în afara controlului Azerbaidjanului, acesta din urmă nu are capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de Golestan. Imposibilitatea în care se află reclamantului de a avea acces la bunurile sale din acest sat provine din acte beligerante ale „RNK”, susţinută de Armenia, şi răspunderile celor două state în materie sunt coexistente şi interdependente.
Pentru a-l cita pe Shakespeare, „trecutul e-un prolog”. Situaţia actuală a reclamantului este rezultatul unei lupte îndelungate între două state membre şi nu a fost încă găsită nicio soluţie la problemele din trecut, pe măsură ce noi probleme apar. Astfel cum a notat domnul judecător Elaraby in opinia sa concordantă anexată la avizul consultativ al C.I.J. privind Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate:
„Oricare ar fi durata sa, o ocupaţie ridică nenumărate probleme umane, juridice şi politice. Pentru a aborda problema unei ocupaţii beligerante prelungite, dreptul internaţional încearcă «să ajungă la o soluţie provizorie în aşteptarea încetării conflictului» [...] [d]reptul fiecărui stat din regiune de a trăi în pace în interiorul unor graniţe sigure şi recunoscute la adăpostul oricăror ameninţări sau acte de forţă [...] [sunt] drepturi sacre şi reciproce care dau naştere unor obligaţii legale la fel de sacre. [...] Niciuna dintre părţi nu poate trăi în siguranţă în detrimentul celeilalte. Potrivit aceluiaşi principiu al drepturilor şi obligaţiilor reciproce, cele două părţi trebuie să respecte pe deplin normele [...]” [13]
Azerbaidjan nu putea pune capăt în mod unilateral unei încălcări a drepturilor reclamantului, iar cele două state au obligaţia reciprocă de a găsi o soluţie. În fine, a imputa întreaga răspundere unui stat a cărei parte din teritoriu este ocupată ilegal de zeci de ani este fundamental greşit în opinia noastră, atât din punct de vedere juridic, cât şi moral.
2) „Control efectiv”
Majoritatea concluzionează că guvernul azer îşi exercită deplina jurisdicţie asupra Golestanului, „chiar dacă poate întâlni dificultăţi în practică în exercitarea autorităţii sale asupra regiunii” (pct. 150 din hotărâre).
În afară de problema sus-menţionată a răspunderii comune, se pune întrebarea cum poate fi înţeleasă noţiunea „jurisdicţie” aplicată unui teren gol sau pur şi simplu unui teritoriu nelocuit. Nu putem să nu-l cităm pe domnul judecător Loucaides, care a dat următoarea definiţie, în opinia sa concordantă anexată la hotărârea Assanidzé[14]:
„În opinia noastră, «jurisdicţia» semnifică autoritatea reală – adică posibilitatea de a impune oricărei persoane voinţa statului – care se exercită pe teritoriul unei înalte părţi contractante sau în afara acestuia.” (s.n.)
Prin urmare, existenţa unei posibilităţi, fie şi teoretică, de a impune oricărei persoane voinţa statului este esenţială pentru stabilirea jurisdicţiei. În acest sens, din perspectiva controlului jurisdicţional, prezenta cauză este unică. Aşa cum am afirmat mai sus, este prima dată când Curtea abordează problema controlului efectiv asupra unui teritoriu în care nu există o persoană căreia să-i fie impusă voinţa statului. Aşa cum a spus şi domnul judecător Bonello în opinia sa citată anterior, anexată la hotărârea Al-Skeini, „[j]urisdicţia nu este nici mai mult nici mai puţin decât exercitarea «unei autorităţi» sau «a unui control» asupra altcuiva. În contextul obligaţiilor ce revin în temeiul Convenţiei [...] trebuie să fie funcţională”.
În timp ce, în cauza Chiragov, Curtea a examinat o situaţie destul de clasică, în care un raion populat (Lachin) este ocupat ilegal de regimul separatist susţinut de Armenia (acesta este exact motivul pentru care Curtea a făcut referire în respectiva cauză la regulamentele de la Haga şi de la Geneva privind ocupaţia beligerantă), nu putem discuta în speţă despre „control efectiv asupra teritoriului relevant şi a locuitorilor săi” al vreunui stat, deoarece nu mai există niciun locuitor în Golestan încă din 1994; prin urmare, nu există posibilitatea unei jurisdicţii „funcţionale”.
Este posibil să se exercite autoritatea, indiferent de sensul pe care îl dăm acestui termen, într-un teritoriu minat care se află de o parte şi de alta a unei linii de front şi care este înconjurat de forţe armate ale celor două tabere şi în care, în consecinţă, nimeni nu poate pătrunde?
Instrumentele de apărare a drepturilor omului sunt, prin definiţie, centrate pe persoane: trebuie să existe o persoană care să se bucure de drepturile garantate de Convenţie, iar înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor aceste drepturi şi libertăţi.
Jurisprudenţa anterioară citată în prezenta hotărâre –în special Ilaşcu şi Assanidzé – nu se aplică, în opinia noastră, în mod automat situaţiei din cauză: un teren gol poate avea acelaşi nivel de control efectiv ca şi o zonă populată care nu are nevoie de acesta. Hotărârea recunoaşte, în principiu, că prezenta cauză diferă de cele precedente (prima frază de la pct. 142), dar, cu toate acestea, indică faptul că guvernul pârât are obligaţia de a demonstra că un alt stat exercită un „control efectiv”. Regretăm faptul că Marea Cameră nu a avut curajul să admită că ne aflăm în faţa unei situaţii sui generis în care lipsa unui „control efectiv” din partea unei puteri ocupante asupra Golestanului nu înseamnă neapărat că Azerbaidjanul exercită un astfel de control asupra zonei în litigiu. Din cunoştinţele noastre, jurisprudenţa Curţii nu conţine niciun precedent de acest fel.
Nimeni nu contestă faptul că Azerbaidjanul are jurisdicţie asupra teritoriului său internaţional recunoscut, din care face parte Golestanul; dezacordul se referă, în speţă, la întinderea acestei jurisdicţii. La pct. 144, hotărârea face trimitere la art. 42 din Regulamentul de la Haga, potrivit căruia un teritoriu este considerat ocupat atunci când este în fapt plasat sub autoritatea unei armate inamice şi această autoritate este stabilită şi în măsură să fie exercitată. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea concluzionează că Golestanul nu este nici ocupat de forţe străine, nici nu se află sub controlul efectiv al unor astfel de forţe. Putem subscrie la această constatare, dar ar trebui în acest caz să se aplice acelaşi criteriu – şi anume dacă autoritatea este sau nu în măsură să fie exercitată – pentru a stabili dacă Azerbaidjanul exercită o jurisdicţie operaţională şi totală asupra acestui teritoriu.
Conceptul „control efectiv” a fost elaborat în dreptul internaţional pentru a descrie circumstanţele şi condiţiile care permit să se determine dacă există ocupaţie. El se raportează la exercitarea autorităţii asupra unui teritoriu. Este aşadar necesar un criteriu pentru a se atribui un comportament.
O serie de hotărâri ale instanţelor internaţionale subliniază (în contextul ocupaţiei) această legătură între „controlul efectiv” şi posibilitatea de a exercita o autoritate de facto într-o anumită regiune. Totodată, literatura juridică subliniază faptul că „gradul de control efectiv necesar poate depinde de teren, densitatea populaţiei şi un mare număr de alte considerente[15]. În mod evident, nu se poate vorbi despre acelaşi grad de „control efectiv”, în zonele locuite şi în zonele nelocuite, şi nicio autoritate de facto nu este şi nici nu poate fi exercitată asupra Golestanului de către Azerbaidjan, în absenţa populaţiei.
După cum sugerează Lordul Brown în cauza Al-Skeini[16], „[...] cu excepţia cazului în care exercită într-adevăr un control efectiv, un stat nu poate spera să recunoască într-un teritoriu drepturile definite în Convenţia [...]. În această optică, criteriul de a judeca controlul teritorial trebuie să includă capacitatea de a exercita autoritatea publică, întrucât numai în aceste condiţii statul este în realitate în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile ce îi revin în temeiul Convenţiei. Cu alte cuvinte, Convenţia nu se aplică într-un sens generalizat în cazul în care statul nu se bucură de o astfel de autoritate, întrucât obligaţiile pe care le conţine presupun parţial o astfel de posibilitate”.Acesta este motivul pentru care ni se pare dificil, având în vedere circumstanţele specifice speţei, să se procedeze astfel cum este descrisă la pct. 148 din hotărâre jurisprudenţa anterioară în hotărârile Ilaşcu şi Catan, potrivit căreia Azerbaidjanul exercită un control complet asupra Golestanului, din moment ce nu s-a stabilit că acest teritoriu este ocupat de către un alt stat.
Înţelegem perfect preocuparea Curţii, care consideră că nu poate fi acceptată nicio zonă de protecţie limitată în spaţiul juridic al Convenţiei. Curtea şi Consiliul Europei consideră de mult timp că nu putem permite existenţa unor găuri negre juridice în Europa.[17] Cu toate acestea, un astfel de raţionament ni se pare artificial şi trebuie să recunoaştem că astfel de „găuri negre” există, fie că este vorba despre Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sau Nagorno-Karabah, pentru a menţiona doar câteva dintre ele. În plus, într-o decizie destul de recentă pronunţată în cauza Azemi împotriva Serbiei[18], Curtea a recunoscut că astfel de zone pot, de asemenea, exista de jure – după ce Kosovo şi-a declarat independenţa, „au existat limitări obiective care au împiedicat Serbia să recunoască drepturile şi libertăţile în ceea ce priveşte Kosovo”. Curtea nu a fost capabilă să „citeze o obligaţie pozitivă a statului pârât în privinţa reclamantului”, care s-a plâns de neexecutarea unei hotărâri pronunţate în favoarea sa. Întrucât Kosovo nu era parte la Convenţie, rezulta că este vorba despre o „zonă cu protecţie limitată” în sensul Convenţiei.
În plus, în decizia în cauza Stephens împotriva Ciprului, Turciei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite[19], unde reclamantul s-a plâns de refuzul continuu de a i se permite accesul la domiciliu, situat în zona tampon din Nicosia, plasată sub controlul forţelor ONU, Curtea a respins fără dificultate capătul de cerere privind incompatibilitatea ratione personae, pe motiv că nici Turcia, nici Cipru nu aveau jurisdicţie asupra zonei tampon, admiţând totodată existenţa unei noi „găuri negre” în Europa (în acest sens, zona era compusă din cinci sate în care trăiau sau lucrau 8000 de persoane).
Golestanul, fără a fi o „zonă tampon” oficială, cu sau fără prezenţa trupelor de menţinere a păcii, rămâne totuşi, pentru a relua termenii hotărârii, „linia frontului dintre forţele azere şi cele ale «RNK»”. Nu ar fi fost nimic în neregulă să se recunoască faptul că era vorba despre o zonă care beneficia de o „protecţie limitată”. În fapt, nu vorbim despre o limitare a drepturilor; pur şi simplu, nicio fiinţă umană nu trăieşte în zonă pentru a beneficia de drepturile garantate de Convenţie, motiv pentru care nu poate exista nicio ingerinţă în exercitarea acestor drepturi. Desigur, persoanele care se află într-o situaţie comparabilă cu cea a reclamantului pot revendica anumite drepturi şi interese, dar aceste drepturi nu se pot raporta decât la obligaţiile pozitive ale statului.
Acesta este motivul pentru care considerăm total falsă concluzia de la pct. 150, potrivit căreia „situaţia în cauză este mai aproape de cea din cauza Assanidzé”. În cauza respectivă, guvernul georgian a întâmpinat dificultăţi practice în exercitarea autorităţii sale asupra Republicii Autonome Adjaria, care era de altfel ocupată şi pe deplin operaţională. Or, în speţă, dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat anterior, Golestan este un teritoriu nelocuit încă din 1994. În consecinţă, deşi din punct de vedere juridic Azerbaidjan avea jurisdicţie asupra acestui teritoriu, în practică această jurisdicţie este extrem de limitată, după cum am afirmat deja, şi nu include decât obligaţii pozitive. În fapt, aceasta este ceea ce implicit confirmă şi Marea Cameră la pct. 226, unde afirmă: „Curtea consideră oportun să examineze dacă guvernul pârât şi-a achitat faţă de reclamant obligaţiile [sale] pozitive”.
Prin urmare, ce i se poate cere în speţă Azerbaidjanului, din punct de vedere al obligaţiilor pozitive?
În cauza Ilaşcu, cu privire la responsabilitatea Moldovei în temeiul Convenţiei, Curtea a declarat următoarele: „[Curtea va trebui] să se asigure că măsurile efectiv adoptate au fost adecvate şi suficiente, în speţă. Confruntându-se cu o omisiune parţială sau completă, sarcina Curţii este de a stabili în ce măsură ar fi trebuit întreprins un efort minim atunci când acest lucru era încă posibil”.
Azerbaidjanul şi Armenia sunt ambele responsabile, credem, pentru imposibilitatea prelungită a reclamantului de a se bucura de drepturile garantate de Convenţie. Atât timp cât negocierile de pace nu au produs un rezultat semnificativ, status quo-ul militar care domneşte în Golestan va continua. În mod ironic, deşi Curtea recunoaşte jurisdicţia deplină a Azerbaidjan asupra Golestanului şi, prin urmare, doreşte ca acest stat să facă ceva pentru a pune capăt încălcărilor continue ale drepturilor reclamantului, este evident că orice activitate a statului pârât în respectivul sat şi orice încercare din partea sa de a restabili controlul asupra satului poate pune în pericol armistiţiul şi negocierile de pace.
Cu toate acestea, din moment ce reclamantul se află de mult timp în imposibilitatea de a avea acces la bunurile sale, se aşteaptă ca Azerbaidjanul să întreprindă un efort minim pentru a acorda o reparaţie. Dat fiind că, după cum reiese din probele de la dosar, statul pârât nu a întreprins niciodată nicio tentativă care să ia în considerare posibilitatea de a-i compensa pe armenii strămutaţi pentru lipsa accesului la bunurile lor, am votat pentru încălcarea obligaţiilor pozitive în cauză.
Opinia parţial separată a doamnei judecător Gyulumyan
(Traducere)
1. Dezaprobăm raţionamentul urmat de Curte în anumite părţi ale hotărârii, dar suntem de acord cu concluzia majorităţii potrivit căreia s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, precum şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie. Cu toate acestea, regretăm că trebuie să ne exprimăm dezacordul cu decizia Curţii de a nu examina separat art. 14. Credem cu tărie că ar fi trebuit să fie luată o concluzie opusă de către Curte şi aceasta să concluzioneze că a fost încălcat art. 14, din motivele expuse în continuare.
2. La pct. 279 din hotărâre, Curtea afirmă că acele capete de cerere pe care reclamantul le-a întemeiat pe art. 14 din Convenţie sunt în esenţă aceleaşi cu cele pe care le-a examinat deja din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie şi consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14.
3. La prima vedere, această abordare pare să urmeze jurisprudenţa anterioară a Curţii, în special pe cea expusă în hotărârile Cipru împotriva Turciei, Xenides-Arestis împotriva Turciei şi Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei.
4. Or, problema este că, în timp ce în cauzele citate anterior stabilirea jurisdicţiei statului pârât a fost piatra de temelie a raţionamentului Curţii, problema jurisdicţiei extrateritoriale nu a fost ridicată în speţă. Cu alte cuvinte, Republica Azerbaidjan îşi exercita la momentul faptelor jurisdicţia suverană necondiţionată asupra teritoriilor în cauză, ceea ce diferenţiază prezenta cauză de cauza Cipru împotriva Turciei şi celelalte cauze citate.
5. În condiţiile în care Curtea nu a făcut o distincţie între prezenta cauză şi celelalte şi a considerat în consecinţă că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14 din Convenţie, aceasta provine probabil de la faptul că nu a ţinut seama în mod corespunzător că statul pârât şi-a strămutat cu forţa proprii cetăţeni din aceste teritorii pe baza originii lor etnice. Este relevant de menţionat că statul pârât nu i-a supus pe cetăţenii de origine azeră aceluiaşi tratament.
6. În aceste condiţii, este rezonabil să se presupună că motivul pentru care Curtea nu a stabilit în mod fundamental o distincţie între aceste două situaţii este reticenţa sa de a lua în considerare în mod corespunzător contextul politic şi istoric al cauzei, care consolidează constatarea unui tratament discriminatoriu din partea statului pârât faţă de mii de persoane pe baza originii lor etnice.
7. Nagorno-Karabah (în armeană, Arţakh) se situează în partea de nord a munţilor armeni. Este încă din Antichitate o provincie a Armeniei, care este populată în principal din persoane de etnie armeană, după cum reiese din prezenţa a mii de monumente creştine armene, unele datând din secolul 4 d.Hr., precum şi din menţionările regiunii în operele lui Strabon, Ptolemeu, Plutarh, Cassius Dio şi ale altora.
8. După anul 387, Armenia a fost împărţită între Imperiul Bizantin şi Persia. Partea orientală a Transcaucaziei, din care Nagorno-Karabah face parte, a trecut sub dominaţia persană. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra limitelor etnice ale regiunii, care au rămas identice de-a lungul secolelor. Regiunea a continuat aşadar să fie populată de armeni.
9. În 1805, teritoriul istoric al Arţakhului a fost numit în mod artificial „Hanatul Karabah”. Alături de multe alte regiuni ale Transcaucaziei orientale, a fost anexată de Imperiul Rus prin tratatele de la Golestan (1813) şi Turkmenchay (1828), încheiate între Rusia şi Persia.
10. După căderea Imperiului Rus, care a condus la o nouă aranjare a statelor nou create în Caucaz, în Nagorno-Karabah a izbucnit războiul. Ulterior, biroul responsabil pentru zona Caucazului din cadrul Partidului Comunist rus nu a respectat rezoluţia adoptată în decembrie 1920 de Liga Naţiunilor. Acesta a refuzat un plebiscit, ca mecanism popular, pentru a stabili graniţele dintre Armenia şi Azerbaidjan. Sub presiunea directă a lui Stalin, s-a decis separarea forţată de Armenia a Nagorno-Karabah şi a Nahicevanului, regiuni populate cu armeni. La 5 iulie 1921, Biroul responsabil pentru zona Caucazului din cadrul Partidului Comunist rus a adoptat decizia politică de a anexa Nagorno-Karabah la Azerbaidjanul sovietic.
11. Tratamentul discriminatoriu la care a fost supus reclamantul în speţă poate fi cu greu descris drept fără precedent. Profitând de faptul că situaţia nu a fost soluţionată la sfârşitul Primului Război Mondial şi de căderea Imperiului Rus şi urmând politica lor de genocid al armenilor (1915), forţele turceşti s-au alăturat unităţilor militare azere între 1918 şi 1920 şi au procedat la jefuirea şi distrugerea a sute de sate armene. La 28 martie 1920, oraşul Shushi (capitala regiunii) a fost ars şi jefuit şi populaţia sa armeană a fost anihilată.
12. De-a lungul perioadei sovietice şi în ciuda apelurilor din partea comunităţii internaţionale, Uniunea Sovietică şi Azerbaidjanul au refuzat în mod arbitrar cererea de autodeterminare a Nagorno-Karabahului. Toate încercările de a discuta despre acest conflict într-un mod civilizat a dus la o escaladare a violenţei, la o blocadă economică şi la o desconsiderare masivă a drepturilor populaţiei armene. Masacre şi ucideri în masă ale armenilor au avut loc la sute de kilometri de „Republica Nagorno-Karabah” („RNK”), în timpul atacurilor desfăşurate în diferite oraşe din Azerbaidjan: Sumgait, Baku, Kirovabad şi, mai târziu, în tot Azerbaidjanul. Aceste violenţe au fost urmate de războiul din perioada 1991-1994 dus de Azerbaidjan împotriva „RNK”, care a provocat mii de victime şi a distrus aproximativ 80% din economia Nagorno-Karabahului.
13. Strămutarea şi uciderea persoanelor de etnie armeană de către unităţile militare sovietice şi azere s-au intensificat şi mai mult după 10 decembrie 1991, data referendumului prin care majoritatea covârşitoare a populaţiei Nagorno-Karabahului a votat pentru independenţa faţă de Azerbaidjan. Trebuie precizat faptul că independenţa a fost declarată în conformitate cu legislaţia sovietică în vigoare la momentul respectiv, şi anume „Regulamentul privind aspectele referitoare la secesiunea de URSS a unei Republici a Uniunii” (3 aprilie 1990). Acest document prevedea în cazul regiunilor autonome naţionale dreptul de a decide în mod independent statutul lor juridic, în cazul în care o republică se separa de URSS.
14. Folosind armele şi materialul de război al Armatei a 4-a sovietice staţionate pe teritoriul său, Azerbaidjanul s-a lansat în acţiuni militare la scară largă împotriva populaţiei din Nagorno-Karabah. În cursul operaţiunii „Ring”, desfăşurată de forţele centrale sovietice şi cele azere, populaţia din 24 de sate armene a fost deportată într-o perioadă de 3 săptămâni. În vara anului 1992, la aproximativ 6 luni după referendumul în favoarea independenţei, Azerbaidjanul a plasat aproximativ 50% din teritoriul „RNK” sub ocupaţie militară.
15. În anumite momente, până la 60% din teritoriul Nagorno-Karabah a fost ocupat. Capitala, Stepanakert şi alte zone rezidenţiale au fost supuse aproape fără încetare la semnificative bombardamente aeriene şi atacuri ale artileriei.
16. Încă de la începutul ofensivei militare desfăşurate de Azerbaidjan, numeroase organisme internaţionale, între care Parlamentul European şi Congresul american, au întreprins în mod activ eforturi de a găsi o soluţie la conflictul din Nagorno-Karabah. Documentele adoptate de organizaţiile internaţionale se referă, în cele mai multe cazuri, la strămutări, torturi şi crime săvârşite de forţele azere împotriva etnicilor armeni. Aceste probe demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că acţiunile Azerbaidjanului constituie discriminare şi epurare etnică, vizându-i nu doar pe armenii care trăiau în Nagorno-Karabah, ci şi în alte oraşe mari din Azerbaidjan în care armenii reprezentau istoric un procent ridicat al populaţiei.
17. Astfel, la 7 iulie 1988, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care condamna masacrele din Sumgait şi menţiona evenimentele tragice din februarie 1988. Această rezoluţie lua act de deteriorarea situaţiei politice care ameninţa securitatea armenilor care trăiau în Azerbaidjan şi condamna folosirea violenţei împotriva demonstranţilor armeni. De asemenea, solicita autorităţilor sovietice să vegheze la securitatea celor 500 000 de armeni care trăiau în Azerbaidjan şi să se asigure că persoanele găsite vinovate de incitare sau care au participat la pogromuri care îi vizau pe armeni sunt pedepsite conform legislaţiei sovietice. La 18 ianuarie 1990, Parlamentul European a adoptat o nouă rezoluţie prin care solicita ridicarea imediată a blocadei impuse Armeniei şi Nagorno-Karabahului.
18. În 1989, Senatul american a adoptat o rezoluţie prin care sublinia sprijinul acordat de Statele Unite ale Americii drepturilor fundamentale şi aspiraţiilor populaţiei din Nagorno-Karabah, în general, şi unei soluţionări paşnice şi echitabile a conflictului din Nagorno-Karabah, în special (S.J. Res. 178).
19. Art. 907 din Legea americană din 24 octombrie 1992 privind sprijinirea libertăţii interzicea ca orice formă de asistenţă directă să fie acordată de Statele Unite ale Americii Guvernului Republicii Azerbaidjan, singura republică din fosta Uniune Sovietică în care asistenţa urma să fie interzisă, până în momentul în care „guvernul azer dovedeşte că a luat măsuri pentru a pune capăt tuturor blocadelor şi alte recursuri ofensive la forţă împotriva Armeniei şi Nagorno-Karabahului”.
20. Azerbaidjanul a ignorat aceste cereri de încetare a asalturilor ofensive şi a continuat bombardamentele şi atacurile asupra Nagorno-Karabahului. Nu există nicio îndoială că a vizat şi vizează în continuare purificarea etnică a teritoriului Nagorno-Karabah. Ne vom limita la a prezenta un citat care ilustrează perfect acest fapt; este vorba despre declaraţia unui fost preşedinte azer: „Pentru a păstra integritatea teritorială a Azerbaidjanului, am acordat o atenţie sporită Karabahului. Unii diletanţi, desigur, mi-au reproşat acest lucru. Am acţionat astfel în primul rând pentru că Nagorno-Karabah trebuie să fie populat cu azeri şi, în al doilea rând, pentru a nu le da armenilor posibilitatea de a ridica această problemă”. Citatul este extras din discursul pronunţat la 24 ianuarie 2001 de H. Aliyev, preşedintele Azerbaidjanului, în timpul dezbaterii parlamentare cu privire la soluţionarea conflictului.
21. Diferite organisme au recunoscut, de asemenea, că Azerbaidjanul a continuat discriminarea etnică îndreptată împotriva etnicilor armeni după ce această ţară a ratificat Convenţia: Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Eliminarea Discriminării Rasiale [observaţii finale privind Azerbaidjan, doc. ONU CERD/C/AZE/CO/4, 14 aprilie 2005), Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) din cadrul Consiliului Europei, în 3 dintre rapoartele sale privind Azerbaidjan (adoptate la 28 iunie 2002, 15 decembrie 2006 şi, respectiv, la 23 martie 2011), şi Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale [aviz privind Azerbaidjan, ACFC/INF/OP/I (2004)001, 22 mai 2003 şi al doilea aviz privind Azerbaidjan, ACFC/OP/II (2007)007, 9 noiembrie 2007]. ECRI a declarat că a „recunoscut în mod repetat legătura dintre comentariile virulente formulate în mod regulat în această ţară cu privire la conflictul din Nagorno-Karabah şi discriminarea la care au fost supuşi armenii aflaţi sub jurisdicţia Azerbaidjanului în viaţa cotidiană” şi că a „considerat că, în prezent, mai mult decât oricând, sunt necesare eforturi considerabile din partea autorităţilor azere pentru a se asigura că aceste persoane nu se simt ameninţate”. Din păcate, Curtea a ignorat acest apel.
22. Faptul că a constatat o încălcare a Convenţiei nu exonerează Curtea în toate cazurile de obligaţia de a examina dacă nu ar putea exista şi altele. Acesta este motivul pentru care credem că a fost comisă o eroare de către Curte, considerând că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14 din Convenţie şi că ar fi trebuit să examineze toate circumstanţele, ceea ce ar fi făcut-o, în cele din urmă, să concluzioneze o încălcare a art. 14 din Convenţie.
Opinia separată a domnului judecător Hajiyev
(Traducere)
Am dori să expunem motivele pentru care nu împărtăşim opinia majorităţii.
În primul rând, precizăm că Golestan reprezintă un loc istoric pentru azeri. Acesta este satul în care Imperiul Rus şi Persia au încheiat în 1813 un tratat care a rămas în istorie drept Tratatul de la Golestan, potrivit căruia hanatele din nordul Azerbaidjanului, între care şi Hanatul Karabah, au fost integrate în Imperiul Rus. În poemul său intitulat „Golestan”, poetul azer Bakhtiyar Vahabzade, care a fost urmărit de autorităţile sovietice în anii ‘60, descrie soarta naţiunii divizate în urma acestui eveniment. Am început cu această scurtă istorie pentru a arăta că Azerbaidjanul nu are niciun interes în a distruge acest loc încărcat de istorie.
Prin urmare, măsurile descrise la pct. 32 din hotărâre nu au fost îndreptate împotriva părţii armene a populaţiei care, în opinia reclamantului, trăia acolo confortabil şi nu în condiţii proaste, dar au fost luate măsuri de către autorităţile sovietice pentru a-i elimina pe insurgenţii care erau concentraţi în acele locuri. Reclamantul, ca mii de alţi locuitori ai Karabahului, a fost o victimă a conflictului. În mod evident, opinia noastră separată nu are drept scop să treacă sub tăcere dificultăţile pe care le-a întâmpinat şi despre care s-a plâns Curţii în august 2006 ca răspuns la plângerile formulate în aprilie 2005 şi comunicate de Curte în cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei.
Deficienţele acestei plângeri sunt vizibile cu ochiul liber încă din stadiul comunicării. Astfel, după cum reiese cu claritate din hotărâre, Curtea a avut dificultăţi enorme în a-şi justifica poziţia. Raţionamentul său nu părea deloc convingător. În plus, însăşi ideea de a examina aceste două cauze diferite în acelaşi timp nu este atractivă, întrucât există riscul de a se crede în mod eronat că, mai mult sau mai puţin, Curtea plasează la acelaşi nivel agresorul şi victima. Această impresie regretabilă ar fi putut să fie evitată dacă Armenia ar fi fost implicată în cauză, dar pentru că nu e cazul, Curtea nu a putut examina răspunderea Armeniei în ceea ce priveşte încălcările denunţate.
Reamintim pentru început că părţile sunt de acord că satul Golestan se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului. Se pune aşadar întrebarea următoare: ce fac forţele militare armene, pe teritoriul unui stat suveran, împiedicând accesul într-un sat dintr-o parte şi minând zonele învecinate? Armata azeră este situată pe cealaltă parte a satului, astfel încât accesul în sat este controlat de această armată. La prima vedere, prezenta speţă poate părea similară cu alte cauze deja examinate de Curte, dar numai la prima vedere. Este adevărat că au fost dezvoltate de către Curte criterii pentru a stabili dacă există jurisdicţie şi un control efectiv şi, la prima vedere, unele dintre criterii, cum ar fi cele expuse în cauzele în Ilaşcu, Assanidzé şi în altele pot fi utile şi aplicabile în speţă. Dar acest lucru este adevărat doar la prima vedere. În realitate, trebuie făcută o distincţie între prezenta speţă şi cauze anterioare în care Curtea a fost invitată să examineze, din perspectiva art. 1 din Convenţie, problema unui control efectiv asupra zonei în care s-au produs presupusele încălcări. Satul abandonat, înconjurat din ambele părţi de forţe armate combatante, şi ale cărui zone învecinate sunt minate formează, în limbaj diplomatic, o linie de contact sau o linie de armistiţiu, iar reclamantul, care se află în ţara sa, ar putea avea succes sesizând problema autorităţilor armene şi solicitându-le să îi explice ce caută forţele armate armene pe teritoriul unui alt stat suveran, împiedicându-l să revină în ţara sa de origine sau, în orice caz, să denunţe acţiunile ambelor state. Dar ne temem că este vorba despre întrebări retorice...
Ne vom concentra asupra principalei întrebări care, în opinia noastră, este o întrebare juridică importantă la care trebuie să se răspundă în speţă: are Azerbaidjanul un control efectiv asupra Golestanului? Dreptul internaţional nu conţine nicio regulă specifică aplicabilă zonelor situate pe linia de armistiţiu care separă poziţiile militare ale două armate combatante. Astfel cum a remarcat Curtea în cauza Banković şi alţii împotriva Belgiei (dec.) [(MC), nr. 52207/99, CEDO 2001‑XII], din punctul de vedere al dreptului internaţional public expresia „aflate sub jurisdicţia lor” care figurează la art. 1 din Convenţie trebuie să fie înţeleasă în sensul în care competenţa jurisdicţională a unui stat este în principal teritorială, dar şi în sensul că se presupune că se exercită în mod normal pe întregul său teritoriu.
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special atunci când un stat se află în incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său. Acest fapt se poate datora unei ocupaţii militare de către forţele armate ale altui stat care controlează efectiv respectivul teritoriu (a se vedea hotărârile Loizidou împotriva Turciei şi Cipru împotriva Turciei), unor acte de război sau de rebeliune, sau unor acte ale unui stat străin care sprijină înfiinţarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză. De asemenea, Curtea a afirmat că, pentru a concluziona existenţa unei astfel de situaţii excepţionale, trebuie să examineze, pe de o parte, ansamblul elementelor de fapt obiective de natură să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat asupra teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul acestuia. Într-adevăr, angajamentele asumate de o parte contractantă în temeiul art. 1 din Convenţiei includ, în plus faţă de obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsurile adecvate pentru asigurarea respectării acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său [Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001–V]. Aceste obligaţii subzistă chiar şi atunci când exercitarea autorităţii statului este limitată. În aplicarea acestor principii, Curtea a concluzionat că Republica Moldova, chiar dacă nu exercita un control efectiv asupra Transnistriei, continua să aibă o obligaţie pozitivă în temeiul art. 1 din Convenţie.
Am dori totuşi să cităm opinia parţial separată a domnului judecătorului Bratza, la care s-au raliat domnii judecători Rozakis, Hedigan, şi Panţîru, anexată la hotărârea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC, nr. 48787/99, CEDO 2004‑VII], în care judecătorii consideră că întrebările-cheie la care a trebuit să se răspundă au fost următoarele: i) această cauză constituie un caz excepţional în care reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia Federaţiei Ruse” în pofida faptului că în permanenţă s-au aflat în afara teritoriului acestui stat? şi ii) reclamanţii, fiind pe teritoriul Republicii Moldova, trebui consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” sa astfel încât este angajată răspunderea acestui stat sau, dimpotrivă, trebuie respinsă prezumţia potrivit căreia au continuat să se afle sub jurisdicţia sa?” Pentru autorul opiniei, cele două întrebări sunt strâns legate şi, astfel cum se menţionează în mod clar în hotărârea Curţii, nu pot fi soluţionate decât printr-o analiză detaliată a situaţiei de fapt care a existat în Transnistria sau a avut legătură cu această regiune. În plus, analizând concluzia majorităţii, autorul consideră că nu poate fi de acord cu opinia majorităţii şi declară că a avut unele dificultăţi în a admite că persoane care trăiesc într-o parte a teritoriului unui stat în care, ca urmare a ocupaţiei ilegale a unui regim separatist, statul nu îşi poate exercita autoritatea sau controlul, pot fi totuşi considerate ca aflându-se sub „jurisdicţia” acestui stat, în sensul autonom pe care îl are acest termen la art. 1 din Convenţie, termen care presupune că statul are puterea de a „recunoaşte oricărei persoane [...] drepturile şi libertăţile” definite în acest text. Domnul judecător Bratza declară în continuare că îi este la fel de dificil „să admită concluzia majorităţii Curţii potrivit căreia, într-o astfel de situaţie de fapt, persoanele care se află pe teritoriul său continuă «să se afle sub jurisdicţia» statului, dar că domeniul acestei «jurisdicţii» este redus, statul continuând să-şi asume obligaţii pozitive cu privire la toate persoanele aflate pe teritoriul său în ceea ce priveşte drepturile garantate de Convenţie”. Autorul indică faptul că însăşi utilizarea expresiei „obligaţii pozitive ale statului” şi trimiterea care este făcută în hotărâre la jurisprudenţa Curţii în temeiul art. 1 în ceea ce priveşte aceste obligaţii îi pare atât inutilă, cât şi eronată în contextul cauzei Ilaşcu şi alţii. Domnul judecător Bratza subliniază în mod întemeiat că „această jurisprudenţă – care ia în considerare echilibrul just care trebuie asigurat între interesul general şi interesele individuale şi alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse – a fost concepută să ia în considerare un context factual în care statul pârât exercita un control deplin şi efectiv pe întreg teritoriul său şi în care persoanele fizice aflate pe acest teritoriu se aflau în mod indiscutabil sub «jurisdicţia» sa, în sensul Convenţiei.ˮ Potrivit acestuia, raţionamentul Curţii nu poate fi transpus ca atare la cauze fundamental diferite în care circumstanţe independente de voinţa sa împiedică un stat să exercite orice autoritate pe teritoriul în cauză şi unde întrebarea centrală este dacă persoanele aflate pe acel teritoriu trebuie considerate ca aflându-se sub „jurisdicţiaˮ sa în sensul Convenţiei.
Să revenim la faptele din prezenta cauză, pe baza cărora Curtea a concluzionat că presupusele încălcări ţin de „jurisdicţia” Azerbaidjanului în sensul art. 1 din Convenţie şi sunt de natură să angajeze răspunderea statului pârât.
Dorim, în primul rând, să observăm că, astfel cum recunoaşte Curtea, Golestan se află pe linia de contact care separă forţele azere şi forţele armene (pct. 142). Geografic, satul este situat la nord de teritoriile azere ocupate de forţele militare armene, chiar pe graniţa liniei de contact, care trece prin mijlocul râului Indzachay, poziţiile militare azere fiind situate pe malul de nord şi trupele armene pe malul de sud. Satul Golestan este complet abandonat şi zonele sale învecinate sunt puternic minate de ambele tabere, în timp ce încălcări ale focului se produc frecvent. Caracteristica acestui cauze, neobişnuită, cu care sunt de acord atât Azerbaidjanul, cât şi Armenia, este aceea că satul Golestan, unde reclamantul afirmă că deţine bunurile, este situat pe linia de contact. Acest fapt este confirmat atât de hărţile azere, cât şi de cele armene. Niciuna dintre părţi nu pretinde contrariul. Singura dispută se referă la poziţia exactă a forţelor în zonă. Acest punct este foarte important pentru a tranşa întrebarea legată de controlul efectiv asupra satului. Înainte de a trece la examinarea acestei întrebări, trebuie reamintite câteva informaţii generale. Linia de contact marchează linia de armistiţiu fixată la sfârşitul războiului din perioada 1992-1994, care a fost îngheţată prin Protocolul de la Bishkek din mai 1994. Prin urmare, Curtea nu se confruntă cu examinarea jurisdicţiei unei zone care ţine în mod clar de competenţa jurisdicţională a unei părţi contractante, nici cu o situaţie în care o zonă care se află în mod clar sub controlul efectiv al altei părţi contractante, precum în cauza Ilaşcu şi alţii sau în alte cauze examinate deja de aceasta, ci mai degrabă este vorba despre o mică bucată de teritoriu care se află chiar pe linia de armistiţiu. În mod concret, linia de contact este păzită de forţele armate ale părţilor care sunt staţionate de o parte şi de alta a acesteia printr-o utilizare masivă a minelor antipersonal. De mult timp nu mai locuieşte niciun civil în sat. Se produc în mod regulat schimburi violente de focuri de armă de o parte şi de alta a liniei de contact, inclusiv în regiunea Golestan.
Am dori să trecem acum la probele care, potrivit Curţii, îi permit acesteia să concluzioneze că Azerbaidjanul exercită un control efectiv. Observăm că, în acest tip de cauză şi având în vedere circumstanţele speciale care o caracterizează, Curtea ar trebui să acţioneze ca o instanţă de prim grad de jurisdicţie. Acest fapt îi permite Curţii, având în vedere cerinţele sale, cum ar fi cele formulate în Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [(MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII], să examineze probele ţinând seama de credibilitatea şi de caracterul lor convingător.
Astfel, în speţă, lipsa de credibilitate a probelor prezentate de reclamant şi de terţa parte era evidentă: „probele” potrivit cărora un bărbat se plimba printre case în ruină, un bărbat fără uniformă sau însemne ale unei armate sau fumul care se ridica din coşurile unor case, în timp ce nu se ştie cine a aprins focul într-una dintre puţinele case aflate încă în picioare. Din păcate, Curtea a menţionat aceste probe, provenite de pe un DVD transmis în 2008, la pct. 137 din hotărâre. Este evident că aceste probe nu dovedesc nimic; acesta este motivul pentru care ulterior, în hotărâre, Curtea, în speranţa de a găsi ceva care să probeze prezenţa militară azeră în sat, face trimitere la raportul Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Association for the Advancement of Science – „AAPS”). În opinia noastră, nici acesta nu prezintă mai multe probe, deşi Curtea consideră contrariul, la acelaşi punct. Astfel, în opinia noastră, rezultatele raportului AAPS, în special imaginea 12, arată în mod clar prezenţa unor tranşee în sat sau cel puţin foarte aproape de sat. Reprezentanţii AAPS nu afirmă că tranşeele se află în Golestan: se mulţumesc să spună „în sat sau în partea din spate a satului”. Dacă reunim toate elementele din raportul de AAPS, astfel cum sunt prezentate şi interpretate la pct. 137 din hotărâre, ele sunt contradictorii, deoarece afirmă că tranşeele sunt vizibile pe imaginile 2005 şi 2009, dar sunt mai greu de distins pe imaginea din 2012, deoarece nu mai sunt folosite. În plus, raportul indică faptul că zona era în întregime nelocuită. Prin urmare, dacă nu susţin că tranşeele sunt în sat, că există forţe militare în sat sau că tranşeele sunt folosite, se poate afirma că sunt prezenţi în sat soldaţi azeri? Şi, în special, în lumina observaţiei Curţii potrivit căreia „astfel cum rezultă din raportul AAPS [...] întrucât au încetat să fie utilizate între 2009 şi 2012, [tranşeele] sunt mai puţin vizibile pe imaginile din 2012”. Dacă nu mai existau tranşee în 2012, înseamnă că nu erau folosite.
De aceea, în opinia noastră, nu există nicio probă care să demonstreze că Azerbaidjanul exercită un control efectiv asupra Golestanului. Dacă s-ar concluziona contrariul, atunci ar trebui luat în considerare faptul că Armenia, care a ocupat o parte din teritoriul unui alt stat, exercită, de asemenea, un control efectiv asupra zonei respective. Întrucât se confirmă că, din cauza continuării luptelor, niciun civil nu poate intra în sat şi că satul este complet abandonat şi a fost puternic minat de ambele părţi, concluzionăm că nici cele două părţile implicate în conflict nu exercită un control efectiv asupra satului. Probele din dosar indică în mod clar faptul că Golestan este în fapt un no man’s land. Aceasta este, repetăm, caracteristica prezentei speţe care o distinge de alte cauze în care Curtea a examinat problema jurisdicţiei şi a controlului efectiv. Este o situaţie complet nouă şi prima cauză în care Curţii i se solicită să examineze problema controlului efectiv asupra unui no man’s land situat pe o linie de contact între două părţi combatante şi să decidă cu privire la această problemă juridică nouă. Pe de o parte, este vorba despre teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului şi este clar că nu ar trebui să fie admisă nicio zonă cu protecţie limitată în spaţiul juridic din Convenţie. Convenţia impune ca statul să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile pe care le defineşte. Pe de altă parte, concluzia – care contrazice faptele – potrivit căreia controlul efectiv trebuie atribuit uneia dintre părţi nu se poate întemeia pe dreptul internaţional şi se opune însăşi conceptului de control „efectiv”. În realitate, prezenta cauză nu are nicio asemănare cu modelul clasic al jurisdicţiei, iar în absenţa evidentă a unui control efectiv – condiţie prealabilă pentru atribuirea de obligaţii pozitive –, este imposibil să se discute despre vreo obligaţie pozitivă. La pct. 140 din hotărâre, Curtea observă că „nu a admis faptul că răspunderea statului asupra teritoriului său se limitează doar la a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive faţă de regiunile în care un alt stat sau un regim separatist exercită un control efectiv”. Prezenţa forţelor de ocupaţie armene de cealaltă parte a Golestanului nu doar că nu permite accesul în sat, ci exclude totodată un control efectiv şi, de altfel, orice control asupra acestui teritoriu azer şi, prin urmare, exonerează Azerbaidjanul de răspunderea de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive.
În cauza Ilaşcu şi alţii, Curtea, ţinând cont de faptul că, după ratificarea Convenţiei, Moldova a trebuit să intre în contact cu regimul separatist pentru a lua măsuri destinate recunoaşterii faptului că reclamanţii au anumite drepturile garantate de Convenţie, a concluzionat că răspunderea Moldovei putea fi angajată în temeiul Convenţiei, pe motiv că aceasta nu a reuşit să-şi îndeplinească obligaţiile pozitive în ceea ce priveşte actele în litigiu produse după luna mai 2001. De asemenea, Curtea a concluzionat că autorităţile moldoveneşti îşi păstrau obligaţia „de a lua toate măsurile necesare ce le stau în putere, fie [că erau] de ordin politic, diplomatic, economic, juridic sau de alt gen [...] pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie persoanelor aflate sub jurisdicţia lor formală şi, prin urmare, tuturor celor care se găsesc în cadrul frontierelor internaţional recunoscute ale Moldovei”. Dacă aceste cerinţe s-ar aplica Azerbaidjanului, această ţară ar trebui „prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie. După cum s-a indicat la pct. 332 din hotărârea Ilaşcu şi alţii: „Pentru determinarea domeniului obligaţiilor pozitive ce îi revin statului, trebuie să se ţină seama de echilibrul just de menţinut între interesul general şi interesele individuale, diversitatea situaţiilor din statele contractante şi alegerea care trebuie făcută în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină insuportabilă sau disproporţionată.”
Prin urmare, măsurile luate pentru a îndeplini obligaţiile pozitive identificate în hotărârea Ilaşcu şi alţii trebuie să fie „adecvate şi suficiente” şi Curtea trebuie să verifice dacă aceasta este situaţia în lumina „efortului minim” necesar. Întrebarea dacă un stat limitat de incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său îşi îndeplineşte obligaţiile pozitive trebuie să fie examinată de Curte de la caz la caz. Cu toate acestea, după cum arată raportul de cercetare, unele dintre aceste obligaţii pozitive au fost identificate de Curte în hotărârea Ilaşcu şi alţii. Unele dintre aceste obligaţii sunt de natură generală, în măsura în care se referă la politicile generale şi comportamentul statului, iar altele au un caracter individual, adică sunt legate de situaţia reclamantului.
După cum s-a indicat la pct. 339 din hotărârea Ilaşcu şi alţii, un stat limitat de incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său trebuie să ia măsuri pentru 1) a afirma şi reafirma suveranitatea asupra teritoriului disputat, 2) să se abţină de la susţinerea regimului separatist şi 3) a restabili controlul asupra acelei părţi a teritoriului său suveran. În opinia noastră, statul pârât trebuie să ia toate măsurile pentru a-şi restabili suveranitatea nu doar asupra Golestanului, ci şi asupra tuturor teritoriilor ocupate, să se abţină de la sprijinirea regimului separatist şi, făcând apel la comunitatea internaţională să sprijine la rândul ei această poziţie şi să respecte dreptul suveran al statului, să încerce prin toate mijloacele să-şi restabilească controlul asupra propriului teritoriu.
În acest sens, dorim să facem trimitere la informaţiile deja transmise în stadiul admisibilităţii şi în observaţiile suplimentare ale guvernului pârât. Aceste contribuţii confirmă că Azerbaidjanul continuă să se opună ocupării ilegale a Nagorno-Karabahului şi a teritoriile învecinate de către Armenia. Dovada o reprezintă încercarea Azerbaidjanului de a-şi restabili controlul asupra teritoriului său înstrăinat prin sprijinul pe care îl oferă procesului de la Minsk, plasat sub egida OSCE, precum şi eforturile continue pe care le face în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În ceea ce priveşte această din urmă organizaţie, Adunarea Generală a decis, în 2004, să adauge în agendă un punct intitulat „Situaţia din teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului”. Discuţiile pe această temă au avut loc în mod regulat. Se poate observa în acest sens că Adunarea Generală a adoptat două rezoluţii (60/285 din 7 septembrie 2006 şi 62/243 din 25 aprilie 2008) care reafirmă respectul şi sprijinul continuu pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Azerbaidjan în cadrul graniţelor sale internaţional recunoscute. Procesul se desfăşoară sub egida OSCE. Procesul Minsk a început în 1992 şi Azerbaidjanul a depus eforturi continue şi coerente pentru soluţionarea paşnică a conflictului. Principiile de bază (deopotrivă denumite „principiile de la Madrid”), prezentate de cele trei ţări care asigură copreşedinţia Grupului de la Minsk, au făcut apel la revenirea sub controlul azer a teritoriilor din vecinătatea Nagorno-Karabahului, la instaurarea în Nagorno-Karabah a unui statut interimar care să prevadă garanţii privind securitatea şi autonomia, crearea unui coridor care să lege Armenia la Nagorno-Karabah, definirea ulterioară a statutului definitiv al Nagorno-Karabahului printr-un referendum cu caracter juridic obligatoriu, dreptul tuturor persoanelor strămutate în interiorul ţării şi al tuturor refugiaţilor să revină în locurile unde trăiau, precum şi stabilirea de garanţii de securitate internaţionale, printre care ar trebui să fie inclusă o operaţiune de menţinere a păcii. Azerbaidjanul participă la întâlnirile periodice pe care le organizează copreşedinţii împreună cu miniştrii Afacerilor Externe şi preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului. Azerbaidjanul şi-a oferit sprijinul deplin în acest proces, convins că reprezintă cea mai bună cale de a-şi restabili controlul asupra teritoriilor ocupate. În timpul discuţiilor, Azerbaidjan a declarat cu claritate că este pregătit să acorde Nagorno-Karabahului „cel mai înalt nivel de autonomie” în cadrul Azerbaidjanului.
Azerbaidjanul s-a abţinut întotdeauna de la susţinerea regimului stabilit de forţele separatiste şi a luat, şi continuă să ia, toate măsurile politice, juridice şi de alt gen care sunt în puterea sa pentru a-şi restabili controlul. Spre deosebire de cauza Ilaşcu şi alţii, Azerbaidjanul evită orice contact cu regimul separatist.
În cauza Ilaşcu şi alţii, Curtea a precizat că nu are obligaţia de a defini care sunt măsurile cele mai adecvate care trebuie luate, ci doar să se asigura de voinţa statului suveran, tradusă în acte sau măsuri specifice, de a-şi restabili controlul. În opinia noastră, aceasta înseamnă că respectivele obligaţii trebuie examinate în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Toate elementele citate anterior demonstrează că Azerbaidjanul a luat şi continuă să ia toate măsurile posibile şi, prin urmare, şi-a respectat pe deplin obligaţiile sale pozitive cu caracter general.
În ceea ce priveşte obligaţiile speciale legate de reclamant la nivel individual, acest tip de obligaţii pozitive este definit în jurisprudenţă în cauze cum ar fi Ilaşcu, Ivanţoc şi Catan. Ele constau în încercarea de a rezolva situaţia reclamantului prin 1) mijloace politice şi diplomatice, 2) mijloace practice şi tehnice şi 3) măsurile juridice corespunzătoare având drept scop protejarea drepturilor reclamantului.
În acest sens, trebuie remarcat faptul că, în cauzele destul de similare deja examinate, Curtea nu a concluzionat încălcarea acestui tip de obligaţii pozitive decât în cauza Ilaşcu, în care încălcările se raportau la capete de cerere formulate în temeiul art. 3 şi art. 5. Potrivit jurisprudenţei generale a Curţii în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, domeniul obligaţiilor statului în ceea ce priveşte exercitarea efectivă a acestor drepturi este, în principiu, extrem de larg.
Prezenta cauză se referă la dreptul de proprietate, iar măsurile impuse Azerbaidjanului trebuie, potrivit jurisprudenţei generale a Curţii, să fie bazate pe contextul general şi local, precum şi pe un echilibru just între interesul general şi drepturile persoanei. Particularitatea prezentei speţe, aşa cum am mai afirmat, o reprezintă situaţia din vecinătatea satului Golestan care, din nou, se află pe linia de armistiţiu dintre cele două forţe combatante. Măsurile care pot fi luate în mod realist sunt strâns legate de faptul ocupării acestor teritorii de către unul dintre statele părţile la Convenţie care, potrivit naturii Convenţiei, ar trebui să creeze condiţii care să permită reîntoarcerea acasă a persoanelor strămutate şi a refugiaţilor.
Ar constitui o încălcare gravă a obligaţiilor sale şi, probabil, o încălcare a art. 2 din Convenţie dacă Azerbaidjanul ar permite civililor să intre în satul Golestan, un loc periculos ca urmare a faptului că zonele sale învecinate sunt minate, iar forţele armate ale celor două tabere patrulează în zonă. Satul este situat pe linia frontului şi încălcările armistiţiului care se produc în mod regulat ar reprezenta o sursă constantă de pericol pentru vieţile persoanelor care ar putea veni să locuiască în regiune.
Atunci când un stat are teritoriul ocupat de un alt stat, însuşi acest fapt îl împiedică să-şi exercite autoritatea sau controlul asupra teritoriului situat în interiorul graniţelor sale. După cum a afirmat domnul judecător Bratza în opinia separată sus-menţionată, „răspunderea nu poate [...] intra în joc decât în circumstanţe excepţionale, atunci când probele de care dispune Curtea demonstrează în mod clar o astfel de lipsă de angajament sau de efort din partea statului în cauză de a-şi restabili autoritatea sau ordinea constituţională asupra teritoriului astfel încât această atitudine să ajungă să aprobe tacit menţinerea autorităţii sau a «jurisdicţiei» regimului ilegal pe acest teritoriu.”
De altfel, Azerbaidjanul nu a adoptat o lege care să-l priveze de dreptul de proprietate pe reclamant sau pe orice altă persoană care şi-a abandonat bunurile din cauza conflictului din Nagorno-Karabah. Dimpotrivă, dreptul tuturor persoanelor strămutate şi al tuturor refugiaţilor de a reveni unde locuiau anterior a făcut întotdeauna parte din negocieri şi figurează printre principiile de bază (principiile de la Madrid) citate anterior.
După cum a menţionat Curtea, în măsura în care accesul la bunuri nu este posibil, statul are obligaţia de a lua alte măsuri pentru a recunoaşte dreptul de proprietate.
Însă, atunci când examinează problema obligaţiilor pozitive în ceea ce priveşte un reclamant individual, Curtea ar trebui să nu uite că măsurile aşteptate din partea statului nu trebuie să reprezinte o sarcină excesivă pentru acesta din urmă. În acest sens şi pentru a evalua consecinţele economice generale ale conflictului în cazul Azerbaidjanului, trebuie luaţi în considerare următorii factori: în primul rând, 20% din teritoriul Azerbaidjanului este sub ocupaţie armeană şi, în al doilea rând, ca urmare a conflictului din Regiunea Nagorno-Karabah, 800 000 de persoane au devenit refugiate în interiorul ţării, în plus faţă de 200 000 de refugiaţi proveniţi din Armenia; 20 000 de persoane au fost ucise; 50 000 de persoane au fost rănite sau au dobândit un handicap; peste 4 000 de cetăţeni azeri sunt încă daţi dispăruţi. Agresiunea îndreptată împotriva Republicii Azerbaidjan a subminat grav sfera socio-economică a ţării. În teritoriile ocupate, 6 oraşe mari, 12 oraşe mijlocii, 830 sate şi sute de spitale si centre medicale au fost distruse de incendii sau în alt mod. Sute de mii de case şi apartamente şi mii de clădiri comunitare şi medicale au fost distruse sau jefuite. Sute de biblioteci au fost devastate şi milioane de cărţi şi manuscrise valoroase au fost distruse de incendii sau în alt mod. Numeroase teatre de stat, sute de cluburi şi zeci de şcoli muzicale au fost distruse. Mii de fabrici si uzine de prelucrare a alimentelor au fost jefuite. Sistemele de irigare, în lungime de aproape o sută de kilometri, au fost complet distruse. Aproximativ 70% din păşunile azere se află în zona ocupată. Infrastructura regională, din care sute de poduri, sute de kilometri de drumuri şi mii de kilometri de apeducte, mii de kilometri de conducte de gaz şi zeci de staţii de distribuţie a gazelor au fost distruse. Războiul împotriva Azerbaidjanului a avut totodată consecinţe catastrofale pentru patrimoniul său cultural în teritoriile ocupate. Potrivit datelor preliminare, pierderile economice globale cauzate Republicii Azerbaidjan de agresiunea Armeniei sunt estimate la 300 de miliarde de dolari SUA, la care trebuie să se adauge prejudiciul moral, care, în mod natural, este imposibil de cuantificat. În al treilea rând, statul a oferit şi continuă să ofere sprijin financiar tuturor persoanelor strămutate şi refugiate din Armenia, acordându-le alocaţii sociale speciale.
În consecinţă, a impune noi obligaţii pozitive unui stat care este victima ocupaţiei unui stat vecin va constitui o sarcină cu adevărat excesivă. Acesta este motivul pentru care concluzionăm că Azerbaidjanul şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul Convenţiei, luând toate măsurile realiste aflate în puterea sa. Spre deosebire de situaţia care prevalează în cauza Chiragov, în care foştii locuitori de origine azeră ai raionului ocupat Lachin sunt împiedicaţi să aibă acces la bunurile lor, în speţă, locuitorii armeni, la fel ca şi azerii din Golestan, sunt deopotrivă victime ale agresiunii comise de Armenia.
Pentru toate aceste motive, concluzionăm că plângerile reclamantului nu ţin de jurisdicţia Azerbaidjanului în sensul art. 1 din Convenţie şi că Azerbaidjanul şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin faţă de reclamant rezultate din acest articol şi că, prin urmare, răspunderea Azerbaidjanului nu este angajată în ceea ce priveşte încălcările Convenţiei invocate de reclamant.
Opinia separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque
(Traducere)
Cuprins
I. Introducere (pct. 1)
II. Neepuizarea căilor de atac interne (pct. 2-5)
A. Cadrul constituţional şi legal (pct. 2)
B. Căile de atac interne disponibile (pct. 3)
C. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Cipru împotriva Turciei (pct. 4-5)
III. Lipsa calităţii de victimă (pct. 6-9)
A. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte casa şi terenul reclamantului
(pct. 6-7)
B. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte mormintele familiei (pct. 8)
C. Concluzie preliminară: limitele Principiilor Pinheiro (pct. 9)
IV. Jurisdicţia în ceea ce priveşte linia de armistiţiu şi zona învecinată (pct. 10-18)
A. Cadrul temporal al motivării Curţii (pct. 10-11)
B. Aprecierea probelor (pct. 12-15)
C. Concluzie preliminară: majoritatea deformează jurisprudenţa Assanidzé (pct. 16-18)
V. Răspunderea pentru încălcările drepturilor omului care au avut loc pe linia de armistiţiu şi regiunea învecinată
A. Poziţia majorităţii depăşeşte jurisprudenţa Oruk
(pct. 19‑40)
B. Responsabilitatea de a proteja în dreptul internaţional (pct. 21-38)
i. Formarea regulii cutumiare (pct. 21-31)
a) Practica Organizaţiei Naţiunilor Unite (pct. 21-24)
b) Practica statelor (pct. 25-26)
c) Opinio juris (pct. 27-31)
ii. Responsabilitatea guvernului pârât (pct. 32-33)
iii. Responsabilitatea comunităţii internaţionale (pct. 34-35)
C. Concluzie preliminară: norma impusă în cauza Doğan şi alţii a fost într-adevăr extinsă? (pct. 36-40)
VI. Concluzie finală (pct. 41-42)
I. Introducere
1. Hotărârea Sargsyan este geamăna hotărârii Chiragov şi alţii. Motivele procedurale ale dezacordului nostru cu majoritatea în cea de a doua sunt valabile, în mare parte, şi pentru prima, pur şi simplu pentru că punctele slabe, atât din una, cât şi din cealaltă, sunt similare. La fel ca în cauza Chiragov şi alţii, prezenta cauză ridică problema compatibilităţii dreptului internaţional umanitar cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrebare la care majoritatea evită să răspundă. Încă o dată, majoritatea evită probleme spinoase ale cauzei, atât în ceea ce priveşte probele furnizate cu privire la aspectele juridice legate de jurisdicţia statului pârât pe linia de armistiţiu şi zona adiacentă, cât şi cele legate de responsabilitatea statului de a proteja civilii care se află pe teritoriul său[20]. Deşi a recunoscut că Golestanul este situat într-o zonă în care nimeni nu poate pătrunde din cauza pericolului de a muri şi că refuzul statului pârât de a permite civililor accesul la casele, bunurile şi mormintele familiilor, pe care susţin că le au în această zonă militară extrem de sensibilă, este „justificat”, majoritatea susţine că ar fi trebuit, pe baza propunerii politice de la Madrid[21], ca statul să ia ceea ce majoritatea desemnează vag ca „alte măsuri”, fără a aduce precizări suplimentare în acest sens. Tratând cauzele Chiragov şi Sargsyan ca o cvasi-problemă interstatală şi sugerând că cele două state pârâte în aceste cauze trebuie să aplice acelaşi tip de „alte măsuri”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului vrea să trimită un mesaj părţilor în conflict. În general, din hotărâre transpare o nemulţumire asimilabilă unei dezaprobări a procesului de negociere. Fără a afirma cu claritate, dar implicit, majoritatea lasă să se înţeleagă în motivarea sa că instanţa europeană nu mai poate aştepta mult timp ca politicienii să soluţioneze conflictul din Nagorno-Karabah şi că, dacă este necesar, este dispusă să se substituie diplomaţiei, având în vedere faptul, criticat de majoritate, că negocierile de pace „nu au condus la niciun rezultat concret” (pct. 236).
II. Neepuizarea căilor de atac interne
A. Cadrul constituţional şi legal
2. Majoritatea respinge excepţia legată de neepuizarea căilor de atac interne pe baza a două argumente: pe de o parte, guvernul pârât nu a explicat modul în care cadrul constituţional şi legal disponibil a fost aplicabil în cazul specific al reclamantului şi, pe de altă parte, nu a comunicat suficiente informaţii privind natura şi rezultatul procedurilor civile în faţa instanţelor azere de către persoane de etnie armeană. Aceste argumente nu sunt valabile. Majoritatea ignoră faptul că nicio dispoziţie constituţională sau legală a statului pârât nu interzice persoanelor de etnie armeană să deţină bunuri sau să revină în Azerbaidjan şi nici nu le privează de bunurile lor ca urmare a conflictului din Nagorno-Karabah. În plus, majoritatea respinge în bloc aplicabilitatea la pretenţiile reclamantului a prevederilor Constituţiei, Codului civil şi Codului funciar, hotărând, fără a explica de ce, că aprecierea faptelor din speţă nu se poate baza pe aceste norme şi presupunând aşadar ceea ce ar fi trebuit să fie demonstrat. Caracterul eronat al acestei logici este evident. Circulus in demonstrando!
Prin această abordare, majoritatea impune propria apreciere a dreptului intern: se comportă ca o instanţă de prim grad de jurisdicţie şi nu lasă instanţelor naţionale posibilitatea de a-şi exprima propria judecată cu privire la aplicarea dreptului intern într-o cauză care ridică aspecte de drept noi şi care ar putea avea consecinţe juridice importante asupra nivelului sistemic, ţinând seama de numărul estimat de persoane strămutate[22].
B. Căile de atac interne disponibile
3. În plus, sistemul judiciar al Azerbaidjanului este funcţional şi a produs o jurisprudenţă abundentă în ceea ce priveşte cauzele civile iniţiate de persoane de etnie armeană în faţa instanţelor naţionale în domeniul locativ. Este extrem de regretabil faptul că majoritatea a evitat întrebarea crucială, ridicată de reclamant, despre presupusa existenţă a unei „practici administrative” a autorităţilor azere de a-l împiedica să exercite căile de atac existente. Cu alte cuvinte, nucleul întrebării care se referea la excepţia de inadmisibilitate nu a fost tratat. În orice caz, întrucât reclamantul a fost capabil să mandateze un avocat din Regatul Unit, nu putea pretinde că sistemul judiciar din Azerbaidjan în sine îi era inaccesibil din cauza lipsei serviciilor poştale şi a relaţiilor diplomatice între Azerbaidjan şi Armenia[23].
C. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Cipru împotriva Turciei
4. O comparaţie a prezentei cauze cu cauza Cipru împotriva Turciei [(MC), nr. 25781/94, CEDO 2001‑IV] ar avea relevanţă. În cauza interstatală care a opus Ciprul Turciei, guvernul turc a prezentat o listă de cauze prezentate de ciprioţii greci în faţa instanţelor cipriote turce, cauze care implicau atingeri aduse bunurilor comise de terţi şi cultivarea ilegală a terenurilor aparţinând reclamanţilor ciprioţi greci din regiunea Karpas şi care s-au soldat cu decizii în care instanţele competente din „Republica Turcă a Ciprului de Nord” („RTCN”) au dat curs pretenţiilor reclamanţilor. Guvernul cipriot a susţinut că, indiferent de căile de atac care poate existau în Turcia sau „RTCN”, nu erau concrete şi efective pentru ciprioţii greci care locuiau în zona controlată de guvernul pârât şi erau ineficiente pentru ciprioţi greci din enclavă, având în vedere natura specială a plângerilor şi cadrul juridic şi administrativ existent în nordul Ciprului. Guvernul cipriot a mai susţinut că jurisprudenţa instanţelor din „RTCN” invocată de guvernul turc se referea la situaţii diferite de cele denunţate în cerere, respectiv litigii între persoanele fizice, nu contestaţii împotriva legislaţiei şi acţiuni administrative. Se cunoaşte care a fost soarta argumentelor guvernului cipriot: Curtea a considerat că acesta nu a reuşit să infirme probele care au fost prezentate în faţa Comisiei în sprijinul tezei potrivit căreia ciprioţii greci, părţi vătămate, au avut acces la instanţe locale şi au putut să-şi susţină pretenţiile civile împotriva celor care le-au adus prejudicii şi a concluzionat că nu s-a produs o încălcare a art. 13 din Convenţie, în ceea ce priveşte ingerinţa unor persoane private în drepturile ciprioţilor greci care trăiau în Ciprul de Nord, în temeiul art. 8 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1[24]. Aceleaşi considerente ar trebui să se aplice în speţă.
5. Curtea nu ar trebui să urmeze o justiţie cu două viteze, să urmeze un raţionament pentru Cipru şi un raţionament contrar pentru Azerbaidjan. În cauza interstatală cipriotă, Curtea nu a impus ca acele cauze judecate de instanţele din „RTCN” în partea ocupată a Ciprului să se refere în mod specific la restituirea de bunuri. A fost suficient ca acţiunile civile iniţiate de ciprioţii greci să fie judecate de instanţele din „RTCN” pentru a concluziona că aceste instanţe au oferit o cale de atac care trebuie exercitată. În speţă, guvernul azer a produs probe în susţinerea afirmaţiei sale potrivit căreia au fost disponibile căi de atac şi a prezentat mai multe acţiuni iniţiate de justiţiabili de origine armeană în faţa instanţelor azere în cauze civile, în special în cauze în domeniul locativ. Astfel de probe care nu au fost infirmate ar fi fost suficiente pentru Curte ca să admită excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvern.
Astfel, nu suntem aşadar convinşi că orice încercare de a exercita căile de atac interne ar fi fost sortită eşecului. Cu toate acestea, după cum a reamintit Curtea în mai multe rânduri, existenţa unor îndoieli cu privire la eficacitatea căilor de atac interne nu exonerează reclamantul de obligaţia de a încerca cel puţin să se prevaleze de ele[25]. Est regretabil că acest principiu nu a fost aplicat în speţă. S-ar putea crede că, pentru majoritate, subsidiaritatea nu are loc în această parte a Europei.
III. Lipsa calităţii de victimă
A. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte casa şi terenul reclamantului
6. Este îndoielnic că reclamantul are calitatea de victimă. În ceea ce priveşte casa şi bunurile sale, majoritatea nu ştie dacă au fost distruse şi, în cazul unui răspuns afirmativ, când şi de către cine. Dar majoritatea nu poate ignora faptul că, în primele sale declaraţii din 10 iulie 2006, reclamantul a afirmat că, în cursul bombardării satului din 1994, casa fusese distrusă[26]. Abia în declaraţiile ulterioare ale moştenitorilor săi s-a susţinut că pereţii casei erau încă în picioare în timp ce acoperişul era prăbuşit, şi că reclamantul vorbea despre casa tatălui său atunci când a afirmat în primele sale declaraţii că i-a fost distrusă casa. Aceste declaraţii tardive nu merită niciun credit, însuşi faptul că moştenitorii reclamantului au prezentat Curţii o mărturie (declaraţia domnului Tavad Meghryan) potrivit căreia casa nu a fost distrusă este un indiciu al determinării lor de a crea un dosar.
7. În orice caz, probele prezentate de reclamant şi moştenitorii săi în sprijinul pretenţiilor legate de bunuri nu sunt convingătoare, aşa cum a recunoscut şi majoritatea la pct. 196. Contradicţiile în declaraţiile reclamantului nu au fost clarificate de explicaţiile sale. Valoarea probatorie a paşaportului tehnic, care nu conţine nicio referire la un titlu de proprietate primară, al cărui câmp „descrierea dimensiunii terenului conform documentelor oficiale” (descriere impusă în temeiul pct. 2.2 din Instrucţiuni privind formularele de înregistrare standard[27]) este necompletat şi a cărui ştampilă nu corespunde nici ştampilei oficiale a autorităţii emitente[28] şi nici numelui corect al raionului[29], este aproape nulă. Chiar şi o apreciere extraordinar de „flexibilă” a valorii acestei probe drept început de dovadă scrisă nu poate elimina suspiciunile puternice că ar fi vorba despre un fals. În plus, reclamantul şi-a bazat revendicările legate de bunuri pe declaraţii scrise ale unor martori care nu au fost supuşi unei confruntări, astfel cum recunoaşte şi majoritatea la pct. 193. Or, aceste mărturii se contrazic asupra unor aspecte cruciale. De exemplu, domnul Ghulyan Yura indică faptul că reclamantul şi-a construit casa „pe parcela de teren care i-a fost atribuită de ferma colectivă” în timp ce doamna Kachatryan, secretar al consiliului satului Golestan, declară că primise autorizaţia să împartă terenul atribuit anterior tatălui său[30]. Potrivit preşedintelui Comisiei naţionale pentru teritoriu şi cartografie al Republicii Azerbaidjan, domnul Garib Mammadov, „consiliile săteşti menţionate în speţă nu aveau competenţa să adopte o decizie cu privire la atribuirea de terenuri adiacente casei”[31]. Mărturia domnului Yura, potrivit căreia la etajul al doilea al casei erau patru camere, este, de asemenea, în contradicţie cu cele ale doamnelor Elmira Chirkinyan şi Lena Sargsyan potrivit cărora la acest etaj erau trei camere[32]. Mărturia doamnei Lena Sargsyan, potrivit căreia suprafaţa totală a parcelei era de 1 500 de metri pătraţi, este contrazisă de cea a doamnei Elmira Chirkinyan, care a declarat că această suprafaţă era de 1 000 de metri pătraţi[33]. Este de necrezut că reclamantul nu a prezentat probe mai credibile. Planuri şi fotografii ale unei case nu constituie o probă concludentă a unor drepturi asupra unor bunuri imobiliare.
Prin urmare, prezumţia majorităţii potrivit căreia clădirea „încă mai există, deşi este, probabil, foarte deteriorată” nu reprezintă decât o pură speculaţie şi se bazează pe o răsturnare inacceptabilă a sarcinii probei care îl exonerează pe reclamant de la obligaţia de a proba existenţa faptelor pe care le invocă şi care îl obligă pe pârât să probeze inexistenţa lor (pct. 197: În lipsa unei probe concludente potrivit căreia casa reclamantului să fi fost complet distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei [...]”. Aceeaşi critică se aplică şi pentru terenul despre care se pretinde că ar aparţine reclamantului.
B. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte mormintele familiei
8. Problema cea mai complexă pe care o ridică capătul de cerere al reclamantului cu privire la dreptul său de acces la mormintele rudelor merită atenţia Curţii. Dacă s-ar proba că reclamantul a trăit într-adevăr în regiunea Golestan şi că acolo au existat în mod real mormintele rudelor sale, acest capăt de cerere ar fi justificat în lumina cauzei Poluhas Dödsbo[34]. Însă acesta nu a depus niciodată la dosar suficiente probe privind locul de reşedinţă, nici vreo altă probă a existenţei, amplasamentului şi proprietăţii asupra presupuselor morminte ale familiei, ceea ce face ca acest capăt de cerere să fie lipsit de orice soliditate. În plus faţă de aceste deficienţe, Curtea notează că înregistrările video care i-au fost prezentate arată că cele două cimitire din Golestan au fost distruse, dar se evită întrebarea când şi de către cine au fost ele distruse. Imagini din satelit nu permit nici măcar localizarea cimitirelor. Faptul că sunt admise de Curte probele prezentate de reclamant cu titlu de probă pe baza unor copii incomplete ale unor documentelor sovietice vechi şi pe afirmaţiile părţii în cauză cu privire la existenţa, amplasamentul şi proprietatea asupra mormintelor familiei sale din Golestan numai pe baza propriei sale declaraţii arată, din nou, gradul de flexibilitate nelimitată cu care majoritatea a apreciat elementele pe care le-a prezentat reclamantul. În fine, afirmaţia potrivit căreia dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private include „dreptul de a reveni în sat” extinde domeniul de aplicare al art. 8 dincolo de limitele sale cunoscute[35].
C. Concluzie preliminară: limitele principiilor Pinheiro
9. În temeiul principiilor Pinheiro[36], atunci când refugiaţii sau persoanele strămutate prezintă cereri de restituire a bunurilor care nu sunt însoţite de documente justificative, se poate impune o anumită flexibilitate din partea autorităţilor judiciare. Într-adevăr, în situaţiile de strămutare masivă forţată poate fi imposibil ca victimele să prezinte probe formale ale fostului loc de domiciliu, ale drepturilor lor asupra unui teren sau asupra unor bunuri, ori chiar asupra fostului lor loc de reşedinţă obişnuită. Cu toate acestea, deşi poate fi admisă o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte nivelul de probă impus de Curte în materie de revendicări de bunuri efectuate de persoane deosebit de vulnerabile, cum ar fi cele refugiate sau strămutate, această flexibilitate ar trebui să rămână în limite rezonabile, deoarece experienţa arată că strămutările masive facilitează revendicările abuzive făcute asupra unor bunuri, formulate de oportunişti în speranţa de a profita de pe urma haosului. În absenţa unor astfel de limite, flexibilitatea nelimitată va discredita constatările de fapt operate de Curte. Neîndeplinind cerinţele impuse în materie de probe, reclamantul a apelat în mod firesc la flexibilitatea Curţii, flexibilitate care a depăşit orice limite rezonabile în acest caz, deoarece a admis mărturii şi documente justificative contradictorii în mod clar ca şi cum ar fi fost vorba de probe solide şi credibile. Astfel de contradicţii evidente pot sugera că versiunea evenimentelor prezentată de reclamant este falsă, ceea ce pune sub semnul întrebării calitatea sa de victimă. Având în vedere aceste contradicţii şi incertitudini, nu putem decât concluziona că este vorba despre o cauză creată în mod artificial, pe o bază probatorie fragilă, adoptată din motive strategice cu unicul scop de a constitui legătura cu cauza Chiragov şi alţii.
IV. Jurisdicţia în ceea ce priveşte linia de armistiţiu şi zona învecinată
A. Cadrul temporal al motivării Curţii
10. Golestan se află între două linii de front care separă forţele militare azere de cele ale „Republicii Nagorno-Karabah”. Satul şi poziţiile militare azere se află pe malul de nord al râului Indzachay, care constituie nu doar o linie de demarcaţie naturală, ci şi linia de armistiţiu stabilită la sfârşitul războiului. Atât hărţile azere, cât şi hărţile armene arată că satul este situat pe linia de contact dintre cele două armate, aşa cum a fost îngheţată prin Protocolul de la Bishkek din mai 1994. Poziţiile militare ale „Republicii Nagorno-Karabah” se află pe malul de sud al cursului râului. Satul a fost aproape complet distrus, probabil în timpul luptelor. Utilajele agricole distruse în timpul războiului au rămas în aceeaşi stare de degradare. Zona este plină de mine, care sunt declanşate din când în când de animalele sălbatice. Lunetiştii sunt încă activi. Sunt frecvente situaţiile în care focurile de arme trase de o parte sau de cealaltă produc victime. Pe scurt, oricine încearcă să ajungă în sat sau să folosească câmpurile care îl înconjoară riscă să fie împuşcat sau rănit grav de minele antipersonal sau de focurile de armă ale forţelor armate prezente în acel loc.
11. Locaţia exactă a poziţiilor celor două armate reprezintă un element crucial pentru a stabili chestiunea jurisdicţiei. Reclamantul şi guvernul armean susţin că armata azeră controlează satul şi, în special, că deţine poziţii militare în sat şi în zonele învecinate, în timp ce forţele „Republicii Nagorno-Karabah” ar fi staţionate pe cealaltă parte a râului Indzachay. Statul pârât neagă categoric această acuzaţie şi declară că poziţiile militare armene sunt cel mai aproape de sat (care ar fi în raza lor de foc) şi că sunt staţionate pe un teren abrupt, care le permite să aibă un avantaj militar[37]. Confruntată cu aceste două puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte faptele (prezenţa sau absenţa armatei „Republicii Nagorno-Karabah” la sud de linia de armistiţiu şi prezenţa armatei azere în satul Golestan), majoritatea nu ezită să afirme că forţele staţionate la sud de râu sunt cele ale armatei „Republicii Nagorno-Karabah”, nu forţele Armeniei (pct. 134 şi 136) şi că „o serie de probe indică faptul că în sat există poziţii azere şi, prin urmare, soldaţi azeri”, deşi adaugă că nu ştie dacă mai există forţe azere în Golestan începând cu 15 aprilie 2002 (pct. 137 şi 138).
În circumstanţele prezentei cauze, Curtea ar trebui să stabilească dacă, date fiind faptele, Azerbaidjan a exercitat un control efectiv asupra Golestanului şi zonelor învecinate în perioada care începe cel puţin din iunie 1992, luna în care forţele militare ale Guvernului i-ar fi atacat şi evacuat pe reclamant şi familia sa şi pe mulţi alţi armeni din regiunea Shahumyan, şi terminând cu data pronunţării prezentei hotărâri[38]. La fel ca în cauza Šilih, operaţiunile militare din regiunea Golestan la momentul respectiv (iunie 1992) nu au constituit „sursa litigiului”, ci „sursa drepturilor revendicate” de reclamant, şi, în această măsură, ţin de competenţa Curţii ratione temporis[39].
B. Aprecierea probelor
12. În esenţă, probele pe care majoritatea îşi întemeiază concluziile cu privire la întrebarea legată de jurisdicţie provin din raportul Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Association for the Advancement of Science), pe baza imaginilor din satelit luate în 2005, 2009 şi 2012, precum şi a DVD-ului transmis de reclamant în 2008 (pct. 137). Avem mari reticenţe în a utiliza aceste probe.
Prin scrisoarea din 16 decembrie 2013, preşedintele Marii Camere a decis să dea curs cererii guvernului pârât de a nu dezvălui guvernului armean, din motive de securitate naţională, imaginile 6-11, 13 şi 14 din raportul transmis de AAPS în noiembrie 2013 la solicitarea Curţii. În consecinţă, doar acele părţi ale raportului pentru care nu a fost formulată nicio obiecţie au fost transmise reclamantului şi guvernului terţ intervenient spre informare. Această cerere fiind lipsită de temei juridic, reclamantul şi guvernul terţ au fost privaţi de informaţii relevante fără un temei juridic[40]. Aşadar, Curtea trebuie, în absenţa unui cadru juridic clar care să permită nedezvăluirea către părţi a unor probe secrete, să respingă cererea de nedezvăluire a informaţiilor. Egalitatea armelor obligă.
13. Nu putem accepta, drept probă a prezenţei personalului militar azer în Golestan, înregistrarea video a satului ataşată la anexa 3 la observaţiile reclamantului din 21 februarie 2008. Potrivit guvernului armean, în înregistrarea video poate fi văzut un soldat azer mergând printre ruinele Golestanului. În fapt, înregistrarea video nu permite să se afirme dacă bărbatul este militar, dat fiind că nu poartă nici uniformă, nici armă. Originea fumului care se ridica din coşurile unor case este necunoscută. Nu se poate exclude că ar putea proveni de la focurile aprinse de ciobani (pot fi văzuţi pe DVD-ul comunicat în iulie 2012). Presupunerile sunt întotdeauna tentante şi, uneori, practice, dar nu sunt indicate în cazul unei instanţe de judecată care stabileşte fapte.
14. În fine, regretăm că nu au fost consultate de Curte rezultatele misiunii de supraveghere a graniţei dintre Nagorno-Karabah şi Azerbaidjan trimisă de OSCE în apropierea Golestanului în octombrie 2006.
Nu există nicio altă mărturie utilă. Declaraţiile agenţilor „Republicii Nagorno-Karabah” şi ale unor foşti locuitori ai satului Golestan, precum şi cele ale ofiţerilor militari azeri, agenţi ai acestei ţări şi locuitori din satele învecinate, au fost colectate în împrejurări necunoscute Curţii, iar autorii lor nu au făcut obiectul unei confruntări. DVD-urile care prezintă înregistrări video ale Golestanului şi ale zonelor învecinate nu permit să se obţină o idee clară a poziţiilor militare exacte ale celor două armate. În fine, indiferent de problema juridică a admisibilităţii, imaginile din satelit cu „tranşee”, „fortificaţii”, „clădiri militare” şi „vehicule militare” în sat şi în zonele învecinate nu sunt credibile. Construcţia şi amplasarea de clădiri militare au fost observate „în regiunea situată în nordul Golestanului” (pag. 13 din raportul AAPS). Vehicule militare au fost observate şi în „regiunile situate la nord şi la vest de Golestan”, pistele carosabile au fost localizate la 2,5 km nord de Golestan (pag. 16 din acelaşi raport). „Tranşeele şi fortificaţiile”, „terasamentele” şi „meterezele” au fost observate în principal în afara Golestanului. Nu exista imagini ale unor „clădiri militare” sau „vehicule militare” în interiorul Golestanului, iar singurele imagini ale unor „tranşee şi fortificaţii” în sat sunt cele din 2005 şi 2009, dar „semnalizarea vizuală a acestor tranşee este diminuată în 2012, ca urmare a neutilizării” (pag. 7 din acelaşi raport). Un lucru este clar: nu există semne ale existenţei unor cimitire pe imaginile din satelit (pag. 7 şi 22 din raport). În orice caz, având în vedere limitările semnificative ale raportului AAPS, şi anume „imagini insuficiente, acoperirea cu nori, proprietăţile spectrale ale imagisticii, geografia fizică a regiunii şi dificultăţile generale în stabilirea de evaluări pentru perioade de mai mulţi ani” (pag. 22 din raport), precizia şi credibilitatea raportului sunt afectate.
15. În opinia noastră, nu este înţelept să se afirme, numai pe baza acestor elemente de o credibilitate îndoielnică, că una dintre armate controlează teritoriul satului şi zona sa învecinată. Având în vedere aceste îndoieli, ar fi mai înţelept să se plece de la faptele despre care ambele părţi sunt de acord, dacă există, şi să fie verificate în raport cu probe obiective. O comparaţie a hărţilor prezentate de părţi şi interpretările lor par să demonstreze că există o poziţie militară pe malul de sud al râului, pe un deal situat chiar în faţa satului, astfel că soldaţii care sunt staţionaţi în acest loc pot nu doar să supravegheze satul şi zona învecinată, dar pot şi trage focuri de armă asupra oricărei ţinte în mişcare sau statică care s-ar afla în sat. Pe malul de nord, la est şi nord-est de Golestan, se pare că există mai multe poziţii ale armatei azere, situată în aval, la distanţe de la unu până la 3 km de sat. O examinare atentă a probelor disponibile nu permite nicio altă concluzie.
C. Concluzie preliminară: majoritatea deformează jurisprudenţa Assanidzé
16. Pe baza acestor probe controversate juridic şi contradictorii din punct de vedere faptic, majoritatea avansează ceea ce este de obicei un argument ad consequentiam, având faptul că niciun alt stat parte nu este „pe deplin răspunzător în temeiul Convenţiei” pentru evenimentele care au avut loc în Golestan, concluzionând că răspunderea statului pârât nu este limitată (pct. 148). În ciuda faptului evident că regiunea este inaccesibilă ca urmare a circumstanţelor militare existente în zonă, majoritatea admite ca statul pârât este „pe deplin răspunzător” întrucât nimeni altcineva nu poate fi găsit vinovat pentru eventuale încălcări ale Convenţiei în respectivul teritoriu.
17. Concluzia eronată la care a ajuns majoritatea se bazează pe un singur argument, şi anume comparaţia cu tipul de situaţie care a condus la hotărârea Assanidzé, pe care o invocă în sprijin la pct. 150 din hotărâre. Or, analogia dintre cele două situaţii este în mod clar forţată: în cauza Assanidzé, guvernul georgian a recunoscut că Republica Autonomă Adjaria este parte integrantă a Georgiei şi că faptele reclamate se aflau sub jurisdicţia statului georgian. În plus, în ceea ce priveşte cauza domnului Assanidzé, care prezenta accente politice puternice, nu exista nicio problemă de cooperare judiciară între autorităţile centrale şi autorităţile locale adjariene. Este destul de artificială compararea situaţia confruntării militare directe din cauza Sargsyan cu cea a Republicii Autonome Adjaria, care nu a avut niciodată aspiraţii separatiste şi care nu reprezenta o sursă de conflict între state diferite.
18. Abordarea noastră este diferită, din două motive. În primul rând, considerăm că faptele nu sunt clare, întrucât nu există suficiente probe la dosar astfel încât să se poată stabili compunerea şi mărimea forţelor militare prezente, puterea armată şi, ceea ce este cel mai important, poziţia lor geografică exactă faţă de Golestan. În al doilea rând, considerăm că, fie şi presupunând că hărţile regiunii, comunicate de părţi, sunt corecte şi că existenţa obstacolului fizic pe care îl constituie râul care curge între Golestan şi armata Nagorno-Karabahului facilitează accesul armatei azere în sat, acest fapt singur nu permite să se concluzioneze că statul pârât îşi exercită jurisdicţia asupra Golestanului şi a zonei învecinate şi că încălcarea drepturilor reclamantului, garantate de Convenţie, se datorează Azerbaidjanului. Aparent, armata Nagorno-Karabahului este situată mai aproape de sat şi se află într-o poziţie strategică mai favorabilă, de unde execută focuri de armă. În fapt, Golestan se află între două armate, dintre care niciuna nu exercită un control efectiv asupra zonei. Acesta este cu exactitate motivul pentru care regiunea este atât de periculoasă. Din aceste motive, nu se află sub jurisdicţia statului pârât.
V. Răspunderea pentru încălcarea drepturilor omului care au avut loc pe linia de armistiţiu şi regiunea învecinată
A. Poziţia majorităţii depăşeşte jurisprudenţa Oruk
19. După ce a stabilit că Azerbaidjanul îşi exercită jurisdicţia asupra Golestanului, majoritatea a examinat justificarea avansată de guvernul pârât în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor reclamantului garantate de Convenţie. Potrivit guvernului azer, a permite civililor să pătrundă într-o regiune atât de periculoasă şi instabilă şi de a se deplasa în acea regiune ar putea probabil conduce la o încălcare a art. 2 din Convenţie. În plus, dreptul internaţional umanitar ar trebui să crească importanţa considerentelor referitoare la protecţia civililor împotriva riscurilor existente în regiune. Aceasta este, potrivit Guvernului, motivul pentru care a interzis accesul civililor în Golestan, pe baza unui ordin secret, nepublicat. Curtea nu cunoaşte nimic nici despre data, nici despre conţinutul acestei ordonanţe[41]. Cu toate acestea, majoritatea îi apreciază compatibilitatea cu Convenţia din perspectiva caracterului, evident, periculos, al situaţiei militare locale.
20. Majoritatea concluzionează că a fost şi rămâne justificat comportamentul guvernului pârât, extinzând jurisprudenţa Oruk (Oruk împotriva Turciei, nr. 33647/04, 4 februarie 2014) la prezenta cauză (pct. 233 din hotărâre). Această analogie este abuzivă, deoarece situaţiile de fapt subiacente nu sunt deloc comparabile. În cauza turcă, victimele locuiau în apropierea unei zone de tir militar, iar accidentul fatal a fost cauzat de imprudenţa soldaţilor care au lăsat muniţie neexplodată pe teren după antrenament. Nu există aşadar nicio asemănare cu faptele din prezenta cauză, fie în termeni de spaţiu (zonă populată care nu face obiectul unui conflict), timp (timp de pace) sau rezultat (pierderea unei vieţi) sau chiar mens rea (neglijenţa soldaţilor). Se subînţelege că această analogie nefericită nu este decât un pretext pentru a eluda problema centrală ridicată de cauză. Chiar subscriind la premisele faptice adoptate de majoritate în ceea ce priveşte controlul efectiv asupra Golestanului de către armata azeră, ceea ce noi nu vom face, cauza ar trebui examinată din perspectiva restricţiilor pe care le enunţă art. 1 din Protocolul nr. 1, interpretat în lumina obligaţiei de a proteja civilii, în temeiul dreptului internaţional umanitar şi, în general, a „responsabilităţii de a proteja” a statului pârât, în temeiul dreptului internaţional. Efectul unei astfel de trimiteri este de a subordona aplicarea art. 1 din Protocolul 1 într-un mod în care Curtea interpretează incidenter tantum dreptul internaţional umanitar şi responsabilitatea de a proteja[42].
Din motive de exhaustivitate, vom continua să examinăm cauza pe baza premiselor faptice ale majorităţii şi ţinând seama de obligaţiile statului în temeiul dreptului internaţional umanitar, în special de obligaţiile şi responsabilitatea de a proteja civilii.
B. Responsabilitatea de a proteja în dreptul internaţional
i. Formarea regulii cutumiare
a) Practica Organizaţiei Naţiunilor Unite
21. Art. 2 pct. 4 din Carta ONU (interzicerea utilizării forţei) reprezintă o normă de jus cogens, care se aplică atât la nivel interstatal, cât şi la nivel intrastatal. O astfel de normă nu poate fi restrânsă decât printr-o altă normă de aceeaşi natură (a se vedea art. 53 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor). Fapta unui guvern de a trage către propriul popor şi de a comite acte de genocid, crime împotriva umanităţii sau crime de război, de a încerca să comită astfel de acte sau de a permite comiterea lor, direct sau prin intermediul unor agenţi privaţi care acţionează sub instrucţiunile sale sau cu complicitatea sa, constituie un comportament criminal potrivit dreptului convenţional şi dreptului cutumiar. Prevenirea şi reprimarea unor astfel de infracţiuni este o obligaţie jus cogens, obligaţie cu caracter obligatoriu de la care nu se poate deroga nici în timp de pace, nici în timp de război. În caz de selecţie deliberată a unei părţi a populaţiei, pe baza unor criterii rasiale, etnice, religioase sau de altă natură legate de identitatea sa, pentru a face să fie ţinta unor atacuri sistematice, intenţia discriminatorie se alătură la ilegalitatea comportamentului, care trebuie, de asemenea, să fie întotdeauna prevenit şi reprimat[43]. Astfel, interdicţia jus cogens de a folosi forţa poate fi restrânsă pentru a proteja o populaţie de la comiterea de crime de jus cogens, aplicarea art. 103 din Cartă fiind exclusă, într-un asemenea conflict de norme.
22. La scurt timp după ce s-a încheiat al doilea război mondial, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a declarat că este „în interesul superior al umanităţii să se pună capăt imediat persecuţiilor şi discriminărilor religioase sau aşa-numite rasiale” şi a invitat guvernele „să ia, în acest sens, măsurile cele mai prompte şi energice”[44]. În contextul luptei împotriva colonialismului, a exprimat acelaşi principiu, dar într-un mod mai ferm. La pct. 3.2 din Programul de acţiune pentru punerea în aplicare integrală a Declaraţiei privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, aprobat prin Rezoluţia 2621 (XXV) a Adunării Generale din 12 octombrie 1970 [A/RES/2621(XXV), a se vedea, de asemenea, documentul A/8086], a afirmat că fiecare stat trebuia să acorde populaţiilor asuprite ale altor state „asistenţă morală şi materială necesară [...] în lupta lor pentru a avea acces la libertate şi independenţă”[45]. S-a declarat chiar în Principiile de bază privind statutul juridic al combatanţilor care luptă împotriva dominaţiei coloniale şi străine şi împotriva regimurilor rasiste, aprobate de Adunarea Generală prin Rezoluţia 3103 din 12 decembrie 1973 [A/RES/3103(XXVIII)], că „[l]upta popoarelor aflate sub dominaţie colonială şi străină şi a unor regimuri rasiste în realizarea dreptului lor la autodeterminare şi independenţă este legitimă şi pe deplin conformă cu principiile de drept internaţional” şi că „[o]rice încercare de a reprima lupta împotriva dominaţiei coloniale şi străine şi împotriva dominaţiei regimurilor rasiste este incompatibilă cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia privind principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state conform Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia universală a drepturilor omului şi Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale şi reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale”.
Mai recent, „dreptul” popoarelor private cu forţa de dreptul la autodeterminare, libertate şi independenţă, „în special al popoarelor supuse la regimuri coloniale sau rasiste sau alte forme de dominaţie străină” să lupte în acest sens şi să solicite şi să primească sprijin a fost reafirmat la pct. 3 din Declaraţia privind îmbunătăţirea eficacităţii principiului abţinerii de la a recurge la ameninţarea sau utilizarea forţei în relaţiile internaţionale, aprobată de Adunarea Generală prin Rezoluţia 42/22 din 18 noiembrie 1987 (A/RES/42/22).
Treptat, Consiliul de Securitate a consacrat „dreptul” de a folosi forţa şi într-un context necolonial. Pe de o parte, califică drept încălcare gravă a drepturilor omului ameninţarea la adresa păcii şi securităţii internaţionale, odată cu rezoluţia de bază în materie, Rezoluţia 688 (1991) din 5 aprilie 1991 [S/RES/688 (1991)], confirmată ulterior de multe altele, inclusiv prin rezoluţiile 733 (1992) din 23 ianuarie 1992 [S/RES/733 (1992)] şi 794 (1992) din 3 decembrie 1992 [S/RES/794 (1992)] privind situaţia din Somalia, confirmate la rândul lor prin Rezoluţia 1199 (1998) din 23 septembrie 1998 [S/RES/1199 (1998)] privind situaţia din Kosovo. Pe de altă parte, a autorizat folosirea „tuturor mijloacelor necesare” sau luarea „tuturor măsurilor necesare”, inclusiv a măsurilor militare, pentru a pune capăt încălcărilor drepturilor omului, pentru a asigura asistenţa umanitară şi pentru a restaura pacea, în special prin rezoluţiile 678 (1990) din 29 noiembrie 1990 [S/RES/678 (1990)], 770 (1992) din 13 august 1992 [S/RES/770 (1992)], 794 (1992) din 3 decembrie 1992 [S/RES/794 (1992)], 940 (1994) din 31 iulie 1994 [S/RES/940 (1994)] şi 1529 (2004) din 29 februarie 2004 [S/RES/1529 (2004)].
Adunarea Generală a consolidat această tendinţă prin rezoluţiile 43/131 din 8 decembrie 1988 (A/RES/43/131), în care a considerat că „fapta de a lăsa victimele catastrofelor naturale şi ale unor situaţii de urgenţă de acelaşi ordin fără asistenţă umanitară reprezintă o ameninţare la adresa vieţii umane şi o atingere adusă demnităţii omului”, 45/100 din 14 decembrie 1990 (A/RES/45/100), în care a făcut referire pentru prima dată la „coridoare umanitare”, şi 46/182 din 19 decembrie 1991 (A/RES/46/182), prin care a aprobat „principiile directoare” în materie de ajutor umanitar şi a încredinţat fiecărui stat responsabilitatea primară de a se îngriji de victimele catastrofelor naturale şi ale altor situaţii de urgenţă produse pe teritoriul său.
23. Cu alte cuvinte, tratamentul acordat de un guvern populaţiei care trăieşte sub autoritatea sa nu mai reprezintă o problemă care ţine de domeniul rezervat statelor. Astfel cum scria abatele Grégoire la articolul 15, mai puţin cunoscut, din a sa Declaraţie asupra dreptului ginţilor, „atacurile împotriva libertăţii unui popor reprezintă un atentat ca oricare altele”. Confruntate cu situaţii de încălcări ale drepturilor omului şi discriminări sistematice, statele nu pot rămâne indiferente. După ce a fost expusă de Comisia internaţională pentru intervenţia şi suveranitatea statelor (CIISS)[46], susţinută de Secretarul General al ONU, în nota sa de prezentare a raportului Grupului format din personalităţi la nivel înalt privind ameninţările, provocările şi schimbarea[47], şi adoptată în documentul final al Summit-ului Mondial din 2005, regula responsabilităţii de a proteja populaţiile împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice şi crimelor împotriva umanităţii a fost consacrată în mod oficial prin Rezoluţia 60/1 din 24 octombrie 2005 a Adunării Generale, prin care Adunarea a adoptat acest document final (A/RES/60/1), şi Rezoluţia 1674 din 28 aprilie 2006 a Consiliului de Securitate privind protecţia civililor în perioadele de conflict armat [S/RES/1674 (2006)], prin care Consiliul a reafirmat prevederile pct. 138 şi 139 din documentul final al Summit-ului Mondial din 2005[48]. Angajându-să „reacţioneze în mod prompt şi decisiv”, responsabilii politici din întreaga lume şi-au afirmat hotărârea de a acţiona nu numai în situaţia în care crimele în cauză se produc deja, ci şi atunci când comiterea lor este iminentă, prin toate mijloacele adecvate şi necesare, inclusiv mijloace de natură militare, pentru a preveni producerea unor astfel de crime. În teorie şi în practică, această responsabilitate include prevenirea unor astfel de crime, în special incitarea la comiterea lor, astfel cum se specifică în declaraţia normativă de la pct. 138, care este susţinută de declaraţia politică de susţinere a Consilierului special al Secretarului General pentru prevenirea genocidului, formulată la pct. 140. Natura reacţiei necesare a fost definită, întrucât ea trebuie să fie una globală pentru a fi „decisivă” şi trebuie aşadar în mod clar să includă toate măsurile coercitive si necoercitive aplicabile, de care dispune Consiliul de Securitate, aşa cum se arată în trimiterea expresă la capitolele VI, VII şi VIII din Cartă. Este de la sine înţeles că cerinţele de proporţionalitate se aplică şi în ceea ce priveşte reacţia comunităţii internaţionale.
Cu acest grad de precizie, documentul final a stabilit nu doar un angajament politic lipsit de ambiguitate de a face uz de aceste puteri, ci şi o obligaţie cu caracter obligatoriu universal de a proteja populaţiile de încălcările cele mai atroce ale drepturilor omului. Această protecţie este extinsă la toate „populaţiile” care se află pe teritoriul statului, inclusiv refugiaţii, imigranţii, persoanele strămutate şi minorităţile, nu doar „grupurile”, „civilii” sau „cetăţenii”[49]. Legătura indisolubilă dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, statul de drept şi responsabilitatea de a proteja a fost confirmată prin faptul că responsabilitatea de a proteja a fost plasată la rubrica „IV. Drepturile omului şi statul de drept” în documentul final. Abordarea aparent cazuistică („de la caz la caz”) se referă la evaluarea individuală a mijloacelor necesare şi adecvate în fiecare situaţie specifică, şi nu în mod evident la regula de drept enunţată în document, a cărui formulare normativă („responsabilitate”) o reflectă pe cea a art. 24 din Cartă. Documentul final enunţă obligaţia pozitivă a Consiliului de Securitate de a reacţiona la crime internaţionale enumerate, dar nu indică efectele unei neîndepliniri a acestei obligaţii de către Consiliul de Securitate. Or, această omisiune este încărcată de semnificaţie juridică. Având în vedere documentele pregătitoare ale reuniunii de la Viena, şi anume rapoartele ICISS şi ale Grupului la nivel înalt, precum şi practica anterioară a organizaţiilor internaţionale în Africa, tăcerea din documentul final lasă uşa deschisă posibilităţii de a lua măsuri alternative de protecţie la nivel regional sau individuale în cazul lipsei de acţiune din partea Consiliului de Securitate. Astfel de măsuri nu pot fi, în orice caz, excluse, având în vedere natura jus cogens a crimelor internaţionale în discuţie. În fine, subliniind că Adunarea Generală ar trebui să continue examinarea responsabilităţii de a proteja populaţiile, documentul final consolidează rolul subsidiar al Adunării în acest domeniu, în lumina principiilor Cartei şi, mai general, a principiilor generale ale dreptului internaţional şi ale dreptului internaţional cutumiar.
Faptul că, în dispozitivul Rezoluţiei 1674, Consiliul de Securitate a reafirmat prevederile de la pct. 138 şi 139 din documentul final a consolidat caracterul juridic obligatoriu al obligaţiilor care decurg din aceste puncte, şi în special acela că statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite trebuie să execute deciziile luate în temeiul acestui document (art. 25 din Cartă). Declaraţia ulterioară a Secretarului General al ONU potrivit căreia „prevederile de la pct. 138 şi 139 din documentul final al Summit-ului sunt ferm ancorate în principii bine stabilite de drept internaţional” nu face decât să le recunoască forţa juridică intrinsecă[50].
Ulterior, Consiliul de Securitate[51], Adunarea Generală[52] şi Secretarul General[53] au aplicat din plin regula responsabilităţii de a proteja, atât în documente cu caracter obligatoriu, cât şi în documente cu caracter neobligatoriu. În 2007, Secretarul General a desemnat un Consilier special cu responsabilitatea de a proteja, al cărui birou a fuzionat recent cu cel al Consilierului special pentru prevenirea genocidului, ceea ce a deschis calea unei abordări mult mai globale şi coordonate a problemei centrale cu care se confruntă aceste birouri. În raportul său de referinţă din 12 ianuarie 2009, intitulat „Aplicarea responsabilităţii de a proteja” (A/63/677), Secretarul General a oferit interpretarea sa din documentul final, în care recunoştea rolul Adunării Generale în procedura „Uniunii pentru menţinerea păcii” în cazurile în care Consiliul de Securitate s-ar fi aflat într-un impas (pct. 11, 57 şi 63 din raport)[54]. Prin Rezoluţia 63/308 (2009) din 7 octombrie 2009 (A/RES/63/308), Adunarea Generală a luat act de raportul Secretarului General, acceptându-l astfel în mod tacit.
24. Învăţăturile practice ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt clare: în cazul în care drepturile omului au prevalat asupra suveranităţii şi integrităţii teritoriale pentru ca populaţiile colonizate să poată fi eliberate de sub opresiune şi tiranie, situaţia este similară cazului în care populaţiile necolonizate se confruntă cu guverne care nu le reprezintă şi care duc, în ceea ce le priveşte, o politică de discriminare şi încălcări ale drepturilor omului. Această concluzie rezultă din principiul egalităţii: în ambele cazuri, protecţia drepturilor omului şi a demnităţii bărbaţilor şi femeilor victime ale unor astfel de politici depăşeşte interesul statului. Deşi principala preocupare a comunităţii internaţionale şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizaţie care urmăreşte să „salveze generaţiile viitoare de flagelul războiului”, este pacea, nu trebuie să fie o pace fetidă, stabilită şi menţinută prin jertfa sistematică a drepturilor omului ale populaţiei unui stat, sau a unei părţi a acestei populaţii, victimă a încălcărilor drepturilor omului comise de propriul guvern. În astfel de cazuri, comunitatea internaţională are responsabilitatea de a proteja victimele, prin toate mijloacele strict necesare.
b) Practica statelor
25. De multă vreme, se pot identifica în practică internaţională exemple de intervenţie militară din partea unor state terţe în favoarea populaţiilor necolonizate: intervenţia militară a Marii Britanii, Franţei şi Rusiei pentru a-i proteja pe naţionaliştii greci în 1827, intervenţia militară franceză în Siria în favoarea creştinilor maroniţi din 1860-1861, intervenţia Statelor Unite ale Americii împotriva Cubei în 1989 sau intervenţia militară comună a Austriei, Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Rusiei în Balcani în favoarea creştinilor macedoneni în 1905. Mai recent, pot fi amintite intervenţia militară a Vietnamului în Cambodgia în 1978-1979, cea a Tanzaniei în Uganda în 1979 sau cea a Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit, Franţei şi a altor state în sprijinul populaţiei kurde din Irak în 1991.
Într-un context de secesiune, intervenţia militară a Indiei în Pakistan este exemplul cel mai des citat, întrucât Pakistanul nu doar că a negat dreptul populaţiei din Bengalul de Est la autodeterminare internă, ci a şi încălcat drepturile omului ale membrilor acestei populaţii[55]. Nici Consiliul de Securitate în Rezoluţia 307 (1971) din 21 decembrie 1971 [S/RES/307 (1971)], nici Adunarea Generală în Rezoluţia 2793 (XXVI) din 7 decembrie 1971 [A/RES/2793 (XXVI)] nu au considerat India drept „agresor” sau „ocupant”, nici nu i-au ordonat retragerea imediată a trupelor[56].
26. Schimbarea de paradigmă la sfârşitul secolului al XX-lea este remarcabilă, mai ales în Africa. Confruntându-se cu amintirea încă vie a genocidului din Ruanda şi cu lipsa de coordonare în reacţia comunităţii internaţionale la această tragedie, liderii africani au decis să acţioneze, punând în aplicarea, în vederea intervenţiei umanitare şi desfăşurării de operaţiuni militare de protecţie în situaţiile de conflict intrastatal, în special în caz de genocid, crime împotriva umanităţii, purificare etnică, încălcări grave ale drepturilor omului şi lovituri de stat militare, mecanismele următoare.
a) Protocolul privind Mecanismul pentru prevenirea, gestionarea şi soluţionare a conflictelor, precum şi pentru menţinerea păcii şi securităţii, adoptat în 1999 de Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest (ECOWAS) prevede următoarele [a se vedea art. 3 lit. d) şi h) şi art. 22]:
„ECOMOG este responsabil [,] printre altele, pentru următoarele operaţiuni: [...] (b) menţinerea şi restabilirea păcii; (c) acţiuni şi sprijin acordat acţiunilor umanitare; (d) aplicarea de sancţiuni, inclusiv a embargoului; (e) desfăşurare preventivă de trupe; (f) operaţiuni de consolidare a păcii, dezarmare şi demobilizare; [...]”
b) Protocolul privind Consiliul pentru Pace şi Securitate în Africa Centrală (COPAX), adoptat în 2000 de către Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC) prevede următoarele [a se vedea art. 5 lit. b)]:
„În sensul celor enunţate mai sus, COPAX: [...] b) poate, de asemenea, desfăşura orice acţiune civilă şi militară de prevenire, gestionare şi soluţionare a conflictelor”.
c) Protocolul privind cooperarea în materie de politică, apărare şi securitate, adoptat în 2001 de Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud (SADC) prevede următoarele [a se vedea art. 3 § 2 lit. e)–f) şi art. 11]:
„Organismul poate încerca să soluţioneze orice conflict intrastatal major care se desfăşoară în limitele teritoriale ale unui stat-parte. Prin «conflict major intrastatal» se înţeleg, în special, următoarele: i) violenţa generalizată între categorii de populaţie sau între stat şi categorii ale populaţiei, produsă în special în cazuri de genocid, purificare etnică şi încălcarea flagrantă a drepturilor omului; ii) o lovitură de stat militară sau orice alt ameninţare pentru autoritatea legitimă a statului; iii) condiţii de război sau insurecţie civilă; şi iv) un conflict care ameninţă pacea şi securitatea în regiune sau pe teritoriul unui stat-parte”.
d) Protocolul privind înfiinţarea Consiliului pentru Pace şi Securitate al Uniunii Africane, adoptat de Uniunea Africană în 2002 [art. 4 lit. j) şi art. 7 pct. 1 lit. f), făcând trimitere la art. 4 lit. h) din Actul Constitutiv al Uniunii Africane], prevede următoarele:
„Consiliul pentru Pace şi Securitate este ghidat de principiile enunţate în actul constitutiv, Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În special, este ghidat de următoarele principii: [...] j. dreptul Uniunii de a interveni într-un stat membru, printr-o decizie a Conferinţei, în anumite circumstanţe grave, de exemplu crime de război, genocid, crime împotriva umanităţii, în conformitate cu articolul 4 (h) actul constitutiv; [...]”
În temeiul „Consensului de la Ezulwini”, aprobarea Consiliului de Securitate se poate acorda „după producerea faptului”, în circumstanţe care necesită o „acţiune urgentă”[57]. Art. 53 pct. 1 din Cartă nu este aşadar aplicabil întotdeauna. Plasând consensul Ezulwini sub autoritatea sa instituţională prin rezoluţia 117 (XXXXII) din 28 noiembrie 2007 „privind consolidarea responsabilităţii de a proteja în Africa”, Comisia africană pentru drepturile omului şi populaţiilor a consolidat şi mai mult legitimitatea acestei interpretări.
În centrul acestei iniţiative se află voinţa politică decisivă că nu se va lăsa să se repete inerţia tragică de care a dat dovadă în trecut Organizaţia Naţiunilor Unite, înlocuind, după caz, mecanismul său universal de menţinere a păcii şi securităţii cu acţiune multilaterală la nivel regional[58]. Consiliul de Securitate a reacţionat pozitiv şi a aprobat chiar şi a posteriori intervenţiile militare desfăşurate în cadrul unor astfel de mecanisme regionale şi subregionale. De exemplu, a aprobat, în mod expres, intervenţiile ECOWAS în Sierra Leone şi Liberia[59] şi pe cele ale Uniunii Africane în Burundi[60] şi, implicit, intervenţia SADC în Republica Democratică Congo[61]. Această practică coerentă şi consecventă reflectă o convingere pozitivă că o astfel de intervenţie este impusă de dreptul internaţional.
c) Opinio juris
27. Păstrând în amintire genocidul populaţiei armene produs de Imperiul Otoman, Fenwick a declarat, la vremea sa, că juriştii sunt, în general, de părere că trebuie să existe o lege pentru a pune capăt unor astfel de masacre, dar că aceştia nu sunt capabili să decidă cui îi revine responsabilitatea de a interveni[62]. Hersch Lauterpacht a oferit un bun răspuns la această întrebare[63]. Reamintind învăţăturile lui Grotius, a admis că intervenţia oricărui stat este legală, atunci când un lider „aplică supuşilor săi un tratament pe care nu are dreptul de a-l impune”. El a adăugat:
„Există, aparent, o regulă oarecum surprinzătoare, deoarece nu poate fi uşor de înţeles de ce [Grotius] permite unui stat străin să intervină, prin război, în numele celor oprimaţi, în timp ce refuză celor persecutaţi dreptul de a rezista. O parte a răspunsului poate consta în faptul că el considera că astfel de războaie de intervenţie nu sunt permise decât în cazuri extreme, care coincid în mare măsură cu cele în care regele pare a fi un inamic al poporului său şi în care rezistenţa este permisă.”
În anul căderii comunismului în Europa de Est, problema a apărut din nou în mod zgomotos pe agenda comunităţii internaţionale. Întrucât Institutul de Drept Internaţional (IDI) a aprobat art. 2 din Rezoluţia din 1989 („Protecţia drepturilor omului şi principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statelor”), se accepta că statele, acţionând individual sau colectiv, aveau dreptul de a lua măsuri diplomatice, economice şi de altă natură în ceea ce priveşte orice stat terţ care a comis încălcări grave ale drepturilor omului, în special pe scară largă sau sistematice, sau care au adus atingere unor drepturi de la care statul nu se poate deroga sub nicio formă, cu condiţia ca aceste măsuri să fie permise de dreptul internaţional şi să nu implice recurgerea la forţa armată, cu încălcarea Cartei Naţiunilor Unite. A contrario, orice iniţiativă pusă în aplicare în litera Cartei pentru a proteja drepturile omului într-un alt stat este permisă statelor care acţionează individual sau colectiv şi nu trebuie considerată o intruziune în afacerile interne ale statului în cauză. Câţiva ani mai târziu, într-un mod oarecum restrictiv, pct. VIII din Rezoluţia 2003 elaborată de IDI privind asistenţa umanitară reformula această regulă cu mare precauţie: în cazul în care refuzul de a accepta oferta de asistenţă umanitară făcută cu bună-credinţă sau de a permite accesul la victime antrenează o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate poate lua măsurile necesare în temeiul capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite. Între timp, intervenţia umanitară[64] şi doctrina responsabilităţii de a proteja[65] au primit ambele atenţia şi sprijinul din partea unor cadre universitare celebre şi a unor practicieni experimentaţi.
28. Având în vedere practica şi opinio menţionate, regula responsabilităţii statului de a proteja prezintă unele diferenţe importante faţă de „dreptul de intervenţie umanitară”: în primul rând, responsabilitatea de a proteja presupune obligaţia primordială a statului să respecte şi să protejeze drepturile omului ale populaţiei sale, ceea ce subliniază caracterul subsidiar al rolului de prevenire şi protecţie al comunităţii internaţionale; în al doilea rând, responsabilitatea de a proteja este diferită de noţiunea de „drept” al fiecărui stat de a interveni în afacerile interne ale unui alt stat, stabilind condiţii specifice de intervenţie şi limitând astfel flexibilitatea statelor de a acţiona împotriva unui alt stat; în al treilea rând, responsabilitatea de a proteja transferă perspectiva de pe „dreptul” statului care face obiectul intervenţiei asupra integrităţii sale teritoriale pe drepturile victimelor care se află în pericol; şi în al patrulea rând şi cel mai important, suveranitatea devine un instrument care are drept scop să asigure bunăstarea populaţiei şi nu o finalitate în sine, folosirea forţei constituind un instrument de ultimă instanţă pentru a proteja drepturile omului şi libertăţilor fundamentale ale populaţiei asuprite de statul care face obiectul intervenţiei.
29. Responsabilitatea de a proteja corespunde aşadar unei norme cutumiare care s-a dezvoltat în dreptul internaţional în trei linii diferite, dar convergente: în primul rând, drepturile omului nu ţin de domeniul exclusiv al suveranităţii statului (art. 2 pct. 7 din Carta Naţiunilor Unite)[66], care exclude din acest domeniu „scoaterea în afara legii a actelor de agresiune şi genocid” şi „[p]rincipiile şi [n]ormele privind drepturile fundamentale ale fiinţelor umane, inclusiv protecţia împotriva practicii sclaviei şi discriminării rasiale”, a căror respectare reprezintă o obligaţie erga omnes a statelor[67] şi a căror nerespectare poate constitui o ameninţare la adresa păcii internaţionale; în al doilea rând, reprezentanţii statului au responsabilitatea personală de a proteja populaţia care se află sub autoritatea lor politică sub sancţiunea de a fi obligaţi să-şi justifice penal actele la nivel internaţional pentru delicta juris gentium (genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război – art. I, IV, V, VI şi VIII din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi art. 6-8 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale), prevenirea şi reprimarea reprezentând o obligaţie erga omnes[68]; în al treilea rând, protecţia civililor în situaţiile de conflict armat reprezintă o responsabilitate a comunităţii internaţionale, care impune statelor obligaţia de a lua, colectiv sau individual, măsuri pentru a pune capăt încălcărilor grave ale Convenţiilor de la Geneva sau ale Protocolului I la acestea (art. 89 din Protocolul adiţional I), precum şi oricărei alte încălcări grave a regulilor de drept internaţional umanitar care exprimă considerentele elementare ale umanităţii, această obligaţie având un efect erga omnes care se aplică şi în cazul unui conflict armat care nu are caracter internaţional, între guvernul unui stat şi „grupuri armate sau forţe armate dizidente sau grupuri armate organizate” (art. 1 pct. 1 din Protocolul adiţional II la A patra Convenţie de la Geneva) sau între guvern şi forţele neorganizate, şi chiar şi în cazul unor tulburări civile care se produc în afara oricărui conflict armat (art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva)[69]. Această normă de drept cutumiar se aplică deopotrivă şi acţiunii unui stat pe un teritoriu străin aflat sub controlul său efectiv, în ceea ce priveşte comportamentul persoanelor particulare, fie că se află pe teritoriul naţional sau străin, atunci când acestea din urmă acţionează sub controlul statului[70].
30. În dreptul internaţional, statele trebuie să coopereze pentru a pune capăt, prin mijloace licite, oricărei încălcări grave de către un stat a unei obligaţii care decurge dintr-o normă imperativă de drept internaţional general [art. 41 pct. 1 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite al Comisiei de Drept Internaţional (CDI)], iar orice stat, altul decât un stat lezat, are dreptul, atunci când „[o]bligaţia încălcată se produce din vina comunităţii internaţionale în ansamblul său, să solicite statului răspunzător să pună capăt faptei internaţionale ilicite [art. 48 pct. 1 lit. b) din Proiectul de articole privind răspunderea statului][71].
Atrocităţile în masă pe care un guvern le comite sau admite că le-a comis faţă de propria populaţie se încadrează în acest caz, având în vedere natura de jus cogens a crimelor implicate şi natura erga omnes a obligaţiei aferente de a proteja drepturile omului. În acest context, statutul juridic al responsabilităţii colective a statelor şi al responsabilităţii lor individuale extrateritoriale de a preveni crimele de jus cogens şi de a le pune capăt este lipsit de ambiguitate. În principiu, orice stat este considerat „stat lezat” în caz de delicta juris gentium şi autorii unor astfel de crime sunt consideraţi hostis human generis[72]. Pentru a relua cuvintele lui Lauterpacht, „exclusivitatea jurisdicţiei interne se opreşte acolo unde începe ultrajul împotriva umanităţii”[73].
31. Dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul penal internaţional şi dreptul umanitar internaţional au evoluat astfel încât acestea converg pentru a recunoaşte obligaţia legală de a lua, colectiv sau individual, măsuri preventive şi coercitive împotriva unui stat care, în mod sistematic, îşi atacă propria populaţie sau o parte a propriei populaţii sau admite astfel de atacuri[74]. Intervenţia bazată pe drepturile omului este strict limitată la acţiuni care au drept scop să prevină sau să pună capăt atrocităţilor în masă (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi purificare etnică), şi nu au drept scop schimbarea sistemului constituţional al statului care face obiectul intervenţiei[75].
Ca mecanism de ultimă instanţă, intervenţia bazată pe drepturile omului presupune că, atunci când acestea sunt protejate de convenţii internaţionale, protecţia nu a luat forma regulată prevăzută de dispozitivele corespunzătoare pentru controlul sau asigurarea respectării drepturilor omului, astfel cum sunt ele prevăzute de convenţii. Folosirea forţei de către comunitatea internaţională este astfel limitată de o subsidiaritate dublă: este subordonată unei deficienţe a mecanismelor naţionale de protecţie a drepturilor omului, pe de o parte, şi unor mecanisme convenţionale comune de protecţie a acestor drepturi la nivel internaţional, pe de altă parte.
Reacţia subsidiară a comunităţii internaţionale se poate produce în contextul, în ordine descrescătoare a autorităţii, unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU[76], al unei recomandări a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite[77], al acţiunii unei organizaţii regionale autorizate sau nu în temeiul art. 53 din Carta Naţiunilor Unite [78] sau al acţiunii unui grup de state care au aceeaşi opinie ori unui stat care acţionează individual[79]. Atunci când mijlocul de răspuns al nivelului de autoritate superior este blocat sau atunci când se întrevede în mod sigur că acesta va fi cazul, poate fi utilizat un mijloc al unui nivel de autoritate inferior. Lipsa de acţiune nu reprezintă o opţiune împotriva ameninţării sau derulării unei drame care să pună în pericol viaţa unui număr incalculabil de potenţiale victime. Carta nu doar că nu acoperă întregul domeniu de reglementare a folosirii forţei[80], ci ea însăşi vizează alte obiective, cum ar fi protecţia drepturilor omului (art. 1 pct. 2, art. 1 pct. 3 şi art. 55) şi, în cazul în care un stat încalcă sistematic aceste drepturi în cadrul frontierelor sale, statul respectiv pune în pericol totodată şi pacea şi securitatea internaţionale. În aceste condiţii, statele trebuie să acţioneze, atât colectiv cât şi individual, pentru a restabili drepturile care au fost încălcate în ceea ce priveşte populaţia-victimă (art. 56 din Cartă).
ii. Responsabilitatea guvernului pârât
32. State suverane au dreptul să-şi apere teritoriul naţional şi să-şi protejeze populaţia. Acesta nu este doar un drept, ci şi o obligaţie. Fiecare guvern are obligaţia de a menţine şi, după caz, de a restabili legea şi ordinea publică în stat şi de a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a acestuia „prin toate mijloacele legitime”[81]. Pentru a îndeplini aceste obligaţii, trebuie să ia „toate măsurile de precauţie rezonabile pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile şi daunele produse bunurilor cu caracter civil[82]. În caz de necesitate absolută, bunurile civile pot fi distruse în scopuri militare[83]. Civilii nu trebuie strămutaţi în mod arbitrar din locurile de domiciliu sau de reşedinţă obişnuită: o astfel de strămutare poate fi justificată numai de motive militare imperative[84]. În caz de strămutare forţată a civililor, dreptul de revenire al persoanelor strămutate şi dreptul de a se folosi din nou de domiciliu şi de bunurile proprii trebuie să fie aplicate imediat când motivele strămutării au încetat să mai existe[85].
33. În contextul unei secesiuni, acţiunea militară a statului părinte împotriva mişcării secesioniste şi a statelor terţe interveniente este, în principiu, justificată. Obligaţia de a apăra integritatea teritorială se aplică, cu excepţia cazurilor în care: 1) entitatea secesionistă îndeplineşte criteriile de la Montevideo de definire a unui stat suveran (să fie populat în permanenţă, să controleze un teritoriu dat, să aibă un guvern şi să fie capabil să intre în relaţii cu alte state); 2) înainte de secesiune, populaţia secesionistă nu a avut posibilitatea de a participa în mod echitabil într-un guvern care să reprezinte întreaga populaţie în statul părinte şi 3) înainte de secesiune, populaţia secesionistă a fost în mod sistematic tratată de guvern sau de către o parte a populaţiei statului părinte fără ca guvernul să i se opună, într-un mod discriminatoriu sau contrar drepturilor omului[86].
În schimb, atunci când secesiunea îndeplineşte aceste trei condiţii, acţiunea militară a guvernului statului părinte împotriva mişcării secesioniste şi a părţilor terţe interveniente nu mai este licită. Un stat renunţă la dreptul de a-şi apăra teritoriul în cazul în care încalcă în mod sistematic drepturile omului ale unei părţi a populaţiei sale sau admite comiterea unor astfel de încălcări de către agenţi privaţi.
iii. Responsabilitatea comunităţii internaţionale
34. Suveranitatea, egalitatea tuturor statelor şi interzicerea de a recurge la ameninţări sau folosirea forţei împotriva altui stat sunt principiile fondatoare ale Cartei Naţiunilor Unite. Aceste principii au o consecinţă practică, deja enunţată în faimosul articol 7 din Declaraţia asupra dreptului ginţilor (1795): „Un popor nu are dreptul să intervină în guvernarea altora”. A susţine că drepturile omului nu sunt respectate într-un stat terţ poate oferi în mod evident un pretext practic pentru a interveni în politica sa internă şi, mai rău, pentru a răsturna un guvern legitim, ca „o manifestare a unei politicii de forţă, politică ce, în trecut, a dat naştere la cele mai grave abuzuri”[87]. Cu toate acestea, simplul fapt că nu ar trebui să abuzeze de dreptul de a interveni nu reprezintă în sine un obstacol de netrecut în existenţa acestui drept în dreptul internaţional. Trebuie amintită înţeleapta constatare a lui Grotius: „Ştim, este adevărat, atât din istoria antică cât şi din cea modernă, că dorinţa de a avea ceea ce aparţine altora caută pretexte pentru scopurile proprii; însă un drept nu încetează să existe doar pentru că oamenii răi, uneori, abuzează de acesta”.[88]
În cursul primului deceniu al secolului al XXI-lea, norma de drept internaţional cutumiar expusă mai jos s-a cristalizat.
Statele au obligaţia legală de a preveni şi pune capăt comiterii şi pregătirii unor genocide, crime de război, purificări etnice şi crime împotriva umanităţii şi incitării la comiterea unor astfel de acte. Atunci când un stat comite astfel de crime, admite comiterea lor sau nu este capabil în mod evident să se opună acestora pe teritoriul naţional sau teritorii care sunt sub controlul său efectiv, comunitatea internaţională are obligaţia legală de a acţiona cu toate mijloacele necesare şi adecvate, inclusiv mijloace militare, pentru a proteja populaţiile-ţintă. Comunitatea trebuie să facă acest lucru în timp util, în mod efectiv şi proporţional. În ordinea priorităţii, puterea de a lua măsuri le revine următoarelor autorităţi: Consiliul de Securitate al ONU în temeiul capitolelor VI şi VII din Carta ONU, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în temeiul Rezoluţiei „Uniunea pentru menţinerea păcii” şi organizaţiile regionale sau subregionale, conform propriului cadru normativ, atât ad intra cât şi ad extra. Atunci când primele autorităţile sunt blocate sau atunci când se întrevede în mod serios că vor fi blocate, orice stat sau grup de state are competenţa de a acţiona.
35. În contextul secesiunii, statele terţe nu au dreptul de a acţiona militar împotriva statului părinte sub pretextul că populaţia secesionistă are dreptul la autodeterminare. Astfel, teritoriul unui stat nu poate face obiectul ocupării de către un alt stat care ar rezulta din ameninţarea sau folosirea forţei şi nicio achiziţie teritorială care rezultă din ameninţarea sau folosirea forţei nu va fi recunoscută ca legală, fiecare stat având datoria de a se abţine de la organizarea sau încurajarea actelor de război civil sau actelor de terorism pe teritoriul unui alt stat, pentru a le ajuta sau pentru a participa[89].
Regula neamestecului, inclusiv în favoarea unei populaţii secesioniste, cunoaşte, însă, o excepţie, cea a situaţiei în care guvernul statului părinte nu este reprezentativ pentru populaţia secesionistă şi aduce atingere în mod sistematic drepturilor omului ale membrilor acestei părţi a populaţiei sau admite atacuri sistematice comise împotriva acesteia de către agenţii privaţi. Într-o astfel de situaţie, acţiunile militare strict necesare, desfăşurate de ţările terţe în favoarea entităţii secesioniste, sunt licite în cazul în care aceasta şi-a stabilit controlul asupra teritoriului respectiv şi şi-a declarat secesiunea. Acţiunea militară desfăşurată de ţările terţe înainte de această dată constituie o intervenţie interzisă în afacerile interne ale altui stat[90].
Dacă, în plus faţă de criteriile menţionate mai sus, amestecul are drept scop protejarea populaţiei secesioniste care este din punct de vedere etnic aceeaşi cu cea a statului intervenient terţă parte, caracterul licit este şi mai discutabil, deoarece intervenţia se apropie de legitima apărare. În orice caz, în ceea ce priveşte obligaţiile care decurg din dreptul umanitar internaţional şi având în vedere regulile privind protecţia drepturilor omului, de la care nu se poate deroga, legitima apărare nu exclude fapta ilicită a statului terţ intervenient[91].
C. Concluzie preliminară: norma impusă în cauza Doğan şi alţii a fost într-adevăr extinsă?
36. Reclamantul afirmă că regiunea Shahumyan a fost supusă unei blocade de către guvernul azer la începutul anilor ‘90. Satul Golestan a fost atacat în mod direct de forţele azere în iunie 1992 şi toţi locuitorii, inclusiv reclamantul şi familia sa, ar fi fost atunci obligaţi să fugă şi părăsească zona pentru a se refugia în Nagorno-Karabah sau Armenia. Reclamantul se plânge de o negare a dreptului său de reveni la domiciliul şi la bunurile sale şi de a se folosi de ele sau de a primi o compensaţie pentru pierderea lor.
37. La pct. 32 din hotărâre, majoritatea admite următoarele:
„În aprilie-mai 1991, forţele interne ale URSS şi unităţile de miliţie speciale („OMON”) ale RSS Azerbaidjan au declanşat o operaţiune militară al cărei scop declarat era de „a controla paşapoartele” militanţilor armeni din regiune şi de a-i dezarma. Cu toate acestea, potrivit unor diferite surse, forţele guvernamentale, care au utilizat această operaţie drept pretext, au expulzat populaţia armeană dintr-o serie de sate din regiunea Shahumyan, gonindu-i pe săteni din casele lor şi forţându-i să fugă în Nagorno-Karabah sau în Armenia. Aceste expulzări au fost însoţite de arestări şi acte de violenţă împotriva populaţiei civile. În 1992, atunci când conflictul a escaladat într-un adevărat război, regiunea Shahumyan a fost atacată de forţele azere”.
Pentru a ne exprima cu claritate, majoritatea consideră stabilit că, aşa cum afirmă reclamantul, statul pârât a atacat populaţia armeană din regiunea Shahumyan şi l-a forţat să fugă, dar, din păcate, a considerat inutil să examineze întrebarea „dacă au încetat să mai existe sau nu cauzele strămutării reclamantului” (pct. 232).
În loc să examineze problema spinoasă a „motivelor strămutării forţate” şi continuarea lor cel puţin din 2006 până în prezent, majoritatea se bazează pe vagi „considerente de securitate” şi omite total să examineze cele şase criterii clasice de excludere a caracterului ilicit al unui comportament care, în lipsa acestor criterii, nu ar fi conform cu obligaţiile internaţionale ce îi revin statului în cauză: consimţământul (art. 20 din Proiectul de articole privind răspunderea statului pentru fapte internaţionale ilicite), legitima apărare (art. 21) contra-măsurile (art. 22), forţa majoră (art. 23), suferinţa (art. 24) şi starea de necesitate (art. 25). În plus, argumentul care ţine de „considerente de securitate” este susţinut de o analogie forţată cu cauza Oruk (citată anterior), care nu are nici cea mai mică legătură cu faptele din prezenta speţă.
38. Deşi obligaţiile internaţionale ale statului pârât au evoluat între 1992 (anul presupusei strămutări forţate), 2006 (anul introducerii cererii) şi 2015 (anul pronunţării prezentei hotărâri), există totuşi o continuitate între obligaţiile acestui stat în temeiul dreptului umanitar internaţional şi obligaţiile de protecţie a drepturilor omului pe care a acceptat să le respecte odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei. Prin urmare, Curtea nu ar fi trebuit să examineze problema pretinsei privări de drepturi a reclamantului fără a examina „sursa drepturilor revendicate”[92].
Pentru a preciza cu claritate existenţa „sursei” drepturilor revendicate, întrebările esenţiale la care trebuie să se răspundă sunt: guvernul azer a atacat populaţia armeană şi a expulzat-o din regiunea Shahumyan în iunie 1992 şi, în cazul unui răspuns afirmativ, a existat un motiv care să justifice această acţiune? Răspundeau atacul şi expulzarea populaţiei armene obligaţiilor umanitare ale statului pârât? Motivele expulzării populaţiei armene mai erau valabile în 2006, când reclamantul a depus cererea? Restricţiile impuse revenirii reclamantului în Golestan erau încă valabile în ceea ce priveşte responsabilitatea statului pârât de a proteja vieţile civililor din Golestan şi din zonele învecinate?
Poate că Golestanul este un no man’s land, dar cu siguranţă nu este o zonă de vid juridic în cadrul continentului european. Comportamentele de pe linia frontului care separă cele două armate sunt reglementate de reguli; şi aceste reguli sunt cele de drept internaţional umanitar, inclusiv obligaţia de a proteja civilii şi responsabilitatea de a proteja. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede posibilitatea introducerii de restricţii privind drepturile de proprietate sub rezerva existenţei unui motiv legitim şi a respectării, în special, a principiilor generale de drept internaţional – din care fac parte principiile necesităţii militare, protecţia civililor şi responsabilitatea de a proteja.
39. Deşi consideră că negarea accesului reclamantului în sat, la casa, bunurile şi terenul său „se justifică”, majoritatea doreşte să impună statului pârât obligaţii pozitive precum cele de a pune în aplicare un mecanism de revendicare a bunurilor pentru a-şi restabili drepturile asupra proprietăţii şi pentru a despăgubi persoanele care şi-au pierdut dreptul de folosinţă asupra lor. În acest sens, invocă hotărârea Doğan şi alţii[93]. Din nou, trimiterea este deplasată. Din două motive: în primul rând, reclamantul din speţă, spre deosebire de reclamanţii din cauza Doğan şi alţii, nu este o persoană strămutată intern, din moment ce trăieşte în Armenia; în al doilea rând, în Doğan şi alţii, Curtea a lăsat deschisă întrebarea dacă refuzul de a permite oricui altcineva să pătrundă în satul Boydaş până la 22 iulie 2003 pe motiv că se produceau acte de terorism în zonele învecinate satului era prevăzut de lege şi urmărea un scop legitim, concentrându-se pe examinarea problemei proporţionalităţii, în timp ce, în speţă, majoritatea a considerat în mod expres că comportamentul Guvernului „era justificat de considerente de securitate”, adică decizia Guvernului de a restricţiona accesul în Golestan urmărea un scop legitim.
40. În plus, refugiaţii armeni – şi, prin urmare, reclamantul – pot beneficia deja de prevederile unei ordonanţe din 1991 care legalizează schimbul de bunuri între persoane particulare. Majoritatea observă acest fapt, dar îl respinge ca nerelevant, pe motiv că „reclamantul nu a fost implicat [într-un astfel de schimb]/the applicant has not been involved in such an exchange” (pct. 239). Implicit, presupune că Guvernul avea obligaţia de a identifica şi de a găsi toate persoanele strămutate din cauza conflictului care şi-au pierdut bunurile, inclusiv pe cele care trăiesc în străinătate, pentru a le invita să participe la mecanismul de schimb al bunurilor. O astfel de presupunere ar impune Guvernului o sarcină nerezonabilă. În plus, majoritatea nici măcar nu face efortul de a verifica dacă reclamantul a luat la un moment dat iniţiativa de a solicita un schimb şi i s-a refuzat această posibilitate. În fine, nu invocă niciun motiv obiectiv privind mecanismul schimburilor pentru a justifica faptul că îl respinge considerând că aceasta nu reprezintă un mijloc satisfăcător de executare de către Guvern a obligaţiei sale de a pune în aplicare măsuri administrative care să garanteze drepturile individuale ale reclamantului[94].
Oricum, dacă majoritatea avea intenţia de a extinde norma stabilită în cauza Doğan şi alţii în materie de obligaţii pozitive care îi revin statului atunci când persoanele strămutate internaţional formulează plângeri în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, a fost un eşec[95]. Conştientă de lipsa de temei juridic a cerinţei „alte tipuri de măsuri”, majoritatea utilizează o formulare ipotetică (pct. 238: „pare deosebit de important”) şi declasifică aceste măsuri, transformându-le în simple obiter dicta, care nu constituie o prevedere introdusă în dispozitivul hotărârii în temeiul art. 46. În acest context, punerea în aplicare a unor astfel de măsuri este mai curând o iluzie decât o obligaţie cu caracter juridic obligatoriu.
VI. Concluzie finală
41. Statul westfalian este un model depăşit. Suveranitatea nu mai este ceea ce era în secolul al XVII-lea. După un secol de crime în masă comise de lideri politici împotriva propriului popor (armenii sub Talat Paşa, ucrainenii sub Stalin, evreii sub Hitler, cambodgieni sub Pol Pot, tutsi masacraţi de hutu), comunitatea internaţională a dat la această problemă un dublu răspuns: pe de o parte, a impus la Roma reguli privind răspunderea penală internaţională a liderilor politici şi militari şi, pe de altă parte, a afirmat la Viena că suveranitatea este legată de responsabilitatea de a proteja drepturile omului şi că, în cazuri de nerespectare manifestă din partea autorităţilor naţionale a obligaţiei de a asigura protecţia populaţiilor, ea, comunitatea internaţională, are responsabilitatea subsidiară de a proteja aceste populaţii împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice şi crimelor împotriva umanităţii. Situată la intersecţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul penal internaţional şi dreptul umanitar internaţional, responsabilitatea de a proteja nu este un simplu catalizator politic al acţiunii internaţionale. Este o regulă de drept internaţional cutumiar, care impune statelor obligaţii în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului. Acţiunile menite să asigure respectarea acestor drepturi sunt aşadar, de asemenea, supuse obligaţiei de a respecta regulile de drept internaţional, inclusiv Convenţia. Prin urmare, atunci când este pusă în aplicare de către părţile contractante la Convenţie, responsabilitatea de a proteja se supune puterii de control a Curţii Europene. Cei care încearcă să pună în aplicare dreptul internaţional trebuie să fie pe deplin responsabili pentru acţiunile lor.
42. În cauza Chiragov şi alţii, majoritatea nu a precizat dacă guvernul azer nu şi-a îndeplinit obligaţia de a proteja drepturile omului ale populaţiei sale de origine armeană şi dacă a creat astfel circumstanţele care să justifice secesiunea-remediu a „Republicii Nagorno-Karabah” şi, în final intervenţia unei naţiuni străine în vederea deschiderii unui coridor umanitar în Lachin, cu consecinţe negative de durată pentru reclamanţi. În speţă, majoritatea nu a reuşit nici să examineze obligaţia internaţională a statului pârât de a preveni şi de a pune capăt încălcărilor drepturilor omului împotriva populaţiei armene din regiunea Shahumyan şi restricţiilor continue în ceea ce priveşte drepturile produse făcute după încheierea oficială a ostilităţilor pe linia de armistiţiu care separă propria armată de cea a „Republicii Nagorno-Karabah”. Regretăm că, în ambele cauze, majoritatea nu a oferit un răspuns de principiu la întrebări de o asemenea amploare.
[1]. A se vedea, de exemplu, E. Benvenisti, The international law of occupation (Oxford, Oxford University Press, 2012), pag. 43; Y. Arai-Takahashi, The law of occupation: continuity and change of international humanitarian law, and its interaction with international human rights law (Leyde, Martinus Nijhoff Publishers, 2009), pag. 5-8; Y. Dinstein, The international law of belligerent occupation (Cambridge, Cambridge University Press, 2009), pag. 42-45, par. 96-102, şi A. Roberts, Transformative military occupation; applying the laws of war and human rights, American Journal of International Law nr. 100 (2006), pag. 580, a se vedea pag. 585-586.
[2]. Majoritatea experţilor pe care CICR i-a consultat în cadrul proiectului său referitor la ocupaţie şi alte forme de administrare a unui teritoriu străin sunt de acord în a afirma că este necesară o prezenţă militară în teren pentru a exista o ocupaţie – a se vedea T. Ferraro, Occupation and other forms of administration of foreign territory (Geneva, CICR, 2012), pag. 10, 17 şi 33; E. Benvenisti, op. cit., pag. 43 şi urm., şi V. Koutroulis, Le début et la fin de l’application du droit de l’occupation (Paris, editura Pedone, 2010), pag. 35‑41.
[3]. T. Ferraro, op. cit., pag. 17 şi 137, şi Y. Dinstein, op. cit., pag. 44, par. 100.
[4]. J.-M. Henckaerts şi L. Doswald-Beck, Étude sur le droit international humanitaire coutumier (Geneva/Cambridge, CICR/Cambridge University Press, 2005).
[5]. A se vedea „Principles of Shared Responsibility in International Law – An Appraisal of the State of the Art”, André Nollkaemper şi Ilias Plakokefalos, Cambridge University Press 2014, pag. 278.
[6]. (MC), nr. 30696/09, CEDO 2011.
[7]. nr. 36378/02, CEDO 2005‑III.
[8]. nr. 16608/09, 5 februarie 2015.
[9]. nr. 25965/04, CEDO 2010.
[10]. (dec.), nr. 50514/06, 13 decembrie 2011.
[11]. Cauza Anumite terenuri cu fosfaţi din Nauru (Nauru împotriva Australiei), excepţii preliminare, C.I.J. Culegere 1992, pag. 240.
[12]. Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, CEDO 2011.
[13]. Judecătorul Elaraby, opinie individuală, Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 2004, pag. 136.
[14]. Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, CEDO 2004‑II.
[15]. Yoram Dinstein, „The International Law of Belligerent Occupation”, Cambridge University Press, 2009, pag. 44.
[16]. Al-Skeini şi alţii (pârâţi) împotriva Secretarului de Stat al Apărării (reclamant); Al Skeini şi alţii (reclamanţi) împotriva Secretarului de Stat al Apărării (pârât) (recursuri consolidate), [2007] UKHL 26 (Regatul Unit: Camera Lorzilor - Comisia Juridică), 13 iunie 2007.
[17]. A se vedea trimiterea la propunerea de recomandare intitulată „Zone de non-drept pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei” elaborată de APCE, citată de domnul judecător Kovler în cauza Ilaşcu.
[18]. Azemi împotriva Serbiei (dec.), nr. 11209/09, 5 noiembrie 2013.
[19]. Stephens împotriva Ciprului, Turciei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite (dec.), nr. 45267/06, 11 decembrie 2008.
[20]. Ne referim aici la „responsabilitatea de a proteja”, enunţată pentru prima dată în raportul Comisiei internaţionale pentru intervenţie şi suveranitate a statelor (CIISE), intitulat Responsabilitatea de a proteja (Ottawa*, 2001).
[21]. Ne referim aici la cea mai recentă versiune a principiilor de bază prezentate la Madrid, în noiembrie 2007, de către copreşedinţii Grupului de la Minsk din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
[22]. Am prezentat deja acest mod criticabil de a proceda într-o cauză în care persoanele care puteau fi interesate de rezultatul procedurii erau mai puţin numeroase [a se vedea opinia noastră separată în cauza Vallianatos şi alţii împotriva Greciei (MC), nr. 29381/09 şi 32684/09, CEDO 2013].
[23]. A se vedea Pad şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 60617/00, pct. 69, 28 iunie 2007, precum şi Al treilea raport privind protecţia diplomatică al Comisiei de Drept Internaţional (A/CN.4/523, 2002, pct. 82‑83).
[24]. Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 324. De asemenea, Curtea a concluzionat încălcarea art. 13 din Convenţie ca urmare a faptului că nu le-au fost oferite ciprioţilor greci care nu aveau reşedinţa în partea de nord a Ciprului căi de atac care să le permită să conteste atingeri aduse drepturilor lor garantate de art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a efectuat o analiză aprofundată a cadrului constituţional al „RTCN”. O astfel de analiză nu a avut loc în speţă. Aşa cum s-a demonstrat mai sus, ar fi arătat, în cazul de faţă, că nu există niciun impediment constituţional pentru restituirea bunurilor revendicate de cetăţenii de origine armeană.
[25]. A se vedea, de exemplu, Sardinas Albo împotriva Italiei (dec.), nr. 56271/00, CEDO 2004‑I, şi Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX.
[26]. A se vedea anexa 10 la observaţiile reclamantului din 31 mai 2010, care conţine declaraţia reclamantului din data de 10 iulie 2006.
[27]. A se vedea anexa 32 la observaţiile guvernului pârât din 3 iulie 2012.
[28]. A se vedea trimiterea eronată din paşaportul tehnic la „Republica de Stat – RSS Azerbaidjan” în loc de menţiunea corectă „Republica Azerbaidjan”.
[29]. A se vedea trimiterea eronată din paşaportul tehnic la „raionul Shahumyan” în loc de menţiunea corectă „raionul Goranboy”.
[30]. A se compara declaraţia domnului Yura din 15 mai 2010 anexată la observaţiile reclamantului din 31 mai 2010 (anexa 13) cu pct. 5 din declaraţia doamnei Kachatryan.
[31]. A se vedea anexa 34.
[32]. A se vedea observaţiile reclamantului din 31 mai 2010, anexele 12 (pct. 7) şi 14 (pct. 11).
[33]. A se vedea anexa 12 la observaţiile reclamantului din 31mai 2010, pct. 8.
[34]. Elli Poluhas Dödsbo împotriva Suediei, nr. 61564/00, pct. 24, CEDO 2006‑I.
[35]. A se compara pct. 257 din hotărâre cu, a contrario, pct. 66 din hotărârea Loizidou [Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI], unde Curtea a afirmat, în cadrul interpretării noţiunii de „domiciliu”, în sensul art. 8: „Acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind regiunea unui stat în care a crescut persoana şi unde îşi are rădăcinile familia sa, dar în care persoana nu mai locuieşte”.
[36]. A se vedea principiul 15.7, citat în hotărâre. Gradul considerabil de flexibilitate aplicat de Curte este vizibil la pct. 140, ultima frază, precum şi la pct. 141.
[37]. A se vedea diferitele mărturii ale militarilor azeri anexate la comunicarea guvernului pârât din 3 iulie 2012 (anexele 2-8).
[38]. În cauza Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC, nr. 48787/99, pct. 330 şi 392, CEDO 2004‑VII], Curtea a apreciat existenţa unui control efectiv până la data pronunţării hotărârii Marii Camere. Aceasta a procedat similar în cauza Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 109 şi 111, CEDO 2012].
[39]. Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, CEDO 2009. Interpretarea noastră privind competenţa Curţii ratione temporis poate fi găsită în opinia noastră separată în cauza Mocanu şi alţii împotriva României [(MC), nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08, CEDO 2014].
[40]. Art. 33 din Regulamentul Curţii oferă posibilitatea de a restricţiona accesul publicului la anumite documente, în interesul ordinii publice sau al securităţii naţionale. Articolul nu conţine nicio dispoziţie care să prevadă restricţii privind probele dezvăluite uneia dintre părţi. Instrucţiunile generale ale Grefei Curţii în ce priveşte tratamentul aplicat documentelor secrete interne, aprobate de preşedintele Curţii în martie 2002, nu se aplică probelor comunicate de părţi. În fine, Instrucţiunile practice privind declaraţiile scrise, emise de preşedintele Curţii în noiembrie 2003 şi modificate în 2008 şi 2014 („Documentele secrete trebuie transmise prin scrisoare recomandată”), sunt în mod clar insuficiente.
[41]. A se vedea scrisoarea ministrului azer al apărării din 27 august 2013 (anexa 3 şi pct. 18 din Comunicarea statului pârât din 18 septembrie 2013). Din nou, aici, în lipsa unor norme care să prevadă protecţia confidenţialităţii anumitor probe, nu i se poate reproşa statului pârât că nu a comunicat Curţii informaţii sensibile.
[42]. Acest principiu a fost enunţat în Varnava şi alţii împotriva Turciei [MC), nr. 16064/90, pct. 185, CEDO 2009] în ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie, dar se aplică pentru toate dispoziţiile Convenţiei: „Art. 2 trebuie să fie interpretat pe cât posibil în lumina principiilor dreptului internaţional, în special a normelor de drept internaţional umanitar, care joacă un rol indispensabil şi recunoscut în mod universal în atenuarea cruzimii şi inumanităţii conflictelor armate”. Această interpretare rezultă din necesitatea de a evita fragmentarea dreptului internaţional, întrucât „normele interne” ale Curţii (Convenţia şi protocoalele sale) trebuie aplicate în mod coerent în raport cu „normele externe” (a se vedea opinia noastră separată în cauza Valentin Câmpeanu împotriva României [(MC), nr. 47848/08, CEDO 2014]. În temeiul art. 53 din Convenţie, în cazul în care dreptul internaţional umanitar prevede un grad mai ridicat de protecţie decât Convenţia, statele părţi nu pot invoca Convenţia pentru a se sustrage de la obligaţia respectării dreptului internaţional umanitar. Această dispoziţie, care urmează sensul art. 31 pct. 3 c) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, oferă Curţii un mare potenţial de aplicare a dreptului internaţional umanitar. Din păcate, în speţă, majoritatea a admis desigur aplicabilitatea dreptului umanitar internaţional, dar a considerat că nu oferă un „răspuns concludent” (pct. 232).
[43]. Articolul 1 din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi art. 89 din Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva. Cu privire la crimele de jus cogens, a se vedea, de asemenea, observaţia generală nr. 29 a Comitetului pentru Drepturile Omului, „Stări de urgenţă (art. 4)”, CCPR/C/21/Rev.1/Add.11 (2001), pct. 11 („Statele părţi nu pot invoca în nicio circumstanţă art. 4 din pact pentru a justifica acte care atentează la dreptul umanitar sau la alte norme imperative de drept internaţional, ca de exemplu luarea de ostatici, pedepse colective, privări arbitrare de libertate sau nerespectarea principiilor fundamentale care garantează un proces echitabil precum prezumţia de nevinovăţie”), Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite elaborat de Comisia de drept internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comentariile aferente, art. 26, pag. 223-224 („Normele imperative, în mod clar acceptate şi recunoscute, sunt interzicerea agresiunii, genocidului, sclaviei, discriminării rasiale, a crimelor împotriva umanităţii şi torturii, precum şi dreptul la autodeterminare”) şi Regulile 156-161 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar.
[44]. Rezoluţia 103 (I) a Adunării generale, „Persecuţii şi discriminări”, 19 noiembrie 1946.
[45]. Un exemplu notabil îl reprezintă Rezoluţia ES-8/2 a Adunării generale din 14 septembrie 1981 privind problema Namibiei (A/RES/ES-8/2), în care Adunarea „ a solicitat statelor membre, instituţiilor specializate şi altor organizaţii internaţionale să ofere un sprijin mai mare şi susţinut, precum şi asistenţă materială, financiară, militară şi de alt tip Organizaţiei Poporului din Africa de Sud-Vest, care să-i permită să-şi intensifice lupta pentru eliberarea Namibiei”.
[46]. CIISS, Responsabilitatea de a proteja, citată anterior, 2001, pct. 2.24 şi 4.19-4.36 („noul principiu director”). În opinia Comisiei, intervenţia militară în vederea protecţiei persoanei umane este justificată pentru a stopa sau preveni „pierderi considerabile de vieţi omeneşti, efective sau suspectate de a se produce, fie că există sau nu o intenţie de genocid, care rezultă fie din acţiuni deliberate ale statului, fie din neglijenţa sau incapacitatea acestuia de a acţiona, fie dintr-o deficienţă pentru care este răspunzător; sau o „purificare etnică” la scară largă, efectivă sau suspectată de a se produce, fie comisă prin ucideri, expulzare forţată, acte de teroare sau viol” (pct. 4.19).
[47]. „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, 2 decembrie 2004, A/59/565, pct. 201-208 („noua normă care prevede obligaţia colectivă internaţională de a proteja”). În opinia Grupului la nivel înalt, [e]ste tot mai mult recunoscut faptul că nu este vorba despre «dreptul de a interveni» al vreunui stat, ci despre «obligaţia de a proteja» a fiecărui stat atunci când este vorba despre persoane care sunt victime ale unei catastrofe evitabile – masacrul şi violul, purificarea etnică prin expulzare forţată şi teroare, înfometare deliberată şi expunere la boli” (pct. 201).
[48]. În Rezoluţia 1674, Consiliul de Securitate face referire pentru prima dată la responsabilitatea de a proteja într-un document oficial. Era vorba la acel moment despre protecţia civililor în perioadele de conflicte armate. Astfel, dimensiunea juridică a responsabilităţii de a proteja şi cea de protecţie a civililor s-au consolidat reciproc. Protecţia civililor în perioadele de conflicte armate a fost susţinută mai întâi de Consiliul de Securitate în cadrul unui pachet complet de măsuri aprobat prin rezoluţiile 1265 (1999) din 17 septembrie 1999 [S/RES/1265 (1999)] şi 1296 (2000) din 19 aprilie 2000 [S/RES/1296 (2000)]. În Rezoluţia 1296, Consiliul a subliniat pentru prima dată că trebuie luate „măsurile adecvate” pentru protecţia civililor în perioadele de conflicte armate, în măsura în care „practicile care constau în a lua drept ţintă în mod deliberat civilii sau alte persoane protejate şi comiterea de încălcări sistematice, flagrante şi generalizate ale dreptului umanitar internaţional şi ale legislaţiei privind drepturile omului în situaţii de conflict armat [ar putea să] constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale”. Aceeaşi poziţie de principiu a fost reafirmată în Rezoluţia 1894 (2009) din 11 noiembrie 2009 [S/RES/1894 (2009)], în care Consiliul de Securitate a afirmat din nou că este „dispus să intervină, în special preconizând posibilitatea de a lua măsuri adecvate [...], în cazurile de conflict armat în care civilii sunt luaţi drept ţintă sau în care acordarea de ajutoare umanitare civililor este împiedicată în mod deliberat”.
[49]. Aceste expresii mai puţin incluzive au fost utilizate şi în raportul CIISS (citat anterior), documentul „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună” (citat anterior) şi documentul intitulat „O mai mare libertate: dezvoltare, securitate şi respectarea drepturilor omului pentru toţi”, raport al Secretarului General, A/59/2005, 21 martie 2005. Cuvântul „populaţii” permite ca nu doar civilii să beneficieze de responsabilitatea de a proteja. A face referire la „populaţiile statului” permite să fie incluse toate persoanele care locuiesc permanent sau temporar pe teritoriul naţional şi teritoriile asupra cărora statul exercită un control efectiv.
[50]. „Aplicarea responsabilităţii de a proteja”, raport al Secretarului General, A/63/677, 12 ianuarie 2009, pct. 3. Despre natura juridică a obligaţiei comunităţii internaţionale, a se vedea raportul ICISS (citat anterior), pct. 2.31, documentul „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună” (citat anterior), pct. 201-202, şi Rezoluţia 60/1 a Adunării generale, citată anterior.
[51]. De exemplu, în Rezoluţia 1706 din 31 august 2006 privind situaţia din Darfur [S/RES/1706 (2006)], Rezoluţia 2014 din 21 octombrie 2011 privind situaţia din Yemen [S/RES/2014 (2011)], Rezoluţia 1970 din 26 februarie 2011 [S/RES/1970 (2011)], Rezoluţia 1973 din 17 martie 2011 [S/RES/1973 (2011)], Rezoluţia 2016 din 27 octombrie 2011 [S/RES/2016 (2011)], Rezoluţia 2040 din 12 martie 2012 [S/RES/2040 (2012)] privind situaţia din Libia, Rezoluţia 1975 din 30 martie 2011 [S/RES/1975 (2011)] privind situaţia din Coasta de Fildeş şi Rezoluţia 2085 din 20 decembrie 2011 privind situaţia din Mali [S/RES/2085 (2011)].
[52]. De exemplu, în Rezoluţia 66/176 din 23 februarie 2011 (A/RES/66/176) şi Rezoluţia 66/253 din 21 februarie 2012 (A/RES/66/253).
[53]. „O mai mare libertate: dezvoltare, securitate şi respectarea drepturilor omului pentru toţi”, raport al Secretarului General, citat anterior; „Aplicarea responsabilităţii de a proteja”, raport al Secretarului General, A/63/677, 12 ianuarie 2009; „Alertă rapidă, evaluare şi responsabilitatea de a proteja”, raport al Secretarului General, A/64/864, 14 iulie 2010; „Rolul acordurilor regionale şi subregionale în aplicarea responsabilităţii de a proteja", raport al Secretarului General, A/65/877‑S/2011/393, 28 iunie 2011; „Responsabilitatea de a proteja: a acţiona prompt şi decisiv”, raport al Secretarului General, A/66/874‑S/2012/578, 25 iulie 2012; „Responsabilitatea de a proteja: responsabilitatea statelor şi prevenirea”, raport al Secretarului General, A/67/929-S/2013/399, 9 iulie 2013; „Ne îndeplinim responsabilitatea colectivă: asistenţa internaţională şi responsabilitatea de a proteja”, raport al Secretarului General, A/68/947-S/2014/449, 11 iulie 2014.
[54]. În plus, două referinţe arată în mod clar că, potrivit Secretarului General, sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite funcţionează în paralel cu iniţiativele regionale şi individuale de protecţie: „Într-o situaţie de urgenţă care evoluează rapid, ONU, factorii de decizie regionali, subregionali şi naţionali trebuie să aibă întotdeauna ca obiectiv principal salvarea de vieţi omeneşti realizând „în timp util într-o acţiune colectivă şi decisivă” (pct. 50), şi „[acest fapt] va împiedica statele sau grupurile de state să susţină că sunt obligate să acţioneze unilateral sau în afara circuitelor, regulilor şi procedurilor Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru a reacţiona la situaţii de urgenţă care ţin de responsabilitatea de a proteja” (pct. 66).
[55]. Despre această situaţie specială, a se vedea Evenimentele din Pakistanul de Est, Comisia Internaţională a Juriştilor (CIJ), Geneva, 1972.
[56]. În această etapă, este important de reţinut că o concepţie modernă a dreptului internaţional cutumiar, în special în domeniile în care nu există în mod real o practică a statelor, cum ar fi domeniul secesiunii statelor, admite că rezoluţii cu caracter neobligatoriu, cum ar fi cele ale Adunării Generale, sunt relevante pentru formarea unei reguli cutumiare [Caracterul licit al ameninţării sau al utilizării de arme nucleare, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 1996, pct. 70-73 (pag. 255-256)].
[57]. Uniunea Africană, „Poziţia comună africană asupra reformei Organizaţiei Naţiunilor Unite (Consensul de la Ezulwini)” Consiliul Executiv, A 7-a sesiune extraordinară, 7-8 martie 2005, Addis Abeba (Etiopia), Ext./EX.CL./2(VII).
[58]. Despre reacţia Organizaţiei Naţiunilor Unite la evenimentele din Ruanda, a se vedea raportul Carlsson din decembrie 1999 (S/1999/1257).
[59]. Rezoluţiile Consiliului de Securitate 788 (1992) din 19 noiembrie 1992 [S/RES/788 (1992)] şi 1497 din 1 august 2003 [S/RES/1497 (2003)] privind situaţia din Liberia şi 1132 (1997) din 8 octombrie 1997 [S/RES/1132 (1997)] şi 1315 din 14 august 2000 [S/RES/1315 (2000)] privind situaţia din Sierra Leone.
[60]. Rezoluţia 1545 (2004) a Consiliului de Securitate [S/RES/1545 (2004)], prin care Consiliul a adus un omagiu intervenţiei Uniunii Africane, a încurajat-o să „menţină o prezenţă puternică în Burundi pentru a sprijini eforturile partidelor burundeze” şi a autorizat, pentru o perioadă iniţială de 6 luni, desfăşurarea unei operaţiuni de menţinere a păcii intitulată „Operaţiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite în Burundi” (ONUB).
[61]. Rezoluţia 1234 din 9 aprilie 1999 a Consiliului de Securitate [S/RES/1234 (1999)], prin care Consiliul nici nu a aprobat, nici nu a condamnat operaţiunea.
[62]. Fenwick, Intervention: individual and collective [American Journal of International Law, vol. 39 (1945), pag. 650-651]. Părinţii fondatori ai dreptului internaţional au răspuns deja la această întrebare: Grotius în De jure belli ac pacis, Libri tres, 2.2.25, Vitoria în De jure belli, qt. 3 art. 5 pct. 15, şi Vattel în Le droit des gens ou les principes de la loi naturelle appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des Souverains, cartea II capitolul IV pct. 56.
[63]. H. Lauterpacht, The Grotian tradition in international Law [British Year Book of International Law, vol. 23 (1946), pag. 46].
[64]. Examinată, în special, în secolul al XX-lea, în următoarele lucrări: Rougier, La théorie de l’intervention d’humanité [Revue Générale de Droit International Public, 17 (1910), pag. 468-526], Stowell, Intervention in International Law (Washington, 1921), Franck şi Rodley, After Bangladesh: the law of humanitarian intervention by military force [American Journal of International Law, vol. 67 (1973), pag. 275-303], Fonteyne, The customary international law doctrine of humanitarian intervention: its current validity under the UN Charter [California Western International Law Journal, vol. 4 (1974), pag. 203-270], Klintworth, Vietnam’s intervention in Cambodia in international law (Canberra, 1989), Benjamin, Unilateral humanitarian intervention: legalizing the use of force to prevent human rights atrocities [Fordham International Law Journal, vol. 16 (1992), pag. 120-158], Torrelli, De l’assistance à l’ingérence humanitaires [Revue Internationale de la Croix-Rouge, vol. 74 (1992), pp. 238-258], Forbes şi Hoffman (editori), Political theory, international relations and the ethics of intervention (Londres, 1993), Téson, Humanitarian intervention: an inquiry into law and morality (Ediţia a doua, Irvington-On-Hudson, 1997), Cassesse, Ex inuria ius oritur: Are we moving towards international legitimation of forcible humanitarian countermeasures in world community [European Journal of International Law, vol. 10 (1999), pag. 23-30], Comisia internaţională independentă privind Kosovo, The Kosovo report (2000, pag. 167-175), Wheeler, Legitimating humanitarian intervention: principles and procedures [Melbourne Journal of International law, vol. 2 (2001), pag. 550-567] şi Saving strangers: humanitarian intervention in international society (Oxford, 2002), Terry, The paradox of humanitarian action:condemned to repeat (New York, 2002), Lepard, Rethinking humanitarian intervention (Penn State University Press, 2002), Welsh, Humanitarian intervention and international relations (Oxford, 2006), şi Thakur, Humanitarian intervention [Weiss şi Daws (editori), The Oxford Handbook on the United Nations, Oxford, 2007, pag. 387-403].
[65]. A se vedea, în special, Deng şi Zartman, Sovereignty as responsibility: conflict management in Africa (Washington, 1996), Weiss, Military-civilian interactions: humanitarian crises and the responsibility to protect (Lanham, 2005), Jütersonke şi Krause (editori), From rights to responsibilities: rethinking interventions for humanitarian purposes (Geneva, 2006), Société Française pour le Droit International (editor), La responsabilité de protéger (Paris, 2008), Evans, The responsibility to protect: ending mass atrocity crimes once and for all (Washington, 2008), Arbour, The responsibility to protect as a duty of care in international law and practice (Review of International Studies, vol. 34, pag. 445-458), Bellami, Responsibility to Protect (Londra, 2009) şi Global politics and the responsibility to protect: from words to deeds (New York, 2010), Kuwali, The responsibility to protect, implementation of Article 4 (h) intervention (Leyde, 2011), Ferris, The politics of protection: the limits of humanitarian action (Washington, 2011), Hoffmann şi Nollkaemper (editori), Responsibility to protect from principle to practice (Amsterdam, 2012), Knight şi Egerton (editori), The Routledge Handbook of the responsibility to protect (New York, 2012), Francis şi alţii (editori), Norms of protection, responsibility to protect, protection of civilians and their interaction (Paris, 2012), Genser şi Cotler (editori), The responsibility to protect, the promise of stopping mass atrocities in our time (Oxford, 2012), Zyberi (editor), An institutional approach to the responsibility to protect (Cambridge, 2013), Hajjami, La responsabilité de protéger (Bruxelles, 2013), şi The Sphere Project, Humanitarian charter and minimum standards in humanitarian response (2011) şi The core humanitarian standard on quality and accountability (2014).
[66]. Domeniul rezervat este o noţiune care evoluează şi care se defineşte negativ prin lipsa unor norme internaţionale care să reglementeze o anumită problemă, şi nu pozitiv prin includerea sa într-o listă închisă de probleme [Platoul continental al Mării Egee, hotărâre, C.I.J. Culegere 1978, pct. 59, (pag. 25), şi Institutul de Drept Internaţional 1954, Rezoluţia din 1954 privind stabilirea domeniului rezervat şi efectele sale].
[67]. Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited, hotărâre, C.I.J. Culegere 1970, pct. 33-34 (pag. 32); şi Institutul de Drept Internaţional, art. 1 din Rezoluţia din 1989 privind protecţia drepturilor omului şi principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statelor.
[68]. Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului), hotărâre, C.I.J. Culegere 2007, pct. 430 (pag. 221) („obligaţia care se impune statelor părţi este mai degrabă de a aplica toate mijloacele de care dispun în mod rezonabil pentru a pentru a preveni, în măsura posibilului, genocidul”), Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited (C.I.J., hotărâre citată anterior, pct. 34), Rezerve la Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 1951, p. 23, şi Rezoluţia ICC-ASP/5/Res.3 a Curţii Penale Internaţionale, adoptată prin consens la A şaptea Reuniune Plenară, 1 decembrie 2006. Astfel cum s-a exprimat C.I.J. despre genocid, statele trebuie să coopereze „pentru a elibera omenirea de sub un flagel atât de odios”. Obligaţia de a preveni şi pedepsi crimele de război rezulta deja din Convenţiile de la Geneva şi din dreptul cutumiar. Aceeaşi obligaţie în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii reprezintă o consecinţă a Statutului de la Roma. Purificarea etnică poate fi sancţionată penal atât ca o crimă de război, cât şi ca o crimă împotriva umanităţii.
[69]. A se vedea Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 2004, pct. 155-158 (pag. 199-200) şi Activităţi armate pe teritoriul Congo (Republica Democrată Congo împotriva Ugandei), hotărâre, C.I.J. Culegere 2005, pct. 178 (pag. 231). Cele mai multe prevederi ale Convenţiilor de la Geneva, care au fost ratificate universal, codifică dreptul cutumiar, ceea ce înseamnă că toate statele, indiferent dacă sunt sau nu parte la un anumit conflict, sunt obligate să asigure respectarea acestor reguli şi să acţioneze, colectiv sau separat, pentru a proteja civilii în cazul unui conflict armat. Este recunoscut faptul că această obligaţie impune fiecărui stat să se asigure că niciun alt stat nu comite un genocid, crime de război sau crime împotriva umanităţii. Acţiunile întreprinse trebuie în mod evident să respecte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul Cartei Naţiunilor Unite (art. 109).
[70]. Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii), fond, hotărâre, CIJ Culegere 1986, pct. 109-110 (pag. 62), Republica Democratică Congo împotriva Ugandei, citată anterior, pct. 178-180 (pag. 231), şi Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului, citată anterior, pct. 399-406 (pag. 207-211). A se vedea, de asemenea, art. 8 din Proiectul de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite. Prezenta opinie nu abordează domeniul controlului efectiv.
[71]. Astfel cum a explicat CDI, această prevedere „urmăreşte să pună în aplicare ceea ce a fost enunţat de către Curtea Internaţională de Justiţie în Barcelona Traction, în care a stabilit o „distincţie esenţială” între obligaţiile faţă de anumite state şi obligaţiile faţă de „comunitatea internaţională în ansamblul său”. Despre a doua categorie, Curtea a declarat că „[a]vând în vedere importanţa drepturilor în cauză, toate statele pot fi considerate ca având un interes juridic ca aceste drepturi să fie protejate; obligaţiile la care se face referire sunt obligaţii erga omnes” (a se vedea Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite şi comentariile la acestea, documentul citat anterior, pag. 127). Aceste articole se aplică încălcărilor obligaţiilor interstatale bilaterale, precum şi răspunderea internaţională care decurge din încălcarea de către un stat a obligaţiilor ce îi revin în ceea ce priveşte o persoană, grup de persoane sau comunitatea internaţională în ansamblul său.
[72]. Atât Rezoluţia 2840 (1971) din 12 decembrie 1971 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind problema pedepsirii criminalilor de război şi a persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii [A/RES/2840 (XXVI)], cât şi Rezoluţia 3074 (1973) din 3 decembrie 1973 privind principiile cooperării internaţionale în materie de detectare, arestare, extrădare şi pedepsire a persoanelor vinovate de crime de război şi crime împotriva umanităţii [A/RES/3074 (XXVIII)] subliniază obligaţia statelor de a lua măsuri pentru arestarea, extrădarea, judecarea şi pedepsirea acestor criminali.
[73]. H. Lauterpacht, The Grotian Tradition, citată anterior, pag. 46.
[74]. A nu se confunda această obligaţie cu un drept de intervenţie prodemocratică în vederea instaurării unui stat, care are drept scop propagarea unui anumit model de guvernare politică [Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, citată anterior, pct. 209 (pag. 109-110)]. C.I.J. a acceptat intervenţia umanitară cu scopul de „a preveni şi a atenua suferinţa oricărei persoane aflate la nevoie [şi] de a proteja viaţa şi sănătatea, precum şi de a face respectată fiinţa umană, fără discriminare, pentru orice persoană aflată la nevoie”, în Nicaragua, şi nu doar pentru Contras şi cei pentru care erau aceştia responsabili (pct. 243, pag. 125). Cu toate acestea, este evident nerealist să se presupună că este posibilă eradicarea unei politici de încălcări sistematice ale drepturilor omului fără a nu se produce nicio schimbare în regimul politic al statului-ţintă.
[75]. Nu mai este vorba despre un drept de intervenţie care ar trebui să se bazeze pe o percepţie general negativă asupra situaţiei drepturilor omului într-o ţară dată [a se vedea, a contrario, Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, pct. 268 (pag. 134-135)]. Trebuie să existe un element cu caracter sistematic în atingerile aduse drepturilor omului [cu privire la acest element sistematic, a se vedea opinia noastră separată în cauza Mocanu şi alţii împotriva României (MC), citată anterior]. Acest element este prezent în tipurile de crime care declanşează responsabilitatea de a proteja.
[76]. Documentul final al Summit-ului Mondial din 2005, pct. 139. Clauza care solicită celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate să nu-şi impună dreptul de veto în cazul acţiunilor care au drept scop să prevină sau să pună capăt genocidului sau purificării etnice nu a fost inclusă în versiunea finală. În rapoartele sale, CIISS (Responsabilitatea de a proteja, citată anterior, pct. 6.21), Grupul la nivel înalt („O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, citată anterior, pct. 256) şi Secretarul General al ONU („Punerea în aplicare a responsabilităţii de a proteja”, citată anterior, pct. 61) şi-a exprimat sprijinul faţă de această restricţionare a dreptului de veto.
[77]. Rezoluţia 377 (V) A din 3 noiembrie 1950 a Adunării Generale, „Uniunea pentru menţinerea păcii” [A/RES/377 (V)]. Despre rolul acestei rezoluţii, a se vedea raportul CIISS, Responsabilitatea de a proteja, pct. 6.30, Raportul privind Kosovo (The Kosovo Report) al Comisiei Internaţionale Independente privind Kosovo (Oxford, 2000, pag. 166) şi raportul Secretarului General al ONU privind punerea în aplicare a responsabilităţii de a proteja, pct. 56. Adunarea Generală s-a folosit deja în mod semnificativ de prevederile acestei rezoluţii, de exemplu, invitând toate statele şi toate autorităţile „să continue să sprijine, oferind toată asistenţa posibilă, acţiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite în Coreea”, ceea ce însemna acordarea de asistenţă militară [Rezoluţia 498 (V) din 5 noiembrie 1951 (A/RES/498 (V)], „stabilind” operaţiuni de menţinere a păcii în Egipt [Rezoluţia 1000 (ES-I) din 5 noiembrie 1956 (A/RES/1000 (ES-I)], „adresând rugămintea” Secretarului General „să ia măsuri energice [...] şi de a sprijini guvernul central din Congo în vederea restabilirii şi menţinerii ordinii publice pe întreg teritoriul Republicii Congo”, confirmând astfel mandatul operaţiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite în Congo [Rezoluţia 1474 (ES-IV) din 16 septembrie 1960 (A/RES/1474 (ES-IV)] şi condamnând în mod ferm Africa de Sud pentru ocuparea ilegală continuă a Namibiei, solicitând comunităţii internaţionale să ofere asistenţă militară luptei de eliberare [Rezoluţia ES-8/2, citată anterior). Măsurile aşa-zis bazate pe „Capitolul VI 1/2 din Cartă” se întemeiau pe consimţământul statului-ţintă, însă nici textul, nici spiritul Rezoluţiei 377 nu exclud posibilitatea că ar putea fi utilizate pentru a recomanda folosirea forţei în caz de încălcare a păcii, chiar şi în absenţa consimţământului.
[78]. CIISS, Responsabilitatea de a proteja, citată anterior, pct. 6.31-6.35 [„în unele cauze recente, s-a solicitat aprobarea a posteriori sau chiar şi după intervenţie (Liberia şi Sierra Leone) şi ar putea exista o anumită marjă de acţiune pe viitor, în acest sens”], „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, citată anterior, pct. 272, raport adresat Consiliului de Securitate din 30 decembrie 2005 de către Grupul de lucru special pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor din Africa (S/2005/833), pct. 10, şi Al patrulea Raport privind responsabilitatea organizaţiilor internaţionale al Raportorului Special Giorgio Gaja, pct. 48 (A/CN.4/564). Raportul Secretarului General al ONU privind punerea în aplicare a responsabilităţii de a proteja (citat anterior, pct. 56) menţiona folosirea forţei în contextul acordurilor regionale sau subregionale”, „cu consimţământul prealabil al Consiliului de Securitate”. Documentul final al summit-ului mondial prevede o cooperare între Consiliul de Securitate şi organizaţiile regionale „competente”, adică, în fiecare caz, organizaţia de care aparţine zona geografică în conflict. Practica a demonstrat însă că Consiliul de Securitate putea face o altă alegere. De exemplu, Rezoluţia 1484 (2003) din 30 mai 2003 a autorizat Operaţiunea Artemis, desfăşurată de Uniunea Europeană în Republica Democratică Congo, în timpul conflictului Ituri.
[79]. Documentul final al summit-ului mondial nu exclude aceste posibilităţi. Aşa cum am explicat anterior, ele derivă nu doar din natura jus cogens a crimelor în discuţie, ci şi din natura obligaţiei erga omnes de a proteja drepturile omului.
[80]. Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii, citată anterior, pct. 176 (pag. 94), precum şi Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, citat anterior, pag. 224: „Însă, pentru punerea în aplicare a anumitor norme imperative, consimţământul unui anumit stat poate fi relevant. De exemplu, un stat poate consimţi o prezenţă militară străină pe teritoriul său într-un scop licit. În ceea ce priveşte modul de stabilire a circumstanţelor când un astfel de consimţământ este valabil dat, acesta intră din nou sub incidenţa altor norme de drept internaţional, şi nu sub cea a normelor secundare privind răspunderea statelor”.
[81]. Art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977).
[82]. Art. 13 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977) şi art. 57 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva (1977), şi regulile 1-10 şi 15 din Regulile cutumiare de drept umanitar internaţional, anexate la Studiul privind dreptul internaţional cutumiar umanitar al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), în Henkaerts şi Doswald-Beck, Dreptul internaţional umanitar cutumiar, Volumul I: Reguli (Geneva, 2005).
[83]. Art. 52 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva (1977), art. 14 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977), art. 53 din A patra Convenţie de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război (1949), art. 6 lit. b) din Carta de la Londra a Tribunalului Militar Internaţional, art. 46 şi art. 56 din Regulamentul de la Haga privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat, regulile 51 şi 52 din Regulile cutumiare de drept internaţional umanitar, anexate la Studiul privind dreptul internaţional umanitar cutumiar al CICR.
[84]. Art. 17 din Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva (1977), Regulile cutumiare de drept internaţional umanitar 129 şi 130 şi Principiul 6 din Principiile directoare privind strămutarea persoanelor în interiorul propriei ţări (E/CN.4/1/1998/53/Add.2) din 11 februarie 1998.
[85]. Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva şi regula 132 din Regulile cutumiare de drept internaţional umanitar, anexate la Studiul privind dreptul internaţional umanitar cutumiar al CICR.
[86]. A se vedea opinia noastră separată anexată la cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (MC), nr. 13216/05.
[87]. Despre principiul neintervenţiei, a se vedea art. 15 pct. 8 din Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 8 din Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi obligaţiile statelor (1933), art. 1 din Protocolul adiţional la această convenţie (1936) privind neintervenţia şi art. 3 pct. 2 din Protocolul adiţional II la Convenţia de la Geneva. În practica Organizaţiei Naţiunilor Unite, a se vedea Rezoluţia 36/103 din 9 decembrie 1981 a Adunării Generale pentru aprobarea Declaraţiei privind inadmisibilitatea intervenţiei şi amestecului în afacerile interne ale statelor (A/RES/36/103), Rezoluţia 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970 care conţine Declaraţia privind principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite [A/RES/2625 (XXV)] şi Rezoluţia 2131 (XX) din 21 decembrie 1965 privind adoptarea Declaraţiei privind inadmisibilitatea intervenţiei în afacerile interne ale statelor şi protecţia independenţei şi suveranităţii lor şi art. 4 din Proiectul de declaraţie privind drepturile şi îndatoririle statelor al CDI (1949). În jurisprudenţa C.I.J., a se vedea Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii (citată anterior), pct. 246 (pag. 126), precum şi Cauza Strâmtoarea Corfu [hotărârea din 9 aprilie 1949, C.I.J. Culegere (pag. 35), de unde provine citatul].
[88]. De jure belli ac pacis, Libri tres, 2.2.25.
[89]. Art. 11 din Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor, pct. 5 din Declaraţia privind consolidarea securităţii internaţionale, adoptată de Adunarea generală prin rezoluţia 2734 (XXV) din 16 decembrie 1970 (A/RES/25/2734) şi art. 5 § 3 din rezoluţia 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 a Adunării generale privind definiţia agresiunii [A/RES/3314(XXIX)].
[90]. Despre interdicţia de a recunoaşte ca stat un teritoriu secesionist obţinute prin folosirea de către un stat a forţei ilicite, a se vedea cazul Republicii Turce a Ciprului de Nord, după invazia Ciprului de către Turcia [rezoluţiile Consiliului de Securitate 541 (1983) din 18 noiembrie 1983 (S/RES/541 (1983) şi 550 (1984) din 11 mai 1984 (S/RES/550 (1984)].
[91]. Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite, citat anterior, pag. 74.
[92]. Šilih, citată anterior, pct. 159-163.
[93]. Doğan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8803-8811/02, 8813/02 şi 8815-8819/02, CEDO 2004‑VI, citată la pct. 234 din hotărâre.
[94]. Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 346.
[95]. Este semnificativ faptul că, la pct. 226, majoritatea consideră că este necesar să se examineze dacă guvernul pârât s-a achitat în privinţa reclamantului de „obligaţiile pozitive” ce îi revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, dar această expresie nu mai apare deloc în continuare în text, în care este înlocuită cu expresia „alte tipuri de măsuri”.
Full & Egal Universal Law Academy