© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA S.A.S. împotriva FRANȚEI
(Cererea nr. 43835/11)
HOTĂRÂRE
(Extrase)
STRASBOURG
1 iulie 2014
Prezenta hotărâre este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.
În cauza S.A.S. împotriva Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:
Dean Spielmann, președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Boštjan M. Zupančič,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ledi Bianku,
Ganna Yudkivska,
Angelika Nußberger,
Erik Møse,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Helena Jäderblom,
Aleš Pejchal, judecători,
și Erik Fribergh, grefier,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la datele de 27 noiembrie 2013 și, respectiv, 5 iunie 2014,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 43835/11) îndreptată împotriva Republicii Franța, prin care un cetățean al acestui Stat („reclamanta”) a sesizat Curtea la data de 11 aprilie 2011, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele Secției a V-a și, ulterior, Președintele Marii Camere au aprobat cererea reclamantei de nedivulgare a identității sale (articolul 47 § 3 din Regulamentul Curții – „regulament”).
2. Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către domnul M. Sanjeev Sharma, avocat consultant (solicitor) în Birmingham, domnii Ramby de Mello și Tony Muman, avocați pledanți (barristers) în Birmingham, și de către domnul Satvinder Singh Juss, avocat pledant la Londra. Guvernul francez („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, inițial doamna Edwige Belliard, director de afaceri juridice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, căreia i-a succedat, în mai 2014, domnul François Alabrune.
3. Reclamanta se plânge de faptul că interdicția de a purta îmbrăcăminte ce servește la ascunderea feței în spații publice, introdusă de Legea nr. 2010-1192 din 11 octombrie 2010, o privează de posibilitatea de a purta vălul islamic integral în public. Ea reclamă o încălcare a articolelor 3, 8, 9, 10 și 11 din Convenție, luate separat și coroborate cu articolul 14 din Convenție.
4. Cererea a fost repartizată Secției a V-a a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). La data de 1 februarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La data de 28 mai 2013, o Cameră din cadrul Secției a V-a, compusă din Mark Villiger, președinte, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens și Aleš Pejchal, judecători, precum și din Claudia Westerdiek, grefier de secție, și-a declinat competența în favoarea Marii Camere, fără ca părțile să se opună (articolele 30 din Convenție și 72 din regulament).
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și ale articolului 24 din regulament.
7. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei.
8. Organizațiile non-guvernamentale Amnesty International, Liberty, Open Society Justice Initiative și ARTICLE 19, precum și Centrul drepturilor omului al Universității Ghent și Guvernul belgian au primit autorizație de a interveni în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 3 din regulament). Guvernul belgian a primit de asemenea autorizație de a interveni în procedura orală.
9. O audiență publică a avut loc în incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 27 noiembrie 2013 (articolul 59 § 3 din regulament).
În fața Curții s-au prezentat:
– pentru Guvernul pârât
Dna Edwige Belliard, director de afaceri juridice, Ministerul Afacerilor Externe , Agent,
Dna Nathalie Ancel, director adjunct, Departamentul drepturilor omului, Ministerul Afacerilor Externe, co-agent,
Dl Sylvain Fournel, redactor, Departamentul drepturilor omului, Ministerul Afacerilor Externe,
Dl. Rodolphe Feral, redactor, Departamentul drepturilor omului, Ministerul Afacerilor Externe,
Dna Patricia Rouault-Chalier, director adjunct, Departamentul de afaceri juridice generale și de contencios, Ministerul Justiției,
Dl. Eric Dumand, șef, Biroul de drept și contencios european, internațional și instituțional, Ministerul de Interne, consilieri.
– pentru reclamantă
Dl. Ramby De Mello,
Dl. Tony Muman,
Dl. Satvinder Singh Juss ,consilieri,
Dl. Eirik Bjorge,
Dna Anastasia Vakulenko,
Dna Stéphanie Berry,consilieri.
– pentru Guvernul belgian
Dna Isabelle Niedlispacher,co-agent.
Curtea a ascultat pledoariile doamnei Belliard, ale domnilor de Mello și Muman și a doamnei Niedlispacher, precum și răspunsurile doamnei Belliard și al domnului de Mello la întrebările formulate de judecători.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
10. Reclamanta este cetățean francez, născută în 1990 și cu domiciliul în Franța.
11. Reclamanta, care se declară musulmană practicantă, susține că poartă burqa și niqab-ul, conform credinței, culturii și convingerilor sale personale. Ea precizează că burqa este un articol de îmbrăcăminte care acoperă corpul în întregime și include o plasă la nivelul feței, iar niqab-ul este un văl ce acoperă întreaga față, cu excepția ochilor. Ea subliniază că nici soțul său și niciun alt membru de familie nu au făcut presiuni asupra sa pentru a se îmbrăca în acest fel.
12. Reclamanta mai adaugă că ea poartă niqab-ul atât în public, cât și în particular, dar nu în mod sistematic; astfel, de exemplu, ea poate să nu îl poarte atunci când se află la consultație la un medic sau când se întâlnește cu prietenii într-un loc public ori dorește să socializeze. Ea este deci de acord să nu poarte niqab-ul tot timpul în spațiul public, dar dorește să o poată face atunci când alege să facă acest lucru, mai ales în funcție de starea sa spirituală. Astfel, există momente (ca de exemplu cu ocazia evenimentelor religioase, cum ar fi Ramadanul) când crede că trebuie să îl poarte în public pentru a-și manifesta religia și credința sa personală și culturală; obiectivul său nu este de a-i deranja pe ceilalți, ci de a fi în acord cu ea însăși.
13. Reclamanta nu pretinde că ar trebui să aibă posibilitatea de a-și păstra niqab-ul atunci când se află în situația de a fi supusă unui control de securitate, când merge la bancă sau ia avionul și declară că este de acord să-și arate fața atunci când i se cere acest lucru pentru un control de identitate necesar.
14. Începând din 11 aprilie 2011, data de intrare în vigoare a Legii nr. 2010-1192 din 11 octombrie 2010, pe întreg teritoriul Republicii franceze, este interzis oricărei persoane să își ascundă fața în spațiul public.
(...)
ÎN DREPT
(...)
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 8, 9 ȘI 10 DIN CONVENȚIE, LUATE SEPARAT ȘI COROBORATE CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIE
74. Reclamanta susține, pentru aceleași motive, că a existat o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private, a dreptului său la libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile și a dreptului său la libertatea de exprimare, precum și o discriminare în ceea ce privește exercitarea acestor drepturi. Ea invocă articolele 8, 9 și 10 din Convenție, luate separat sau coroborate cu articolul 14 precitat, primele dintre aceste dispoziții fiind astfel formulate:
Articolul 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Articolul 9
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Articolul 10
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
(...)
B. Cu privire la fond
1. Susținerile părților
a) Reclamanta
76. Reclamanta precizează că s-a născut în Pakistan și că familia sa se înscrie într-o tradiție culturală sunnită, în care este uzual și respectuos pentru femei să poarte vălul integral în public. Ea apreciază că este victima unei ingerințe serioase în exercitarea drepturilor sale, garantate de articolul 9, de vreme ce legea din 11 octombrie 2010, care urmărește să interzică femeilor musulmane portul vălului integral în locurile publice, o împiedică să își manifeste credința, să trăiască în acord cu ea și să o respecte în public. Ea mai adaugă că, dacă această ingerință este „prevăzută de lege”, ea nu urmărește niciunul dintre scopurile legitime enumerate în paragraful al doilea al acestei dispoziții și nu este „necesară”, „într-o societate democratică”.
77. Reclamanta afirmă mai întâi că nu s-ar putea susține că această ingerință urmărește scopul legitim al „siguranței publice”, deoarece nu este vorba despre o măsură destinată a răspunde unor îngrijorări concrete ce țin de siguranță, în spații de înalt risc precum aeroporturile, ci de o interdicție generală ce se aplică aproximativ tuturor spațiilor publice. În ceea ce privește susținerea Guvernului conform căreia măsura ar urmări respectarea cerințelor minimale ale vieții în societate, de vreme ce expunerea reciprocă a fețelor ar fi fundamentală în societatea franceză, reclamanta obiectează în sensul că aceasta omite să țină cont de practicile culturale ale minorităților care nu împărtășesc neapărat această filozofie și de faptul că există și alte moduri de comunicare decât cele vizuale, și că, în tot cazul, aceasta nu are nicio legătură cu aplicarea de sancțiuni penale în scopul de a împiedica persoanele să-și acopere fața în public cu un văl. Ea mai consideră că afirmația Guvernului, conform căreia acoperirea feței de către femei ar fi incompatibilă cu principiul egalității de gen, este simplistă. Ea susține că, conform unei teorii feministe consacrate, portul vălului denotă adesea o emancipare a femeilor, afirmarea lor de sine și participarea lor la societate și că, în ceea ce o privește, nu este vorba despre ideea de a face pe plac bărbaților, ci sie însăși și de a-și asculta propria conștiință. Mai departe, nu s-ar putea susține că, prin portul vălului, femeilor în cauză li s-ar interzice dreptul de a exista ca persoane în spațiul public, atâta timp cât, în majoritatea cazurilor, este vorba despre o alegere liberă, lipsită de orice conotație prozelită. Ea mai adaugă că alte State membre cu o populație musulmană numeroasă nu interzic portul vălului integral în locurile publice. Ea mai consideră ca fiind ironic faptul că o idee abstractă de egalitate între sexe se opune opțiunii profund personale a femeilor care decid să poarte vălul și subliniază că sancționarea acestora nu face decât să agraveze inegalitatea pe care se pretinde că o combate. În sfârșit, ea opinează că a pretinde că interdicția urmărește scopul legitim al „respectării demnității umane” înseamnă a justifica măsura printr-o supoziție abstractă, stereotipă și denotând o rațiune machistă, și anume ipoteza că o femeie ce poartă văl este „ștearsă”.
78. La capitolul „necesității”, reclamanta a susținut că o societate cu adevărat liberă este aceea care poate găzdui o diversitate mare de convingeri, de gusturi, de activități, de obiceiuri și de coduri comportamentale și că nu Statele trebuie să decidă cu privire la validitatea convingerilor religioase. În opinia sa, interdicția și penalizarea portului vălului integral în public trimite un mesaj sectar și reprezintă un obstacol în calea socializării pentru respectivele femei. Ea precizează că Comitetul pentru drepturile omului a reținut, în cuprinsul Observației sale generale nr. 28, că reglementarea articolelor de îmbrăcăminte ce pot fi purtate de femei în public poate încălca principiul egalității de drepturi dintre bărbați și femei și, în decizia Raihon Hudoyberganova împotriva Uzbekistanului, precitată, a observat că libertatea de a-și manifesta propria religie înglobează și dreptul de a purta în public articole de îmbrăcăminte sau o ținută conformă credinței sau religiei proprii. Ea mai subliniază în plus că, dacă este adevărat că legea din 11 octombrie 2010 a fost adoptată aproximativ în unanimitate, cauzele Dudgeon, Norris și Modinos, citate mai sus, demonstrează că o măsură poate beneficia de o susținere politică largă și fără a fi „necesară”, „într-o societate democratică”.
Mai mult, chiar presupunând că scopurile urmărite sunt legitime, interdicția contestată nu ar putea îndeplini această condiție atunci când acestea ar putea fi atinse prin mijloace mai puțin constrângătoare. Astfel, pentru a răspunde problemelor de siguranță publică, ar fi suficient să se recurgă la controale de identitate în locurile de risc înalt, precum în cazurile examinate de Curte în hotărârile Phull împotriva Franței (dec.) (nr. 35753/03, ECHR 2005‑I) și El Morsli împotriva Franței (dec.) (nr. 15585/06, 4 martie 2008). În ceea ce privește dorința de a garanta respectul demnității umane, era încă necesar să se cântărească interesele concurente: cele ale membrilor publicului ce nu sunt de acord cu portul vălului islamic, cele ale femeilor ce poartă văl, care, întocmai ca reclamanta, se văd nevoite să aleagă între a acționa contrar convingerilor personale, a rămâne în casă sau a încălca legea. Or, drepturile acestora din urmă ar fi mult mai serios afectate decât drepturile primei categorii de persoane. În opinia reclamantei, a considera, așa cum o face Guvernul, că este necesar să fie incriminat nu numai faptul de a obliga o persoană să poarte văl, ci și acela de a purta vălul voluntar, pe motiv că femeile ar putea ezita să îi denunțe pe cei ce le constrâng să se îmbrace astfel și că constrângerea ar putea avea o natură difuză, înseamnă a ignora situația și motivația femeilor care aleg să poarte vălul și, prin urmare, a abandona orice examinare a proporționalității. O astfel de atitudine era nu numai paternalistă, ci reflecta și o intenție de a pedepsi femeile care ar trebui să fie protejate de presiunile patriarhale. În sfârșit, reclamanta consideră irelevante observațiile Guvernului conform cărora libertatea de a îmbrăca după alegerea proprie continua să fie foarte largă în Franța și interdicția nu se aplica lăcașurilor de cult deschise publicului, atâta vreme cât convingerile sale îi impuneau precis să își acopere fața și cât timp dreptul de a-și manifesta credința sa nu se limitează la lăcașurile de cult și trebuie să poată fi exercitat în public.
79. În opinia reclamantei, imposibilitatea în care o plasează legea din 11 octombrie 2010, de a pura vălul islamic integral în public, reprezintă și o încălcare a dreptului său la respectul vieții private, garantat de articolul 8 din Convenție. Viața sa privată ar fi fost încălcată din trei motive. În primul rând, pentru că portul vălului integral este un element important al identității sale socio-culturale. În al doilea rând, pentru că, așa cum a subliniat Curtea în hotărârea Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00, §§ 50 și 69, CEDH 2004‑VI), există o zonă de interacțiune între individ și ceilalți care, chiar într-un context public, poate ține de domeniul vieții private, și pentru că protecția vieții private în temeiul articolului 8 din Convenție se extinde în afara cercului familial intim și comportă și o dimensiune socială. În al treilea rând, pentru că dacă reclamanta iese din casă purtând vălul integral, va fi întâmpinată în mod probabil cu ostilitate și se va expune unor sancțiuni penale. Astfel, obligată să îl scoată atunci când iese din casă și neputând să îl poarte decât la ea acasă, „ca și cum s-ar afla în închisoare”, ea ar fi forțată să adopte o „personalitate de tip Jekyll și Hyde”.
Mai departe, făcând trimitere în esență la observațiile sale referitoare la articolul 9 din Convenție, reclamanta susține că această ingerință nu urmărește niciunul dintre scopurile legitime enumerate în paragraful al doilea al articolului 8 din Convenție. Ea mai adaugă că, chiar presupunând că unul din ele ar putea fi reținut, ingerința contestată nu ar putea fi considerată ca necesară într-o societate democratică, cu atât mai puțin cu cât cerințele celui de-al doilea paragraf al articolului 8 erau în acest sens mai stricte decât cele din al doilea paragraf al articolului 9.
80. Reclamanta mai susține că interdicția de a purta o ținută ce servește ascunderii feței în spațiul public, care vizează, fără niciun dubiu, burqa, dă naștere unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție, întemeiată pe sex, religie și origine etnică, în detrimentul femeilor musulmane care, întocmai ca ea însăși, poartă vălul islamic integral. În opinia sa, este vorba despre o discriminare indirectă între femeile musulmane ale căror credințe le cer să poarte vălul integral și celelalte femei musulmane, precum și între acestea și bărbații musulmani. Excepția prevăzută de lege, conform căreia interdicția nu se aplică dacă ținuta este purtată în contextul „sărbătorilor sau al manifestărilor artistice ori tradiționale”, ar fi și ea discriminatorie prin aceea că ar conduce la favorizarea majorității creștine: ea ar permite creștinilor să poarte în public o ținută care le ascunde fața, în contextul sărbătorilor sau celebrărilor creștine (procesiuni religioase catolice, carnavaluri sau ritualuri precum Moș Crăciun), în timp ce femeile musulmane care ar dori să poarte vălul integral în public ar rămâne sub imperiul interdicției chiar în timpul lunii Ramadanului.
b) Guvernul
81. Guvernul admite că, deși formulată de o manieră generală, interdicția prevăzută de legea din 11 octombrie 2010 poate fi văzută drept o „restrângere”, în sensul articolului 9 § 2 din Convenție, a libertății de a-și manifesta religia sau convingerile. El apreciază totuși că această restrângere urmărește scopuri legitime și că este necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acestora.
82. În opinia sa, primul dintre aceste scopuri este de a asigura „siguranța publică”: interdicția ar răspunde necesității de a identifica orice persoană în scopul de a preveni pericolele la adresa siguranței persoanelor și a bunurilor și de a lupta împotriva falsului privind identitatea. Al doilea dintre aceste scopuri ar privi „protecția drepturilor și a libertăților altora”, fiind vorba despre asigurarea „respectării setului minim de valori ale unei societăți democratice și deschise”. În acest sens, Guvernul face trimitere la trei valori. Mai întâi, este vorba despre respectul acordat cerințelor minimale ale vieții în societate. În opinia Guvernului, fața joacă un rol important în interacțiunea dintre ființele umane: mai mult decât orice altă parte a corpului, fața exprimă existența individului ca persoană unică și reflectă umanitatea pe care o împărtășește cu interlocutorul său, dar în același timp și alteritatea sa. Ascunderea feței în spațiul public ar conduce la ruperea legăturii sociale și la manifestarea unui refuz de a „trăi împreună”. Mai departe, Guvernul a susținut că interdicția viza respectarea egalității dintre bărbați și femei, de vreme ce a considera că femeile trebuie să își ascundă fața în spațiul public pentru simplul motiv că sunt femei constă în negarea dreptului lor de a exista ca indivizi și rezervarea exprimării individualității lor la nivelul spațiului privat familial sau al unui spațiu exclusiv feminin. În sfârșit, este vorba despre respectul demnității umane, în măsura în care femeile îmbrăcate în acest fel erau astfel „șterse” din spațiul public. Or, conform Guvernului, a dori sau a fi supus unei astfel de „ștergeri” este dezumanizant și, prin urmare, cu greu poate fi considerat ca fiind conform demnității umane.
În ceea ce privește chestiunea egalității dintre bărbați și femei, Guvernul consideră foarte surprinzătoare declarațiile reclamantei, conform cărora vălul integral ar exprima adesea emanciparea femeilor care îl poartă, afirmarea lor de sine și participarea lor la societate, și declară că nu este de acord cu prezentarea extrem de pozitivă a acestei practici de către reclamantă și organizațiile non-guvernamentale interveniente. El mai afirmă că a luat cunoștință de rapoartele de studii prezentate de doi dintre terții intervenienți, din care reiese că femeile care poartă sau au purtat vălul integral ar proceda sau ar fi procedat astfel în lipsa oricărei constrângeri și ar fi renunțat la această practică, acolo unde era cazul, doar din motive de ostilitate publică. Cu toate acestea, el atrage atenția asupra faptului că aceste studii au fost efectuate față de un eșantion foarte mic de femei (douăzeci și șapte într-un caz, treizeci și două în celălalt), recrutate prin metoda „bulgărelui de zăpadă”. Or, această metodă era puțin fiabilă, întrucât consta în a repera câteva persoane ce corespund profilului și a identifica altele prin intermediul acestora, conducând astfel la selectarea unor indivizi ce împărtășesc o viziune comună. Guvernul a conchis că aceste rapoarte nu oferă decât o viziune parțială a realității și relevanța lor științifică trebuie privită cu precauție.
83. În ceea ce privește necesitatea și proporționalitatea restricției, Guvernul susține că legea din 11 octombrie 2010 a fost adoptată cu unanimitatea sufragiilor exprimate (mai puțin un vot) atât în Senat, cât și în Adunarea națională, la capătul unei dezbateri democratice ample ce a implicat îndeosebi societatea civilă. El subliniază că interdicția în cauză este extrem de limitată în ceea ce privește obiectul său, deoarece este interzisă doar ascunderea feței, indiferent din ce motiv, fiecare rămânând liber, în cadrul aceste unice limitări, să poarte în spațiul public îmbrăcăminte ce destinată a exprima o convingere religioasă. Guvernul adaugă că legea este necesară pentru apărarea principiilor ce au determinat adoptarea sa. El indică, în acest sens, că a se limita la sancționarea faptei de a constrânge pe cineva să își ascundă fața ar fi lipsit de eficiență, întrucât femeile în cauză pot ezita în ce privește denunțarea faptei și constrângerea poate fi difuză prin natura sa. El reamintește că, atunci când este vorba despre realizarea unui echilibru între interesul particular și interesele publice sau când un interes particular se află în conflict cu alte drepturi protejate de Convenție, Curtea recunoaște Statelor o marjă largă de apreciere (Guvernul face trimitere în acest sens la hotărârea Evans împotriva Regatului Unit [MC], nr. 6339/05, § 77, CEDH 2007‑I). În plus, el consideră că sancțiunile ce însoțesc interdicția sunt ușoare, fiind vorba despre o amendă de 150 EUR sau de un curs de cetățenie. Guvernul mai adaugă că atât Consiliul Constituțional, cât și Curtea de casație au recunoscut caracterul „necesar” al legii.
84. În ceea ce privește articolul 8 din Convenție, Guvernul afirmă că nu este convins de aplicabilitatea acestei dispoziții, în măsura în care interdicția purtării unei ținute destinate ascunderii feței privea doar spațiul public și nu se putea considera că integritatea fizică sau intimitatea persoanei sunt în joc. Subliniind că argumentația reclamantei privește, în tot cazul, mai degrabă libertatea de a-și manifesta convingerile sau religia sa și, prin urmare, articolul 9, el trimite la argumentele pe care le-a expus în acel context cu privire la justificarea și caracterul proporțional al ingerinței.
85. În sfârșit, Guvernul apreciază că reclamanta este „prost plasată în a se considera victimă a discriminării bazate pe sex”, deoarece unul dintre obiectivele esențiale ale legii criticate este tocmai acela de a combate discriminarea de acest fel, care constă în ștergerea femeilor din spațiul public prin portul vălului integral. El consideră că afirmația conform căreia legea se bazează pe stereotipul femeilor musulmane care ar fi supuse este nefondată și caricaturală. Pe de o parte, deoarece legea nu vizează femeile musulmane. Pe de altă parte, deoarece ștergerea socială manifestată prin portul unei burqa sau a niqab-ului este „dificil de conciliat cu afirmarea unei existențe sociale”. Or, în opinia sa, din articolul 14 din Convenție nu se poate deduce un drept de a se plasa într-o situație de discriminare. În ceea ce privește argumentul conform căruia unul dintre efectele legii ar fi tocmai disuadarea femeilor în cauză de a ieși în locuri publice și reținerea lor în casă, acesta era în mod special inutil în speță, de vreme ce reclamanta a precizat că nu poartă vălul integral decât voluntar și ocazional.
Guvernul adaugă faptul că legea nu dă naștere niciunei discriminări în detrimentul femeilor musulmane. În acest sens, el amintește că practica vălului integral este recentă și destul de rară în Franța și a fost criticată în nenumărate rânduri de către personalități musulmane importante. El mai adaugă că interdicția se aplică indiferent dacă motivul de ascundere a feței este sau nu unul religios și indiferent de sexul persoanei în cauză. În sfârșit, el scoate în evidență că faptul anumitor persoane care înțeleg să adopte comportamente pe care le justifică prin convingerile lor, fie ele religioase sau nu, de a nu reuși să procedeze întocmai din cauza unei interdicții legale, nu poate fi considerat în sine ca fiind discriminatoriu, atâta vreme cât interdicția are o bază rațională și rămâne proporțională cu scopul urmărit. Guvernul trimite, cu privire la acest aspect, la argumentele sale anterioare.
2. Argumentele terților intervenienți
a) Guvernul belgian
86. Guvernul intervenient susține că portul vălului integral nu corespunde unei prevederi din Coran, ci unei cutume minoritare din peninsula arabă.
87. Acesta mai afirmă că la data de 1 iunie 2011 a fost adoptată în Belgia o lege care interzice portul oricărui „articol de îmbrăcăminte ascunzând în totalitate sau în principal fața” și care a intrat în vigoare la 23 iulie 2011. El precizează că, sesizată cu două excepții de neconstituționalitate privind această lege, Curtea Constituțională belgiană a respins cererile printr-o hotărâre din 6 decembrie 2012 – cu formularea unei rezerve în legătură cu lăcașurile de cult –, reținând că portul unor astfel de haine ar ridica o problemă de siguranță, ar constitui un obstacol la dreptul femeilor la egalitate și demnitate și, de o manieră mai fundamentală, ar periclita chiar esența traiului împreună. El apreciază că nicio persoană nu își poate aroga, în baza libertății sale individuale sau religioase, puterea de a decide când acceptă să își descopere chipul în spațiile publice, evaluarea cerințelor de siguranță publică trebuind să fie delegată în mod necesar autorităților publice. El mai observă că dreptul femeilor la egalitate și demnitate este invocat de ambele părți și recunoaște că portul vălului integral nu este neapărat expresia unei supușenii față de bărbați. Cu toate acestea, el consideră că dreptul la izolare are limitele sale, că codurile vestimentare prevalente în societățile noastre sunt rezultatul unui consens social și fructul unui compromis între libertățile individuale și codurile de interacțiune în cadrul societății și că persoanele ce poartă un articol de îmbrăcăminte ce le ascunde fața transmit celorlalți un semnal în sensul că nu vor să participe în mod activ la societate și sunt, din acest motiv, dezumanizate. În opinia sa, una dintre valorile ce constituie bazele funcționării societății democratice este posibilitatea existenței unui schimb activ între indivizi.
88. Guvernul intervenient subliniază faptul că legiuitorul belgian a urmărit să apere un model de societate în care individul cântărește mai greu decât atașamentele sale filosofice, culturale sau religioase, cu scopul de a favoriza integrarea tuturor și de a face astfel ca cetățenii să împartă un patrimoniu comun de valori fundamentale, cum ar fi democrația, egalitatea între sexe sau separația de puteri între Biserică și Stat. El trimite la hotărârea Curții Constituționale belgiene care a reținut că, atunci când consecința ascunderii feței este împiedicarea oricărei posibilități de individualizare facială, deși această individualizare reprezintă o condiție fundamentală ce ține de însăși esența sa, interdicția de a purta în locuri accesibile publicului un articol de îmbrăcăminte ce ascunde fața, chiar dacă acesta este expresia unei convingeri religioase, răspunde unei nevoi sociale imperioase într-o societate democratică. El adaugă că legiuitorul belgian a optat pentru sancțiunea penală cea mai ușoară (amenda) și că – trimițând și la hotărârea Curții Constituționale – situația în care anumite femei rămân acasă pentru a nu circula cu fața descoperită este o consecință mai degrabă a propriei lor opțiuni decât a unei constrângeri ilegale ce le-ar fi impusă pe calea legii. În sfârșit, acesta apreciază că legile franceză și belgiană nu sunt discriminatorii întrucât ele nu vizează în mod specific vălul integral și se aplică oricărei persoane care poartă un articol ce îi ascunde fața în public, indiferent dacă este vorba despre un bărbat sau o femeie și indiferent dacă motivul este religios sau de altă natură.
b) Organizația non-guvernamentală Amnesty International
89. Organizația intervenientă susține că dreptul de a purta îmbrăcăminte cu conotație religioasă este protejat de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în temeiul dreptului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie și al dreptului la libertatea de exprimare. Ea adaugă că Pactul prevede unele excepții similare celor cuprinse în articolele 9 și 10 din Convenție și susține că dreptul internațional public impune ca acestea să fie interpretate în mod similar de la un instrument la altul. Prin urmare, ea invită Curtea să țină cont de Observațiile generale nr. 22, 27 și 34 ale Comitetului pentru drepturile omului, precum și de jurisprudența acestuia (...).
90. Intervenienta adaugă că dreptul al nediscriminare este garantat de toate instrumentele internaționale și regionale de protecție a drepturilor fundamentale, că și în acest caz se impune o interpretare omogenă și că, în conformitate cu Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și cu Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, Statele au obligația de a lua măsuri efective care să pună capăt practicilor discriminatorii. Ea mai face trimitere și la Observațiile generale nr. 22 și 28 ale Comitetului pentru drepturile omului. În plus, ea scoate în evidență și riscul discriminării încrucișate: femeile pot fi supuse unei forme specifice de discriminare pe motivul combinării factorului de sex cu alți factori precum religia, discriminare ce își găsește expresia în faptul de a face din anumite categorii de femei obiectul unor stereotipuri. Ea mai subliniază că restricțiile privind portul eșarfei sau al vălului pot afecta dreptul la muncă, dreptul la educație și dreptul la egalitate în fața legii, putând încuraja actele de hărțuire și violență.
91. Conform intervenientei, a presupune că femeile care poartă anumite tipuri de articole vestimentare procedează astfel în virtutea unei constrângeri, constituie un stereotip sexist sau religios; pentru a pune capăt discriminării, este necesară o abordare mult mai nuanțată.
c) Organizația non-guvernamentală ARTICLE 19
92. Organizația intervenientă subliniază că portul unor haine sau însemne religioase face parte din dreptul la libertatea de exprimare și din dreptul la libertatea de religie și de gândire și trimite la Observația generală nr. 28 a Comitetului privind drepturile omului. Ea mai trimite și la decizia Hudoyberganova împotriva Uzbekistanului (precitată), adoptată de același Comitet, în cuprinsul căreia s-a reținut că libertatea fiecărei persoane de a-și manifesta religia sa presupune și dreptul de a purta în public hainele sau atributele care sunt considerate a fi conforme religiei sau credinței sale și că împiedicarea unei persoane de a purta o îmbrăcăminte religioasă poate constitui o încălcare a articolului 18 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Ea s-a mai referit și la Observația generală nr. 34 a Comitetului, referitoare la libertatea de opinie și de exprimare. Ea adaugă că, în cuprinsul raportului său din 2006, Raportorul Special al Națiunilor Unite cu privire la libertatea de religie sau de convingeri propune anumite instrucțiuni pentru a evalua necesitatea și proporționalitatea restricțiilor asupra portului de însemne sau articole vestimentare religioase și recomandă autorităților administrative și judiciare ce efectuează astfel de evaluări să răspundă următoarelor întrebări: restricția în cauză corespunde interesului legitim pe care urmărește să îl protejeze, este cea mai puțin restrictivă, realizează un echilibru al intereselor concurente în cauză, este de natură a promova intoleranța religioasă și evită stigmatizarea unei comunități religioase particulare?
93. Intervenienta observă în continuare că, așa cum a subliniat Raportorul Special cu privire la libertatea religioasă sau de convingeri în cadrul raportului său interimar din 2011, interdicția discriminării fondată pe sex este adesea invocată în favoarea interdicției vălului integral, în timp ce o asemenea interdicție poate conduce la discriminări încrucișate în detrimentul femeilor musulmane. În opinia sa, acest lucru poate fi dăunător, întrucât ar putea conduce la limitarea femeilor în spațiul propriei case, la excluderea lor din viața publică și la marginalizarea lor, precum și la expunerea femeilor musulmane la violențe fizice și verbale. Ea mai constată că Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a recomandat, în particular, ca Statele membre să nu opteze pentru o interdicție generală a portului vălului integral în public.
94. În opinia intervenientei, standardele internaționale privind dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de opinie și de religie și dreptul la un tratament egal și la nediscriminare nu autorizează interdicția de manieră generală a faptului de a-și acoperi fața în public.
d) Centrul drepturilor omului al Universității Ghent
95. Terțul intervenient subliniază că legile franceze și belgiene ce interzic ascunderea feței în public au fost adoptate în temeiul supoziției că femeile care poartă vălul integral procedează astfel fiind în mare măsură constrânse, își exprimă în acest mod dorința de a nu interacționa cu ceilalți membri ai societății și reprezintă o amenințare pentru siguranța publică. Or, o cercetare empirică realizată sub egida sa în Belgia printre douăzeci și șapte de femei care poartă sau au purtat vălul integral (E. Brems, Y. Janssens, K. Lecoyer, S. Ouald Chaib și V. Vandersteen, Wearing the Face Veil in Belgium: Views and Experiences of 27 Women Living in Belgium Concerning the Islamic Full Face Veil and the Belgian Ban on Face Covering), la care se adaugă lucrările de cercetare efectuate în Franța de către fundațiile Open Society (a se vedea paragraful 104 de mai jos) și în Olanda de către profesorul A. Moors, ar demonstra toate că această supoziție este eronată.
96. În opinia terțului intervenient, lucrările de cercetare menționate demonstrează faptul că interdicția nu permite atingerea obiectivelor urmărite: ea conduce la limitarea femeilor la spațiul propriei case, ceea ce le izolează și le afectează viața socială și autonomia, precum și la încurajarea agresiunilor împotriva acestora. El mai apreciază că interdicția este disproporționată, deoarece spațiul public este definit foarte larg, problemele legate de siguranța publică pot fi rezolvate prin obligația ocazională de a se identifica prin arătarea feței și societatea modernă oferă numeroase mijloace de comunicare ce nu presupun ca fiecare persoană să vadă fața celeilalte.
97. În opinia reclamantei, pe lângă faptul că aduce atingere într-un mod disproporționat libertății de religie, interdicția conduce la o discriminare indirectă și încrucișată, fondată pe religie și pe sex, validează stereotipurile și nu ține cont de faptul că femeile ce poartă văl reprezintă un grup minoritar și vulnerabil, care necesită o atenție specială.
98. În sfârșit, terțul intervenient invită Curtea să examineze cauza de față în lumina escaladării islamofobiei la nivelul mai multor State europene. El consideră că adoptarea și punerea în practică a unei interdicții totale de a-și acoperi fața în public sunt cu atât mai prejudiciabile, cu cât sunt însoțite de un discurs politic care vizează îndeosebi femeile ce poartă vălul islamic integral, ceea ce a întărit stereotipurile negative și islamofobia.
e) Organizația non-guvernamentală Liberty
99. Organizația intervenientă observă că legea din 11 octombrie 2010, deși formulată în termeni neutri, vizează portul de burqa și se aplică în toate spațiile publice, iar femeile în cauză se află în fața unei dificile opțiuni între a rămâne în casă sau a-și îndepărta vălul. Ea amintește că Convenția este rezultatul atrocităților care au marcat cel de-al Doilea Război Mondial, că ororile comise împotriva evreilor au determinat includerea dreptului la libertatea de religie în lista de drepturi fundamentale și că de atunci au mai fost comise crime împotriva umanității pentru motive – cel puțin în parte – religioase. Ea adaugă că există o legătură strânsă între religie și rasă.
100. Intervenienta continuă prin a sublinia că reglementarea generală a vestimentației femeilor în public este susceptibilă nu numai de a contraveni unor numeroase drepturi fundamentale, dar și de a încălca instrumente internaționale și regionale cum ar fi Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale. În ceea ce privește Convenția, ea apreciază că articolele 8, 9, 10 și 14 sunt aplicabile în cauză. Ea consideră că cele trei elemente indicate în expunerea de motive a proiectului de lege pentru a justifica interdicția nu sunt convingătoare. Ea mai afirmă că legea de interdicție și dezbaterea din jurul acestui subiect contribuie la stigmatizarea musulmanilor și încurajează atitudinile rasiste față de aceștia.
101. În concluzie, intervenienta observă că, deși numeroase feministe consideră în special că vălul integral înjosește femeile, le afectează demnitatea și constituie o expresie a patriarhatului, alții îl văd ca pe un simbol al credinței acestor femei. În opinia sa, această controversă nu poate fi rezolvată prin obligarea femeilor care se simt nevoite să îl poarte de a rămâne închise în casă, de teama sancțiunilor posibile; acest fapt nu poate elibera femeile și, mai mult ca sigur, încurajează atitudinea islamofobă.
f) Organizația non-guvernamentală Open Society Justice Initiative
102. Organizația intervenientă afirmă că interdicția vălului integral este criticată în interiorul Consiliului Europei și că numai Franța și Belgia au optat pentru o măsură generală de acest fel. Ea subliniază că, deși legile franceză și belgiană sunt neutre în ceea ce privește formularea lor, procesul în urma căruia au rezultat demonstrează că ele vizează în mod specific niqab-ul și burqa.
103. Intervenienta afirmă mai departe că legea franceză are drept scop menținerea siguranței publice, a egalității între sexe și a laicității. În acest sens, ea susține că un raționament bazat pe ordinea publică poate foarte ușor să disimuleze intoleranța, atunci când libertatea de religie este în joc. Făcând trimitere în special la hotărârea Palau-Martinez împotriva Franței (nr. 64927/01, § 43, CEDH 2003‑XII), ea adaugă că Statele nu pot invoca această noțiune pentru a justifica o ingerință în exercitarea unui drept garantat de Convenție, decât în măsura în care stabilesc că există o încălcare concretă a ordinii publice. În ceea ce privește protecția egalității între sexe, ea notează că un astfel de obiectiv are la bază supoziția că portul vălului este rezultatul unei constrângeri și dezavantajează femeile în cauză, deși aceasta nu reiese din niciunul dintre elementele examinate în cursul procesului legislativ.
104. Intervenienta mai face trimitere la raportul unui studiu realizat în Franța sub egida fundațiilor Open Society față de treizeci și două de femei care poartă vălul integral, intitulat „Descoperirea adevărului; de ce 32 de femei musulmane poartă vălul integral în Franța” (Unveiling the Truth; Why 32 Muslim Women Wear the Full-Face Veil in France) și publicat în aprilie 2011. Ea semnalează că studiul a relevat îndeosebi că femeile implicate nu purtau vălul în urma unei constrângeri, că multe dintre ele deciseseră să procedeze astfel în ciuda opoziției din partea familiei lor, că un sfert dintre ele nu îl purta zilnic și de manieră permanentă și că majoritatea avea o viață socială activă. Din același studiu mai reieșea că interdicția provocase nemulțumire în rândul acestor femei și este cauza unei pierderi de autonomie, precum și că discursul public ce însoțește interdicția a încurajat agresiunile verbale și fizice proferate de membrii publicului împotriva lor. Intervenienta a mai depus un raport de monitorizare (follow-up), întocmit în septembrie 2013. Ea precizează că din acesta reiese că majoritatea femeilor în cauză continuă să poarte vălul integral, deoarece ele își exprimă astfel convingerile lor religioase. Ea adaugă că raportul scoate în evidență impactul important pe care interdicția îl are asupra vieților lor personale și familiale. În plus, ea mai semnalează că, conform raportului, toate femeile chestionate au declarat că siguranța lor personală a cunoscut un declin odată de la introducerea interdicției, cu acte de hărțuire și uneori de agresiune fizică, rezultat al unui climat ce încurajează publicul să reacționeze contra femeilor ce poartă vălul integral.
105. În concluzie, intervenienta susține că există un consens european împotriva interdicției portului vălului integral în public. Ea mai insistă asupra faptului că interdicțiile totale sunt disproporționate atunci când există posibilitatea introducerii unor măsuri mai puțin intruzive, că justificările de ordine publică trebuie să fie fondate pe dovezi concrete, că măsurile introduse pentru a promova egalitatea trebuie să fie justificate rezonabil și obiectiv și limitate în timp și că cele ce urmăresc a garanta laicitatea trebuie să fie strict necesare.
3. Aprecierea Curții
a) Cu privire la pretinsa încălcare a articolelor 8 și 9 din Convenție
106. Interdicția de a purta în locurile publice o ținută destinată a ascunde fața ridică probleme în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private (articolul 8 din Convenție) a femeilor care doresc să poarte vălul integral pentru motive ce țin de convingerile lor, precum și în ceea ce privește libertatea lor de a-și manifesta aceste convingeri (articolul 9 din Convenție).
107. Curtea apreciază astfel că alegerile personale legate de aparența dorită de o persoană, atât în spațiul public, cât și în particular, sunt aspecte ale exprimării personalității fiecăruia și prin urmare țin de domeniul vieții private. Curtea a hotărât deja în acest sens în legătură cu alegerea tunsorii (Popa împotriva României (dec.), nr. 4233/09, 18 iunie 2013, §§ 32-33; a se vedea și decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Sutter împotriva Elveției, nr. 8209/78 din 1 martie 1979). Ea estimează că, după modelul Comisiei (a se vedea, în special, deciziile McFeeley și alții împotriva Regatului Unit, nr. 8317/78, 15 mai 1980, § 83, Decizii și rapoarte (DR) 20 și Kara împotriva Regatului Unit, nr. 36528/97, 22 octombrie 1998), aceeași concluzie este valabilă și în cazul alegerilor vestimentare. O măsură dispusă de o autoritate publică și care restricționează o alegere de acest tip constituie, în principiu, o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private, în sensul articolului 8 din Convenție (a se vedea decizia Kara precitată). Astfel, interdicția de a purta în spațiul public o ținută destinată a ascunde fața, introdusă de legea din 11 octombrie 2010, întră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție.
108. Acestea fiind spuse, în măsura în care interdicția este criticată de persoane care, întocmai ca reclamanta, se plâng de faptul că, urmare a acesteia, sunt împiedicate de a îmbrăca în public o ținută pe care practica unei religii le cere să o poarte, ea ridică înainte de toate o problemă privind libertatea oricărei persoane de a-și manifesta religia sau convingerile sale (a se vedea, în special, Ahmet Arslan și alții împotriva Turciei, nr. 41135/98, § 35, 23 februarie 2010). Faptul că este vorba despre o practică minoritară și care pare a fi contestată (...) este irelevant în acest sens.
109. Curtea va examina, prin urmare, acest capăt de cerere sub unghiul articolului 8 și al articolului 9, dar punând accent pe cea de-a doua dintre aceste dispoziții.
i. Cu privire la existența unei „restricții” sau a unei „ingerințe”
110. Așa cum a subliniat Curtea recent (...), legea din 11 octombrie 2010 o plasează pe reclamantă în fața unei dileme comparabile cu cea pe care a identificat-o în cauzele Dudgeon și Norris: fie respectă interdicția și renunță astfel la a se îmbrăca în conformitate cu alegerea pe care i-o dictează abordarea sa față de religie, fie nu respectă interdicția și se expune sancțiunilor penale. Astfel, reclamanta se găsește, din punctul de vedere al articolului 9 din Convenție, precum și al articolului 8, într-o situație similară celei în care se aflau reclamanții Dudgeon și Norris, în al căror caz Curtea a constatat că se află în fața unei „ingerințe permanente” în exercitarea drepturilor garantate de cea de-a doua dintre aceste dispoziții (hotărâri citate mai sus, paragrafele 41 și, respectiv, 38; a se vedea și, în special, Michaud, precitată, § 92). Prin urmare, în cauza de față există o „ingerință” în sau o „restricție” privind exercițiul drepturilor protejate de articolele 8 și 9 din Convenție.
111. Pentru a fi compatibile cu cel de-al doilea paragraf al dispozițiilor respective, o astfel de restricție sau ingerință trebuie să fie „prevăzută/e de lege”, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele enumerate în acele paragrafe și să fie „necesară/e într-o societate democratică”, în vederea realizării acelui scop sau a acelor scopuri.
ii. „Prevăzută de lege”
112. Curtea constată că restricția din speță este prevăzută de articolele 1, 2 și 3 din legea din 11 octombrie 2010 (paragraful 28 de mai sus). Ea mai observă că reclamanta nu contestă că aceste dispoziții întrunesc condițiile stabilite de jurisprudența Curții, referitoare la articolele 8 § 2 și 9 § 2 din Convenție.
iii. Scop legitim
113. Curtea reiterează faptul că enumerarea excepțiilor la libertatea fiecărei persoane de a-și manifesta religia sau convingerile, din cadrul celui de-al doilea paragraf al articolului 9, este exhaustivă și că definiția acestor excepții este restrictivă (a se vedea, îndeosebi, Svyato-Mykhaylivska Parafiya împotriva Ucrainei, nr. 77703/01, § 132, 14 iunie 2007 și Nolan și K. împotriva Rusiei, nr. 2512/04, § 73, 12 februarie 2009). Pentru a fi compatibilă cu Convenția, o restrângere a acestei libertăți trebuie mai ales să urmărească un scop ce poate fi legat de unul dintre cele enumerate de această dispoziție. Aceeași abordare se impune și cu privire la articolul 8 din Convenție.
114. Practica Curții este de a fi mai degrabă succintă atunci când verifică existența unui scop legitim, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolelor 8 și 11 din Convenție (a se vedea, de exemplu, hotărârile precitate Leyla Şahin, § 99 și Ahmet Arslan și alții, § 43). Totuși, în cauză, conținutul obiectivelor invocate în acest sens de către Guvern și virulent contestate de către reclamantă reclamă o examinare aprofundată. Reclamanta apreciază că ingerința în exercitarea libertății de a-și manifesta religia și a dreptului la respectarea vieții private, ca urmare a interdicției introduse prin legea din 11 octombrie 2010, nu corespunde niciunuia dintre scopurile enumerate în al doilea paragraf al articolelor 8 și 9. Guvernul susține că, din punctul său de vedere, interdicția urmărește două obiective legitime: siguranța publică și „respectarea setului minimal de valori ale unei societăți democratice și deschise”. Or, Curtea constată că al doilea paragraf al articolelor 8 și 9 nu trimite explicit nici la cel de-al doilea scop, nici la cele trei valori la care Guvernul face referire în acest sens.
115. În ceea ce privește primul dintre scopurile invocate de Guvern, Curtea observă mai întâi că „siguranța publică” (sécurité publique în versiunea franceză – n. tr.) face parte dintre scopurile enumerate în al doilea paragraf al articolului 9 din Convenție (public safety în versiunea engleză a textului acestei dispoziții) și că al doilea paragraf al articolului 8 face trimitere la noțiunea similară de „siguranță publică” (sûreté publique în versiunea franceză – n. tr.), de asemenea public safety în versiunea engleză a textului acestei dispoziții. Ea ia notă mai departe de susținerea Guvernului în acest sens, că interdicția litigioasă de a purta în public o ținută destinată ascunderii feței corespunde necesității de a identifica persoanele pentru a preveni atingerile aduse siguranței persoanelor și a bunurilor și a lupta contra falsului privind identitatea. Având în vedere dosarul cauzei, este legitimă întrebarea dacă legiuitorul a acordat o atenție semnificativă unor astfel de preocupări. Totuși, trebuie observat că expunerea de motive care a însoțit proiectul de lege indica – cu prisosință, desigur – faptul că practica ascunderii feței „[ar putea] constitui, în anumite circumstanțe, un pericol pentru siguranța publică” (...) și că Consiliul Constituțional a reținut că legiuitorul apreciase că această practică ar putea reprezenta un pericol pentru siguranța publică (...). În mod similar, în cuprinsul raportului său de studiu din 25 martie 2010, Consiliul de Stat indicase faptul că siguranța publică ar putea constitui un fundament pentru interzicerea ascunderii feței, precizând totodată că acest lucru ar fi posibil doar în circumstanțe speciale (...). Prin urmare, Curtea acceptă faptul că, prin adoptarea interdicției litigioase, legiuitorul a urmărit să răspundă unor probleme de „siguranță publică” (sûreté publique sau sécurité publique în varianta franceză a textului – n.tr.), în sensul celui de-al doilea paragraf al articolelor 8 și 9 din Convenție.
116. În ceea ce privește cel de-al doilea dintre scopurile invocate – „respectarea setului minimal de valori ale unei societăți democratice și deschise” – Guvernul face trimitere la trei valori: respectarea egalității între sexe, respectarea demnității umane și respectarea exigențelor minimale ale vieții în societate. El apreciază că acest scop este legat de „protecția drepturilor și a libertăților altora”, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolelor 8 și 9 din Convenție.
117. Așa cum a observat Curtea anterior, niciuna dintre aceste trei valori nu corespunde explicit scopurilor legitime enumerate în al doilea paragraf al articolelor 8 și 9 din Convenție. Printre acestea din urmă, singurele susceptibile de a fi relevante în speță, în considerarea acestor valori, sunt „ordinea publică” și „protecția drepturilor și a libertăților altora”. Cu toate acestea, primul nu este menționat de articolul 8 § 2. Mai mult, Guvernul nu s-a referit la acesta nici în observațiile sale scrise, nici în răspunsul la întrebarea ce i-a fost pusă în acest sens în cursul audienței publice, menționând doar „protecția drepturilor și a libertăților altora”. Prin urmare, Curtea își va concentra analiza asupra acestui ultim „scop legitim”, așa cum a procedat de altfel și în cauzele Leyla Şahin, și Ahmet Arslan și alții (precitate, §§ 111 și, respectiv, 43).
118. În primul rând, Curtea nu este convinsă de argumentele Guvernului, în măsura în care privesc respectarea egalității dintre bărbați și femei.
119. Ea nu se îndoiește de faptul că egalitatea între sexe poate să motiveze, cu just temei, o ingerință în exercitarea anumitor drepturi și libertăți consacrate de Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Staatkundig Gereformeerde Partij împotriva Olandei (dec.), 10 iulie 2012). Ea reiterează în acest sens că progresul în direcția egalității între sexe constituie în prezent un scop important al Statelor membre ale Consiliului Europei (ibidem; a se vedea, în special, și Schuler-Zgraggen împotriva Elveției, 24 iunie 1993, § 67, seria A nr. 263 și Konstantin Markin împotriva Rusiei [MC], nr. 30078/06, § 127, CEDH 2012 (extrase)). Astfel, un Stat Parte care, în numele egalității între sexe, interzice oricărei persoane de a obliga femeile să își ascundă fața, urmărește un scop ce corespunde „protecției drepturilor și a libertăților altora”, în sensul paragrafului 2 al articolelor 8 și 9 din Convenție (a se vedea Leyla Şahin, precitată, § 111). Curtea apreciază în schimb că un Stat Parte nu poate invoca egalitatea între sexe pentru a interzice o practică pe care femeile – precum reclamanta – o revendică în contextul exercitării drepturilor consacrate de aceste dispoziții, cu excepția situației în care s-ar considera că persoanele pot fi apărate, în acest temei, împotriva exercitării propriilor drepturi și libertăți fundamentale. Ea mai observă că, în raportul său de studiu din 25 martie 2010, Consiliul de Stat a ajuns la o concluzie similară (...).
Mai mult, în măsura în care Guvernul urmărește să susțină astfel că portul vălului integral de către anumite femei șochează populația franceză întrucât aduce atingere principiului egalității între sexe, așa cum este acceptat în general în Franța, Curtea trimite la motivarea sa în legătură cu celelalte două valori invocate de acesta (paragrafele 120-122 de mai jos).
120. În al doilea rând, Curtea consideră că, oricât de esențială ar fi, respectarea demnității umane nu poate justifica în mod legitim interdicția generală a portului vălului integral în spațiul public. Curtea este conștientă de faptul că îmbrăcămintea în cauză poate fi percepută drept ciudată de mulți dintre cei ce o observă. Totuși, ea mai subliniază că, prin natura sa diferită, aceasta este expresia unei identități culturale care contribuie la pluralismul inerent unei democrații. Ea observă, în acest sens, diversitatea noțiunilor de virtute și de decență care se aplică descoperirii corpului. Mai mult, Curtea nu dispune de nicio dovadă aptă a o conduce la concluzia că femeile ce poartă vălul integral urmăresc astfel să-și exprime o formă de dispreț față de cei cu care se întâlnesc sau, altfel, să aducă atingere demnității altora.
121. În al treilea rând, Curtea apreciază în schimb că, în anumite condiții, ceea ce Guvernul califică drept „respectarea exigențelor minimale ale vieții în societate” – acel „trai împreună” din cuprinsul expunerii de motive a proiectului legislativ – poate fi legată de scopul legitim reprezentat de „protecția drepturilor și a libertăților altora”.
122. Curtea ia în calcul faptul că Statul pârât consideră că fața joacă un rol important în interacțiunea socială. Ea poate înțelege punctul de vedere conform căruia persoanele care se află în spații deschise tuturor nu doresc să vadă dezvoltându-se acolo anumite practici sau atitudini ce ar putea compromite fundamental posibilitatea relațiilor interpersonale deschise care, în virtutea unui consens stabilit, este un element indispensabil al vieții colective în sânul societății în cauză. Prin urmare, Curtea poate accepta că bariera pe care un văl acoperind fața o ridică față de ceilalți este percepută de Statul pârât ca aducând atingere dreptului altora de a evolua într-un spațiu de socializare ce facilitează viața împreună. Acestea fiind spuse, flexibilitatea noțiunii de „trai împreună” și riscul de abuz căruia îi poate da naștere obligă Curtea să procedeze la o examinare atentă a necesității restricției contestate.
iv. Necesară într-o societate democratică
α. Principii generale cu privire la articolul 9 din Convenție
123. Deoarece Curtea a decis să pună accentul pe articolul 9 din Convenție în cadrul analizei sale asupra acestui capăt de cerere, ea consideră util să reitereze principiile generale privind această dispoziție.
124. Așa cum este protejată de articolul 9, libertatea de gândire, conștiință și religie reprezintă unul dintre pilonii unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Această libertate figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai vitale ale identității credincioșilor și ale concepției lor de viață, dar ea este și un bun de preț pentru atei, agnostici, sceptici și indiferenți. Ea ține de pluralism – cucerit cu mare preț la capătul mai multor secole – ce nu poate fi disociat de o societate democratică. Această libertate presupune îndeosebi libertatea de a adera sau nu la o religie și cea de a o practica sau nu (a se vedea, printre altele, Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, § 31, seria A nr. 260-A, Buscarini și alții împotriva San-Marino [MC], nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I și Leyla Şahin, precitată, § 104).
125. Dacă libertatea religioasă ține înainte de toate de forul interior al individului, ea presupune și libertatea de a-și manifesta religia individual și în particular sau în colectivitate, în public și în cercul acelora ce împărtășesc aceeași credință. Articolul 9 enumeră formele diferite pe care le poate îmbrăca manifestarea unei religii sau a unei convingeri, și anume cultul, învățătura, practicile și îndeplinirea riturilor (a se vedea, mutatis mutandis, Cha’are Shalom Ve Tsedek împotriva Franței [MC], nr. 27417/95, § 73, CEDH 2000-VII și Leyla Şahin precitată, § 105).
Totuși, articolul 9 nu protejează orice fel de act motivat sau inspirat de o religie sau convingere și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta, în domeniul public, într-o manieră dictată sau inspirată de religia sa sau de convingerile sale (a se vedea, de exemplu, Arrowsmith împotriva Regatului Unit, nr. 7050/75, raportul Comisiei din 12 octombrie 1978, DR 19, Kalaç împotriva Turciei, 1 iulie 1997, § 27, Rapoarte de hotărâri și decizii 1997‑IV și Leyla Şahin, precitată, §§ 105 și 121).
126. Într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul uneia și aceleiași populații, poate fi necesar ca libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile să fie supusă unor restrângeri pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor fiecărei persoane (Kokkinakis, precitată, § 33). Acest fapt reiese atât din paragraful al doilea al articolului 9, cât și din obligațiile pozitive ce incumbă Statului în virtutea articolului 1 din Convenție de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție (Leyla Şahin, precitată, § 106).
127. Curtea a pus frecvent accentul pe rolul jucat de Stat în calitate de organizator neutru și imparțial al exercițiului diverselor religii, culte și credințe și a precizat că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a armoniei religioase și a toleranței într-o societate democratică. Așa cum a afirmat anterior, ea apreciază și că obligația de neutralitate și imparțialitate a Statului este incompatibilă cu orice putere a Statului de a evalua legitimitatea credințelor religioase sau a modalităților de exprimare ale acestora (a se vedea, îndeosebi, Manoussakis și alții împotriva Greciei, 26 septembrie 1996, § 47, Rapoarte 1996-IV, Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei [MC], nr. 30985/96, § 78, CEDH 2000-XI și Refah Partisi (Partidul prosperității) și alții împotriva Turciei [MC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, § 91, CEDH 2003-II) și consideră că această obligație impune Statului să asigure toleranța mutuală a grupurilor opozante (a se vedea, în special, Leyla Şahin, precitată, § 107). Ea a conchis că rolul autorităților, în acest caz, nu este de a suprima cauza tensiunilor prin eliminarea pluralismului, ci de a asigura toleranța mutuală a grupurilor opozante (Serif împotriva Greciei, nr. 38178/97, § 53, CEDH 1999-IX; a se vedea și Leyla Şahin, precitată, § 107).
128. Pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere caracterizează o „societate democratică”. Deși uneori este necesar ca interesele individuale să fie subordonare celor ale grupului, democrația nu înseamnă pur și simplu supremația constantă a opiniei majorității, ci impune realizarea unui echilibru care să asigure tratamentul echitabil al celor aflați în minoritate și să evite orice abuz de poziție dominantă (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, § 63, seria A nr. 44 și Chassagnou și alții împotriva Franței [MC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 112, CEDH 1999-III). Pluralismul și democrația trebuie de asemenea să se întemeieze pe dialog și spiritul de compromis, care presupun în mod necesar diverse concesii din partea persoanelor, justificate prin scopurile de apărare și promovare a idealurilor și valorilor unei societăți democratice (a se vedea, mutatis mutandis, Partidul comunist unificat al Turciei și alții, precitată, § 45 și Refah Partisi (Partidul prosperității) și alții, precitată, § 99). Dacă „drepturile și libertățile altora” figurează în sine printre cele garantate de Convenție sau de Protocoalele sale, trebuie acceptat faptul că necesitatea de a le proteja poate conduce Statele la restrângerea altor drepturi sau libertăți garantate de asemenea de către Convenție: tocmai această căutare constantă a unui echilibru între drepturile fundamentale ale fiecăruia este cea care constituie fundamentul unei „societăți democratice” (Chassagnou și alții, precitată, § 113; a se vedea și Leyla Şahin, precitată, § 108).
129. De asemenea, este important să se reitereze rolul fundamental subsidiar al mecanismului Convenției. Autoritățile naționale se bucură de o legitimare democratică directă și, așa cum a afirmat Curtea cu diverse ocazii, sunt în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra nevoilor și a contextelor locale. Atunci când în joc sunt chestiuni de politică generală, asupra cărora este rezonabil ca, într-un Stat democratic, să existe divergențe profunde, rolul autorului național al politicilor trebuie să capete o importanță particulară (a se vedea, de exemplu, Maurice împotriva Franței [MC], nr. 11810/03, § 117, CEDH 2005‑IX). Aceeași este situația, în particular, și atunci când aceste chestiuni privesc raporturile dintre Stat și religii (a se vedea, mutatis mutandis, Cha’are Shalom Ve Tsedek, precitată, § 84 și Wingrove împotriva Regatului Unit, 25 noiembrie 1996, § 58, Rapoarte 1996-V; a se vedea și Leyla Şahin, precitată, § 109). În ceea ce privește articolul 9 din Convenție, Statului ar trebui, prin urmare, să i se acorde în principiu o marjă largă de apreciere pentru a decide dacă și în ce măsură o restricție a dreptului de a-și manifesta religia sau convingerile sale este „necesară”. Acestea fiind spuse, pentru a determina amploarea marjei de apreciere într-o cauză dată, Curtea trebuie să țină cont și de miza proprie speței (a se vedea, îndeosebi, Manoussakis și alții, precitată, § 44 și Leyla Şahin, precitată, § 110). Ea mai poate, dacă este cazul, să țină cont și de consensul și valorile comune ce rezultă din practica Statelor Părți la Convenție (a se vedea, de exemplu, Bayatyan împotriva Armeniei [MC], nr. 23459/03, § 122, CEDH 2011).
130. În cauza Leyla Şahin, Curtea a subliniat că acest lucru s-ar întâmpla îndeosebi atunci când este vorba despre reglementarea purtării simbolurilor religioase în instituțiile de învățământ, în special având în vedere diversitatea de abordări naționale față de această chestiune. Trimițând la hotărârea Otto-Preminger-Institut împotriva Austriei (20 septembrie 1994, § 50, seria A nr. 295-A) și la decizia Dahlab împotriva Elveției (nr. 42393/98, CEDH 2001-V), Curtea a afirmat că nu era posibil să se discearnă în Europa o concepție uniformă asupra semnificației religiei în societate și că însemnătatea sau impactul actelor ce corespund expresiei publice a unei convingeri religioase nu erau aceleași, diferind în funcție de epoci și contexte. Ea a observat că reglementarea în materie putea varia, prin urmare, de la o țară la alta, în funcție de tradițiile naționale și de exigențele impuse de protecția drepturilor și a libertăților altora și de menținerea ordinii publice. Curtea a dedus de aici că alegerea cu privire la întinderea și mijloacele unei astfel de reglementări ar trebui, prin forța lucrurilor, să fie lăsată într-o anumită măsură la latitudinea Statului în cauză, întrucât depinde de contextul intern specific (Leyla Şahin, precitată, § 109).
131. Această marjă de apreciere merge totuși mână în mână cu un control european atât al legii, cât și al deciziilor de aplicare. Sarcina Curții constă în a verifica dacă măsurile luate la nivel național sunt justificate în principiu și sunt proporționale (a se vedea, în special, Manoussakis și alții, precitată, § 44 și Leyla Şahin, precitată, § 110).
β. Aplicarea acestor principii în cauzele precedente
132. Curtea a avut ocazia de a examina un număr de situații în lumina acestor principii.
133. Astfel, ea s-a exprimat cu privire la interdicția de a purta însemne religioase în instituțiile de învățământ public impusă profesorilor (a se vedea, îndeosebi, Dahlab, decizie precitată și Kurtulmuş împotriva Turciei (dec.), nr. 65500/01, CEDH 2006-II) sau elevilor și studenților (a se vedea, în special, Leyla Şahin, hotărâre precitată, Köse și alții împotriva Turciei (dec.), nr. 26625/02, CEDH 2006-II, Kervanci împotriva Franței, nr. 31645/04, 4 decembrie 2008, Aktas împotriva Franței (dec.), nr. 43563/08, 30 iunie 2009 și Ranjit Singh împotriva Franței (dec.), nr. 27561/08, 30 iunie 2009), la obligația de a îndepărta un articol vestimentar cu conotații religioase în timpul unui control de securitate (Phull împotriva Franței (dec.), nr. 35753/03, CEDH 2005‑I și El Morsli împotriva Franței (dec.), nr. 15585/06, 4 martie 2008) și cu privire la obligația de a apărea cu capul descoperit în fotografiile destinate a fi folosite în documente oficiale (Mann Singh împotriva Franței (dec.), nr. 24479/07, 11 iunie 2007). Curtea nu a concluzionat în sensul existenței unei încălcări a articolului 9 în niciunul dintre aceste cazuri.
134. Curtea a examinat și două cereri în care persoane fizice se plângeau în special de restricțiile impuse de angajatorii lor cu privire la posibilitatea de a purta o cruce la gât într-o formă vizibilă și susțineau că dreptul intern nu le-a protejat în mod adecvat dreptul de a-și manifesta religia. Una dintre persoane era angajata unei companii aeriene, cealaltă era o infirmieră (Eweida și alții, precitată). Primul caz, în care Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 9, este cel mai relevant în speță. Curtea a apreciat în special că instanțele interne acordaseră prea multă importanță dorinței – legitime – a angajatorului de a proteja o anumită imagine comercială față de dreptul fundamental al reclamantei de a-și manifesta convingerile sale religioase. Cu privire la acest ultim aspect, ea a subliniat că o societate democratică sănătoasă ar trebui să tolereze și să susțină pluralismul și diversitatea și că este important ca o persoană care a făcut din religie o axă majoră a vieții sale să fie în măsură să comunice convingerile sale celorlalți. Ea a notat apoi că crucea respectivă era discretă și nu putea să fi afectat aparența profesională a reclamantei și că nu fusese dovedit că portul, altădată autorizat, al însemnelor religioase avusese un impact negativ asupra imaginii companiei aeriene care o angajase pe reclamantă. Subliniind că autoritățile naționale – în special instanțele judecătorești – dispun de o marjă de apreciere atunci când sunt chemate să evalueze proporționalitatea măsurilor luate de o societate particulară față de angajații săi, ea a conchis că, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 9.
135. Curtea s-a aplecat, în cauza Ahmet Arslan și alții precitată, asupra chestiunii interdicției de a purta, în afara ceremoniilor religioase, anumite ținute religioase în locuri publice deschise tuturor, cum ar fi străzile sau piețele publice. Ținuta în cauză, caracteristică grupului Aczimendi tarikati, consta dintr-un turban, un pantalon sarouel și o tunică, toate de culoare neagră, alături de un baston. Curtea a admis, ținând cont de circumstanțele cauzei și de termenii din deciziile instanțelor interne și în lumina mai ales a importanței principiului laicității pentru sistemul democratic din Turcia, că, în măsura în care interdicția avea drept scop respectarea principiilor laice și democratice, ingerința în cauză urmărea mai multe dintre scopurile legitime enumerate în articolul 9 § 2: menținerea siguranței publice, apărarea ordinii și protecția drepturilor și a libertăților altora. Cu toate acestea, ea a considerat că necesitatea sa, raportat la aceste scopuri, nu fusese stabilită.
Curtea a notat că interdicția nu îi afecta pe funcționarii publici, ținuți de o anumită discreție în exercitarea obligațiilor lor, ci pe cetățenii ordinari, de așa manieră încât jurisprudența sa referitoare la funcționari – în special la profesori – nu se mai aplica. Ea a constatat apoi că interdicția viza ținuta purtată în orice spațiu public și nu în clădiri publice specifice, astfel încât nici jurisprudența sa ce punea accentul pe importanța particulară a rolului autorului național al politicilor cu privire la interdicția portului de simboluri religioase în instituțiile publice de învățământ nu era aplicabilă. Curtea a mai observat că la dosar nu existau dovezi în sensul că modul în care reclamanții – care se adunaseră în fața unei moschei purtând ținuta în cauză, cu unicul scop de a participa la o ceremonie cu caracter religios – își manifestaseră credința printr-o ținută specifică constituia sau risca să constituie o amenințare pentru ordinea publică sau o presiune asupra altora. În sfârșit, răspunzând susținerii Guvernului turc în sensul unui eventual prozelitism din partea reclamanților, ea a constatat că nu exista nicio dovadă la dosar că reclamanții ar fi încercat să exercite o presiune inadecvată asupra trecătorilor de pe străzile și din piețele publice, dintr-o dorință de a-și promova credințele religioase. Curtea a concluzionat în consecință asupra existenței unei încălcări a articolului 9 din Convenție.
136. Dintre toate cauzele referitoare la articolul 9, afacerea Ahmet Arslan și alții este cea de care prezenta speță se apropie cel mai mult. Cu toate acestea, deși ambele cauze privesc interdicția de a purta o ținută cu conotație religioasă în spațiul public, cauza de față se distinge semnificativ de cauza Ahmet Arslan și alții prin faptul că vălul islamic integral este un articol de îmbrăcăminte special deoarece ascunde integral fața, cu excepția eventuală a ochilor.
γ. Aplicarea acestor principii la cazul din speță
137. Curtea subliniază în primul rând că susținerea reclamantei și a unora dintre terții intervenienți, în sensul că interdicția introdusă prin articolele de la 1 la 3 din legea din 11 octombrie 2010 ar fi întemeiată pe prezumția greșită că femeile respective ar purta vălul integral sub constrângere, nu este pertinentă. Din expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege (...) reiese clar că această interdicție nu are drept obiectiv principal protejarea femeilor împotriva unei practici care le-ar fi impusă sau care le-ar fi dăunătoare.
138. Acest fapt fiind clarificat, Curtea trebuie să verifice dacă ingerința litigioasă este „necesară”, „într-o societate democratică”, pentru siguranța publică - sûreté publique sau sécurité publique în versiunea franceză a textului, n. tr. (în sensul articolelor 8 și 9 din Convenție; a se vedea paragraful 115 de mai sus) sau pentru „protecția drepturilor și a libertăților altora” (a se vedea paragraful 116 de mai sus).
139. În ceea ce privește chestiunea necesității în legătură cu siguranța publică, în sensul articolelor 8 și 9 din Convenție (a se vedea paragraful 115 de mai sus), Curtea înțelege că un Stat poate considera esențială posibilitatea de a identifica indivizii în scopul prevenirii atingerilor aduse siguranței persoanelor și bunurilor și al luptei împotriva falsurilor privind identitatea. Astfel, ea a concluzionat că nu există o încălcarea a articolului 9 din Convenție în cauze referitoare la obligația de a îndepărta un articol vestimentar cu conotație religioasă în cadrul unui control de securitate și la obligația de a apărea cu capul descoperit în fotografiile de identitate destinate a fi folosite în documente oficiale (paragraful 133 de mai sus). Cu toate acestea, având în vedere impactul său asupra dreptului femeilor care doresc să poarte vălul integral din motive religioase, o interdicție absolută de a îmbrăca în public o ținută destinată a ascunde fața nu poate fi proporțională decât în prezența unui context în care se distinge o amenințare generală la adresa siguranței publice. Or, Guvernul nu a dovedit că interdicția introdusă de legea din 11 octombrie 2010 se înscrie într-un astfel de context. În ceea ce privește femeile respective, acestea sunt obligate să renunțe în totalitate la un element al identității lor, pe care îl consideră important, precum și la modalitatea de a-și manifesta religia sau convingerile pe care le-au ales, în condițiile în care scopul evocat de Guvern ar putea fi atins printr-o simplă obligație de a-și arăta fața și de a se identifica atunci când s-a stabilit că există un risc pentru siguranța persoanelor și a bunurilor sau când anumite circumstanțe particulare conduc la o suspiciune de fals privind identitatea. Astfel, nu se poate reține că interdicția generală introdusă de legea din 11 octombrie 2010 este necesară, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, în sensul articolelor 8 și 9 din Convenție.
140. Curtea va examina mai departe chestiunile legate de celălalt scop pe care l-a considerat ca fiind legitim: grija de a răspunde exigențelor minimale ale vieții în societate, ca element al „protecției drepturilor și a libertăților altora” (a se vedea paragrafele 121-122 de mai sus).
141. Curtea observă că acesta este un obiectiv căruia autoritățile i-au acordat o considerație apreciabilă. Acest lucru reiese îndeosebi din expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege și care indică faptul că, „dacă ascunderea voluntară și sistematică a feței ridică probleme, aceasta se întâmplă deoarece ea este pur și simplu contrară cerințelor fundamentale ale „traiului împreună” (vivre ensemble) din cadrul societății franceze și „ascunderea sistematică a feței în spațiul public, contrară idealului de fraternitate, nu respectă (...) cerința minimală de civilitate necesară pentru interacțiunea socială” (...). Or, asigurarea condițiilor ce permit indivizilor să trăiască împreună în cadrul diversității lor face parte cu siguranță dintre funcțiile Statului. Mai mult, Curtea poate accepta faptul că un Stat consideră esențial să acorde, în acest context, o importanță deosebită interacțiunii dintre indivizi și să aprecieze că aceasta este prejudiciată de faptul că unii își ascund fața în spațiul public (paragraful 122 de mai sus).
142. Prin urmare, Curtea apreciază că interdicția litigioasă poate fi considerată ca fiind justificată în principiu, numai în măsura în care urmărește să garanteze condițiile „traiului împreună”.
143. Curții îi rămâne de stabilit dacă interdicția este proporțională cu acest scop.
144. Unele dintre argumentele expuse de reclamantă și de organizațiile non-guvernamentale interveniente merită o atenție particulară.
145. Astfel, este adevărat că numărul femeilor în cauză este redus. Din raportul „privind practica portului vălului integral pe teritoriul național”, întocmit de o comisie informativă din cadrul Adunării naționale și depus la 26 ianuarie 2010, reiese că aproximativ 1 900 de femei purtau vălul islamic integral în Franța la sfârșitul anului 2009, din care 270 locuiau în colectivități din teritoriile de peste mări (...). Acest număr este de o proporție redusă raportat la cele aproximativ șaizeci și cinci de milioane de locuitori francezi și la numărul de musulmani care locuiesc în Franța. Prin urmare, faptul de a răspunde unei astfel de situații printr-o interdicție generală poate apărea drept excesiv.
146. În plus, este fără îndoială faptul că interdicția are un impact negativ puternic asupra situației femeilor care, precum reclamanta, au decis să poarte vălul integral din motive ce țin de convingerile lor proprii. Așa cum s-a precizat anterior, interdicția le pune în fața unei dileme complexe și poate avea drept efect izolarea lor și afectarea autonomiei proprii, precum și a exercițiului libertății lor de a-și manifesta convingerile și a dreptului lor la respectarea vieții private. De asemenea, este de înțeles că femeile în cauză percep această interdicție drept o atingere adusă identității lor.
147. Mai departe, trebuie observat că un număr mare de actori, atât internaționali, cât și naționali, consideră că o interdicție generală este disproporționată. Acesta este cazul, îndeosebi, al Comisiei naționale consultative privind drepturile omului (...), al organizațiilor non-guvernamentale cum ar fi cele ce figurează ca terți intervenienți, al Adunării parlamentare a Consiliului Europei (...) și a Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei (...).
148. Curtea este în egală măsură conștientă de faptul că legea din 11 octombrie 2010 și anumite controverse ce au însoțit redactarea sa au putut fi resimțite supărător la nivelul comunității musulmane, inclusiv de către acei membri care nu sunt în favoarea portului vălului integral.
149. În acest sens, Curtea este foarte preocupată de indicațiile furnizate de anumiți terți intervenienți, conform cărora dezbaterea ce a precedat adoptarea legii din 11 octombrie 2010 a fost marcată de remarci islamofobe (a se vedea observațiile Centrului drepturilor omului al Universității Ghent și ale organizațiilor non-guvernamentale Liberty și Open Society Justice Initiative; paragrafele 98, 100 și 104 de mai sus). Desigur, Curții nu îi revine sarcina de a se pronunța asupra oportunității de a legifera în materie. Totuși, ea subliniază că un Stat care intră într-un proces legislativ de acest tip își asumă riscul de a contribui la consolidarea unor stereotipuri ce afectează anumite categorii de populație și de a încuraja exprimarea intoleranței, în condițiile în care el are obligația contrară de a promova toleranța (paragraful 128 de mai sus; a se vedea și punctul de vedere al Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei, ...). Curtea reiterează faptul că remarcile ce constituie un atac general și vehement la adresa unui grup religios sau etnic sunt incompatibile cu valorile toleranței, păcii sociale și nediscriminării ce stau la baza Convenției și nu fac parte din dreptul la libertatea de exprimare consacrat de aceasta (a se vedea, în special, Norwood împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23131/03, CEDH 2004‑XI și Ivanov împotriva Rusiei (dec.), nr. 35222/04, 20 februarie 2007).
150. Celelalte argumente avansate pentru susținerea cererii trebuie în schimb nuanțate.
151. Astfel, deși este adevărat că domeniul de aplicare al interdicției este larg, întrucât privește toate locurile accesibile publicului (cu excepția lăcașurilor de cult), legea din 11 octombrie 2010 nu a afectat libertatea de a purta în public orice ținută sau articol vestimentar – cu sau fără conotație religioasă – care nu are drept efect ascunderea feței. Curtea este conștientă de faptul că interdicția litigioasă afectează în principal femeile musulmane care doresc să poarte vălul integral. Cu toate acestea, ea consideră ca fiind foarte important faptul că această interdicție nu se bazează în mod explicit pe conotația religioasă a îmbrăcămintei respective, ci doar pe faptul că ea ascunde fața. Acest aspect deosebește prezenta speță de cauza Ahmet Arslan și alții, precitată.
152. În ceea ce privește faptul că interdicția este însoțită de sancțiuni penale, acest lucru îi sporește fără îndoială impactul asupra femeilor în cauză. Este de altfel de înțeles faptul că a fi urmărite penal pentru a-și fi ascuns fața în public reprezintă un traumatism pentru femeile ce au optat pentru purtarea vălului integral din motive ce țin de convingerile lor. Totuși, trebuie luată în considerare și circumstanța că sancțiunile reținute de legiuitor sunt dintre cele mai ușoare pe care le putea prevede, fiind vorba despre amenda pentru contravențiile de clasa a doua (adică maximum 150 de euro în prezent), cu posibilitatea ca judecătorul să impună, pe lângă amendă sau în locul său, obligația de a urma un curs de cetățenie.
153. În plus, desigur, așa cum a subliniat reclamanta, prin interdicția aplicat[ tuturor de a îmbrăca în public o ținută destinată a ascunde fața, Statul pârât restrânge până la un anumit punct câmpul pluralismului, în măsura în care interdicția împiedică anumite femei de a-și exprima personalitatea și convingerile prin portul vălului integral în public. Totuși, în ceea ce îl privește, Guvernul a indicat că este vorba despre necesitatea de a răspunde unei practici pe care Statul o consideră incompatibilă, în societatea franceză, cu modalitățile de comunicare socială și, într-un sens mai larg, cu regulile „traiului împreună”. Din această perspectivă, Statul pârât înțelege să protejeze o modalitate de interacțiune între indivizi, esențială din punctul său de vedere pentru exprimarea nu numai a pluralismului, ci și a toleranței și a spiritului de deschidere, fără de care nu există o societate democratică (a se vedea paragraful 128 de mai sus). Astfel, se poate afirma că chestiunea de a ști dacă portul vălului integral în public trebuie permis sau nu este o alegere de societate.
154. Or, în aceste condiții, Curtea trebuie să fie rezervată în exercitarea controlului său cu privire la respectarea Convenției, de vreme ce un astfel de control o conduce la evaluarea unui echilibru la care s-a ajuns printr-un proces democratic, în cadrul societății în cauză. Mai mult, Curtea a avut deja ocazia de a afirma că, atunci când sunt în joc chestiuni de politică generală, asupra cărora este rezonabil ca, într-un Stat democratic, să existe divergențe profunde, rolul autorului național de politici trebuie să capete o importanță particulară (paragraful 129 de mai sus).
155. Cu alte cuvinte, Franța beneficia în cauză de o marjă largă de apreciere.
156. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât la nivelul Statelor membre ale Consiliului Europei nu există un punct de vedere comun (a se vedea, mutatis mutandis, X, Y și Z împotriva Regatului Unit, 22 aprilie 1997, § 44, Rapoarte 1997‑II) asupra chestiunii portului vălului integral în public. Astfel, Curtea observă, contrar susținerilor unuia dintre terții intervenienți (paragraful 105 de mai sus), că nu există un consens european împotriva interdicției. Desigur, dintr-un punct de vedere strict normativ, Franța se află într-o poziție extrem de minoritară în Europa: cu excepția Belgiei, niciun alt Stat membru al Consiliului Europei nu a optat până în prezent pentru o astfel de măsură. Totuși, trebuie observat că chestiunea portului vălului integral în spațiile publice face sau a făcut obiectul dezbaterilor în mai multe State europene. În unele s-a decis să nu se opteze pentru o interdicție generală. În altele, o astfel de interdicție rămâne o posibilitate (paragraful 40 de mai sus). La aceasta mai trebuie adăugat și faptul că, după toate probabilitățile, chestiunea portului vălului integral în public nu reprezintă o problemă într-un anumit număr de State membre, unde această practică nu este curentă. Reiese astfel că în Europa nu există niciun consens în ceea ce privește opțiunea pentru sau împotriva unei interdicții generale a portului vălului integral în public.
157. Prin urmare, având în vedere mai ales amploarea marjei de apreciere acordate Statul pârât în speță, Curtea conchide că interdicția introdusă prin legea din 11 octombrie 2010 poate fi considerată proporțională cu scopul urmărit, și anume păstrarea condițiilor „traiului împreună” ca parte a „protecției drepturilor și a libertăților altora”.
158. Restricția litigioasă poate, prin urmare, să fie considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică”. Această concluzie este valabilă atât în ceea ce privește articolul 8 din Convenție, cât și în ceea ce privește articolul 9.
159. În consecință, nu a existat o încălcare nici a articolului 8, nici a articolului 9 din Convenție.
b) Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 8 sau cu articolul 9 din Convenție
160. Curtea notează că reclamanta se plânge de o discriminare indirectă. Ea observă în acest sens că, fiind o femeie musulmană care dorește să poarte vălul integral în spațiile publice din motive religioase, reclamanta face parte dintr-o categorie de persoane în mod special expusă interdicției în cauză și sancțiunilor care o însoțesc.
161. Curtea reiterează faptul că o politică sau o măsură generală cu efecte prejudiciabile disproporționate asupra unui grup de persoane pot fi considerate ca fiind discriminatorii, chiar dacă ele nu vizează în mod specific acel grup și nu există o intenție discriminatorie (a se vedea, îndeosebi, D.H. și alții împotriva Republicii Cehe [MC], nr. 57325/00, §§ 175 și 184-185, CEDH 2007-IV). Totuși, acest lucru nu este valabil decât dacă această politică sau măsură sunt lipsite de o justificare „obiectivă și rezonabilă”, și anume dacă ele nu urmăresc un „scop legitim” sau dacă nu există o „legătură rezonabilă de proporționalitate” între mijloacele folosite și scopul urmărit (aceeași hotărâre, § 196). Or, în cauză, deși se poate considera că interdicția introdusă de legea din 11 octombrie 2010 are efecte negative specifice asupra situației femeilor musulmane care, din motive religioase, doresc să poarte vălul integral în spațiul public, această măsură are o justificare obiectivă și rezonabilă, pentru motivele evocate anterior (paragrafele 144-159 de mai sus).
162. În consecință, nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 8 sau cu articolul 9 din Convenție.
(...)
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,
(...)
3. Hotărăște, cu cincisprezece voturi contra două, că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;
4. Hotărăște, cu cincisprezece voturi contra două, că nu a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție;
5. Hotărăște, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 8 sau cu articolul 9 din Convenție;
(...)
Redactată în franceză și engleză și pronunțată în ședința publică din incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 1 iulie 2014.
Erik FriberghDean Spielmann
GrefierPreședinte
În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre este anexată opinia comună parțial discordantă a judecătorilor Nußberger și Jäderblom.
Opiniile separate nu au fost traduse, dar ele se regăsesc, în engleză și în franceză, în cuprinsul versiunilor lingvistice oficiale ale hotărârii, ce pot fi consultate în baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului.
D.S.
E.F.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy