© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Această traducere nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea indicația cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document
SECȚIA ÎNTÂI
CAUZA SAVRIDDIN DZHURAYEV c. RUSIEI
(Cererea nr. 71386/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 aprilie 2013
Această hotărâre devine definitivă în condițiile articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi modificări de formă
...
În cauza Savriddin Dzhurayev c. Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția întâi), în compoziție de Cameră:
Isabelle Berro-Lefèvre, Președinte,
Khanlar Hajiyev,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Julia Laffranque,
Erik Møse,
Ksenija Turković,
Dmitry Dedov, judecători,
și Søren Nielsen, Grefier de secție,
după ce a deliberat în secret în data de 9 aprilie 2013,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată în data de:
PROCEDURĂ
1. La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 71386/10) îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care un cetățean al Republicii Tadjikistan, dl. Savriddin Dzhanobiddinovich Dzhurayev (“reclamantul”), a sesizat Curtea, la data de 6 decembrie 2010, în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“ Convenția”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către D-na E. Ryabinina și D-na D. Trenina, avocați practicanți în Moscova. Guvernul Rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Dl. G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
3. Reclamantul s-a plâns, în special, de faptul că, în eventualitatea extrădării sale în Tadjikistan, risca să fie supus la rele tratamente și că controlul judiciar al detenției sale în așteptarea extrădării nu a fost efectuat fără întârziere.
4. La 7 decembrie 2010, Președintele Secției Întâi, în baza articolului nr. 39 din Regulamentul Curții, a indicat Guvernului pârât că, până la primirea de noi instrucțiuni, reclamantul nu ar trebui să fie extrădat în Tadjikistan. S-a hotărât, de asemenea, tratarea cu prioritate a acestei cauze, în baza articolului nr. 41 din Regulamentul Curții.
5. La 16 decembrie 2010, Guvernul a informat Curtea că autoritățile au luat măsurile necesare pentru a garanta că, până la primirea de noi instrucțiuni, reclamantul nu va fi extrădat în Tadjikistan.
6. La 31 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a decis, de asemenea, reunirea admisibilității cu fondul ( articolul 29 § 1).
7. La 2 noiembrie 2011, Președintele Secției Întâi a solicitat Guvernului, în baza articolului nr. 54 § 2 din Regulamentul Curții, să prezinte informații factuale suplimentare, în scopul elucidării circumstanțelor pretinsei răpiri a reclamantului în Moscova.
8. La 17 ianuarie 2012, Camera a invitat părțile să prezinte observații suplimentare scrise cu privire la pretinsa răpire a reclamantului și transferul în Tadjikistan. În consecință, părțile au înaintat Curții mai multe observații suplimentare cu privire la ultimele evoluții ale cazului și observații suplimentare pe fondul cauzei.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamantul s-a născut în 1985. În prezent el execută o pedeapsă cu închisoarea în Tadjikistan.
A. Trecutul reclamantului anterior începerii urmăririi penale
10. Până în 2006, reclamantul a locuit în satul său natal Navgilem, în Regiunea Sogdiskaya din Tadjikistan. El era comerciant în piața alimentară locală.
11. Evenimentele care au precedat plecarea reclamantului din Tadjikistan au fost descrise de acesta, după cum urmează.
12. Din 2002 până în 2005, reclamantul a frecventat o moschee unde studia coranul sub îndrumarea d-lui S. Marufov. Acesta din urmă a fost reținut de poliția locală și a murit în detenție în mai 2006. Conform relatărilor, înainte de a muri, dl. Marufov a fost supus la rele tratamente (a se vedea paragrafele 32-36 de mai jos).
13. În urma morții d-lui Marufov, autoritățile tadjice au început urmărirea adepților acestuia. Reclamantul a părăsit țara, temându-se că ar putea fi urmărit penal din cauza activităților sale religioase.
14. Reclamantul a ajuns în Rusia în iunie 2006 și a trăit din diferite munci necalificate în suburbiile Moscovei.
B. Proceduri penale împotriva reclamantului în Tadjikistan și procedurile de extrădare care au urmat în Rusia
15. La 7 noiembrie 2006, Parchetul General al Tadjikistanului a introdus o acțiune penală împotriva reclamantului și a autorizat arestarea sa preventivă. Reclamantul a fost acuzat, în baza articolelor 186 § 2 și 187 § 2 ale Codului penal din Tadjikistan, de formarea, undeva în 1992, împreună cu alți indivizi, a unei ”conspirații criminale”denumită “Bayat” (Байъат), care mai târziu s-a alăturat unui ”grup criminal armat” numit ”Mișcarea Islamistă din Uzbekistan” (”IMU”). Cea de a doua acuzație împotriva reclamantului a vizat presupusa implicare a acestuia într-un atac armat, executat la 27 septembrie 2006, asupra a trei membri ai parlamentului regional.
16. La aceeași dată, Procurorul General al Tadjikistanului a emis un mandat pentru arestarea reclamantului, în baza acuzațiilor menționate mai sus, și i-a înscris numele pe lista ”persoanelor căutate”.
17. Poliția rusă l-a arestat pe reclamant la 21 noiembrie 2009 în Moscova, în conformitate cu un mandat internațional emis de autoritățile tadjice. El a rămas în detenție provizorie în așteptarea extrădării până la 21 mai 2011 (a se vedea paragrafele 32-36 de mai jos).
18. La 21 decembrie 2009 și 29 martie 2010, Procurorul general adjunct al Tadjikistanului a solicitat omologului său rus extrădarea reclamantului în Tadjikistan.
19. La 17 iunie 2010, Procurorul general adjunct al Rusiei a ordonat extrădarea reclamantului. El a descoperit, inter alia, că reclamantul fusese acuzat în Tadjikistan de implicarea, încă din 1992, într-o organizație criminală, IMU. Procurorul general adjunct a mai notat că, la sfârșitul anului 2005, reclamantul s-a mutat în Rusia, unde a înființat o celulă armată a IMU și că în 2006 el a transferat până la 5 000 de dolari americani pe lună către liderii IMU din Tadjikistan, alimentându-le astfel activitățile teroriste, cum ar fi uciderea de oficiali ai statului. Procurorul general adjunct a considerat că actele reclamantului erau condamnabile și în baza Codului penal rus și că extrădarea sa nu ar putea fi prevenită de o infracțiune pe care ar fi putut să o comită în Moscova, din moment ce nici o anchetă sau urmărire penală nu fuseseră inițiate în această privință. Nici nu a găsit vreun obstacol împotriva extrădării reclamantului, fie în tratatele internaționale, fie în legislația Federației Ruse.
20. Reclamantul a contestat ordinul de extrădare în fața Tribunalului Moscova (”tribunalul”), declarând că autoritățile tadjice l-ar supune la tortură în scopul de a-l determina să mărturisească o crimă pe care nu a comis-o. El a citat jurisprudența vastă a Curții prin care s-a constatat existența riscul de supunere la tortură la care anumiți reclamanți, în situații similare, ar fi fost supuși în eventualitatea extrădării către acea țară (Khodzhayev c. Rusiei, nr. 52466/08, 12 mai 2010, și Khaydarov c. Rusiei, nr. 21055/09, 20 mai 2010). Reclamantul a mai subliniat și contradicțiile și chiar absurditatea anumitor acuzații care i s-au adus în Tadjikistan, potrivit cărora ar fi fost în mod activ implicat în activități teroriste încă din anul 1992, când el era încă un copil mic.
21. Procurorul general adjunct a înaintat tribunalului o scrisoare semnată de către omologul său din Tadjikistan care cuprindea, inter alia, următoarele garanții:
“Noi garantăm că, în conformitate cu normele de drept internațional, în Republica Tadjikistan [reclamantului] i se vor oferi toate căile de a se apăra, inclusiv prin intermediul unui avocat. El nu va fi supus torturii ori tratamentului sau pedepsei crude inumane sau degradante (Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și convențiile relevante ale Națiunilor Unite și ale Consiliului Europei și protocoalele adiționale la acestea).
Codul penal din Tadjikistan nu prevede pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile imputate [reclamantului].
Biroul procurorului general al Tadjikistanului garantează că, în ceea ce îl privește [pe reclamant], scopul cererii de extrădare nu este persecutarea sa pe motive politice, sau de rasă, credințe religioase, naționalitate sau opinii politice.
... Republica Tadjikistan se angajează să-l urmărească [pe reclamant] doar pentru infracțiunile în baza cărora a fost extrădat și că [reclamantul] nu va fi predat unui stat terț fără consimțământul Federației Ruse și că va fi liber să părăsească teritoriul Republicii Tadjikistan după executarea sentinței.”
22. La 29 octombrie 2010, tribunalul a ținut o audiere publică. A admis cererea apărării de a adresa întrebări, privitoare la situația din Tadjikistan, d-nei E. Ryabini, în capacitatea sa de expert al Institutului rus pentru drepturile omului. Expertul a răspuns la întrebări în cadrul audierii publice, explicând detaliile ultimelor patru hotărâri pronunțate de Curte, în legătură cu presupusa extrădare către Tadjikistan a reclamanților în cauză și implicațiile legale pentru Federația Rusă (Khodzhayev, citată mai sus; Khaydarov, citată mai sus; Iskandarov c. Rusiei, nr. 17185/05, 23 septembrie 2010; și Gaforov c. Rusiei, nr. 25404/09, 21 octombrie 2010).
23. Printr-o hotărâre adoptată în aceeași zi, tribunalul a menținut ordinul de extrădare, negăsind niciun obstacol împotriva extrădării reclamantului în Tadjikistan. Argumentele reclamantului, bazate pe obligațiile Rusiei în baza Convenției și jurisprudența Curții, au fost respinse de tribunal, după cum urmează:
“... argumentele potrivit cărora reclamantul ar putea fi persecutat din motive religioase și cele privitoare la existența unui risc serios de supunere la tortură în cursul urmăririi penale în Tadjikistan ... sunt considerate de curte ca fiind nefondate, din moment ce acele argumente reprezintă presupuneri ce nu sunt coroborate în nici un fel; dimpotrivă, ele sunt complet răsturnate de materialele cauzei, care au fost examinate de către curte, și, în mod special, de garanțiile scrise oferite de către Procurorul general adjunct al Republicii Tadjikistan...
argumentele ... cu privire la tortura și persecuțiile din motive religioase și politice care au loc în Tadjikistan, astfel cum sunt confirmate de documentele Curții Europene a Drepturilor Omului și a altor organizații pentru apărarea drepturilor omului, ... sunt considerate de către curte ca fiind nefondate, din moment ce acele documente privesc alte persoane și nu [reclamantul]; mai mult, acele argumente sunt contrazise de garanțiile scrise, menționate mai sus, emise de biroul procuraturii generale din Tadjikistan.”
24. La 9 decembrie 2010 Curtea Supremă a menținut decizia tribunalului. Argumentul reclamantului potrivit căruia extrădarea sa ar contravine articolului 3 din Convenție, a fost respins de Curtea Supremă doar prin simpla referire la textul garanțiilor scrise oferite de biroul procurorului general tadjic.
C. Cererea pentru acordarea statutului de refugiat și azil temporar
25. La 22 decembrie 2009, reclamantul s-a adresat sucursalei Moscova a Serviciului Federal pentru Migrație (“FMS”) solicitând acordarea statutului de refugiat. El a susținut că a fost persecutat în Tadjikistan din cauza convingerilor sale religioase și că, în eventualitatea extrădării, ar fi supus la tortură.
26. La 26 aprilie 2010, sucursala Moscova a FMS a respins cererea. Reclamantului i s-a comunicat decizia la 12 mai 2010.
27. La 26 august 2010, directorul adjunct al FMS a respins contestația introdusă de reclamant împotriva deciziei. El i-a reamintit reclamantului că IMU a fost considerată de curțile supreme atât din Tadjikistan cât și din Rusia ca o organizație ce desfășoară activități teroriste. În timp ce a notat criticile serioase la nivel internațional cu privire la practica torturii și impunitatea oficialilor de stat responsabili în Tadjikistan, directorul adjunct al FSM nu a găsit nici un motiv bine întemeiat care să justifice temerea că reclamantul ar putea fi persecutat din motive religioase. Remarcând că marea majoritate a populației Tadjikistanului erau musulmani, acesta a găsit puțin probabil ca reclamantul să fie persecutat doar în baza convingerilor sale musulmane. Cât privește încercarea autorităților de a întări controlul asupra credințelor religioase, acest fapt a fost considerat ca urmărind scopul, ușor de înțeles, al limitării influenței islamismului radical, incluzând IMU. El a concluzionat că reclamantul nu a fost eligibil pentru obținerea statutului de refugiat și că demersul său a fost motivat de intenția de a se sustrage răspunderii penale în Tadjikistan. În același timp, el a remarcat că existența unei temeri bine fondate de a deveni victima torturii sau a relelor tratamente ar putea reprezenta un motiv pentru a acorda reclamantului azil temporar în Rusia, în conformitate cu secțiunea 12 a Legii privind refugiații.
28. La 1 octombrie 2010, reclamantul a contestat decizia FMS în fața Judecătoriei Basmanniy Moscova. El a argumentat că FMS nu a făcut o analiză aprofundată și adecvată a situației din Tadjikistan și nu a ținut cont de informațiile furnizate în această privință de diversele surse internaționale. El a mai susținut că FMS l-a prezumat vinovat de crimele care i-au fost imputate de către autoritățile tadjice și că, de fapt, a confirmat versiunea în fapt așa cum a fost prezentată de biroul procurorului general din Tadjikistan.
29. La 10 noiembrie 2010, judecătoria Basmanniy a menținut decizia FMS din 26 august 2010. Aceasta s-a referit la argumentele expuse în acea decizie, pe care le-a găsit convingătoare, și a considerat că reclamantul nu a dovedit contrariul. La 6 decembrie 2010, decizia curții a fost menținută în apel de către Tribunalul Moscova.
30. La 24 mai 2011, reclamantul a solicitat biroului FMS acordarea de azil temporar în Rusia. La 2 iunie 2011 biroul UNHCR din Rusia l-a informat pe reprezentantul reclamantului că acesta îndeplinea criteriile prevăzute prin statutul său și că era eligibil de a beneficia de protecție internațională sub mandatul său.
31. La 6 septembrie 2011, sucursala Moscova a FMS i-a acordat reclamantului azil temporar în Rusia și a emis un certificat în această privință. Certificatul a fost înregistrat sub referința ВУ № 0004219 și înmânat reclamantului la 8 septembrie 2011, în prezența avocatului său.
...
E. Presupusa răpire a reclamantului și transferul în Tadjikistan
1. Versiunea în fapt a reclamantului
37. Conform declarației scrise a reclamantului și a informațiilor suplimentare, colectate de către reprezentanții săi de la martori și din alte surse disponibile, răpirea și transferul său în Tadjikistan s-au întâmplat după cum urmează.
38. În jurul orelor 9 sau 10 p.m., în data de 31 octombrie 2011, reclamantul împreună cu un prieten conduceau în districtul de sud-vest al Moscovei, când mașina le-a fost blocată de o dubiță pe bulevardul Michurinskiy. Conform amănuntelor furnizate poliției și organelor de anchetă de către avocatul reclamantului, incidentul a avut loc între orele 11.30 și 11.45 pe bulevardul Vernadskiy din Moscova. Reclamantul și prietenul său au ieșit din mașină și au încercat să scape. Aceștia au fost urmăriți de către trei sau patru bărbați neidentificați, care au tras două focuri de armă. Prietenul reclamantului a reușit să fugă, în timp ce reclamantul a fost prins, bătut cu un baston și forțat să urce în dubiță de către aceeași bărbați, care nu s-au legitimat.
39. Reclamantul a fost ținut în dubiță o noapte și o zi. Persoanele care l-au prins l-au supus la tortură și la rele tratamente. L-au bătut, i-au pus pistolul la tâmplă și l-au amenințat cu moartea, dacă nu acceptă să se întoarcă în țara sa de origine. Reclamantul le-a arătat certificatul de azil temporar emis de biroul FMS însă aceștia, în răspuns, i-au râs în față. Persoana care i-a adresat reclamantului întrebările era de origine tadjică.
40. În seara zilei următoare, reclamantul a fost dus de către răpitorii săi direct pe aerodromul aeroportului Domodedovo din Moscova, fără a mai trece prin formalitățile uzuale de la graniță și vamă și controalele de securitate. Reclamantul a fost predat unei patrule tadjice, care l-au urcat silit la bordul unei aeronave din apropiere, fără a prezenta vreun bilet sau documente de călătorie.
41. În jurul orei 4 a.m. ziua următoare, aeronava a aterizat pe aeroportul Khujand din Tadjikistan, unde reclamantul a fost predat autorităților tadjice. Cererile sale pentru un avocat au fost refuzate. Conform mărturiei scrise a tatălui reclamantului, reclamantul a fost deținut și interogat la secția de poliție Khujand, pe o perioadă nespecificată de timp. Tatăl reclamantului a declarat în scris că ofițeri de poliție, dintre care unul a fost identificat ca fiind S.M., l-au maltratat grav în scopul de a-l determina să mărturisească crime pe care nu le-a comis niciodată și să declare că s-a întors în Tadjikistan de bună voie. El a mai declarat că, pe data de 20 decembrie 2012, anchetatorul, R.R., a refuzat sa-i permită să-și viziteze fiul în detenție, făcând aluzie la refuzul tatălui de a coopera cu autoritățile pentru capturarea și aducerea reclamantului înapoi în țară.
2. Informații furnizate de Guvern
42. Observațiile Guvernului în răspuns la situația de fapt prezentată de reclamant s-au limitat la următoarele.
43. În urma solicitărilor de informații din partea Curții, scrisorile primite de la Guvern, datate 18 noiembrie 2011 și 29 februarie 2012, nu au conținut nicio informație despre locul unde se afla reclamantul sau trecerea frontierei de stat de către acesta. Guvernul a mai precizat că drepturile și libertățile reclamantului nu au fost în niciun fel restricționate, după eliberarea sa în 20 mai 2011, că legea nu prevedea obligația autorităților de a asigura nicio supraveghere a reclamantului, că extrădarea sau expulzarea sa fuseseră suspendate în baza masurilor provizorii impuse de Curte și că, prin urmare, nu a fost predat Tadjikistanului prin procedura extrădării.
44. La 5 aprilie 2012, guvernul a retransmis informațiile oficiale furnizate la data de 26 martie 2012 de către procurorul general al Tadjikistanului omologului său rus, potrivit cărora reclamantul s-a ”predat voluntar” la 3 noiembrie 2011 Departamentului regional Sogdiyskiy pentru lupta împotriva crimei organizate (РОБОП) și a fost deținut în centrul pentru detenție provizorie nr. 2 (СИЗО №2) din Khujand.
45. Conform ultimei informații primită de la guvern la 25 februarie 2013, ancheta cu privire la răpirea și transferul reclamantului era încă în curs de desfășurare.
F. Demersuri pentru protecția reclamantului împotriva riscului iminent de transfer forțat în Tadjikistan
46. Îndată ce au fost informați de răpirea reclamantului, în seara zilei de 31 octombrie 2011, reprezentanții săi au contactat imediat autoritățile ruse competente, solicitându-le să ia măsuri de urgență pentru a preveni îndepărtarea forțată a reclamantului de pe teritoriul Rusiei.
47. Între 3 și 5 a.m., pe data de 1 noiembrie, d-na E. Ryabinina a transmis prin fax patru cereri oficiale în acest sens către șeful Poliției Moscova, directorul FMS, procurorul general și, respectiv, Reprezentanța Federației Ruse la Curte. Ea a mai solicitat și asistența Comisarului pentru drepturile omului al Federației Ruse.
48. În scrisoarea sa adresată șefului poliției Moscova, reprezentanta reclamantului a expus circumstanțele răpirii reclamantului. Ea i-a reamintit, de asemenea, statutul legal al reclamantului ca și persoana căreia i s-a acordat azil temporar de către FMS și că masuri provizorii au fost indicate de Curte pentru a preveni extrădarea sa. Scrisoarea concluziona următoarele:
“În lumina [acelor circumstanțe] există motive serioase de temere că o încercare de răpire a [reclamantului] a avut loc, în scopul transferului sau ulterior ilegal din Rusia în Tadjikistan, ale cărei autorități au solicitat extrădarea sa în scopul urmăririi penale.
Situația este agravată de faptul că fratele reclamantului [Sh. T.] a dispărut pe data de 8 septembrie în Moscova și, în conformitate cu informațiile furnizate de soția sa, a fost arestat preventiv la data de 13 septembrie în Kujand, Republica Tadjikistan, unde este încă deținut. Ceva mai devreme, pe data de 23 august a acestui an, doi alți solicitanți de azil, care fuseseră protejați împotriva transferului silit prin intermediul [măsurilor interimare decise de] Curtea Europeană, au dispărut în Moscova: un cetățean tadjic, S.K., și un cetățean uzbec, M.A.. Ambii au fost transferați în Tadjikistan și arestați preventiv. Orice afirmație că au plecat în mod voluntar trebuie exclusă, din moment ce ei nu aveau niciun document care să le permită să treacă granița Federație Ruse: pașaportul lui era reținut de către sucursala Moscova a FMS, în timp ce S.K. își pierduse pașaportul cu câțiva ani înainte. ...”
49. În aceeași zi, Comisarul pentru drepturile omului al Federației Rusiei a trimis, de asemenea, o scrisoare șefului poliției Moscova, ce prevedea următoarele:
“... Există motive întemeiate a ne teme că ar putea avea loc o încercare de transfer ilegal [a reclamantului] în Tadjikistan, unde viața îi este amenințată.
Astăzi, 1 noiembrie 2011, [reprezentanta reclamantului] v-a solicitat să luați măsuri urgente pentru a preveni transferul silit [al reclamantului] de pe teritoriul Federației Ruse, și mai presus de toate, prin aeroporturile din Moscova.
Vă rog să luați în considerare cererea [de mai sus] cât de curând posibil și să luați toate măsurile necesare pentru a-l găsi [pe reclamant] și a preveni transferul său silit de pe teritoriul Federației Ruse.
Vă rog să mă informați cu privire la rezultatele analizei cererii.”
50. Nu există nicio informație cu privire la vreo măsură de protecție luată de autoritățile competente, în răspuns la oricare din aceste cereri.
51. La 7 noiembrie 2011 Biroul Reprezentanței Federației Ruse la Curte i-a răspuns reprezentantei reclamantului că, în conformitate cu măsurile provizorii luate de către Curte, autoritățile ruse nu l-au extrădat pe reclamant și că instrucțiuni pertinente au fost transmise Biroului federal pentru executarea hotărârilor (ФСИН), Procurorului general și Ministerului de interne.
G. Scrisoare din partea Grefierului Curții urmare a răpirii și transferului reclamantului în Tadjikistan
52. Urmare a plângerii reclamantului cu privire la răpirea sa în cauza de față și a evenimentelor similare în alte câteva cauze, la 25 ianuarie 2012, Grefierul Curții a transmis o scrisoare Reprezentanței Federației Ruse la Curte. Scrisoarea prevedea următoarele:
“Președintele Curți, Sir Nicolas Bratza, m-a însărcinat să exprim, în numele său, profunda sa îngrijorare cu privire la dispariția reclamantului în Rusia și transferul subsecvent în Tadjikistan, în ciuda măsurilor provizorii indicate în baza articolului nr. 39 din Regulamentul Curții.
Președintele a observat că de la hotărârea Curții în cauza Iskandarov (no. 17185/05, 23 septembrie 2010), unde a declarat Federația Rusă responsabilă pentru încălcarea articolului 3, din cauza nelămuririi răpirii și transferului reclamantului în Tadjikistan de către persoane neidentificate, Curtea a fost confruntată cu incidente repetate de acest gen în patru alte cauze, incluzând cauza menționată mai sus (celelalte trei cauze sunt: Abdulkhakov c. Rusiei, nr. 14743/11; S.K. c. Rusiei, nr. 58221/10; și Zokhidov c. Rusiei nr. 67286/10). Explicațiile furnizate până acum de către Guvern nu clarifică cum reclamanții, împotriva voinței lor, au putut fi mutați peste granița Rusiei, în ciuda asigurărilor oficiale ale Guvernului că nici o extrădare nu se va efectua în timpul examinării cauzelor lor de către Curte.
Președintele este profund îngrijorat de aceste evoluții. El este în mod special preocupat de implicațiile lor pentru autoritatea Curții și posibila urmare a unor asemenea incidente inacceptabile în cauze ale altor reclamanți cărora li de aplică măsurile interimare din cauza riscului iminent de încălcare a drepturilor lor în baza articolelor 2 și 3 din Convenție în țările de destinație. Ca un indicator al seriozității cu care privește această turnură a evenimentelor, președintele a solicitat ca Președintele Comitetului de Miniștri, Președintele Adunării Parlamentare și Secretarul General al Consiliului Europei să fie informați imediat.
Președintele mai remarcă că Camera Curții a solicitat observații suplimentare din partea Guvernului pentru a aborda această situație îngrijorătoare și fără precedent și se așteaptă ca autoritățile competente din Rusia să prezinte Curții informații complete despre urmarea incidentelor în Federația Rusă. Între timp, atragem atenția autorităților voastre asupra faptului că măsuri provizorii continuă să se aplica în baza articolului 39 în patruzeci și cinci de alte cauze rusești privitoare la extrădare și expulzare. Cauzele respective sunt listate în anexa la prezenta scrisoare.”
53. La 5 martie 2012, Reprezentanța Federației Ruse la Curte, în răspuns, a informat Grefierul că informații pertinente vor fi furnizate ”după primirea datelor necesare de la autoritățile competente”.
H. Ancheta oficială și repetatele refuzuri de a începe urmărirea penală cu privire la evenimentele invocate
54. La 30 noiembrie și 2 decembrie 2011, Ministerul de Interne a informat reprezentanta reclamantului că plângerea sa cu privire la răpirea reclamantului a fost transmisă Departamentului Sud-Vest al Poliției Moscova (УВД по Юго-Западному АО ГУ МВД России по г. Москве) și apoi către Divizia de Investigații Inter-districtuale Gagarinskiy a Circuitului Administrativ Sud-Vest al Moscovei (Гагаринский МСО СУ по ЮЗАО ГСУ СК РФ). La 30 decembrie 2011, aceasta din urmă a decis să transmită dosarul către Divizia de Investigații Inter-districtuale Nikulinskiy a Circuitului Administrativ Sud-Vest al Moscovei (Никулинский МСО СУ по ЮЗАО ГСУ СК РФ по г. Москве – denumită în continuare (“Divizia de Investigații Nikulinskiy”).
1. Primul refuz al anchetatorului de a deschide cercetarea penală și anularea acestuia de către superiorul său
55. În baza articolului 144 al Codului de Procedură Penală, anchetatorul șef al Diviziei de Investigații Nikulinskiy, P.K., a efectuat o anchetă preliminară (проверка сообщения о преступлении – “ancheta”).
56. La 21 martie 2012, P. K. a refuzat să deschidă ancheta penală cu privire la presupusa răpire a reclamantului din cauza lipsei corpului delict. ...
57. În aceeași zi, șeful Diviziei de Investigații Nikulinskiy, S.K., a infirmat decizia de mai sus și a trimis cazul înapoi la același anchetator șef pentru investigații suplimentare. ...
58. La 27 martie 2012, șeful Diviziei Întâi pentru Supervizare Procedurală a Direcției Generale pentru Investigații Moscova (ГСУ СК России по г. Москве) a solicitat, de asemenea, o anchetă suplimentară în această chestiune. Mai mult, la 30 martie 2012, adjunctul procurorului Parchetului inter-districtual Nikulinskiy (заместитель Никулинского межрайонного прокурора) a cerut anchetatorului să verifice dacă autoritățile ruse au fost implicate în presupusa răpire a reclamantului.
2. Al doilea refuz al anchetatorului de a deschide o anchetă penală și anularea sa de către superiorul său
59. La 20 aprilie 2012, anchetatorul principal, P.K., a refuzat din nou să deschidă o anchetă penală ...
60. La 23 aprilie 2012, adjunctul șefului Diviziei de Investigații Nikulinskiy, A.N., a infirmat respectiva decizie...
3. Al treilea refuz al anchetatorului de a deschide o anchetă penală și anularea sa de către superiorul său
61. La 23 mai 2012 anchetatorul principal, P.K., a refuzat încă o dată să deschidă o anchetă penală cu privire la răpirea reclamantului. ...
62. La 9 iunie 2012 adjunctul șefului Diviziei de Investigații Nikulinskiy, A.N., a anulat din nou respectiva decizie...
4. Al patrulea refuz al anchetatorului de a deschide o anchetă penală
63. La 9 iulie 2012, un anchetator al Diviziei de Investigații Nikulinskiy, A.Z., a refuzat să deschidă urmărirea penală cu privire la răpirea reclamantului. După o scurtă prezentare a faptelor, decizia cuprindea următoarele:
“...
Astfel, ancheta preliminară a stabilit că nu există date obiective care să indice răpirea [reclamantului] .”
Anchetatorul a transmis decizia de mai sus reprezentanților reclamantului la 16 august 2012.
5. Anchete ulterioare
64. La 25 februarie 2013, Guvernul a informat Curtea că anchete similare au continuat și erau încă în desfășurare. Nicio decizie ulterioară a organelor de anchetă sau documente nu au mai fost furnizate Curții. Conform informațiilor de la Guvern, ancheta a relevat că reclamantul a trecut ilegal granița de stat a Rusiei, s-a predat autorităților Tadjice și a fost plasat în detenție. Decizia anchetatorului din 9 iulie 2012, de a refuza să deschidă o anchetă penală a fost din nou infirmată de superiorul său, la o dată nespecificată. Conform Guvernului, ultima decizie de a refuza deschiderea anchetei penale a fost emisă la 29 noiembrie 2012 de către Divizia de Investigații Nikulinskiy, dar din nou a fost anulată. Drept urmare, dosarul a fost transmis înapoi la anchetatori pentru o cercetare suplimentară.
65. Guvernul a mai precizat că FSB a fost solicitat să verifice informația cu privire la trecerea ilegală a frontierei de stat de către reclamant. O altă cerere a fost transmisă autorităților Tadjice pentru a-l localiza pe reclamant în Tadjikistan. Însă, de la data de 23 ianuarie nici un răspuns nu a mai fost primit la nici o solicitare.
I. Procesul penal al reclamantului în Tadjikistan
66. Reprezentanții reclamantului au informat Curtea că la 30 Noiembrie 2011, Tribunalul Sogdiyskiy din Tadjikistan a început examinarea unei cauze penale deschise împotriva a treizeci și patru de persoane, printre care și reclamantul. Reclamantul a fost acuzat de mai multe infracțiuni în baza articolelor 185 § 1, 186 § 1, 187 §§ 1 și 2, 189 § 3 (a), 244 § 4 (c), 306 și 307 § 3 din Codul de procedură penală al Tadjikistanului.
67. Audieri publice au fost ținute de curte începând cu 29 ianuarie 2012. Avocatul R.T., care a luat parte la proces, a furnizat reprezentanților reclamantului o declarație scrisă din care reieșea că reclamantul nu a pledat vinovat la proces. Potrivit lui R. T., reclamantul a declarat că fusese răpit în Moscova, transferat silit în Tadjikistan și torturat în scopul de a-l determina să mărturisească crimele.
68. În martie și aprilie 2012, unsprezece rude ale co-inculpaților au cerut în mod repetat Procurorului șef al Parchetului Raionului Sogdiyskiy Sh.K., și Președintelui Tribunalului Sogdiyskiy, N.M., să dispună un examen medico-legal al celor treizeci și patru de co-inculpați în scopul de a verifica afirmațiile, potrivit cărora, aceștia au fost torturați de autorități în timpul procedurilor penale. Cererea lor scrisă a făcut trimitere la dispozițiile relevante din Constituție și din Codul Penal al Tadjikistanului care prevăd interzicerea torturii și exclud orice probă obținută sub presiune. Mama reclamantului a introdus o cerere similară în ceea ce-l privește pe reclamant. Nu există nici o informație cu privire la răspunsul autorităților la acele cereri.
69. La 19 aprilie 2012, Tribunalului Sogdiyskiy l-a declarat pe reclamant vinovat și l-a condamnat la douăzeci și șase de ani închisoare. Ceilalți treizeci și trei de co-inculpați au fost, de asemenea, declarați vinovați și condamnați la diferite pedepse cu închisoarea, variind între opt și douăzeci și opt de ani.
...
V. DECIZIILE COMITETULUI DE MINIȘTRI ÎN BAZA ARTICOLULUI 46 ÎN CAUZE PRIVIND RUSIA
121. Ca urmare a informațiilor primite de la Curte referitoare la plângerile repetate privind ignorarea de către Rusia a măsurilor provizorii în prezenta și în câteva alte cauze (a se vedea paragraful 52 de mai sus), Comitetul de Miniștri a examinat această problemă în conexiune cu executarea hotărârii Curții în cauza Iskandarov (citată mai sus).
122. Decizia Comitetului de Miniștri (CM/Del/Dec(2012)1136/19), adoptată la 8 martie 2012 în cadrul celei de a 1136-a reuniuni a Adjuncților Miniștrilor, prevede, în părțile relevante, următoarele:
“Adjuncții
...
4. cât privește cauza Iskandarov, reamintesc că încălcările Convenției în această cauză s-au datorat răpirii reclamantului de către persoane necunoscute, pe care Curtea le-a identificat ca agenți de stat ruși, și transferului său forțat în Tadjikistan, după ce extrădarea sa a fost refuzată de către autoritățile ruse;
5. au luat notă, cu profundă îngrijorare, de precizarea Curții că incidente repetate de această natură au avut loc recent cu privire la alți patru reclamanți, ale căror cauze sunt pendinte în fața Curții, unde a ordonat măsuri interimare pentru prevenirea extrădării lor din cauza riscului iminent de încălcări grave ale Convenției cu care se confruntă aceștia;
6. au luat act de poziția autorităților ruse, că această situație constituie o sursă de mare îngrijorare pentru ei;
7. au mai luat act de faptul că autoritățile ruse cercetează aceste incidente în momentul de față și că s-au angajat să prezinte rezultatele Curții în cadrul examinării cauzelor respective, și Comitetului cu privire la cauza Iskandarov;
8. au îndemnat autoritățile ruse să continue să ia toate măsurile necesare pentru a elucida circumstanțele răpiri d-lui Iskandarov și să se asigure că incidente similare nu se vor mai întâmpla în viitor și să informeze Comitetul de Miniștri în consecință.”
123. În timpul examinării ulterioare a problemei, Comitetul de Miniștri, confruntat cu un alt caz de presupusă dispariție a unui reclamant în ciuda măsurilor provizorii luate de Curte, a reiterat preocupările sale anterioare la repetarea unor astfel de incidente și a continuat, după cum urmează (a se vedea decizia adoptată la 6 iunie 2012 în cadrul celei de a 1144-a reuniuni - CM/Del/Dec(2012)1144/18):
“Adjuncții
...
3. deplâng faptul că, în pofida preocupărilor serioase exprimate, cu privire la asemenea incidente, de către Președintele Curții, Comitetul de Miniștri și de către înseși autoritățile ruse, au fost informați că încă un reclamant a dispărut la data de 29 martie 2012 în Moscova și la scurt timp apoi s-a regăsit în arest în Tadjikistan;
4. au luat notă de poziția autorităților Ruse, în conformitate cu care, ancheta în cauza Iskandarov este încă în curs de desfășurare și, nu a stabilit, până în prezent, implicarea Statului Rus în răpirea reclamantului;
5. regretă, totuși, că până acum, nici în cauza Iskandarov, nici în oricare altă cauză de acel tip, autoritățile nu au fost capabile să facă progrese concrete în ancheta locală în ceea ce privește răpirile reclamanților și transferul lor, și nici, să stabilească răspunderea vreunui agent al statului;
6. observă că, conform informațiilor furnizate de autoritățile ruse, în urma difuzării, în aprilie 2012, a deciziei Comitetului de Miniștri, adoptată la cea de a 1136-a reuniuni, către Procurorul General, Comitetul de anchetă, Ministerul de Interne, Serviciul Federal pentru Migrație și Serviciul Federal al Executorilor, nici un astfel de incident nu a mai avut loc și a invitat autoritățile ruse să clarifice, dacă ei consideră că această măsură este suficientă pentru a pune capăt, în mod eficient, unei astfel de practici inacceptabile.”
124. Printr-o decizie adoptată în cadrul celea de a 1150-a reuniuni a Adjuncților Miniștrilor din 26 septembrie 2012 (CM/Del/Dec(2012)1150), Comitetul de Miniștri a făcut următoarea constatare și apreciere:
“Adjuncții
...
4. observă cu regret că, până la ora actuală, nu a fost identificată, în cauza Iskandarov, nici o persoană responsabilă de transferul ilegal al reclamantului în Tadjikistan ;
...
6. remarcă că incidente similare cu cele descrise în cauza Iskandarov nu au mai avut loc de la ultima examinare a acestei cauze de către Comitet și au invitat autoritățile ruse să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că asemenea incidente nu vor mai apărea în viitor;
7. salută adoptarea la 14 iunie 2012 de către Curtea Supremă a Federației Ruse a unei hotărâri ce cuprinde linii directoare importante cu privire la modul de aplicare a legislației naționale, în lumina exigențelor Convenției, în mod special cu privire la articolele 3 și 5 ale Convenției;
8. mai observă cu satisfacție că măsurile luate de către autoritățile ruse în răspuns la hotărârile acestui grup ( decizia Curții Constituționale, instrucțiuni emise de către Procurorul General și deciziile adoptate de către Plenul Curții Supreme) au avut deja ca rezultat un număr de hotărâri ale Curții care nu au găsit nici o încălcare a Convenției;
9. încurajează autoritățile ruse să asigure progresul rapid în ceea ce privește pregătirea și adoptarea reformei legislative impusă de aceste hotărâri.”
125. Comitetul de Miniștri a reluat examinarea problemei în cadrul celei de a 1157-a reuniuni a Adjuncților Miniștrilor din data de 6 decembrie 2012 și a adoptat următoarea hotărâre (CM/Del/Dec(2012)1157):
“Adjuncții
1. reamintesc că respectarea unei hotărâri a Curții, presupune obligația statului parte de a lua toate măsurile pentru a preveni încălcări similare cu cele găsite de Curte;
2. în consecință, regretă profund faptul că, în ciuda îngrijorărilor serioase exprimate de Curte și Comitetul de Miniștri cu privire la incidentele presupus similare cu cele din hotărârea Iskandarov, au fost informați că încă un reclamant, care a fost subiectul unei măsuri interimare luate de Curte în baza regulii nr. 39 în legătură cu extrădarea sa premeditată în Tadjikistan, ar fi dispărut din Volgograd la 20 octombrie 2012 (Latipov c. Federației Ruse, Nr. 77658/11);
3. observă că aceste incidente, în cazul în care se vor confirma, și lipsa reacției adecvate a autorităților la acestea ar ridica o și mai generală problemă cu privire la compatibilitatea acestei situații cu obligațiile Federației Ruse în baza Convenției;
4. reafirmă regretul exprimat în decizia lor anterioară că, până acum, nici în cauza Iskandarov, nici în altă cauză de acel tip, autoritățile nu au fost capabile să facă progrese reale în ancheta internă privitoare la răpirile reclamanților și transferul lor, și nici să stabilească răspunderea vreunui agent al statului;
5. în consecință, solicită autorităților ruse să rezolve fără întârziere această situație îngrijorătoare și fără precedent, în mod special prin adoptarea de măsuri de protecție cu privire la alte persoane care ar putea fi subiectul unei măsuri interimate luate de către Curte în baza regulii nr. 39 în legătură cu mutarea de pe teritoriul Rusiei și să se asigure că toate asemenea incidente sunt investigate efectiv în strictă conformitate cu obligațiile Convenției;
6. invită autoritățile ruse să furnizeze informații cu privire la situația curentă a reclamantului în cauza Iskandarov, în mod special cu privire la garanțiile împotriva relelor tratamente;
126. Ultima decizie a Comitetului de Miniștri în această problemă (CM/Del/Dec(2013)1164), adoptată la 7 martie 2013 în cadrul celei de a 1164-a reuniuni a Deputaților Miniștrilor, prevede următoarele:
“Adjuncții
1. iau act de poziția autorităților ruse în conformitate cu care, măsurile luate până în prezent pot preveni ulterioare răpiri și transferuri forțate ale persoanelor în privința cărora Curtea a luat măsuri interimare în baza articolului 39 din Regulamentul Curții;
2. observă totuși cu îngrijorare că în prezent mai multe plângeri introduse de cetățeni străini se află pe rolul Curții cu privire la pretinse încălcări ale drepturilor lor și nerespectarea măsurilor interimare indicate de Curte cu privire la transferul lor forțat de pe teritoriul Federației Ruse;
3. invită autoritățile ruse să clarifice pertinența măsurilor deja luate în circumstanțe similare cu cele descrise în hotărârile Iskandarov și Abdulkhakov;
4. reiterează apelul lor autorităților ruse să adopte fără întârziere măsurile necesare pentru a pune capăt unor asemenea incidente prin luarea unor măsuri suplimentare speciale de protecție a reclamanților și un set de măsuri care să asigure anchete rapide și efective a disparițiilor și transferurilor forțate, și să informeze Comitetul de Miniștri în consecință;
5. având în vedere persistența acestei situații alarmante și ținând cont de obligațiile Federației Ruse în baza Convenției, invită Președintele Comitetului de Miniștri să adreseze o scrisoare omologului său rus în scopul de a-i atrage atenția asupra îngrijorării Comitetului de Miniștri și a repetatelor sale apeluri la adoptarea măsurilor mai sus menționate;
6. decid să reia dezbaterea acestor chestiuni cel mai târziu în cadrul celei de a 1179 -a reuniuni ( septembrie 2013) (DH) însă, fiind de acord ca, în eventualitatea în care un nou incident similar este adus în atenția Comitetului, să revină la această problemă la prima reuniune ce va avea loc după notificarea unui asemenea incident.”
ÎN DREPT
I. STABILIREA SITUAȚIEI DE FAPT
127. În lipsa acordului părților asupra evenimentelor ce au avut loc între 31 octombrie și 3 noiembrie 2011 (a se vedea paragrafele 37-43 de mai sus), Curtea trebuie să își înceapă analiza prin stabilirea situației de fapt.
128. În cauzele în care există versiuni contradictorii asupra evenimentelor, Curtea se confruntă inevitabil, când stabilește situația de fapt, cu aceleași dificultăți cu care se confruntă orice instanță de prim grad (a se vedea El Masri c. “Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” [MC], nr. 39630/09, § 151, 13 decembrie 2012). Curtea este sensibilă la natura subsidiară a rolului său și trebuie să fie precaută în a-și aroga rolul de instanță de prim grad, atunci când acest fapt nu devine inevitabil din circumstanțele unei caz particular. Cu toate acestea, în cazul în care acuzațiile sunt formulate în baza articolului 3 al Convenției, Curtea trebuie să facă o examinare deosebit de profundă, chiar dacă au avut deja loc anumite proceduri și anchete interne (a se vedea, cu referințe ulterioare, El Masri, citată mai sus, § 155).
129. În aprecierea probelor, Curtea adoptă standardul probei ”dincolo de orice îndoială rezonabilă” (a se vedea Orhan c. Turciei, nr. 25656/94, § 264, 18 iunie 2002). Totuși, scopul său nu a fost niciodată să împrumute modul de abordare al sistemelor naționale de drept care folosesc acel standard. Rolul său nu este a se pronunța asupra vinovăției în materie penală sau răspunderii civile ci asupra responsabilității statelor contractante în baza Convenției. Particularitatea misiunii sale în temeiul articolului 19 al Convenției – de a a asigura respectarea de către Statele Contractante a angajamentului lor de a apăra drepturile fundamentale consacrate în Convenție –îi condiționează abordarea în materia mijloacelor de probă. În cadrul procedurilor în fața Curții, nu există bariere procedurale cu privire la admisibilitatea probelor sau formule prestabilite pentru analiza acestora. Aceasta adoptă concluziile care sunt, în opinia sa, bazate pe evaluarea liberă a tuturor probelor, inclusiv a deducerilor ce pot decurge din faptele și susținerile părților. Potrivit jurisprudenței Curții, probele pot decurge din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau din prezumții necontestate ale situației de fapt. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie și, în acest sens, repartizarea sarcinii probei, sunt intrinsec legate de particularitatea faptelor, natura afirmațiilor făcute și natura dreptului din Convenție aflat în joc (a se vedea, cu referințe ulterioare, Nachova și Alții c. Bulgariei [MC], nr. 43577/98 și 43579/98, § 147, CEDO 2005‑VII; Iskandarov c. Rusiei, citată mai sus, § 107; și El Masri, citată mai sus, § 151).
130. Curtea a mai admis și faptul că procedurile în temeiul Convenției nu se pretează în toate cazurile la o aplicare strictă a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). În anumite circumstanțe în care, evenimentele în cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute doar de autorități, sarcina probei poate fi considerată ca aparținând autorităților care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare (a se vedea Salman c. Turciei [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000‑VII; D.H. și Alții c. Republicii Cehe [MC], nr. 57325/00, § 179, CEDO 2007‑XII; și Iskandarov c. Rusiei, citată mai sus, § 108). În cazul în care o parte nu reușește să producă dovezi sau să furnizeze informațiile solicitate de Curte sau să divulge informații relevante din proprie inițiativă sau dacă nu reușește să participe în mod efectiv la proceduri, Curtea poate astfel trage concluziile pe care le consideră adecvate (articolul 44C § 1 din Regulamentul Curții).
131. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează că reclamantul a furnizat a descriere detaliată, specifică și consecventă a evenimentelor care au avut loc începând cu seara zilei de 31 octombrie 2011. Această versiune de fapt este susținută de depozițiile consecvente ale reclamantului la autoritățile ruse, declarația sa în cadrul unei audieri publice în Tadjikistan și mărturiile scrise adresate Curții și semnate de reclamant și diferiți martori. Curtea este satisfăcută că reclamantul a prezentat prima facie dovezi în susținerea versiunii sale de fapt.
132. Cât privește Guvernul, Curtea observă că, dimpotrivă, răspunsurile la observațiile reclamantului și la întrebările detaliate ale Curții au fost sumare și evazive, fiind esențialmente limitate la negarea cunoașterii – și responsabilității – situației reclamantului. În același timp, Guvernul nu a admis, nici nu a combătut situația de fapt prezentată de reclamant. Informațiile insuficiente furnizate de Guvern au reprezentat declarații generale și referiri neutre la informațiile transmise de autoritățile tadjice, fără nici o evaluare calificată a acelor informații sau propriile constatări de fapt ale Guvernului. De exemplu, cu privire la aspectul crucial al evenimentului, Guvernul doar a retransmis informația oficială furnizată în data de 26 martie 2012 de către Procurorul General al Tadjikistanului omologului său rus potrivit căreia, reclamantul s-a ”predat voluntar” autorităților tadjice la 3 noiembrie 2011 (a se vedea paragraful 44 de mai sus). Eșecul Guvernului de a efectua propria anchetă în cazul de față, obligă Curtea să stabilească situația de fapt trăgând din acea atitudine concluziile pe care le consideră adecvate (a se vedea regula 44C § 1, citată la paragraful 130 de mai sus).
133. Curtea constată ca nedisputat de părți faptul că reclamantul a fost o persoană căreia Federația Rusă i-a acordat azil temporar la 6 Septembrie 2011, urmare a încercărilor sale insistente de a evita întoarcerea în Tadjikistan (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Este, de asemenea necontestat și faptul că libertatea reclamantului nu a fost restricționată în Rusia după eliberarea sa din detenție la 20 mai 2011. Nu mai este contestat nici faptul că, cel târziu la 3 noiembrie 2011, reclamantul a fost plasat în detenție de către autoritățile tadjice responsabile cu aplicarea legii în Khujand.
134. Având în vedere cele de mai sus, și după examinarea observațiilor părților împreună cu alte informații disponibile, Curtea trebuie să evalueze critic versiunea oficială tadjica a „predării voluntare” a reclamantului autorităților din acea țară (a se vedea paragraful 44). Deși teoretic, oricine ar putea să hotărască să se predea de bună voie, versiunea oficială pare nefondată și în totală inconsecvență cu toate celelalte materiale prezentate Curții. În primul rând, o ”declarație mărturisire”, pe care reclamantul ar fi făcut-o autorităților tadjice, nu a fost niciodată prezentată Curții. Mai mult, varianta oficială a ”mărturisirii” și ”predării voluntare” a reclamantului este clar contrazisă de propria declarație scrisă în fața Curții, de declarația sa înregistrată în cadrul unei audieri publice în Tadjikistan și de descrierea detaliată și coerentă a faptelor de către reprezentanții săi în baza informațiilor colectate din diferite surse. În plus, ideea de ”predare voluntară” stă rău cu mărturia scrisă a tatălui reclamantului, căruia i-a fost refuzată o întâlnire cu reclamantul pe motivul că nu a cooperat cu autoritățile tadjice în efortul lor de a-l aduce pe reclamant înapoi în țară (a se vedea paragraful 41). Mai mult decât atât, în timp ce se referea la varianta oficială tadjică, Guvernul pârât nu a reușit să o susțină cu niciun element concret, dar să mai explice când și cum a reușit reclamantul să facă o asemenea călătorie lungă, să treacă diferite granițe de stat, în asemenea timp scurt, fără pașaport sau fără nici o înregistrare oficială a trecerii frontierei ruse. În cele din urmă, Curtea găsește că este dificil să concilieze varianta oficială tadjică a ”predării voluntare” cu solicitările insistente ale reclamantului către autoritățile ruse și Curte, în cursul celor doi ani precedenți, având ca singur scop prevenirea întoarcerii în Tadjikistan.
135. În consecință, Curtea nu acceptă varianta oficială tadjică, retransmisă de către Guvernul rus, potrivit căreia reclamantul s-a ”predat de bună voie” autorităților tadjice. Dat fiind coerența versiunii de fapt a reclamantului, poziția slabă și neconvingătoare a Guvernului pârât și lipsa oricărei dovezi din partea acesteia din urmă, Curtea conchide că, cel târziu la 3 noiembrie 2011, reclamantul a fost transferat silit în Tadjikistan, unde autoritățile l-au plasat în detenție provizorie.
136. Mai mult, Curtea, în legătură cu constatările sale de mai sus, consideră că versiunea reclamantului cu privire la răpirea sa din 31 octombrie 2011 de către persoane neidentificate în Moscova este coerentă și confirmată de diferite deduceri. Într-adevăr, un transfer silit ar fi demarat oricum prin restrângerea libertății persoanei în cauză. Faptul că reclamantul a fost prins și deținut în secret cu puțin timp înainte de a fi transferat silit în Tadjikistan nu pare neverosimil. Curtea trage concluzii serioase în sprijinul versiunii de fapt a reclamantului din eșecul Guvernului de a oferi orice versiune alternativă despre ce s-a întâmplat cu reclamantul între 31 octombrie și 2 noiembrie 2011 și, cel mai important, din refuzul deliberat și persistent al autorităților de a efectua o anchetă efectivă a acelor evenimente (a se vedea paragrafele 193-196 de mai jos). Curtea este în mod special șocată de explicațiile oferite de anchetatori refuzului de a deschide ancheta penală în acest incident: și anume că reclamantul ar fi încercat să-și însceneze răpirea în scopul de a se sustrage răspunderii penale în Tadjikistan (a se vedea paragrafele 56 și 63 de mai sus). Curtea găsește această ipoteză lipsită de orice sens, din moment ce, anchetatorii știau sau ar fi trebuit să știe până la acea dată (martie-iulie 2012) că dispariția reclamantului din Moscova a avut ca rezultat arestarea, detenția, procesul penal și condamnarea reclamantului în Tadjikistan.
137. În cele din urmă, din moment ce Guvernul nu a dovedit netemeinicia versiunii de fapt a reclamantului, Curtea nu poate decât să susțină versiunea că reclamantul a fost transferat forțat de la Moscova în Tadjikistan pe cale aerului, astfel cum acesta a susținut în observațiile sale. Într-adevăr, considerând timpul scurt care a trecut între răpirea reclamantului în Moscova și apariția sa bruscă în mâinile poliției din Khujand, și ținând cont de distanța lungă dintre cele două orașe ( aproximativ 3,500 km de șosea), nu există nimic care să combată declarația reclamantului că a fost transportat acolo cu avionul. Din nou, Curtea trage concluzii serioase în sprijinul acestei versiuni din refuzul constant al autorităților ruse de a desfășura o anchetă serioasă și eșecul care a urmat de a combate versiunea reclamantului sau de a prezenta o explicație alternativă plauzibilă.
138. În concluzie, Curtea consideră ca fiind stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost răpit de persoane neidentificate în Moscova în seara zilei de 31 octombrie 2011, deținut de către răpitorii săi în Moscova pentru o zi sau două, transportat ulterior cu forța la un aeroport și urcat la bordul unei aeronave către Khujand în Tadjikistan, unde a fost imediat plasat în detenție de către autoritățile tadjice.
139. Cât privește afirmația reclamantului că autoritățile ruse au fost implicate în transferul său silit în Tadjikistan, Curtea consideră că aceasta se află în strânsă legătură cu alte aspecte ale plângerii sale în baza articolului 3 și trebuie analizată în corelație cu alte probleme ce decurg din această dispoziție, incluzând chestiunea caracterului adecvat al anchetei interne asupra incidentului.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI
140. Inițial, reclamantul s-a plâns, în baza articolului 3, de faptul că extrădarea sa în Tadjikistan ar duce la supunerea sa la rele tratamente. Mai târziu, el a completat plângerea, susținând că a existat o încălcare a articolului 3 datorită faptului că răpirea sa în Moscova și transferul ilegal în Tadjikistan ar fi fost posibile numai cu implicarea activă sau pasivă a autorităților ruse.
141. Ca urmare a acestor evoluții, Curtea a cerut Guvernului să prezinte observații suplimentare pe fond cu privire la alte două aspecte care decurg în baza articolului 3 al Convenției. Primul, a privit posibilul eșec al autorităților de a se conforma obligațiilor lor pozitive de a face tot ce s-ar putea aștepta din partea lor, în mod rezonabil, pentru a-l proteja pe reclamant împotriva unui risc iminent și real de a fi transferat în Tadjikistan. Al doilea aspect a privit obligația lor procedurală de a efectua o anchetă detaliată și efectivă cu privire la răpirea și transferul reclamantului în Tadjikistan. Articolul 3 prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Observațiile părților
1. Guvernul
142. Inițial, Guvernul a susținut că reclamantul nu avea statut de victimă, deoarece extrădarea sa fusese suspendată ca urmare a măsurilor provizorii impuse de Curte. În continuare, ei au argumentat că în nici un caz extrădarea reclamantului în Tadjikistan nu l-ar fi expus riscului de a fi supus la rele tratamente. În opinia Guvernului, prezenta cerere este diferită de alte câteva cauze decise anterior de Curte în legătură cu Tadjikistan, din moment ce reclamantul a fost acuzat de infracțiuni comune și nu urmărit penal pentru vreun motiv politic. În plus, ei au considerat asigurările oferite de Procurorul General al Tadjikistanului o protecție adecvată împotriva relelor tratamente sau a persecuției politice a reclamantului. Guvernul a observat că nu a avut loc nici un incident care să implice încălcarea de către Tadjikistan a asigurărilor date în materie de extrădare. Ei au mai precizat că, după examinarea detaliată a tuturor pretinselor riscuri și a dovezilor prezentate de reclamant în cadrul audierii publice, instanțele ruse nu au găsit nici un obstacol împotriva extrădării reclamantului.
143. Urmare a transferului silit al reclamantului în Tadjikistan și a întrebărilor suplimentare ridicate de Curte, Guvernul a negat orice responsabilitate pentru ce i s-a întâmplat reclamantului. Ei au precizat că libertatea de mișcare nu i-a fost în nici un fel restricționată după eliberarea sa la 20 mai 2011 și că autoritățile nu au avut nici o obligație de a-l supraveghea. Guvernul a informat Curtea cu privire la cercetările pre-anchetă efectuate de autoritățile de investigații și refuzurile lor repetate de a deschide o anchetă penală pe motivul absenței corpului delict.
2. Reclamantul
144. Inițial, reclamantul a precizat că el a rămas o victimă, din moment ce a epuizat fără succes toate căile de recurs interne împotriva ordinului de extrădare. Acesta din urmă rămăsese în vigoare și era executoriu la momentul respectiv, nemaiexistând nici o cale de atât împotriva lui. El a făcut referire la jurisprudența constantă a Curții care recunoaște statutul de victimă persoanelor aflate în situații similare. El a mai argumentat că autoritățile nu au reușit să evalueze riscul de rele tratamente la care era expus în Tadjikistan și că cererile sale repetate și detaliate în acest sens nu au primit nici un răspuns pe fond. În schimb, autoritățile au evaluat posibilele obstacole împotriva extrădării din punctul de vedere al intereselor statului și au exclus orice risc pe baza asigurărilor diplomatice date de autoritățile tadjice, care nu erau susținute cu probe și, prin urmare, nesigure. Reclamantul a concluzionat că abordarea adoptată de autoritățile naționale și susținută de Guvern în fața Curții a fost prea formalistă. În cele din urmă, reclamantul a precizat că cei suspectați de implicarea în IMU, așa cum era și el, erau vizați de autoritățile tadjice și, în consecință, în mod special expuși riscului de rele tratamente în Tadjikistan. El a concluzionat că există suficiente dovezi că extrădarea sa l-ar expune unui real risc de a fi supus la tratamente incompatibile cu articolul 3 din Convenție.
145. Reclamantul a susținut că, în urma răpirii sale, autoritățile au fost imediat informate și li s-a solicitat sa-l protejeze împotriva transferului silit în Tadjikistan. Cu toate acestea, ele nu au reușit să acționeze efectiv și imediat, timp în care plângerile reclamantului erau transmise de la o instituție la alta. Nici nu au efectuat autoritățile vreo anchetă asupra acelor evenimente. Reclamantul consideră eșecul prelungit al Guvernului de a identifica locul unde se afla ca fiind elocvent pentru implicarea directă a autorităților în răpirea și transferul său silit în Tadjikistan. Reclamantul a insistat că nu ar fi putut trece granița de stat în mod legal fără pașaport, el aflându-se doar în posesia certificatului de azil temporar. Mai mult, orice transfer neautorizat peste graniță împotriva voinței sale era imposibil, din moment ce, la vremea respectivă, aeroportul Domodedovo era supus unor măsuri de securitate sporite, urmare a atacurilor teroriste asupra acelui aeroport din ianuarie 2011. În sprijinul declarației sale privind implicarea Rusiei în răpirea și transferul său, reclamatul s-a referit la constatările Curții dintr-o cauză similară (Iskandarov, citată mai sus, § 113). Reclamantul a mai precizat că îndepărtarea sa de pe teritoriul Rusiei a fost rezultatul, fie al unei operațiuni comune a serviciilor secrete din cele două țări, fie al unei operațiuni a serviciilor secrete din Tadjikistan executate cu asistența autorităților ruse.
B. Aprecierea Curții
1. Admisibilitate
146. Curtea observă că extrădarea reclamantului a fost confirmată print-o hotărâre judecătorească definitivă care a rămas în vigoare și care nu ar putea fi anulată de măsurile provizorii dispuse de Curte, care doar au dus la o suspendare temporară a extrădării. Ca urmare, declarația de respectare a măsurilor provizorii de către autorități nu poate, prin ea înseși, lipsi reclamantul de statutul de victimă, în baza Convenției. Obiecția Guvernului, care nu pare a mai fi fost susținută la un stadiu ulterior al procedurilor, este în orice caz lipsită de obiect având în vedere transferul forțat al reclamantului în Tadjikistan la începutul lunii noiembrie 2011. În continuare, Curtea observă că plângerea reclamantului nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției și că nu are nici un alt motiv pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
2. Fond
147. Curtea notează de la bun început că prezenta cauză ridică trei probleme distincte în temeiul articolului 3 al Convenției, și anume, posibilul eșec al autorităților de a se conforma obligațiilor pozitive de a-l proteja pe reclamant împotriva riscului real și iminent de a fi transferat silit în Tadjikistan; eșecul de a se conforma obligației procedurale de a efectua o anchetă detaliată și eficientă a răpirii și transferului; și, în cele din urmă, presupusa răspundere pentru implicarea agenților statului în evenimentele contestate. De asemenea, Curtea notează că în analiza faptelor se va baza, în mod special, pe existența, la data săvârșirii faptelor, a unui risc întemeiat al reclamantul de a fi supus la rele tratamente în Tadjikistan. Părțile se contrazic cu privire la ultimul aspect. În consecință, Curtea va începe examinarea prin a evalua dacă întoarcerea silită a reclamantului în Tadjikistan l-a expus unui asemenea risc. Aceasta va analiza ulterior, una câte una, cele trei probleme diferite ce decurg din articolul 3, conform precizărilor de mai sus.
(a) Dacă întoarcerea reclamantului în Tadjikistan l-a expus unui real risc de a fi supus unui tratament contrar articolului 3
(i) Principii generale
148. Conform jurisprudenței constante a Curții, expulzarea sau extrădarea de către un Stat Contractant ar putea da naștere unei controverse în temeiul articolului 3 și, prin urmare, poate angaja responsabilitatea acelui stat în conformitate cu Convenția, în cazul în care există motive serioase de a se crede că persoana în cauză ar fi, în cazul în care ar fi extrădată, confruntată cu un risc real de a fi supusă unui tratament contrar articolului 3 (a se vedea Saadi c. Italiei [MC], nr. 37201/06, § 125, CEDO 2008, și Soering c. Marii Britanii, 7 iulie 1989, § 91, seria A nr. 161).
149. Aprecierea dacă există motive substanțiale a se crede că reclamantul se confruntă cu un real risc de a fi supus unui tratament ce încalcă articolul 3 implică, inevitabil, o analiză a condițiilor în țara solicitantă în raport cu standardelor prevederilor Convenției (a se vedea Mamatkulov și Askarov c. Turciei [MC], nr. 46827/99 și 46951/99, § 67, CEDO 2005‑I). Aceste standarde sugerează că relele tratamente la care reclamantul pretinde că va fi expus, în eventualitatea transferului, trebuie să atingă nivelul minim de severitate pentru a cădea sub incidența articolului 3. această analiză este relativă și depinde de toate circumstanțele cauzei (a se vedea Hilal c. Marii Britanii, nr. 45276/99, § 60, CEDO 2001‑II).
150. Pentru a stabili dacă s-a demonstrat că, în cazul extrădării, există un risc real contrar articolul 3, Curtea va evalua problema în lumina întregului material probator aflat la dispoziția sa sau, dacă este necesar, a materialului obținut proprio motu (a se vedea Saadi, citată mai sus, § 128). Din moment ce, în astfel de cazuri, responsabilitatea statelor contractante în temeiul articolului 3 decurge din faptul de a expune un individ riscului de rele tratamente, existența riscului trebuie evaluată, în primul rând, prin referire la acele fapte care erau cunoscute sau ar fi trebuit să fie cunoscute Statelor contractante în momentul extrădării; Curtea putând însă, cu toate acestea, să ia în considerare informații care apar ulterior extrădării. Acest lucru poate fi de folos în confirmarea sau respingerea evaluării făcută de partea contractantă sau temeinicia sau netemeinicia temerilor unui reclamant (a se vedea Cruz Varas și Alții c. Suediei, 20 martie 1991, §§ 75-76, seria A nr. 201; Vilvarajah și Alții c. Marii Britanii, 30 octombrie 1991, § 107, seria A nr. 215; și Mamatkulov și Askarov, citată mai sus, § 69).
151. În principiu, este în sarcina reclamantului să producă dovezi de natură a demonstra că, în eventualitatea implementării măsurii contestate, el ar putea fi expus unui risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 (a se vedea N. c. Finlandei, nr. 38885/02, § 167, 26 iulie 2005). Când astfel de dovezi sunt prezentate, este sarcina Guvernului să risipească orice îndoială cu privire la acestea (a se vedea Ryabikin c. Rusiei, nr. 8320/04, § 112, 19 iunie 2008).
152. Cât privește situația generală dintr-o anumită țară, Curtea acordă o importanță deosebită informațiilor conținute în ultimele rapoarte ale asociațiilor internaționale independente pentru protecția drepturilor omului sau în surse guvernamentale (a se vedea Saadi, citată mai sus, § 131, cu referințe ulterioare). Mai mult, atunci când evaluează existența riscul de rele tratamente în țara solicitantă, Curtea analizează situația generală din acea țară, luând în considerare orice indicator al îmbunătățirii sau înrăutățirii situației drepturilor omului în general sau cu privire la un grup particular sau domeniu care ar putea fi relevant pentru circumstanțele particulare ale reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Shamayev și Alții c. Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, § 337, CEDO 2005‑III).
153. În același timp, referirea la o problemă de ordin general ce privește respectarea drepturilor omului într-o anumită țară nu poate singură servi ca și temei pentru refuzul extrădării (a se vedea Dzhaksybergenov c. Ucrainei, nr. 12343/10, § 37, 10 februarie 2011). Atunci când sursele ce se află la dispoziția Curții descriu o situație generală, alegațiile specifice ale reclamatului într-o anumită cauză necesită coroborarea cu alte probe cu referință la circumstanțele individuale care demonstrează teama de rele tratamente (a se vedea Mamatkulov și Askarov, citată mai sus, § 73, și Dzhaksybergenov, citată mai sus, ibid.). Curtea nu ar solicita dovezi ale unor asemenea circumstanțe particulare, decât în cele mai extreme cazuri în care situația generală de violență în țara de destinație este de o asemenea intensitate încât orice transfer în acea țară ar antrena în mod necesar existența riscului de rele tratamente și inevitabil a încălcării articolului 3 (a se vedea N.A. c. Marii Britanii, nr. 25904/07, §§ 115-16, 17 iulie 2008, și Sufi și Elmi c. Marii Britanii, nr. 8319/07 și 11449/07, § 217, 28 iunie 2011). În cazul în care au fost oferite garanții de către statul de destinație, acele garanții reprezintă încă un factor relevant de care Curtea va ține seama. Cu toate acestea, garanțiile nu sunt prin ele însele suficiente pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de rele tratamente. Există o obligație de a examina dacă asigurările respectiv oferă în practică o garanție suficientă că reclamantul va fi protejat împotriva riscului de rele tratamente. Importanța ce urmează a fi acordată garanțiilor oferite de statul de destinație depinde, în fiecare caz, de circumstanțele existente la momentul faptelor (a se vedea Saadi, citată mai sus, § 148, și Othman (Abu Qatada) c. Marii Britanii, nr. 8139/09, § 187, CEDO 2012 (extrase)).
(ii) Aplicarea la cauza de față
154. Curtea notează că reclamantul a argumentat în fața instanțelor interne că extrădarea sa l-ar expune unui risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3. Mai mult decât atât, în demersurile sale pentru obținerea statului de refugiat și azil, acesta și-a exprimat într-o manieră clară și neechivocă teama de a fi supus la rele tratamente. Guvernul a declarat că argumentele reclamantului au fost analizate cu atenție de instanțele interne și respinse.
155. Curtea reamintește că, în cazul în care au avut loc proceduri interne, cum este cazul de față, nu este îndatorirea Curții să substituie propria sa apreciere a faptelor celei a instanțelor interne și, ca regulă generală, intră în atribuțiile acelor instanțe să examineze probele aflate la dispoziția lor (a se vedea, printre altele, Giuliani și Gaggio c. Italiei [MC], nr. 23458/02, §§ 179-80, 24 martie 2011). Totuși, acest lucru nu ar trebui să conducă la lipsa responsabilității Curții și la renunțarea totală a supervizării rezultatului obținut în urma epuizării remediilor interne, în caz contrar drepturile garantate de Convenție ar fi lipsite de orice substanță (a se vedea Open Door și Dublin Well Woman c. Irlandei, 29 octombrie 1992, § 69, seria A nr. 246‑A, și Scordino c. Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, § 192, CEDO 2006‑V). În conformitate cu articolul 19 al Convenției, îndatorirea Curții este de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către Părțile Contractante la Convenție.
156. Cât privește extrădarea și deportarea, acest lucru înseamnă că, în cauzele în care un reclamant prezintă motive întemeiate care pun la îndoială acuratețea informațiilor pe care se bazează Guvernul pârât, Curtea trebuie să fie satisfăcută că evaluarea făcută de către autoritățile Statului Contractant este adecvată și suficient de susținută de materiale interne cât și de materiale ce rezultă din alte surse obiective și de încredere, cum ar fi, de exemplu, alte State Contractante sau non contractante, agenții ale Organizației Națiunilor Unite și organizații non-guvernamentale redutabile (a se vedea Salah Sheekh c. Olandei, nr. 1948/04, § 136, 11 ianuarie 2007, și Ismoilov și Alții c. Rusiei, nr. 2947/06, § 120, 24 aprilie 2008). În consecință, Curtea va analiza mai întâi dacă plângerea reclamantului a primit un răspuns adecvat la nivel național.
(α) Proceduri interne
157. Reclamantul a contestat versiunea Guvernului, argumentând că plângerile sale repetate și detaliate cu privire la riscul de a fi supus la rele tratamente în Tadjikistan au fost examinate de instanțe într-o manieră formalistă, fără a se intra în analiza fondului.
158. Având în vedere observațiile reclamantul în fața instanțelor interne atât în procedura extrădării cât și de azil, Curtea este satisfăcută de faptul că acesta a ridicat în mod constant în fața autorităților competente problema riscului de a fi supus la tratamente contrar articolului 3 din Convenție, avansând mai multe argumente specifice și detaliate.
159. Cu privire la procedurile de azil, decizia din 26 august 2006 a Directorul adjunct al FMS nu a făcut referire la riscul reclamantului de a fi torturat sau supus la rele tratamente în Tadjikistan. Decizia sa s-a referit mai mult la altă întrebare: dacă reclamantul ar fi persecutat în Tadjikistan din motive politice sau religioase. FMS a dat un răspuns negativ, menționând în același timp că existența unei temeri bine întemeiate de a deveni o victimă a torturii sau relelor tratamente ar putea constitui un motiv pentru acordarea azilului temporar în Rusia. Instanțele, apreciind convingătoare decizia FMS, au confirmat-o pur și simplu cu privire la toate capetele, fără a mai considera existența vreunui risc pentru reclamant (a se vedea paragraful 29 de mai sus).
160. Cu privire la procedurile de extrădare, Curtea observă că Tribunalul Moscova a luat act de plângerea reclamantului cu privire la riscul de a fi maltratat și a adresat-o, deși foarte sumar, în decizia sa din data de 29 octombrie 2010. De asemenea, a admis la dosar observațiile reclamantului conținând hotărârile Curții în cauze similare, rapoartele experților și diferite rapoarte cu privire la situația drepturilor omului în Tadjikistan (a se vedea paragraful 22 de mai sus).
161. Cu toate acestea, tribunalul nu a folosit acele materiale și a respins într-o manieră superficială și chiar fugară toate argumentele pe care reclamantul le-a tras din acestea. Astfel, curtea a declarat argumentele reclamantului nefondate, calificându-le drept ”prezumții” care nu erau ”în nici un fel coroborate” și ”contrazise complet”, inter alia, de garanțiile scrise oferite de Procurorul General Adjunct al Republicii Tadjikistan (a se vedea paragraful de mai sus). Termenii generici folosiți de tribunal pentru a respinge plângerea reclamantului nu au lăsat loc nici unei evaluări calificate a situației sale personale și a riscului ce decurge din aceasta pentru siguranța sa în lumina exigențelor Convenției. În schimb, tribunalul s-a limitat la o reamintire formalistă a acuzațiilor aduse împotriva reclamantului în Tadjikistan, omițând astfel să dezvolte unul dintre cele mai cruciale aspecte ale cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, C.G. și Alții c. Bulgariei, nr. 1365/07, § 47, 24 aprilie 2008). Curtea consideră că este deosebit de surprinzător, în acest context, că tribunalul a ignorat, în același mod, obiecția ridicată la anumite acuzații care au privit activități din anul 1992 care nu i-ar fi putut fi imputate reclamantului datorită vârstei sale fragede la acea vreme (a se vedea paragrafele 20 și 23 de mai sus).
162. Cât privesc referințele la jurisprudența Curții în legătură cu cazurile recente de extrădare din Rusia în Tadjikistan, acestea au fost respinse de tribunal ca irelevante pe motivul că cele patru hotărâri citate atât de reclamant cât și de expert priveau ”alte persoane și nu reclamantul” (a se vedea paragrafele 22-23 de mai sus). Și totuși, pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul nu a încercat să facă posibile paralele între cele patru cauze citate de apărare și situația reclamantului, dar să mai aplice principiile generale stabilite în acele hotărâri în scopul de a aplica exigențele Convenției la cauza de față.
163. Deficiențele de mai sus din examinarea de către tribunal a plângerii reclamantului au fost agravate de încrederea sa inexplicabilă și necondiționată în garanțiile oferite de Procuratura din Tadjikistan. Tribunalul a acceptat rapid acele asigurări ca o garanție fermă împotriva oricărui risc al reclamantului de a fi supus la rele tratamente după extrădare. Fără a ține seama de emfaza pe care reclamantul și expertul le-au pus pe valoarea dubioasă a acelor garanții, și, în mod special, pe imposibilitatea asigurării că acestea vor fi puse în executare, tribunalul nu a făcut referire la un asemenea aspect în decizia sa, folosind garanțiile ca un argument suprem pentru menținerea deciziei de extrădare a reclamantului. Încrederea totală a tribunalului în asigurările oferite de autoritățile tadjice este în contradicție cu obligația de a examina dacă asemenea asigurări oferă, în aplicarea lor practică, o garanție suficientă că reclamantul ar fi protejat împotriva riscului de tratament interzis de Convenție (a se vedea Saadi, citată mai sus, § 148).
164. În final, Curtea nu găsește nimic în decizia Curții Supreme a Rusiei din data de 9 decembrie 2010 prin care deficiențele de mai sus să fi fost remediate în recurs (a se vedea paragraful 24 de mai sus).
165. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că autoritățile naționale nu au efectuat un examen riguros și independent al plângerii reclamantului cu privirea la temerea riscului de tratament contrar articolului 3, în țara sa de origine (a se vedea De Souza Ribeiro c. Franței [MC], nr. 22689/07, § 82, 13 decembrie 2012). Deși decizia ulterioară a FMS de a acorda reclamantului azil temporar (a se vedea paragraful 31 și 96-97 de mai sus) ar fi remediat până la un anumit punct consecințele deciziei în cauză, care a menținut extrădarea reclamantului, Curtea nu găsește oportun să speculeze pe marginea ei, dat fiind faptul că evoluțiile ulterioare au radiat orice beneficiu al măsurilor temporare protective luate de FMS în favoarea reclamantului. Cu privire la acest din urmă aspect, Guvernul nu a prezentat un punct de vedere diferit (a se vedea paragrafele 142-143 și 146 de mai sus).
(ß) Aprecierea Curții cu privire la riscul purtat de reclamant
166. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească, în baza faptelor ce i-au fost prezentate, dacă întoarcerea reclamantului în Tadjikistan l-ar expune la tratamente contrare articolului 3 din Convenție.
167. Curtea notează de la bun început existența mai multor rapoarte interne și internaționale care, în ultimii ani, au raportat în mod constant utilizarea pe scară largă și sistematică a torturii de către autoritățile responsabile cu aplicarea legii în Tadjikistan și impunitatea oficialilor de stat. Aceasta a examinat deja situația în mai multe cauze în care reclamanții au fost extrădați sau returnați cu forța în acea țară și a notat că a dat naștere la îngrijorări serioase (a se vedea Khodzhayev, § 97; Gaforov, §§ 130-31; Khaydarov, § 104; și Iskandarov, § 129, toate citate mai sus). În toate aceste cazuri soluționare de Curte în 2010, aceasta a ajuns la concluzia că, la momentul faptelor, reclamanții s-au confruntat cu un risc grav de tortură sau rele tratamente, pe seama acuzațiilor penale în legătură cu opiniile sau activitățile lor politice ori religioase în Tadjikistan.
168. După ce a examinat materialele prezentate în prezenta cauză și pe cele aflate la dispoziția ei din alte surse, Curtea nu găsește, la momentul actual, nici un element concret care ar putea spulbera acele îngrijorări serioase. Într-adevăr, nimic nu indică că situația s-a îmbunătățit radical în Tadjikistan în ultimii doi ani. Dimpotrivă, rapoartele recente din 2011 și 2012 tind să coroboreze o practică constantă de utilizare a torturii și a altor rele tratamente de către ofițerii responsabili cu aplicarea legii (a se vedea paragrafele 104-107 de mai sus). Riscul torturii pare să fi crescut și mai mult datorită practicii poliției de utilizare a detenției în regim de izolare, înaintea deschiderii în mod formal a un dosar penal, iar mărturiile extrase prin constrângere fiind încă raportate ca admise în instanță (ibid.). Curtea nu găsește nimic în observațiile Guvernului pârât care să contrazică acele rapoarte recente sau altcumva să ateste orice îmbunătățire perceptibilă a situației în Tadjikistan. În același timp observă că decizia luată de Directorul adjunct al FMS la 26 august 2010 recunoștea exista criticilor la nivel internațional cu privire la folosința torturii și impunitatea oficialilor responsabili în Tadjikistan, fără a raporta vreo îmbunătățire majoră în această privință (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
169. Însă, așa cum Curtea a arătat deja mai sus, simpla referință la o problemă de ordin general cu privire la respectarea drepturilor omului într-o anumită țară nu poate prin ea însăși servi ca bază pentru refuzarea extrădării, decât în cele mai extreme circumstanțe. Acuzațiile distincte ale reclamantului într-o cauză particulară trebuie să fie coroborate de alte probe cu referire la circumstanțele individuale ce întăresc temerea sa de tratamente inumane. Aceasta din urmă trebuie să fie analizată de Curte ținând cont, acolo unde este cazul, de informațiile apărute ulterior întoarcerii forțate a reclamantului în Tadjikistan.
170. Revenind la situația personală a reclamantului, Guvernul a susținut că acesta nu risca să fie supus la rele tratamente, deoarece acuzațiile împotriva lui vizau comiterea unor infracțiuni de drept comun, el nefiind urmărit penal din motive politice. Curtea observă însă că una dintre acuzațiile principale împotriva reclamantului privea implicarea sa într-o ”conspirație criminală” și ulterior în IMU, pe care procuratura tadjică a considerat-o ca un ”grup armat criminal”. Autoritățile ruse au făcut cunoscut în mod explicit faptul că IMU pleda ” islamismul radical” și că autoritățile tadjice încercau sa-i limiteze influența (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate lua ca atare punctul de vedere al Guvernului potrivit căruia pretinsa implicare a reclamantului în IMU era o acuzație penală fără nici o legătură cu activitățile sale religioase sau politice.
171. În această privință, Curtea mai observă că reclamantul a părăsit Tadjikistanul la puțin timp după pretinsele rele tratamente și decesul în arest al tutorelui său religios, dl. Marufov (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Aceste din urmă evenimente au fost raportate și de un ONG de reputație internațională (a se vedea paragraful 102 de mai sus) și nu au fost contestate în fața Curții. Acele circumstanțe tind să susțină teama reclamantului că procedurile penale constituite împotriva lui aveau legătură cu viziunile și activitățile sale religioase. Faptul că reclamantul a fost considerat eligibil de a beneficia de protecție internațională sub mandatul UNHCR și în cele din urmă i-a fost acordat azil temporar în Rusia, la fel, confirmă realitatea riscului la care a fost expus în țara sa de origine (a se vedea paragrafele 30-31 de mai sus).
172. Este cert, de asemenea, că activitățile organizației IMU au fost interzise prin lege în Tadjikistan și că autoritățile tadjice au privit-o ca o organizație teroristă. În consecință, pretinsa implicare a reclamantului în IMU și acuzațiile penale corespunzătoare, au ridicat inevitabil, în opinia Curții, o problemă gravă de securitate națională. Din acea perspectivă, situația reclamantului a fost similară cu cea examinată de Curte în cauza Gaforov (citată mai sus, §§ 132-33). Curtea nu împărtășește punctul de vedere al tribunalului care a considerat hotărârea de mai sus irelevantă pentru analiza situației personale a reclamantului în cauza de față. În opinia Curții, urmărirea penală a reclamantului pentru implicarea în IMU, privită în contextul hărțuirii grupurilor religioase ne tradiționale de către autoritățile tadjice, a sporit riscul de a fi supus la rele tratamente în detenție în scopul obținerii de mărturii legate de activitățile sale religioase.
173. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea este de părere că circumstanțele personale ale reclamantului, combinate cu situația generală a drepturilor omului în țara solicitantă, au oferit o bază suficientă pentru a deduce că acesta s-a confruntat cu un real risc de rele tratamente în Tadjikistan.
174. Contrar Guvernului, Curtea nu vede cum, riscul la care a fost expus reclamantul în Tadjikistan, ar fi putut fi diminuat de garanțiile diplomatice oferite Federației Ruse de autoritățile tadjice. Asigurările au fost vagi și nu au conținut nici o garanție că ar putea fi aplicate în practică (a se vedea Saadi, citată mai sus, § 148). Acestea nu ar fi putut în nici un fel afecta riscul expunerii reclamantului la rele tratamente în statul de destinație (a se vedea, dimpotrivă, Othman, citată mai sus, § 207, și Gasayev c. Spaniei (dec.), nr. 48514/06, 17 februarie 2009). Într-adevăr, acele asigurări s-au dovedit total nesigure, ținând cont de felul în care a reclamantul a fost ulterior tratat de autoritățile tadjice în contextul transferului său silit în acea țară, care a ocolit toate procedurile legale, inclusiv măsurile provizorii dictate de Curte.
175. Atât întoarcerea silită a reclamantului în Tadjikistan, cât și evenimentele care au urmat, au confirmat fără nici un dubiu temeinicia temerilor sale și au demonstrat că riscul de a fi supus la rele tratamente nu a fost unul teoretic și exagerat. Conform declarației scrise a avocatului care a participat la procesul reclamantului, acesta din urmă s-a plâns într-o audiere publică de răpirea, transferul silit și tortura la care a fost supus în scopul extragerii unei mărturisiri. Totuși, nu există nici o informație cu privire la efectuarea unui examen medico-legal al reclamantului și al co-inculpaților, în ciuda cererilor oficiale depuse de rudele lor în acest sens (a se vedea paragrafele 67-68 de mai sus). Curtea observă că situația, așa cum este descrisă, este în conformitate cu preocupările exprimate de Comitetul ONU Împotriva Torturii cu privire la accesul îngreunat al victimelor la o expertiză medicală independentă (a se vedea raportu Comitetului citat în Khodzhayev, § 72, și Gaforov, § 93, ambele citate mai sus).
176. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că întoarcerea silită a reclamantului în Tadjikistan l-a expus unui risc real de tratamente contrare articolului 3 din Convenție.
(b) Dacă autoritățile s-au conformat obligației pozitive de a proteja reclamantul împotriva riscului real și iminent de a fi transferat silit în Tadjikistan
177. Reclamantul a relatat că autoritățile ruse nu au reușit să-l protejeze împotriva riscului real și iminent, de care acestea aveau cunoștință, de a fi transferat silit în Tadjikistan.
178. Curtea consideră demonstrat faptul că, în seara zilei de 31 octombrie 2011, reclamantul a fost răpit în Moscova de către persoane neidentificate, care l-au reținut pentru una sau două zile într-o locație necunoscută înainte de a-l transporta cu o aeronavă în Tadjikistan, unde a fost expus unui risc real de tratament contrar articolului 3 (a se vedea paragrafele 138 și 176 de mai sus).
179. Curtea reamintește că obligația Statelor Contractante, în baza articolului 1 al Convenției, de a sigura tuturor persoanelor aflate în jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție, luat în conjuncție cu articolul 3, obligă Statele să ia măsurile menite să asigure că indivizii aflați în jurisdicția sa nu sunt supuși torturii sau tratamentelor inumane ori degradante, incluzând asemenea tratamente rele practicate de către persoane private (a se vedea El Masri, citată mai sus, § 198, și Mahmut Kaya c. Turciei, nr. 22535/93, § 115, CEDO 2000‑III). Acele măsuri ar trebui să ofere protecție efectivă, în special persoanelor vulnerabile, și să cuprindă măsuri rezonabile de prevenire a relelor tratamente de care autoritățile erau sau ar fi trebuit să fie conștiente (a se vedea Z și Alții c. Marii Britanii [MC], nr. 29392/95, § 73, CEDO 2001‑V, și, mutatis mutandis, Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, Rapoarte de Hotărâri și Decizii 1998-VIII, pp. 3159-60, § 115).
180. În opinia Curții, principiile de mai sus se aplică, în mod logic, situației unei persoane expuse unui risc real și iminent de a fi supus la tortură și rele tratamente prin transferarea sa de către orice persoană către alt stat. Atunci când autoritățile unui Stat parte sunt informate de existența unui asemenea risc real și iminent, acestea sunt obligate, în baza Convenției, să ia, în limitele atribuțiilor lor, asemenea măsuri operaționale preventive care, judecate rezonabil, ar fi de așteptat să evite acel risc (a se vedea, mutatis mutandis, Osman, citată mai sus, § 116).
181. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă de la bun început că reprezentanții reclamantului au informat imediat șeful Poliției Moscova, Directorul FMS, Procurorul General și Reprezentanța Federației Ruse la Curte de răpirea reclamantului la 31 octombrie 2011 și le-au solicitat sa-l protejeze de consecințele riscului iminent de a fi transferat silit în Tadjikistan (a se vedea paragrafele 46 - 48 de mai sus). Curtea este satisfăcută că reprezentanții reclamantului s-au adresat în timp autorităților de stat competente, au furnizat suficiente probe cu privire la situația vulnerabilă a reclamantului și au înaintat motive serioase care să justifice măsuri extraordinare de protecție împotriva riscului real și iminent cu care acesta se confrunta.
182. Foarte important, cererea făcută de reprezentanții reclamantului a fost imediat confirmată de Comisarul Rus pentru Drepturile Omului care, de asemenea, a trimis o cerere oficială șefului Poliției Moscova solicitându-i să ia, de urgență, toate măsurile posibile pentru a preveni transferul reclamantului de la Moscova în Tadjikistan, în special prin aeroportul Moscova (a se vedea paragraful 49 de mai sus).
183. Prin urmare, Curtea este convinsă că autoritățile competente și, în mod special Poliția Moscova, au fost conștiente - sau ar fi trebuit să fie – de riscul real și iminent ca reclamantul să fie transferat de către răpitorii săi în Tadjikistan, prin unul din aeroporturile din Moscova. Într-adevăr, circumstanțele în care reclamantul a fost răpit și contextul răpirii sale nu ar fi trebuit să lase nicio îndoială cu privire la existența acelui risc și ar fi trebuit să determine autoritățile competente să ia măsuri operative preventive pentru a-l proteja împotriva actelor ilegale comise de alte persoane, oricine ar fi fost acestea (a se vedea, mutatis mutandis, Koku c. Turciei, nr. 27305/95, § 132, 31 mai 2005, și Osmanoğlu c. Turciei, nr. 48804/99, § 76, 24 ianuarie 2008). Curtea este la fel de convinsă că printre autoritățile contactate de reprezentanții reclamantului, poliția, mai mult decât oricine, avea obligația legală să asigure securitatea și aplicarea legii în orașul Moscova și aeroporturile sale și era investită cu prerogativele necesare de a se asigura că măsuri urgente și efective sunt puse în aplicare pentru a-l proteja pe reclamant.
184. Cu toate acestea, Guvernul nu a reușit să informeze Curtea cu privire la orice măsură preventivă promptă luată de poliție sau de altă autoritate în scopul prevenirii acelui risc. Răspunsul lor s-a limitat la o declarație generală că libertatea de mișcare a reclamantului nu a fost restricționată la momentul faptelor și că autoritățile nu aveau nici o obligație de a efectua vreo supraveghere în această privință.
185. Eșecul Guvernului de a prezenta orice informație în această privință conduce Curtea la a susține punctul de vedere al reclamantului că nici o astfel de măsură nu a fost luată de vreo autoritate. Curtea este conștientă de dificultățile inevitabile cu care s-ar fi confruntat poliția în rezolvarea unui caz cum este cel de față, obstacolele obiective inerente în astfel de situații și termenele limită disponibile. Însă, dificultățile respective nu pot absolvi autoritățile competente de obligația lor în baza articolului 3 al Convenției, de a lua, în limita atribuțiilor lor, astfel de măsuri operative de prevenire, așa cum ar fi fost, în mod rezonabil, de așteptat din partea lor, pentru a-l proteja pe reclamant împotriva transferului forțat în Tadjikistan, în mod special printr-un aeroport din Moscova. Eșecul autorităților de a întreprinde, orice asemenea acțiune în cauza de față echivalează cu o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului în baza articolului 3 al Convenției.
(c) Dacă autoritățile au condus o anchetă eficientă
186. Reclamantul a argumentat că plângerea sa cu privire la răpirea și transferul forțat în Tadjikistan, cu consecințele expunerii la rele tratamente, nu a fost urmată în Statul pârât de o anchetă efectivă și aprofundată, conform articolului 3 din Convenție.
187. Curtea reamintește că articolul 3, coroborat cu obligația generală a Statelor în baza articolului 1 al Convenției de ”a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în ...Convenție”, prevede implicit că ar trebui să existe o anchetă oficială efectivă cu privire la orice capăt de cerere aparent temeinic de tortură sau rele tratamente din partea agenților statului. O asemenea anchetă ar trebui să fie capabilă să ducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea legală generală a torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ar fi, în pofida importanței sale fundamentale, inefectivă în practică și ar fi posibil, în anumite situații, ca agenți ai statului să abuzeze de drepturile celor aflați sub controlul lor, fără a suporta vreo consecință (a se vedea Assenov și Alții c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Rapoarte 1998‑VIII, și El Masri, citată mai sus, § 182).
188. Investigarea acuzațiilor grave de supunere la rele tratamente trebuie să fie atât promptă cât și aprofundată. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a descoperi ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a închide ancheta sau pentru a-și fundamenta deciziile (a se vedea Assenov și Alții, citată mai sus, § 103; Batı și Alții c. Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, CEDO 2004‑IV (extrase); și El Masri, citată mai sus, § 183). Trebuie să ia toate măsurile pe care le au la dispoziție pentru a asigura probele privitoare la incident, incluzând, inter alia, declarațiile martorilor oculari și probele medico-legale (a se vedea Tanrıkulu c. Turciei [MC], nr. 23763/94, § 104, CEDO 1999‑IV; Gül c. Turciei, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000; și El Masri, citată mai sus, § 183).
189. Ancheta trebuie să fie independentă de puterea executivă, atât din punct de vedere instituțional, cât și practic (a se vedea Ergi c. Turciei, 28 iulie 1998, §§ 83-84, Rapoarte 1998‑IV; Oğur c. Turciei [MC], nr. 21594/93, §§ 91-92, CEDO 1999-III; și Mehmet Emin Yüksel c. Turciei, nr. 40154/98, § 37, 20 iulie 2004) și să permită victimei să participe efectiv, într-un mod sau altul, la desfășurarea anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, Oğur, citată mai sus, § 92, și El Masri, citată mai sus, §§ 184-85).
190. Curtea consideră că aceste cerințe consacrate ale Convenției se aplică în totalitate anchetei pe care autoritățile ar fi trebuit să o conducă cu privire la răpirea și expunerea ulterioară la rele tratamente și tortură a reclamantului în Tadjikistan. Într-adevăr, așa cum a fost subliniat mai sus, informațiile relevante și plângerile fuseseră aduse în atenția autorităților imediat după răpirea reclamantului în 31 octombrie 2011 și au rezultat în cercetări premergătoare anchetei, care au durat mai mult de un an.
191. La un moment dat, a devenit evident că reclamantul avea prima facie un caz în baza articolului 3 al Convenției care justifica o anchetă efectivă la nivel intern. În timp ce, imediat după răpirea reclamantului în Moscova, se poate să fi existat îndoieli cu privire la rolul jucat de agenții de stat ruși, plângerea cu privire la transferul ulterior în Tadjikistan printr-un aeroport din Moscova, cu încălcarea tuturor procedurilor legale, ar fi trebuit să atragă atenția maximă a autorităților, în măsura în care reprezentanții reclamantului au pretins că agenți ai statului au fost în mod activ sau pasiv implicați în acea operațiune. La 30 martie 2012, Procurorul adjunct al Parchetului Inter-districtual Nikulinskiy a cerut în mod expres anchetatorului să determine implicarea autoritățile ruse în pretinsa răpire a reclamantului (a se vedea paragraful 58 de mai sus).
192. Mai mult, Curtea a ridicat în mod clar aceeași problemă la 17 ianuarie 2012 (a se veda paragraful 8 de mai sus), când a cerut în mod special Guvernului să elucideze aspectul crucial al acestui incident, și anume pretinsa complicitate dintre cei care l-au răpit pe reclamant și l-au transferat în Tadjikistan și autoritățile ruse, incluzând poliția, securitatea, și serviciile de control a frontierei (cu referințe, mutatis mutandis, către Tsechoyev c. Rusiei, nr. 39358/05, § 151, 15 martie 2011). Solicitarea unei anchete complete a fost reiterată cu fermitate în scrisoarea din 25 ianuarie 2012 pe care Grefierul a transmis-o Guvernului Rus din partea Președintelui Curții (a se vedea paragraful 52 de mai sus).
193. Pe acest fond, rezultatele anchetei interne, cum este subliniat în paragrafele 55-56 de mai sus, sunt de neînțeles. În primul rând, anchetatorii și-au limitat acțiunea strict la investigațiile pre-anchetă în baza articolului 144 al Codului de Procedură Penală, în timp ce au refuzat constant să deschidă urmărirea penală, care ar fi constituit cea mai bună cale, dacă nu chiar singura, de a respecta prevederile Convenției cu privire la o anchetă efectivă, așa cum este precizat în paragrafele 187-190 de mai sus. Ținând cont, în special, de cadrul procedural limitat prevăzut de articolul 144 și refuzul de a permite victimei sau reprezentanților săi participarea efectivă la anchetă, Curtea are îndoieli serioase că o cercetare pre-anchetă a corespuns cerințelor mai sus menționate într-o situație în care o persoană a introdus o plângere aparent temeinică de tortură și rele-tratamente, cum este cazul de față (a se vedea, mutatis mutandis, Kleyn și Aleksandrovich c. Rusiei, nr. 40657/04, §§ 56‑58, 3 mai 2012).
194. În al doilea rând, strategia procedurală folosită de organele de anchetă în cazul reclamantului dă naștere la preocupări suplimentare. Propriu-zis, deciziile prin care anchetatorii și-au încheiat cercetările și prin care au refuzat să deschidă ancheta penală au fost imediat infirmate de către superiorii lor în cel puțin patru ocazii, doar pentru a fi repetate câteva săptămâni mai târziu în termeni identici sau aproape identici (a se vedea paragrafele 55-63 de mai sus). De exemplu, a doua decizie a anchetatorului șef, P.K., din 20 aprilie 2012, prin care refuza să deschidă ancheta penală, repetă cuvânt cu cuvânt prima sa decizie din 21 martie 2012. Ambele decizii au fost infirmate prin două decizii la fel de identice, luate de șeful Diviziei Investigații Nikulinskiy sau de adjunctul său în 23 aprilie și respectiv 21 martie 2012. Acestea au fost urmate de încă două decizii consecutive ale anchetatorilor, de asemenea, refuzând deschiderea anchetei, fără a adăuga nici un element nou relevant la analiza fondului. Curtea este obligată să conchidă că procesul repetatelor infirmări și reînnoiri a deciziilor identice de către divizia de investigații a avut ca rezultat stagnarea procedurilor, într-o manieră incompatibilă cu exigențele Convenției cu privire la o anchetă efectivă. Nu numai că s-a pierdut timp valoros, dar cercul vicios din interiorul diviziei de investigații l-a privat pe reclamant de orice oportunitate rezonabilă de a contesta decizia anchetatorilor în instanță, în temeiul articolului 125 al Codului de Procedură Penală. În aceste condiții, Curtea nu vede nici un interes pentru reclamant de a obține un asemenea control judiciar, din moment ce doar ar fi determinat anchetatorii să repete încă un ciclu al anchetelor lor inutile.
195. În al treilea rând, Curtea observă că fondul deciziilor anchetatorilor reflectă îndeaproape procedura de anchetă defectuoasă, prezentată anterior. Deciziile lor reprezintă doar o compilație de afirmații generale de fapt, cereri procedurale lipsite de sens și referințe la ipoteze nedemne de încredere. De exemplu, abia în 9 iunie 2012, adjunctul șefului Diviziei Investigații Nikulinskiy a cerut o a doua verificare a trecerii frontierei Tadjikistanului de către reclamant și a plasării acestuia în detenție provizorie în acea țară (a se vedea paragraful 62 de mai sus). Totuși, autoritățile trebuie să fi avut cunoștință de scrisoarea din 28 martie 2012 a Procurorului General al Tadjikistanului prin care îl informa pe omologul său rus că reclamantul era deținut în Tadjikistan la acea vreme (a se vedea paragraful 44 de mai sus). În ciuda acestui fapt evident, prin decizia din 9 iulie 2012, anchetatorul a concluzionat, într-un mod incomprehensibil, imposibilitatea confirmării sau infirmării informației cu privire la trecerea frontierei de stat de către reclamant (a se vedea paragraful 63 de mai sus). La fel, din martie în iulie 2012, anchetatorii s-au bazat în mod constant pe ipoteza că reclamantul și-ar fi înscenat răpirea în scopul de a evita răspunderea penală în Tadjikistan. Curtea deja a stabilit că acea ipoteză era lipsită de orice sens, având în vedere legătura cauzală evidentă între răpirea reclamantului în Moscova și arestarea sa în țara sa de origine (a se vedea paragraful 136 de mai sus). În același timp, nu au reușit să ia unele măsuri de cercetare simple și clare, cum ar fi să găsească ce companii aeriene au operat zboruri de la Moscova la Khujand între 1 și 3 noiembrie 2011 și să interogheze personalul administrativ și de securitate de pe aeroportul Domodedovo, unde este raportat că reclamantul a fost urcat la bordul unei aeronave. În schimb, anchetatorul s-a referit doar la ”verificarea” de către FSB a posibilei treceri ilegale a frontierei de stat ruse de către reclamant și a reprodus rapid prevederea generală potrivit căreia legea rusă nu prevedea ”înregistrarea numelor persoanelor care traversează frontiera”.
196. În opinia Curții, numeroasele deficiențe ale anchetei identificate mai sus, atât pe fond cât și ca întindere în timp, sunt evident inconsecvente cu obligațiile statului în baza articolului 3 al Convenției.
(d) Dacă Statul pârât este răspunzător pentru implicarea activă sau pasivă a agenților săi în transferul forțat al reclamantului în Tadjikistan
197. În baza faptelor deja confirmate, conform exigențelor în materie probatorie, Curtea trebuie să examineze acum dacă Statul pârât este, de asemenea, responsabil în baza Convenției, de pretinsa implicare a agenților statului în transferul reclamantului în Tadjikistan.
198. Deși reclamantul nu a putut să furnizeze nici o declarație a vreunui martor în acest sens, el a precizat că transferul său în Tadjikistan prin aeroportul Domodedovo din Moscova nu ar fi putut avea loc fără cunoștința sau implicarea activă ori pasivă a autorităților ruse.
199. Curtea a solicitat Guvernului să explice în răspuns cum și de către cine a fost transferat reclamantul de la Moscova în Tadjikistan, împotriva voinței sale, fără a se conforma formalităților de frontieră, vamale și alte formalități în Federația Rusă. Însă, acesta nu a oferit nici o explicație (a se vedea paragrafele 42-45 și 124 de mai sus). Drept urmare, Curtea nu a primit nici o dovadă serioasă, fie în favoarea, fie împotriva alegației reclamantului.
200. În acest sens, Curtea găsește adecvat să sublinieze încă o dată limitele sale firești ca și instanță internațională când trebuie să conducă o cercetare de fapt eficientă, care ar trebui, ca o chestiune de principiu și practică eficientă, să fie domeniul autorităților naționale (a se vedea, în completarea numeroaselor autorități citate mai sus, Demopoulos și Alții c. Turciei (dec.), nr. 46113/99 și restul, § 69, CEDO 2010). Procedurile Curții cu privire la astfel de probleme controversate, precum cele ridicate de prezenta cauză, sunt tot mai mult condiționate de cooperarea statelor pârâte, în conformitate cu angajamentele lor în conformitate cu articolului 38 al Convenției, de a oferi toate facilitățile necesare pentru stabilirea situației de fapt. Organele Convenției au subliniat în mod repetat această obligație ca fiind de o importanță fundamentală pentru funcționarea corectă și eficientă a sistemului Convenției (a se vedea, printre altele, Tanrıkulu c. Turciei [MC], citată mai sus, § 70, și Rezoluțiile Comitetului de Miniștri ResDH(2001)66 și ResDH(2006)45). În opinia Curții, singura cale reală pentru Rusia de a-și onora angajamentul său în prezenta cauză a fost de a se asigura că o anchetă aprofundată a evenimentului a fost efectuată și să prezinte Curții rezultatele sale. Cu toate acestea, autoritățile ruse în mod evident nu au reușit să facă acest lucru (a se veda paragrafele 193-196 de mai sus), determinând astfel Curtea să examineze, în locul autorităților naționale, probleme cu o miză extrem de controversată. Un asemenea eșec al statului parte, de a prezenta informații și probe cruciale, obligă Curtea să tragă concluzii serioase în favoarea poziției reclamantului (articolul 44C § 1 din Regulamentul Curții). În acest sens, Curtea acordă, de asemenea, o mare importanță felului în care au fost conduse anchetele oficiale, deoarece autoritățile n-au părut că își doresc să descopere adevărul cu privire la circumstanțele cauzei (a se vedea El Masri, citată mai sus, §§ 191-93).
201. Curtea este, de asemenea, conștientă de dificultățile obiective pentru reclamant de a prezenta probe în sprijinul alegației sale, din moment ce evenimentele în cauză se află la cunoștința exclusivă a autorităților. Aceasta și-a găsit în mare parte suport în prezumția necontestată, care fost confirmată de Curte în hotărârea Iskandarov (citată mai sus, §§ 113-15), potrivit căreia transferul său silit în Tadjikistan nu ar fi putut avea loc fără știrea și implicarea, fie activă, fie pasivă a autorităților ruse. Mai recent, Curtea a ajuns la aceeași concluzie în încă o altă cauză similară (a se vedea Abdulkhakov c. Rusiei, nr. 14743/11, §§ 125‑27, 2 octombrie 2012). Ambele cauze au prezentat circumstanțe similare în care reclamanții au fost transferați silit la bordul unor aeronave din Moscova sau regiunea limitrofă în Tadjikistan.
202. Curtea nu discerne nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cauza de față. Într-adevăr, este indisputabil că orice aeroport care deservește zboruri internaționale este supus măsurilor sporite de securitate, fiind sub controlul permanent al autorităților statului pârât și, mai exact, al serviciului frontierei de stat. Numai acest fapt tinde să excludă, în condiții normale, posibilitatea ca o persoană fizică să fie dusă direct pe aerodrom și urcată la bordul unei aeronave cu destinație străină, fără a fi nevoită să se justifice nici unui agent al statului. De aceea, orice asemenea acțiune necesită autorizarea, sau cel puțin acordul tacit al agenților statului în funcțiune la un anume aeroport și, în mod special, al acelora care controlează efectiv punctele de control de acces la aerodrom.
203. Ca și în cele două cauze similare menționate mai sus, Guvernul nu a adus nici un element pentru a răsturna această prezumție în cauza de față. Nici nu a furnizat vreo explicație plauzibilă cu privire la modul în care reclamantul ar fi putut fi urcat la bordul unei aeronave și transportat de la Moscova la Khujand fără a da vreo explicație nici unui oficial de stat rus. Mai mult decât atât, este limpede că autoritățile nu au reușit elucidarea circumstanțele incidentului printr-o anchetă efectivă la nivel național. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte să conchidă că statul pârât trebuie să fie ținut responsabil în baza Convenției pentru implicarea agenților statului în transferul silit al reclamantului în Tadjikistan.
204. Constatările Curții sunt cu atât mai îngrijorătoare având în vedere că acțiunile respective ale agenților statului au fost caracterizate de un vădit caracter arbitrar și abuz de putere în scopul eludării deciziei legale a FMS prin care i-a fost acordat reclamantului azil temporar în Rusia (a se vedea secțiunea 12(4) a Legii privind refugiații) și măsurilor oficiale luate de către Guvern pentru a preveni extrădarea reclamantului în conformitate cu măsurile provizorii impuse de Curte (a se vedea paragraful 5 de mai sus și paragraful 209 de mai jos). În timp ce procedurile operaționale implicate aici diferă în multe privințe de cele ale așa numitelor ”predări extraordinare”, examinate în câteva cauze recente, constatările Curții arată în mod convingător că operațiunea, ce-a implicat agenți de stat în prezenta cauză, și care a fost asemeni condusă ” în afara sistemului normal legal” și ”prin eludarea deliberată a unui proces echitabil, reprezintă o anatema pentru statul de drept și valorile protejate de Convenție” (a se vedea, mutatis mutandis, Babar Ahmad și Alții c. Marii Britanii (dec.) nr. 24027/07, 11949/08 și 36742/08, §§ 113-14, 6 iulie 2010, și El Masri, citată mai sus, § 239).
(e) Concluzii
205. Prin urmare, Curtea hotărăște că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției cu privire la fiecare dintre cele trei capete examinate mai sus, și anume, eșecul autorităților de a-l proteja pe reclamant împotriva transferului silit în Tadjikistan, unde s-a confruntat cu un risc real și iminent de tortură și rele tratamente; lipsa unei anchete efective asupra incidentului; și implicarea, fie activă, fie pasivă, a agenților statului în acea operațiune.
...
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENȚIEI
208. Reclamantul s-a plâns de faptul că transferul său forțat în Tadjikistan s-a efectuat prin nerespectarea măsurilor provizorii indicate de Curte în temeiul articolului 39, și a încălcat, astfel, dreptul său la un recurs individual. El s-a bazat pe articolul 34 al Convenției, care prevede următoarele:
“Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale. Înalta Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al acestui drept.”
Articolul 39 din Regulamentul Curții prevede:
“1. Camera, sau, după caz, Președintele acesteia poate, la cererea unei părți sau a oricărei persoane interesate, sau din proprie inițiativă, să indice părților orice măsură provizorie pe care consideră că ar trebui adoptată în interesul părților sau al bunei desfășurări a procedurilor în fața sa
2. În cazul în care se consideră necesar, o notificare imediată a măsurii adoptate într-o anumită cauză poate fi dată Comitetului de Miniștri
3. Camera poate solicita informații de la părți cu privire la orice problemă legată de punerea în aplicare a oricărei măsuri provizorii indicate.”
209. Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost împiedicat în nici un fel în exercitarea drepturilor sale, incluzând dreptul de a introduce o cerere în baza articolului 34 al Convenției. Acesta a făcut referire și la scrisoarea din 16 decembrie 2010, prin care informa Curtea despre măsurile luate în conformitate cu măsurile provizorii indicate de Curte, în baza articolului 39, pentru a preveni extrădarea reclamantului în Tadjikistan (a se vedea paragraful 5 de mai sus). Scrisorile în cauză au fost transmise biroului din Moscova al Parchetului și Serviciului federal pentru executarea hotărârilor, cerându-le să suspende orice acțiune de expulzare sau extrădare a reclamantului în Tadjikistan. Ca urmare, reclamantul nu a fost predat Tadjikistanului prin intermediul procedurii de extrădare.
210. Reclamantul a arătat că responsabilitatea statului pârât cu privire la implicarea agenților statului în îndepărtarea sa de pe teritoriul Rusiei –în ciuda măsurilor provizorii indicate de Curte- a atras în mod necesar o încălcare a dreptului său de a petiționa.
211. Curtea reamintește că, în virtutea articolului 34 al Convenției, Statele Contractante se obligă să se abțină de la orice act sau omisiune care ar putea împiedica exercitarea efectivă a dreptului de a petiționa, care a fost în mod constant reafirmat ca și piatră de temelie a sistemului Convenției. Conform jurisprudenței constante a Curții, eșecul unui stat pârât de a se conforma unei măsuri provizorii presupune o încălcare a acelui drept (a se vedea Mamatkulov și Askarov, citată mai sus, §§ 102 și 125, și Abdulkhakov, citată mai sus, § 222).
212. Curtea nu poate sublinia îndeajuns importanța deosebită acordată măsurilor provizorii în sistemul Convenției. Scopul lor nu este numai de a efectua o examinare eficientă a cererii dar și să se asigure că protecția oferită reclamantului în baza Convenției este efectivă; asemenea indicații permit ulterior Comitetului de Miniștri să supervizeze executarea unei hotărâri definitive. Aceste măsuri permit deci statului în cauză să-și îndeplinească obligația de a se conforma unei hotărâri definitive a Curții, care, în virtutea articolului 46 al Convenției, este obligatorie (a se vedea Mamatkulov și Askarov, citată mai sus, § 125; Shamayev și Alții c. Georgiei și Rusiei, citată mai sus, § 473; Aoulmi c. Franței, nr. 50278/99, § 108, CEDO 2006‑I (extrase); și Ben Khemais c. Italiei, nr. 246/07, § 82, 24 februarie 2009).
213. Semnificația crucială a măsurilor provizorii este evidențiată și de faptul că Curtea le emite, ca o chestiune de principiu, în situații cu adevărat excepționale, în baza unei analize riguroase a tuturor circumstanțelor relevante. În cele mai multe dintre acestea, reclamanții se confruntă cu o amenințare reală a vieții și integrității corporale, cu riscul unei încălcări grave și ireversibile a dispozițiilor fundamentale ale Convenției. Rolul vital jucat de măsurile provizorii în sistemul Convenției nu numai că le confirmă efectul juridic obligatoriu în Statul în cauză, așa cum este confirmat de jurisprudență, dar impune ca cea mai mare importanță să fie acordată chestiunii respectării de către Statele Părți a indicațiilor Curții în acest sens (a se vedea, inter alia, poziția fermă în acestă privință exprimată de Statele Părți în Declarația de la Izmir citată în paragraful 119 de mai sus și de către Comitetul de Miniștri în Rezoluția Interimară CM/ResDH(2010)83 în cauza Ben Khemais[1] ... Orice relaxare în acestă chestiune ar slăbi în mod inacceptabil protecția drepturilor fundamentale ale Convenției și acest fapt ar fi incompatibil cu valorile și spiritul acesteia (a se vedea Soering, citată mai sus, pp. 34‑35, § 88); ar fi, de asemenea, incompatibilă cu importanța fundamentală a dreptului la un decurs individual și, mai general, subminează autoritatea și eficacitatea Convenției ca și instrument constituțional al ordinii publice europene (a se vedea Mamatkulov și Askarov, citată mai sus, §§ 100 și 125, și, mutatis mutandis, Loizidou c. Turciei (obiecții preliminare), 23 martie 1995, § 75, seria A nr. 310).
214. Examinând prezenta cauză în lumina principiilor de mai sus, Curtea observă că prezintă asemenea situații excepționale care justifică indicarea de măsuri provizorii Guvernului pârât. La 7 decembrie 2010 i s-a solicitat acestuia din urmă ca, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurilor în fața Curții, să oprească extrădarea reclamantului în Tadjikistan până la o notificare ulterioară. La 16 decembrie 2010 Guvernul a informat Curtea că autoritățile au luat măsurile necesare pentru a garanta faptul că reclamantul nu va fi extrădat în Tadjikistan până la o noua notificare (a se vedea paragrafele 5 și 209 de mai sus). În ciuda măsurilor luate, în noiembrie 2011 reclamantul a fost transferat forțat cu o aeronavă de la Moscova la Khujand prin intermediul unei operațiuni speciale, în care s-a constatat implicarea agenților de stat (a se vedea paragrafele 202 - 203 de mai sus).
215. Guvernul nu a acceptat că aceste circumstanțe au relevat o încălcare a măsurilor provizorii, declarând că transferul reclamantului în Tadjikistan nu a avut loc prin intermediul procedurii de extrădare, care fusese suspendată prompt, ca urmare a deciziei Curții din 7 decembrie 2010. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului. În timp ce măsurile întreprinse pentru suspendarea extrădării ar putea reprezenta un indiciu al voinței inițiale a Guvernului de a se supune măsurilor provizorii, în opinia Curții, acestea nu pot exonera statul de răspunderea pentru evenimentele ulterioare în cazul reclamantului. Și nici nu poate Guvernul în mod legitim să pretindă, astfel cum ar sugera argumentele sale, că întoarcerea forțată a reclamantului în Tadjikistan nu a putut fi prevenită de măsurile provizorii formulate de Cure în prezenta cauză.
216. Curtea conchide că măsurile provizorii indicate în prezenta cauză, conform solicitării reclamantul și astfel cum au fost formulate prin decizia Curții din 7 decembrie 2010, au avut ca scop prevenirea extrădării sale, care, la momentul faptelor, a reprezentat cel mai iminent mijloc legal de îndepărtare a reclamantului din Rusia în Tadjikistan. În timp ce formularea măsurilor provizorii este unul dintre elementele pe care Curtea le ia în considerare când analizează dacă Statul s-a conformat obligațiilor sale în baza articolului 34 al Convenției, Curtea trebuie să țină seama nu numai de litera dar și de spiritul măsurii provizorii indicate (a se vedea Paladi c. Moldovei [MC], nr. 39806/05, § 91, 10 martie 2009) și, într-adevăr, de scopul ei precis. Singurul scop al măsurii provizorii, cum a fost indicat de Curte în cauza de față – și Guvernul nu a pretins să nu-l fi cunoscut – a fost de a preveni expunerea reclamantului la un risc real de rele tratamente în mâinile autorităților tadjice. După ce cauza a fost comunicată Guvernului și i s-a acordat prioritate de către Curte la 30 ianuarie 2011, nu ar fi putut exista nici o îndoială cu privire la scopul ori rațiunea acelei măsuri provizorii. Percepția Guvernului cu privire la spiritul și scopul măsurii provizorii mai este demonstrată și de instrucțiunile pe care acesta le-a transmis diferitelor autorități naționale pentru a suspenda ”orice acțiune de expulzare, extrădare sau altă îndepărtare forțată a reclamantului în Tadjikistan” (a se vedea paragraful 209 de mai sus). Faptul că autoritățile au respectat cu strictețe măsura provizorie pentru aproape unsprezece luni, până la evenimentele neașteptate din 31 octombrie 2011, demonstrează, de asemenea, că scopul și consecințele juridice ale acesteia nu au dat naștere la nici un fel de îndoială.
217. În lumina rolului vital pe care îl au măsurile provizorii în sistemul Convenției, acestea trebuie să fie respectate întocmai de către Statul în cauză. Prin urmare, Curtea nu poate concepe să permită autorităților să ocolească o măsură provizorie, cum este cea indicată în cauza de față, prin folosirea unei alte proceduri interne pentru transferul reclamantului în țara de destinație sau, și mai alarmant, să permită transferul arbitrar al acestuia în acea țară într-o manieră evident ilegală. Totuși, tocmai datorită acestui din urmă aspect, Curtea a găsit statul pârât responsabil în cauza de față (a se vedea paragrafele 202 - 203 de mai sus). Procedând în acest fel, Statul a zădărnicit scopul măsurii provizorii, care era menținerea statu-quo-ului pe perioada examinării cererii de către Curte. Drept urmare, reclamantul a fost expus riscului real de rele tratamente în Tadjikistan iar Curtea a fost împiedicată de la a-i asigura beneficiul practic și eficient al dreptului său în baza articolului 3 al Convenției.
218. Guvernul nu a demonstrat existența vreunei piedici obiective împotriva respectării măsurii provizorii (a se vedea Paladi, citată mai sus, § 92). Mai grav, acesta nu au oferit nici o explicație pentru comportamentul arbitrar al agenților săi care au permis ca reclamantul să fie plasat forțat într-un zbor de la Moscova la Khujand; cu atât mai puțin să-i cheme la ordine pe cei responsabili (a se vedea, dimpotrivă, Muminov c. Rusiei, nr. 42502/06, § 44, 11 decembrie 2008). Autoritățile au persistat inacceptabil în refuzul de a investiga problema chiar și după ce Curtea s-a exprimat asupra aspectelor relevante, atrăgând în mod special atenția Guvernului cu privire la situația îngrijorătoare și fără precedent creată prin repetarea unor asemenea incidente inacceptabile (a se vedea paragraful 52 de mai sus).
219. În consecință, Curtea conchide că Rusia nu a respectat măsura provizorie indicată de Curte în prezenta cauză, în baza articolului 39 din Regulamentul Curții, încălcând angajamentul său în baza articolului 34 al Convenției.
...
VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
233. Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul inter al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
234. Reclamantul a pretins 30 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral. Acesta a justificat cuantumul ridicat al pretenției sale datorită relelor tratamente pe care le-a suferit în Tadjikistan, urmare a transferului său forțat în acea țară, și prin referire la recompensa acordată de Curte în circumstanțe asemănătoare în cauza Iskandarov (citată mai sus, § 156).
235. Guvernul a susținut că orice prejudiciu moral ar fi compensat de constatarea unei încălcări de către Curte.
236. Curtea reamintește că articolul 41 o abilitează să acorde părții lezate satisfacția care i se pare adecvată. Aceasta a constatat în cauza de față mai multe încălcări ale Convenției, cele mai multe dintre ele trebuind să fie privite ca extrem de grave. Ca urmare, reclamantul a suferit fără nici un dubiu un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei încălcări. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea aprobă reclamantului pretenția sa în întregime și îi acordă 30 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care ar putea fi percepută la acestă sumă.
...
VIII. APLICAREA ARTICOLULUI 46 AL CONVENȚIEI
242. Articolul 46 al Convenției prevede următoarele:
“1. Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.
2. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea ei.
...”
243. Curtea observă că prezenta cauză a dezvăluit câteva încălcări ale unuia dintre drepturile fundamentale protejate de Convenție – interzicerea torturii și a relelor tratamente – care nu au fost prevenite, nici prin căile de recurs interne, nici prin măsurile provizorii indicate de Curte. Aceasta mai observă că, în ultima vreme, au fost declarate încălcări similare de către statul pârât și că pe rolul Curții continuă să fie înregistrate plângeri alarmante despre dispariții și transferuri forțate ale reclamanților în Tadjikistan și Uzbekistan, în ciuda indicației măsurilor provizorii și a garanțiilor Guvernului de respectare a acelor măsuri.
244. Curtea este pe deplin conștientă de dificultățile ce pot apărea în procesul de executare a hotărârilor în cauză, mai ales din pricina reclamanților aflați sub jurisdicția altui stat, care nu este parte semnatară a Convenției. Prin urmare, probleme pot apărea cu privire la diferite aspecte ale executării, cum ar fi plata sumei acordate cu titlu de satisfacție echitabilă și adoptarea altor măsuri reparatorii în privința reclamantului. Nici nu subestimează Curtea importanța măsurilor generale de prevenire a încălcărilor viitoare similare și a eventualelor întrebări cu privire la identificarea și adoptarea unor asemenea măsuri.
245. În acest context, Curtea subliniază faptul că, în ultimii zece ani, a fost în mod constant încurajată de Statele Contractante să profite de ocazia de a oferi indicații care să ajute statul în cauză să identifice problemele fundamentale și măsurile necesare pentru executarea hotărârii (a se vedea în mod special Rezoluția Comitetului de Miniștri Res(2004)3 din 12 mai 2004 și Declarațiile adoptate de Înaltele Părți Contractante în cadrul conferințelor Interlaken, Izmir și Brighton). Așadar, Curtea și-a dezvoltat jurisprudența în această direcție prin procedura hotărârii-pilot și prin alte modalități, asistând, astfel, Statele Contractante și Comitetul de Miniștri în aplicarea corectă și efectivă a articolului 46 al Convenției. Curtea este de părere că necesitatea de a interveni în acest domeniu rămâne acută în anumite tipuri de cauze.
246. Având în vedere considerațiile de mai sus și ținând cont, în mod special, de natura încălcărilor constatate prin prezenta hotărâre, caracterul recurent al unor încălcări similare în alte cauze recente și problemele ce pot apărea în executarea hotărârilor, Curtea consideră oportun să examineze prezenta cauză în temeiul articolului 46 al Convenției.
A. Principii generale
247. Curtea reiterează că articolul 46 al Convenției, așa cum este interpretat în lumina articolului 1, impune statului pârât o obligație legală de a implementa, sub supervizarea Comitetului de Miniștri, măsuri generale și/ori individuale corespunzătoare, pentru a proteja dreptul reclamantului pe care Curtea l-a declarat încălcat. Asemenea măsuri trebuie luate și cu privire la alte persoane aflate în situația reclamantului, în special prin rezolvarea problemelor care au dus la constatările Curții. Această obligație a fost în mod constant subliniată de Comitetul de Miniștri în supervizarea executării hotărârilor Curții (a se vedea Burdov c. Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, § 125, CEDO 2009, cu referințe ulterioare).
248. Cât privesc măsurile individuale a fi luate în răspuns la hotărâre, obiectivul lor primar este să obțină restitutio in integrum, aceasta însemnând să pună capăt încălcării Convenției și să repare consecințele acesteia de o asemenea manieră încât să restabilească cât de mult posibil situația care a existat înaintea încălcării (a se vedea Piersack c. Belgiei (articolul 50), 26 octombrie 1984, § 11, Seria A nr. 85, și Papamichalopoulos și Alții c. Greciei (articolul 50), 31 octombrie 1995, § 34, Seria A nr. 330‑B). Această obligație reflectă principiile dreptului internațional potrivit cărora, un stat responsabil pentru un act ilicit are obligația de a repara, prin restabilirea situației anterioare comiterii actului injust, cu condiția ca acea reparație să nu fie ”material imposibilă” și să ”nu implice o sarcină cu totul neproporțională cu beneficiul rezultând din restituire în raport cu compensarea” (articolul 35 a Articolelor Comisiei de Drept Internațional privind Răspunderea Statelor pentru Fapte Internaționale Ilicite). Cu alte cuvinte, în timp ce restituirea constituie regula, există anumite situații în care Statul pârât este exceptat – în totalitate sau în parte – de la acestă obligație, cu condiția să demonstreze existența unor asemenea împrejurări (a se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveției (nr. 2) [MC], nr. 32772/02, § 86, CEDO 2009). Statele trebuie sa-și organizeze sistemul de drept și procedurile judiciare astfel ca acest rezultat să poată fi obținut (a se vedea ibid., § 97, și Recomandarea (2000)2 a Comitetului de Miniștri).
249. Este în sarcina Comitetului de Miniștri, în baza articolului 46 al Convenției, să evalueze, în lumina principiilor de mai sus de drept internațional și a informațiilor furnizate de către Statul pârât, dacă acesta din urmă și-a respectat cu buna credință obligația de a restabili pe cât posibil situația existentă înainte de încălcare. În timp ce, în principiu, statul pârât rămâne liber să își aleagă mijloacele prin care se va supune acestei obligații, rămâne în sarcina Comitetului de Miniștri să evalueze dacă mijloacele alese sunt compatibile cu concluziile expuse în hotărârea Curții (a se vedea Scozzari și Giunta, citată mai sus § 249, și Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT), citată mai sus, §§ 241-42). Același lucru este valabil și pentru evaluarea obligației statului pârât de a lua măsuri generale în scopul de a rezolva problema care a dus la încălcarea stabilită prin hotărârea Curții.
B. Măsuri conforme prezentei hotărâri
1. Plata satisfacției echitabile
250. Având în vedere detenția continuă a reclamantului în Tadjikistan, de la bun început, Curtea este preocupată de modalitatea în care statul în cauză își va îndeplini obligația de plată a satisfacției echitabile. Curtea s-a mai confruntat deja cu situații similare cu privire la reclamanți care nu au mai putut fi contactați după îndepărtarea lor de pe teritoriul statului pârât. În câteva din acele cauze, Curtea a indicat ca statul pârât să asigure efectuarea plății satisfacției echitabile prin înlesnirea contactelor între reclamanți, reprezentanții lor și Comitetul de Miniștri (a se vedea Muminov c. Rusiei (satisfacție echitabilă), nr. 42502/06, § 19 și punctul (c) al dispozitivului hotărârii, 4 noiembrie 2010, și Kamaliyevy c. Rusiei (satisfacție echitabilă), nr. 52812/07, § 14 și punctul 1(c) al dispozitivului hotărârii, 28 iunie 2011). În alte cauze Curtea a hotărât ca despăgubirile să fie păstrate de reprezentanții reclamanților (a se vedea Hirsi Jamaa și Alții c. Italiei [MC], nr. 27765/09, § 215, și punctul 12 al dispozitivului hotărârii, CEDO 2012, și Labsi c. Slovaciei, nr. 33809/08, § 155 și punctul 6 al dispozitivului hotărârii, 15 mai 2012).
251. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că, după transferul reclamantului în Tadjikistan, chiar dacă indirect, au existat anumite contacte între acesta și reprezentanții săi în fața Curții. Ținând cont de acest fapt și având în vedere situația extrem de vulnerabilă a reclamantului în Tadjikistan, Curtea consideră potrivit ca sumele ce i-au fost acordate cu titlu de satisfacție echitabilă să fie date în păstrare reprezentanților săi.
2. Alte măsuri reparatorii cu privire la reclamant
252. Cu toate acestea, Curtea este de părere că obligația de a se conforma prezentei hotărâri nu poate fi limitată la plata de compensații bănești acordate în baza articolului 41, al cărui scop este doar repararea acelor consecințe ale unei încălcări care nu pot fi remediate în alt fel (a se vedea Scozzari și Giunta, citată mai sus, § 250). Obligația de a lua măsuri individuale suplimentare a fost deja confirmată de organele Convenției în cauze similare în care drepturile reclamanților fuseseră încălcate prin îndepărtarea lor din aria protejată de Convenție (a se vedea, de exemplu, Hirsi Jamaa și Alții, citată mai sus, § 211; Al-Saadoon și Mufdhi c. Marii Britanii, no. 61498/08, § 171, CEDO 2010 (extrase); și rezoluția Comitetului de Miniștri CM/ResDH(2012)68 în cea din urmă cauză și deciziile sale citate la paragrafele 121-124 de mai sus).
253. Faptul că reclamantul rămâne în afara jurisdicției statului pârât face, discutabil, mai dificilă sarcina acestuia din urmă de a ajunge la reclamant și a lua măsurile reparatorii în favoarea sa. Însă, acestea nu reprezintă împrejurări care prin ele însele exonerează statul pârât de obligația sa legală de a lua toate măsurile ce țin de competența sa în scopul de a pune capăt încălcării și a repara consecințele acesteia. În timp ce măsuri necesare distincte pot varia în funcție de specificul fiecărei cauze, obligația de a se supune hotărârii impune statului pârât ca, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, să găsească și să folosească cu bună credință asemenea mijloace legale, diplomatice și/sau practice după cum ar fi nevoie pentru a garanta pe cât de mult posibil dreptul reclamantului, pe care Curtea l-a constatat ca fiind încălcat.
254. În opinia Curții, constatările din prezenta hotărâre impun luarea unei asemenea măsuri. Stadiul actual de dezvoltare al dreptului internațional și al relațiilor internaționale nu fac imposibil pentru statul pârât să ia măsuri reparatorii concrete pentru a-l proteja pe reclamant împotriva riscurilor existente pentru viața și sănătatea sa într-o jurisdicție străină (a se vedea, ca și exemplu, Al-Saadoon și Mufdhi, citată mai sus, § 171, și Rezoluția Comitetului de Miniștri CM/ResDH(2012)68 din 8 martie 2012; Othman (Abu Qatada), citată mai sus, §§ 23-24 și 194-205; a se vedea, de asemenea, și măsurile luate de Rusia pentru a garanta întoarcerea reclamantului din Turkmenistan în Garabayev c. Rusiei, nr. 38411/02, §§ 34-35, 7 iunie 2007). Nevoia unei asemenea măsuri este cu atât mai mare în cauza de față, având în vedere că reclamantului i-a fost acordat azil temporar chiar de către autoritățile ruse. Rămâne a fortiori deschis statului pârât să ia acele măsuri individuale care intră în totalitate în jurisdicția sa, cum ar fi efectuarea unei anchete efective asupra evenimentului în cauză în scopul de a remedia încălcările de natură procedurală constatate de Curte (a se vedea, cu titlu de exemplu, procedurile întreprinse împotriva funcționarilor de stat pentru nerespectarea măsurilor provizorii indicate de Curte în Muminov c. Rusiei citată mai sus, § 44).
255. Prin urmare, Curtea este convinsă că îi revine Federației Ruse să se folosească de instrumentele și procedurile necesare, în scopul de a lua asemenea măsuri în privința reclamantului. Având în vedere diversitatea de mijloace existente pentru atingerea acestui scop și natura problemelor în cauză, Comitetul de Miniștri este mai bine plasat decât Curtea să evalueze măsurile specifice ce trebuiesc luate. În consecință, Comitetul de Miniștri trebuie să supervizeze, în baza informațiilor furnizate de statul pârât și ținând cont de evoluția situației reclamantului, adoptarea unor asemenea măsuri ce sunt fezabile, de actualitate, adecvate și suficiente pentru a asigura maxima reparație posibilă pentru încălcările declarate de Curte.
3. Măsuri generale pentru prevenirea unor încălcări similare
256. Privind problema din perspectiva articolului 46 al Convenției, Curtea consideră deosebit de important să sublinieze nevoia de măsuri generale pentru a preveni noi încălcări similare cu cele constatate. În legătură cu aceasta, Curtea observă cu mare îngrijorare că evenimentele examinate în prezenta cauză nu pot fi considerate ca și un incident izolat. Curtea reamintește că de la hotărârea sa în cauza Iskandarov (citată mai sus), în care a găsit Federația Rusă responsabilă pentru încălcarea articolului 3 din cauza răpirii neelucidate și a transferului reclamantului în Tadjikistan de către persoane necunoscute, s-a confruntat cu incidente repetate de acest gen. Curtea deja a constatat o încălcare a articolelor 3 și 34 în cauza Abdulkhakov, în care reclamantul a fost răpit în Moscova și forțat să urce la bordului unui avion către Tadjikistan în circumstanțe similare (a se vedea Abdulkhakov, citată mai sus, §§ 124-27). Mai recent, deși în circumstanțe diferite, a declarat aceleași încălcări din pricina deportării reclamantului din Sankt Petersburg în Uzbekistan (a se vedea Zokhidov c. Rusiei, nr. 67286/10, §§ 128-42 și 201-11, 5 februarie 2013, nedefinitivă). Pe rolul Curții se află mai multe plângeri de acest gen și, chiar mai îngrijorător unele din ele se referă la incidente similare care s-au întâmplat după ce mesajul de avertisment a fost transmis de Președintele Curții Guvernului Rus (paragraful 52 de mai sus), și chiar după luarea recentelor decizii de către Comitetul de Miniștri în această problemă (a se vedea paragrafele 121-124 de mai sus).
257. Constatările prezentei hotărâri susțin punctul de vedere potrivit căruia, repetatele răpiri de persoane și transferul ulterior în țările de destinație, prin eludarea deliberată a unui proces echitabil – mai ales prin încălcarea măsurilor provizorii indicate de Curte - echivalează cu o desconsiderare flagrantă a statului de drept și sugerează că anumite autorități ale statului au dezvoltat o practică din încălcarea obligațiilor în baza dreptului rus și a Convenției. O astfel de situație are cele mai grave implicații pentru ordinea juridică internă din Rusia, eficacitatea sistemului Convenției și autoritatea Curții.
258. Se poate observa din deciziile Comitetului de Miniștri că situația era ”o sursă de mare îngrijorare” pentru Guvern și că acesta se ocupa de rezolvarea incidentelor. De exemplu, deciziile relevante ale Comitetului de Miniștri au circulat la Procurorul General, Comitetul de anchetă, Ministerul de Interne, Serviciul Federal pentru Migrație și Serviciul Federal al Executorilor Judecătorești. Guvernul a mai declarat că ”se angajează să prezinte rezultatele urmărilor” incidentelor în Rusia către Comitetul de Miniștri și Curte în contextul cauzelor relevante (a se vedea paragrafele122-123 de mai sus). Însă, constatările Curții de mai sus demonstrează pe larg că nici un rezultat satisfăcător nu a fost prezentat în această cauză și, la modul general, că măsuri generale decisive rămân , încă, a fi luate de autoritățile de stat competente. Acestea trebuie să includă îmbunătățirea în continuare a căilor de recurs interne în cazurile de extrădare și expulzare, asigurând legalitatea fiecărei acțiuni a statului în acest domeniu, protecția efectivă a potențialelor victime, în conformitate cu măsurile interimare indicate de Curte și anchetarea efectivă a fiecărei încălcări a unei asemenea măsuri sau a actelor ilicite similare.
259. Curtea ia act de recenta evoluție semnificativă a jurisprudenței promovată de Curtea Supremă a Federației Ruse în hotărârea sa nr. 11 din 14 iunie 2012 (a se vedea paragraful 76 de mai sus). Această evoluție este în acord cu jurisprudența Curții și susține perfect ideea îmbunătățirii căilor de recurs interne în cazurile de extrădare și expulzare, care a fost mult timp promovată de organele Convenției cu privire la toate Statele Contractante (a se vedea, printre cele mai recente autorități, poziția Marii Camere De Souza Ribeiro c. Franța, citată mai sus, § 82; a se vedea, de asemenea, Recomandarea Comitetului de Miniștri Rec(2004)6 cu privire la îmbunătățirea căilor de recurs interne și Recomandarea R(98)13 cu privire la dreptul solicitanților de azil care au fost respinși la un recurs eficace). Curtea are încredere că aplicarea scrupuloasă a hotărârii Curții Supreme de către toate instanțele ruse ar permite sistemului judiciar să evite asemenea lipsuri, precum cele criticate în prezenta hotărâre (a se vedea paragrafele 161-165), și să dezvolte în continuare o jurisprudență inovatoarea care aplică direct cerințele Convenției prin practica judiciară (a se vedea, printre cele mai recente exemple, deciziile instanțelor interne analizate în Kulevskiy c. Rusiei (dec), nr. 20696/12, §§ 18 și 36, 20 noiembrie 2012). Curtea constată că măsurile luate de către instanțele de drept comun reflectă jurisprudența importantă dezvoltată de Curtea Constituțională în materia extrădării și măsurile pozitive luate la alte nivele, astfel cum reiese din deciziile Comitetului de Miniștri (a se vedea paragrafele 123-124 de mai sus). Pe acest fond, este cu atât mai supărător pentru Curte să se confrunte cu situații în care mecanismele juridice interne sunt ostentativ eludate ca urmare a transferului nelegal al reclamanților în state unde urmează să fie urmăriți penal. Recurența unor asemenea fărădelegi este capabilă să radieze eficacitatea căilor de recurs interne, pe care sistemul Convenției se bazează în totalitate (compară Al-Saadoon și Mufdhi, citată mai sus § 166). În opinia Curții, obligațiile statului în conformitate cu prezenta hotărâre necesită rezolvarea fără întârziere a acestei probleme recurente.
260. Lipsa unei anchete interne eficiente în astfel de incidente inacceptabile ridică în continuare probleme grave, așa cum a demonstrat prezenta hotărâre. Exigențele Convenției cu privire la o anchetă eficientă și promptă a fiecărui incident de acest fel, provin direct din jurisprudența abundentă a Curții și își găsesc suport în poziția constantă a Comitetului de Miniștri și a Adunării Parlamentare, care, mai ales, a insistat ca autorii unor asemenea incidente să fie obligați să dea socoteală pentru a se transmite un mesaj clar că asemenea acțiuni nu vor fi tolerate (a se vedea Rezoluția Adunării 1571 (2007), și Rezoluția Comitetului de Miniștri CM/Res(2010)25, citată mai sus). Curtea observă că nici un asemenea mesaj n-a fost transmis nici în prezenta cauză nici în alte cauze similare care au apărut în ultimele optsprezece luni.
261. Considerațiile mai sus menționate conduc Curtea la concluzia că obligația ce decurge din articolul 46 necesită măsuri urgente și serioase a fi luate de statul pârât, incluzând toate măsurile care pot fi necesare pentru a rezolva hotărârile dezvăluite prin prezenta hotărâre. Pe lângă nevoia, de mai sus, de îmbunătățire a căilor de recurs interne și prevenire a eludării lor în materia extrădării, adoptarea de măsuri generale în răspuns la prezenta hotărâre ar trebui să abordeze alte două probleme importante și să urmărească două obiective corespunzătoare.
262. În primul rând, considerând situația vulnerabilă a reclamanților în beneficiul cărora Curtea a indicat măsuri provizorii, statul trebuie să le acorde protecție efectivă, nu numai prin lege, dar și în practică. Având în vedere că protecția generală oferită de cadrul legal obișnuit este supusă eșecului în mod regulat în cauze ca cea de față, ar trebui instituit un mecanism adecvat, înzestrat cu funcție atât preventivă cât și de protecție, care să garanteze că astfel de reclamanți beneficiază de protecție imediată și eficientă împotriva răpirilor ilegale și îndepărtării neregulamentare de pe teritoriul național și jurisdicția instanțelor ruse. Nevoia unui astfel de mecanism este cu atât mai presantă pentru reclamanții urmăriți de acele state către care deja au avut loc transferuri ilegale forțate sau deportări. Având în vedere scopul excepțional al măsurilor provizorii și probabilitatea de daune ireparabile grav cauzate de orice încălcare a acestora, orice mecanism special astfel introdus trebuie supus unei verificări atente de către un funcționar cu competențe în aplicarea legii la un nivel adecvat capabil de a interveni în scurt timp pentru a preveni orice încălcare bruscă, intenționată sau nu, a măsurilor provizorii. Reclamanții și reprezentanții lor legali ar trebui sa aibă acces ușor la funcționarii de stat în cauză în scopul de a-i informa cu privire la orice situație de urgență și să solicite protecție de urgență.
263. În al doilea rând, având în vedere rolul vital al măsurilor provizorii în sistemul Convenției și, prin urmare, importanța cea mai mare acordată respectării acestora de către Statele Părți (a se vedea paragrafele 211-212 de mai sus), statul ar trebui să se folosească de proceduri adecvate și aranjamente instituționale care să asigure anchetarea eficientă a fiecărui caz de încălcare a acestor măsuri, în măsura în care procedurile existente nu reușesc să producă rezultatele scontate. De asemenea, este nevoie și de o supervizare îndeaproape a acestor anchete, la un nivel oficial adecvat, pentru a se asigura că acestea sunt conduse cu diligența necesară și la standardul impus de calitate.
264. În timp ce pune accent pe domeniile de mai sus de interes special, Curtea nu exclude alte căi pentru adoptarea măsurilor generale, unele dintre ele fiind deja prezentate în documentele Consiliului Europei (a se vedea paragrafele 108-114 de mai sus). Cu toate acestea, o evaluare aprofundată a tuturor acestor probleme trece dincolo de funcția judiciară a Curții, având în vedere numeroasele probleme juridice, administrative, practice și de securitate implicate. Prin urmare, Curtea se va abține, la acest stadiu, de la a formula ordine specifice, considerând că indicațiile furnizate mai sus vor ajuta la executarea corectă a prezentei hotărâri, sub supravegherea Comitetului de Miniștri (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov (nr. 2), citată mai sus, § 137, și Ananyev și Alții c. Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, § 194, 10 ianuarie 2012). Rămâne în sarcina autorităților ruse să propună Comitetului de Miniștri măsuri concrete pentru garantarea drepturilor Convenție în cauză și pentru ca acesta din urmă să evalueze eficiența măsurilor propuse și să urmărească implementarea lor ulterioară în conformitate cu exigențele Convenției, așa cum reiese din prezenta hotărâre.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară capetele de cerere cu privire la riscul reclamantului de a fi supus la rele tratamente în Tadjikistan, lipsa căilor de recurs efective în această privință și întârzierile în controlul judiciar al detenției sale admisibile și restul plângerii inadmisibilă;
2. Hotărăște că s-a încălcat articolul 3 în ceea ce privește faptul că autoritățile nu au reușit să-l protejeze pe reclamant împotriva riscului real și iminent de a fi supus la tortură și rele tratamente prin prevenirea transferului său forțat de la Moscova în Tadjikistan, lipsa unei anchete efective asupra incidentului și implicarea agenților statului în acea operațiune;
3. Hotărăște că s-a încălcat articolul 34 în ceea ce privește faptul că statul nu a reușit să respecte măsurile provizorii indicate de Curte;
...
6. Hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu articolul 44§ 2 al Convenției, următoarele sume:
(i) 30 000 EUR (treizeci de mii de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru prejudiciul moral, sumă ce va fi dată spre păstrare reprezentanților reclamantului în fața Curții;
...
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la data de 25 aprilie 2013, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Søren NielsenIsabelle Berro Lefèvre
GrefierPreședinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea, care, de altfel, nu își asumă nicio responsabilitate pentru calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului HUDOC () sau din orice altă bază de date căreia HUDOC i-a transmis acest document. Traducerea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiția ca titlul cauzei să fie citat în întregime împreună cu indicația de mai sus privind drepturile de autor și referința la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Orice persoană care intenționează să utilizeze fragmente din prezenta traducere în scopuri comerciale este rugată să contacteze adresa următoare: publishing@
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013.
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013.
Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@
[1] Nota editorului: Ben Khemais c. Italiei (nr. 246/07, 24 februarie 2009)
Full & Egal Universal Law Academy