CASE OF SAŠO GORGIEV v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

FOSTA SECŢIE A CINCEA

CAUZA SAŠO GORGIEV împotriva FOSTEI REPUBLICI IUGOSLAVE A MACEDONIEI

(Cererea nr. 49382/06)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

19 aprilie 2012

DEFINITIVĂ

19/07/2012

În cauza Sašo Gorgiev c. fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Fosta Secţie a cincea), reunită într-o cameră compusă din:

Peer Lorenzen, Preşedinte,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
Julia Laffranque, judecători,
şi Claudia Westerdiek, Grefier de Secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 martie 2012,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 49382/06 îndreptată împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean macedonean, dl Saso Gorgiev („reclamantul”), la 27 noiembrie 2006.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl P. Šilegov, avocat din Skopje. Guvernul macedonean („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul guvernamental, dna R. Lazareska Gerovska.

3. Reclamantul a pretins, în special, că statul se face responsabil, în temeiul articolului 2 din Convenţie, pentru o acţiune care i-a pus în pericol viaţa, acţiune a lui R.D., agent al statului.

4. La 5 octombrie 2009, Preşedintele Secţiei a Cincea a decis să comunice această cerere Guvernului şi să o examineze cu prioritate, în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curţii. S-a decis, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi analizate împreună (articolul 29 § 1).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamantul s-a născut în 1972 şi locuieşte în Skopje.

A. Contextul cauzei

6. Reclamantul lucra chelner într-un bar din Skopje. La orele 03:50, pe 6 ianuarie 2002, R.D., poliţist rezervist, a tras un foc de armă în bar, lovind reclamantul în piept. Conform unui certificat medical din 12 septembrie 2002, eliberat de Centrul Clinic din Skopje, reclamantul a fost internat de urgenţă în „stare gravă” (тешка општа состојба). Leziunile suferite au fost descrise după cum urmează: clavicula dreaptă fracturată şi patru coaste rupte, artera subclaviculară afectată, hemoragie internă şi blocarea nervilor plexului brahial. Braţul drept i-a fost paralizat. Concluzia constatării medico-legale releva că reclamantul a suferit leziuni corporale grave care i-au pus viaţa în pericol, cu consecinţe pe termen lung (витална загрозеност и трајни последици). A fost operat de două ori, a doua oară în aprilie 2002, în Centrul Clinic din Belgrad, Serbia.

B. Procesul penal împotriva lui R.D.

7. La 27 martie 2003, Tribunalul de Primă Instanţă din Skopje („instanţa de judecată”) l-a condamnat în contumacie pe R.D. pentru săvârşirea unor „infracţiuni grave contra siguranţei publice” (тешки дела против општата сигурност). A fost condamnat la pedeapsa închisorii de doi ani. După ce instanţa de judecată a audiat declaraţiile orale ale lui R.D., ale reclamantului şi ale celor şase martori, iar mijloacele materiale de probă au fost examinate, aceasta a constatat că R.D., aflat în stare de ebrietate, a apăsat involuntar trăgaciul armei de serviciu, împuşcând solicitantul aflat la distanţa de un metru. Reclamantului i-a fost învederat să ceară despăgubiri printr-o acţiune civilă separată. Decizia a rămas definitivă de la data de 8 mai 2003.

8. R.D. a început executarea pedepsei la 6 iunie 2008. La data de 23 iunie 2008, instanţa de judecată a redeschis procesul, la cererea lui R.D. Pe 12 martie 2009, instanţa de judecată a stabilit din nou vinovăţia lui R.D. şi l-a condamnat la pedeapsa închisorii de doi ani cu suspendare, perioada de încercare fiind de patru ani. Nu s-a menţionat dacă hotărârea putea face obiectul vreunei căi de atac sau dacă era definitivă.

C. Acţiunea civilă pentru repararea prejudiciilor

9. La 11 noiembrie 2002, reclamantul, reprezentat de dl P. Šilegov, a introdus o acţiune civilă împotriva Ministerului de Interne („Ministerul”), solicitând despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale suferite urmare a acţiunii lui R.D. Acesta a susţinut că statul este răspunzător, având în vedere faptul că R.D., în loc să fie de serviciu în secţia de poliţie, l-a împuşcat într-un bar. Şi-a folosit arma din dotare şi era îmbrăcat în uniformă. El a cerut suma de 28,000,000 denari macedoneni (MKD) în ceea ce priveşte prejudiciul moral şi 208,480 MKD pentru prejudiciul material (cheltuielile legate de tratamentul medical)[1].

10. După cinci amânări, la 12 decembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanţă din Skopje a respins cererea reclamantului, reţinând lipsa calităţii procesuale a Ministerului pentru prejudiciile cauzate de R.D. care, fiind poliţist rezervist, era considerat agent al statului. Instanţa a stabilit că, între orele 19:30 ale zilei de 5 ianuarie 2002 şi 07:30 ale lui 6 ianuarie 2002, R.D. era de serviciu, într-o secţie de poliţie din Skopje. Acesta trebuia să stea de gardă (службена задача – стража) între miezul nopţii şi 1:00, precum şi între 6:00 şi 7:00 pe 6 ianuarie 2002. După ora 1:00, pe 6 ianuarie 2002, în loc să revină la secţia de poliţie, R.D. a mers la bar din proprie iniţiativă, fără a-şi informa superiorul sau suplinitorul. Era îmbrăcat în uniformă şi purta asupra sa arma din dotare. În incinta barului, în prezenţa altor clienţi şi sub influenţa băuturilor alcoolice, a scos pistolul şi a tras asupra reclamantului, aflat în faţa sa la o distanţă de aproximativ 1,5 metri. Instanţa a constatat că reclamantul a suferit vătămări urmare a acţiunii lui R.D. Cu toate acestea, pentru ca Ministerul să fie tras la răspundere în conformitate cu articolul 157 din Legea obligaţiilor (a se vedea punctul 17 de mai jos), instanţa a statuat că

„...trebuie îndeplinite anumite condiţii: prejudiciul trebuie să fie cauzat de un funcţionar (овластено службено лице), acesta trebuie să fie suferit de către o persoană fizică sau juridică şi, în special, prejudiciul trebuie cauzat de către funcţionar în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu. De asemenea, prejudiciul trebuie să fie cauzat urmare a unei acţiuni ilicite. Pârâtul (statul) este răspunzător numai dacă prejudiciul este cauzat în timpul sau în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Fapta este săvârşită în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ori de câte ori aceasta face parte din îndatoririle funcţiei (функција). Este o faptă prejudiciabilă şi este comisă în timpul orelor de lucru, în calitatea oficială a persoanei în cauză, ca parte a îndatoririlor sale oficiale. Prejudiciul poate fi cauzat în afara îndatoririlor funcţiei, dar trebuie demonstrată legătura de cauzalitate cu atribuţiile de serviciu sau cu funcţia în sine... în speţă, R.D. nu s-a aflat în bar în calitate de agent al statului ... astfel încât prejudiciul nu a fost cauzat în legătură cu îndeplinirea funcţiei încredinţate de către Minister, chiar dacă s-a produs când R.D. trebuia să fie de serviciu. În acel moment şi în acea locaţie, R.D. nu a acţionat în calitatea sa oficială, ci ca un particular, chiar dacă în timpul orelor de serviciu; era îmbrăcat în uniformă şi a utilizat arma din dotare. R.D. poartă răspunderea pentru faptele sale şi pentru prejudiciul cauzat. Nu există nicio legătură de cauzalitate între faptă şi îndatoririle sale ...

Împrejurarea că [R.D.] era îmbrăcat în uniformă şi a folosit arma din dotare nu înseamnă, în fapt, că a acţionat în calitate oficială. R.D. nu a utilizat arma în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor sale, ci ca şi client al barului ...

În momentul în care prejudiciul a fost cauzat, R.D., în calitate de poliţist rezervist, era major şi instruit în privinţa folosirii armei. Pârâtul, în calitate de proprietar al armei, este exonerat de răspundere, în conformitate cu articolul 163 alineatul (2) din Legea obligaţiilor, având în vedere că prejudiciul a fost cauzat urmare a unei acţiuni imprevizibile a prepusului său, acţiune ale cărei consecinţe nu au putut fi împiedicate, şi nici înlăturate.”

11. Instanţa a concluzionat că reclamantul era îndrituit să solicite despăgubiri de la R.D., în conformitate cu articolul 141 din Legea obligaţiilor (a se vedea punctul 16 de mai jos).

12. La data de 3 martie 2004, reclamantul a declarat un apel, susţinând că Ministerul era răspunzător pentru acţiunile lui R.D. comise în timpul serviciului, îmbrăcat fiind în uniformă şi folosind arma din dotare. În opinia sa, răspunderea Ministerului decurgea din articolul 103 al Legii privind raporturile de muncă (a se vedea punctul 20 de mai jos), prevăzut fiind dreptul de regres al Ministerului împotriva lui R.D. În fine, acesta a susţinut că a suferit un prejudiciu ireparabil urmare a incidentului, braţul său drept fiind paralizat pentru totdeauna.

13. La 27 aprilie 2004, Curtea de Apel din Skopje a respins apelul reclamantului, reţinând că nu există motive pentru care să infirme hotărârea instanţei inferioare privind acţiunile lui R.D., precum şi lipsa vreunei legături dintre acestea cu îndatoririle sale de ofiţer de poliţie. Curtea a reţinut că, atunci când R.D. l-a împuşcat pe reclamant, nu a făcut-o în calitate de ofiţer de poliţie şi nici în îndeplinirea misiunilor sale oficiale. În consecinţă, nu a fost atrasă răspunderea Ministerului. Instanţa a confirmat dreptul reclamantului la despăgubiri din partea lui R.D.

14. La 21 iulie 2004, reclamantul a depus un recurs in interesul legii (ревизија) în faţa Curţii Supreme de Justiţie, susţinând, inter alia, faptul că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale legate de răspunderea Ministerului în temeiul Legii privind raporturile de muncă.

15. La data de 31 mai 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului cu privire la temeiurile de drept, reiterând motivele invocate de către instanţele inferioare.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Legea obligaţiilor

16. Articolul 141 din Legea Obligaţiilor stabileşte principiul general ce guvernează cererile de acordare a despăgubirilor civile.

17. Articolul 157 prevede că angajatorul este responsabil pentru prejudiciile cauzate de angajatul său în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Victima poate pretinde despăgubiri direct de la angajat, dacă prejudiciul a fost cauzat cu intenţie. Angajatorul are drept de regres împotriva angajatului pentru despăgubirea acordată victimei, dacă angajatul a cauzat prejudiciul cu intenţie sau din culpă.

18. În conformitate cu articolul 160, proprietarul unui lucru periculos (опасен предмет) este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de acesta.

19. Articolul 163 alineat (2) prevede că proprietarul unui lucru periculos poate fi exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că prejudiciul a fost cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ şi consecinţele căreia nu au putut fi prevenite sau înlăturate.

B. Legea privind raporturile de muncă din 1993

20. În conformitate cu articolul 103 din Legea privind raporturile de muncă din 1993, în vigoare la acea dată, angajatorul era răspunzător pentru prejudiciile cauzate de către angajatul său în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Angajatorul avea drept de regres împotriva angajatului în cazul în care acesta din urmă ar fi cauzat prejudicii cu intenţie sau din culpă.

C. Legea Afacerilor Interne (Monitorul Oficial nr. 19/1995)

21. Articolul 24 din Legea Afacerilor Interne, în vigoare la acea dată, stabilea persoanele care erau considerate funcţionari ai statului.

22. În conformitate cu articolul 26, funcţionarii statului erau obligaţi să-şi îndeplinească sarcinile în orice moment, indiferent dacă se aflau sau nu la datorie.

23. În timpul stării de război sau de urgenţă, Ministerul putea apela la rezervişti, în vederea realizării siguranţei publice şi prevenirii dezordinilor în masă [articolul 45(2) din Legea Afacerilor Interne]. Rezerviştii puteau fi recrutaţi pentru pregătire sau practică. În timpul perioadei de serviciu, rezerviştii erau consideraţi funcţionari ai statului în sensul articolului 24 din Lege (articolul 46).

...

III. DISPOZIŢII RELEVANTE DE DREPT INTERNAŢIONAL

A. Principiile de bază privind Utilizarea Forţei şi a Armelor de Foc de către Forţele de Ordine adoptate de cel de-al optulea Congres al Naţiunilor Unite privind Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Infractorilor de la Havana, Cuba, 27 august – 7 septembrie 1990 („Principiile de bază”)

25. Articolul 11 ​​din Principiile de bază prevede, inter alia, că:

„Regulile şi reglementările privind utilizarea armelor de foc de către forţele de ordine ar trebui să includă instrucţiuni care:

(a) Să precizeze împrejurările în care forţele de ordine sunt autorizate să deschidă focul ...

(b) Să se asigure că armele de foc sunt utilizate numai în circumstanţe specifice şi de o manieră care să diminueze riscul daunelor inutile;

...

(d) Să reglementeze controlul, deţinerea şi punerea la dispoziţie a armelor de foc, inclusiv procedura privind răspunderea forţelor de ordine pentru utilizarea armelor de foc şi muniţiilor puse la dispoziţie.”

B. Recomandarea Rec (2001)10 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre cu privire la Codul de etică european al poliţiei („Codul”)[2] şi expunerea de motive a Recomandării

26. Articolul 37 din Cod prevede că „poliţia va executa acţiuni în forţă în situaţii de absolută necesitate, pentru îndeplinirea unui obiectiv legitim”.

27. Comentariul la articolul 37 din Cod prevede, inter alia, următoarele:

“...Importanţa recrutării de persoane potrivite sarcinilor poliţiei, precum şi pregătirea lor nu pot fi subestimate ...”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE

28. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 2 din Convenţie, că viaţa sa a fost pusă în pericol de către R.D., agent al statului. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 6, că instanţele naţionale nu au admis răspunderea statului. Curtea, fiind cea îndrituită să încadreze în drept situaţia de fapt dedusă judecăţii (a se vedea Akdeniz c. Turciei, nr. 25165/94, § 88, 31 mai 2005), consideră că observaţiile reclamantului din acest capăt de cerere ridică o problemă ce ţine numai de articolul 2 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca find cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

(a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

(b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

(c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

A. Cu privire la admisibilitatea capătului de cerere

1. Aplicabilitatea articolului 2 din Convenţie

29. Curtea reţine de la început că forţa utilizată împotriva reclamantului nu a avut consecinţe letale. Această împrejurare nu exclude însă examinarea cererii reclamantului în temeiul articolului 2 din Convenţie. De fapt, Curtea a examinat deja plângeri întemeiate pe aceste dispoziţii, unde presupusele victime nu au decedat urmare a comportamentului denunţat (a se vedea Makaratzis c. Greciei [MC], nr. 50385/99, § 49-55, CEDO 2004-XI; Osman c. Regatului Unit, 28 octombrie 1998, § 115-22, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII; şi Yasa c. Turciei, 2 septembrie 1998, § 92-108, Culegere 1998 VI).

...

B. Cu privire la fond

1. Susţinerile părţilor

34. Reclamantul a reiterat că statul ar trebui să fie ţinut răspunzător pentru fapta ilicită a lui R.D. Răspunderea lui R.D. pe terenul legii penale nu a exonerat statul de răspunderea proprie pentru daunele cauzate de R.D. în timpul serviciului. Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă prezentată de către Guvern ... constituia încă o dovadă relevantă a faptului că legislaţia incidentă ar fi fost aplicată în mod eronat de către instanţele naţionale.

35. Guvernul a susţinut că R.D. nu a urmărit să-l omoare pe reclamant. Acest fapt a fost stabilit în timpul procesului penal desfăşurat împotriva sa (a se vedea punctul 7 de mai sus). Cu toate acestea, Guvernul a recunoscut că, având în vedere gravitatea vătămărilor suferite, reclamantul a fost supus unor rele tratamente, ceea ce face incident articolul 3 din Convenţie, dar a susţinut că statul nu purta nicio răspundere în ceea ce ţine de latura substanţială a articolului. Răspunderea sa a încetat odată cu procesul penal în cadrul căruia R.D. a fost condamnat şi pedepsit. Instanţele civile, la toate cele trei grade de jurisdicţie, au respins cererea reclamantului, hotărând că statul nu putea fi ţinut răspunzător, în speţă lipsind legătura de cauzalitate dintre fapta lui R.D. şi atribuţiile sale de serviciu. În această privinţă, instanţele au reiterat faptul că, la momentul producerii rezultatului, R.D. îşi părăsise postul, în timpul orelor de serviciu, fără consimţământul superiorilor săi. Incidentul a avut loc după ce şi-a dus la bun sfârşit îndatoririle, în speţă statul de gardă la serviciu. În incinta barului, acesta nu se afla în exerciţiul vreunei atribuţii de serviciu sau în legătură cu acesta. El a acţionat mai degrabă ca un particular, aşa cum, de altfel, a fost stabilit de către instanţele naţionale.

2. Aprecierea Curţii

(a) Aplicabilitatea articolului 2 din Convenţie

36. Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente fizice aplicate de către agenţii statului şi care nu conduc la decesul victimei pot face incident articolul 2 din Convenţie doar în circumstanţe excepţionale. Este adevărat că răspunderea penală a celor care au folosit forţa nu face obiectul procesului intentat în temeiul Convenţiei. Cu toate acestea, intensitatea şi modul în care a fost folosită forţa, precum şi intenţia sau cauza folosirii acesteia pot constitui, alături de alţi factori, criterii relevante pentru a aprecia dacă, într-un caz determinat, vătămările provocate de către agenţii statului şi nematerializate într-un deces sunt de natură să atragă faptele pe terenul garanţiilor prevăzute de articolul 2 din Convenţie, având în vedere obiectul şi scopul acestui articol. Aproape toate cazurile în care o persoană este atacată sau maltratată de către poliţie sau de trupe ale armatei vor fi examinate în temeiul articolului 3 din Convenţie (a se vedea Makaratzis, citată mai sus, § 51, şi İlhan c. Turciei [MC], nr. 22277/93, § 76, CEDO 2000-VII).

37. În cauză, din faptele constatate de către instanţele naţionale, reiese clar faptul că R.D. l-a împuşcat pe reclamant în partea dreaptă a pieptului. Curtea admite argumentul Guvernului că nu a fost stabilită intenţia lui R.D. de a-l omorî pe reclamant. Curtea reţine totuşi că faptul că supravieţuirea reclamantului a fost o pură întâmplare. În această privinţă, Curtea acordă o deosebită atenţie faptului că R.D. a tras în reclamant de aproape (între 1 şi 1,5 m, a se vedea punctele 7 şi 10 de mai sus). Reclamantul a suferit leziuni grave care i-au pus viaţa în pericol. Acest lucru l-a făcut inapt pentru totdeauna. El a fost internat în spital de urgenţă şi a fost operat de două ori. Gravitatea vătămărilor sale nu constituie obiect de litigiu între părţi.

38. În lumina circumstanţelor enunţate mai sus, Curtea concluzionează că, indiferent dacă R.D. a intenţionat sau nu să-l omoare pe reclamant, acesta din urmă a fost victima unui comportament care, prin natura sa, i-a pus viaţa în pericol, chiar dacă, în context, a supravieţuit. Prin urmare, articolul 2 este aplicabil în cauză.

(b) Răspunderea directă a statului în temeiul articolului 2 din Convenţie

(i) Principii generale

39. Curtea reiterează că articolul 2, care protejează dreptul la viaţă şi stabileşte condiţiile în care decesul unei persoane nu este considerat ca fiind cauzat prin încălcarea acestui articol, constituie una din prevederile cele mai importante ale Convenţiei, de la care nicio derogare nu este posibilă (a se vedea Velikova c. Bulgariei, nr. 41488/98, § 68, CEDO 2000-VI).

40. Având în vedere importanţa articolului 2 într-o societate democratică, Curtea trebuie să supună afirmaţiile de încălcare a acestei dispoziţii unui control deosebit de atent, luând în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului care aplică efectiv forţa, ci şi totalitatea circumstanţelor cazului (a se vedea McCann şi alţii c. Regatului Unit, 27 septembrie 1995, § 150, seria A nr. 324).

41. Articolul 2 nu se referă în exclusivitate la decesele provocate de către agenţii statului prin aplicarea forţei, ci prevede, de asemenea, în prima teză a alineatului întâi, obligaţia pozitivă a statelor de a lua măsurile adecvate pentru protecţia vieţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (a se vedea Makaratzis, citată mai sus, § 57).

42. Această obligaţie pozitivă implică, mai presus de toate, sarcina statului de a asigura un cadru legislativ şi administrativ în măsură să prevină efectiv situaţiile în care viaţa persoanelor ar fi pusă în pericol. Acest cadru trebuie să includă regulamente adaptate la caracteristicile specifice ale unor activităţi, în special în ceea ce priveşte nivelul de risc potenţial pentru vieţile umane. Statul trebuie să dea dovadă de diligenţă maximă şi să definească limitele circumstanţelor în care forţele de ordine pot utiliza arme de foc (a se vedea Abdullah Yilmaz c. Turciei, nr. 21899/02, § 56 şi 57, 17 iunie 2008, şi Makaratzis, citată mai sus, § 59).

43. Pentru Curte, având în vedere jurisprudenţa sa, obligaţia statului de a proteja dreptul la viaţă trebuie să implice, de asemenea, luarea unor măsuri rezonabile pentru a garanta siguranţa persoanelor în locurile publice iar, în caz de vătămare gravă sau deces, să dispună de un sistem judiciar independent efectiv care să asigure disponibilitatea mijloacelor legale de natură să stabilească faptele şi împrejurările de fapt, tragerea la răspundere a celor vinovaţi şi justa despăgubire a victimei (a se vedea Ciechońska c. Poloniei, nr. 19776/04, § 67 , 14 iunie 2011).

44. Cu toate acestea, obligaţia pozitivă trebuie interpretată în maniera în care nu impune o sarcină excesivă autorităţilor, având în vedere, în special, imprevizibilitatea comportamentului uman şi alegerile operaţionale ce trebuie făcute în vederea stabilirii priorităţilor şi a resurselor (a se vedea Keenan c. Regatului Unit, nr. 27229/95, § 90, CEDO 2001-III, şi A. şi alţii c. Turciei, nr. 30015/96, § 44-45, 27 iulie 2004). În special alegerea modalităţilor de asigurare a obligaţiilor pozitive ce decurg din articolul 2 este, în principiu, o chestiune ce ţine de marja de apreciere a statelor contractante. Există căi diferite pentru garantarea drepturilor convenţionale şi chiar dacă un stat nu reuşeşte să aplice o măsură specială prevăzută de legislaţia internă, acesta îşi poate îndeplini în continuare obligaţia pozitivă prin alte modalităţi (a se vedea Ciechońska, citată mai sus, § 65, şi Fadeyeva c. Rusiei, nr. 55723/00, § 96, CEDO 2005-IV).

(ii) Aplicabilitatea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză

45. Curtea ia notă de circumstanţele specifice în care R.D. a tras în reclamant. În acest sens, se observă că, la acel moment, R.D. era poliţist rezervist şi, deci, agent al statului. Acest fapt a fost statuat de către instanţele civile (a se vedea punctul 10 de mai sus) şi este în conformitate cu articolul 46 din Legea Afacerilor Interne atunci în vigoare (a se vedea punctul 23 de mai sus). La momentul producerii rezultatului, şi anume în noaptea de 5 spre 6 ianuarie 2002, R.D. era de serviciu la o secţie de poliţie, unde a fost repartizat să stea de gardă la miezul nopţii (pe 5 ianuarie) şi la 6:00 (pe 6 ianuarie 2002), fiecare schimb durând o oră. La ora 1:00, pe 6 ianuarie 2002, dupa ce s-a încheiat schimbul său, fără a-şi informa superiorii, acesta a părăsit postul şi a plecat la bar. Era îmbrăcat în uniformă şi avea asupra sa arma din dotare. La orele 3:50 din acea zi, acesta a tras cu arma, lovindu-l pe reclamant în piept. R.D. a fost condamnat, iniţial în contumacie, pentru săvârşirea unei infracţiuni grave împotriva siguranţei publice, la pedeapsa închisorii de doi ani. După ce procesul a fost redeschis, a fost găsit vinovat şi condamnat din nou, la pedeapsa închisorii cu suspendare (a se vedea punctele 7 şi 8 de mai sus). Reclamantului i-a fost învederat să iniţieze o acţiune civilă pentru acordarea daunelor în mod separat.

46. În cadrul procesului civil, reclamantul a solicitat instanţelor naţionale să stabilească răspunderea statului pentru prejudiciul suferit. Instanţele au respins cererea pentru lipsa calităţii procesuale a statului, dat fiind că R.D. nu a acţionat în calitate oficială, ci ca un particular, iar prejudiciul nu a fost cauzat în timpul sau în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu.

47. Curtea reiterează din jurisprudenţa sa situaţiile în care statele sunt direct răspunzătoare pentru actele de violenţă comise de către ofiţerii de poliţie în exercitarea atribuţiilor lor (a se vedea Krastanov c. Bulgariei, nr. 50222/99, § 53, 30 septembrie 2004). În speţă, trebuie să se facă o diferenţă în raport de cazul Krastanov, întrucât ne aflăm în prezenţa unei vătămări comise de un agent al statului în afara atribuţiilor sale de serviciu.

48. Pentru a stabili dacă un stat poate fi ţinut răspunzător pentru acţiunile ilegale ale agenţilor săi comise în afara îndatoririlor oficiale, Curtea trebuie să evalueze toate împrejurările şi să ia în considerare natura şi circumstanţele comportamentului în cauză.

49. În acest sens, Curtea observă că incidentul a avut loc în timpul orelor de serviciu al lui R.D. Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că, în acel moment, R.D. trebuia să fie de serviciu la secţia de poliţie. El şi-a părăsit postul fără autorizarea superiorilor săi şi, aflat în stare de ebrietate, a manifestat un comportament periculos, punând în pericol viaţa reclamantului. Părţile nu au contestat faptul că a comis astfel o încălcare flagrantă a normelor de muncă, încălcare care a condus la incidentul în cauză. R.D. era îmbrăcat în uniformă atunci când a tras asupra reclamantului. În asemenea circumstanţe, nu poate fi pus la îndoială faptul că a fost privit de public ca un agent al forţelor de ordine. În plus, acesta a tras în reclamant cu arma din dotare, pusă la dispoziţia sa de către autorităţi.

50. Curtea admite că autorităţile nu au putut prevedea în mod obiectiv comportamentul indisciplinat al poliţistului şi acţiunea sa ulterioară din bar. Cu toate acestea, ea subliniază că statul trebuie să stabilească şi să pună în aplicare, în mod riguros, un sistem de garanţii adecvate şi efective, menite să prevină folosirea necorespunzătoare a armelor din dotare de către agenţii săi, în special de către rezerviştii temporar mobilizaţi, în contextul atribuţiilor de serviciu. Guvernul nu a informat Curtea despre toate reglementările în vigoare în acest sens. În această privinţă, Curtea se referă la articolul 26 din Legea Afacerilor Interne, care prevede că agenţii statului – cum este şi cazul lui R.D. – trebuiau să-şi îndeplinească atribuţiile „în orice moment, indiferent dacă în timpul sau în afara serviciului”. În mod evident, aplicarea acestei dispoziţii a avut rezultate pozitive pentru societate de necontestat, dar a implicat, de asemenea, şi unele riscuri potenţiale. Obligaţia permanentă a ofiţerilor de poliţie cerea ca aceştia să poarte asupra lor arma din dotare, pentru exercitarea atribuţiilor.

51. În plus, Curtea reiterează că statele trebuie să stabilească standarde profesionale înalte în privinţa forţelor de ordine şi să se asigure că persoanele care fac parte din acestea îndeplinesc criteriile cerute (a se vedea, mutatis mutandis, Abdullah Yilmaz, citată mai sus, § 56-57). În special atunci când forţele de ordine sunt dotate cu arme de foc, nu trebuie asigurat doar instructajul tehnic, ci mai trebuie selectaţi agenţii capabili să folosească aceste arme, fapt care trebuie să facă obiectul unui control special.

52. În cazul de faţă, Guvernul nu a informat Curtea cu privire la existenţa unei asemenea evaluări din partea autorităţilor naţionale, dacă R.D. era apt să fie recrutat şi dotat cu o armă de foc. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că acţiunile vătămătoare ale lui R.D. comise în incinta barului trebuie să fie imputabile statului pârât.

53. Acţiunea reclamantului împotriva statului a oferit un remediu adecvat stabilirii răspunderii pentru faptele lui R.D., fapte care au condus la încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul articolului 2 din Convenţie. Împrejurarea că acesta nu a solicitat despăgubiri de la R.D. nu este determinantă, întrucât obiectul cererii sale în faţa instanţelor naţionale, precum şi a cererii din faţa Curţii, a fost de a stabili răspunderea statului ca atare.

54. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea ... constată că a existat o încălcare a articolului 2 din Convenţie, din perspectiva substanţială a acestuia.

55. În lipsa unui capăt de cerere explicit din partea reclamantului, Curtea nu se pronunţă dacă statul şi-a respectat obligaţia procedurală impusă de articolul 2 din Convenţie.

...

III. APLICABILITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

62. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

63. Reclamantul a pretins 3,390 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Prejudiciul presupunea cheltuielile medicale legate de tratamentul său. În susţinerea sa, a prezentat copii ale facturilor relevante. De asemenea, el a pretins 455,300 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de durerea încercată, de teamă, de capacitatea redusă şi sluţirea suferită urmare a vătămării. Ambele cifre au corespuns sumelor pe care solicitantul le-a solicitat în cadrul procesului civil (a se vedea punctul 9 de mai sus). În plus, acesta a pretins 10.000 EUR pentru pretinsa încălcare a articolului 2 şi 10,000 EUR pentru presupusa încălcare a dreptului la un proces echitabil.

64. Guvernul a contestat aceste afirmaţii, susţinând că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudicii şi presupusele încălcări. În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Guvernul a declarat că reclamantul a omis să solicite rambursarea sumei de la R.D., autor al infracţiunii şi direct răspunzător pentru prejudiciul suferit. În ceea ce ţine de capătul de cerere privind prejudiciul moral, Guvernul a afirmat că acesta nu este susţinut de probe. Afirmaţia se referă şi la pretenţiile reclamantului în legătură cu presupusa încălcare a articolelor 2 şi 6. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că trebuie luat în considerare şi nivelul de trai din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, precum şi faptul că simpla constatare a încălcării dispoziţiilor Convenţiei ar constitui o satisfacţie echitabilă suficientă.

65. Curtea consideră că prejudiciul material pretins privea cheltuielile medicale suportate de către reclamant urmare a vătămării sale fizice de către R.D. Având în vedere actele depuse la dosar şi faptul că Guvernul nu a contestat cuantumul prejudiciilor, Curtea acordă integral suma solicitată în acest capăt de cerere.

66. În continuare, Curtea admite faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi despăgubit numai prin constatarea unei încălcări a articolului 2 al Convenţiei. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma de 12,000 EUR cu acest titlu, plus orice impozit care poate fi perceput în legătură cu aceasta.

...

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

...

2. Hotărăşte că articolul 2 din Convenţie este aplicabil în cauză;

...

5. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 2 din Convenţie;

6. Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

i) 3,390 EUR (trei mii trei sute nouăzeci euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material, şi

ii) 12,000 EUR (douăsprezece mii euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, în ceea ce priveşte prejudiciul moral;

(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

...

Redactată în limba engleză şi notificată în scris, la 19 aprilie 2012, în conformitate cu articolul 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

              Claudia WesterdiekPeer Lorenzen
GrefierPreşedinte

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

[1] Approximativ 455,300 euro (EUR) şi, respectiv, 3,390 EUR.

[2] Adoptat la 19 septembrie 2001, la cea de-a 765-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor.

Full & Egal Universal Law Academy