©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA SBÂRNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 2040/06)
Hotărâre
Strasbourg
21 iunie 2011
–
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Sbârnea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 2040/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Gheorghe Sbârnea („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 octombrie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de T. Koletsis şi N. Crăciun, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că autorităţile publice nu au întreprins nicio acţiune efectivă în scopul punerii în executare unei hotărâri judecătoreşti prin care se instituie dreptul său de vizită a fiicei sale minore.
4. La 30 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere privind neexecutarea acordurilor privind dreptul de vizită. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că fondul şi admisibilitatea cererii vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a căsătorit cu M.S. la 19 august 1993. La 9 martie 1994, s-a născut fiica lor, E.
7. La solicitarea reclamantului, căsătoria a fost anulată prin hotărârea definitivă din 27 ianuarie 1998 şi lui M.S. i s-a acordat statutul de părinte rezident. Hotărârea în cauză nu includea acorduri privind dreptul de vizită al reclamantului, având în vedere că nu se solicitase acest lucru.
8. Conform reclamantului şi informaţiilor disponibile în dosarul cauzei, în perioada care a urmat divorţului şi până la sfârşitul anului 2002 sau începutul anului 2003, acesta a avut posibilitatea de a o vedea pe E. fără nicio restricţie. Relaţia dintre ei era apropiată şi afectuoasă.
9. În timpul sărbătorilor de Crăciun din 2002, reclamantul a anunţat-o pe E. că se recăsătorea şi că el şi noua lui soţie aşteptau o fetiţă.
10. Din acel moment, E. a început să refuze să se întâlnească singură cu el, exprimându-şi dorinţa ca şi mama ei să fie prezentă în timpul întâlnirilor cu el. Explicaţia reclamantului a fost că M.S încerca să îl pedepsească împiedicându-l să ţină legătură ca fiica lui, după ce şi-a dat seama că acesta începea o nouă viaţă şi că despărţirea de ea era, prin urmare, definitivă.
B. Procedura iniţiată de reclamant privind dreptul său de vizită
11. La 4 februarie 2003, reclamantul a introdus o acţiune pentru stabilirea dreptului de vizită a copilului. Acesta a declarat că M.S. nu îi respecta dreptul de a petrece timp singur cu fiica lui.
12. În cursul procesului, M.S. a precizat că, deşi hotărârea de divorţ nu stabilea niciun program de vizită, o încurajase mereu pe E. să petreacă timp cu tatăl ei. Totuşi, în ultima vreme, aceasta observase că fata avea o atitudine rezervată în ceea ce priveşte întâlnirile cu tatăl ei şi o rugase să fie şi ea prezentă la întâlnirile respective.
13. Într-un raport privind ancheta socială desfăşurată de serviciile sociale, întocmit după efectuarea unei vizite la domiciliul M.S., la 10 aprilie 2003, şi ulterior discuţiilor atât cu copilul, cât şi cu mama, se preciza faptul că mama nu împiedicase reclamantul să îşi viziteze copilul, ci dimpotrivă, aceasta a încercat să încurajeze relaţia lor, având în vedere faptul că fata a suferit foarte mult după divorţul părinţilor săi. În raport se preciza, de asemenea, faptul că reclamantul continua să o vadă pe E.
14. Prin hotărârea din 25 aprilie 2003, Judecătoria Bucureşti a concluzionat că reclamantul avea dreptul să menţină relaţii personale cu fiica în absenţa M.S., având în vedere că, pe baza probelor prezentate, nu se putea trage concluzia că un astfel de program de vizită ar fi contrar intereselor E. Instanţa a mai precizat că noua realitate putea fi explicată copilului cu înţelepciune, tact şi afecţiune şi că fata trebuia să fie ajutată să accepte situaţia existentă.
Instanţa a stabilit că reclamantul putea să petreacă timp cu E. în casa acestuia o dată la două săptămâni, sâmbăta, între orele 10 a.m. şi 6 p.m., şi o dată la două săptămâni, duminica, în acelaşi interval orar, precum şi timp de o lună în cursul vacanţei de vară, jumătate din vacanţa de iarnă şi de primăvară şi o dată la doi ani, de sărbătorile de Crăciun, ajunul Anului Nou şi de sărbătorile de Paşti.
Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.
C. Plângerea penală împotriva M.S.
15. La 10 iulie 2003, reclamantul a depus o plângere penală împotriva M.S., susţinând că aceasta nu respectase hotărârea definitivă din 25 aprilie 2003, care stabilea dreptul acestuia de vizită a fiicei sale, E.
16. În cursul luni august 2003, organele de anchetă au luat declaraţii de la martorii propuşi şi de la mamă. La 24 noiembrie 2003, copilul a dat, de asemenea, o declaraţie, afirmând că nu dorea să îşi vadă tatăl şi că mama ei îi permitea să se întâlnească cu el, dar ea nu dorea acest lucru.
17. La 2 decembrie 2003, procurorul a decis neînceperea urmării penale faţă de M.S., considerând că nu i se putea imputa nerespectarea hotărârii în cauză, aceasta datorându-se refuzului copilului.
18. Reclamantul a formulat o plângere în faţa instanţei împotriva soluţiei procurorului. Prin hotărârea din 4 martie 2004, Judecătoria Bucureşti a retrimis cauza procurorului, pentru continuarea anchetei. Instanţa a reţinut că, având în vedere vârsta sa, fata nu înţelegea pe deplin refuzul său de a-şi vedea tatăl şi, în aceste condiţii, era de aşteptat că era de datoria M.S. să îi inculce o atitudine pozitivă faţă de tatăl ei şi că procurorul nu ţinuse seama de declaraţiile date de M.S., în care a recunoscut că fusese de acord să îi permită tatălui să îşi viziteze fiica doar în prezenţa ei. De asemenea, instanţa a reţinut că era necesar să se efectueze o expertiză psihologică pentru identificarea cauzei reale a refuzului fetei de a-şi vedea tatăl.
19. Dosarul a fost retrimis procurorului. M.S. şi un martor indicat de reclamant au fost audiaţi din nou. Mama a declarat din nou că nu îşi împiedica fiica să ţină legătura cu tatăl său, dar că fetei îi era teamă de el şi nu dorea să îl vadă. Martorul a declarat că o dată s-a întâlnit cu toţi trei şi că E. refuzase să i se alăture tatălui ei, rugând-o pe M.S. să nu plece.
20. E. a dat alte declaraţii la 23 noiembrie 2004 şi 19 februarie 2005, afirmând că refuza să îl vadă pe reclamant deoarece acesta o ameninţase în mai multe rânduri că îi va face rău mamei ei dacă refuza să se întâlnească cu el.
21. Organele de anchetă au solicitat efectuarea unei evaluări psihologice. Evaluarea, efectuată de serviciile sociale la 12 mai 2005, a indicat faptul că fata suferea de anxietate, avea probleme cu somnul şi avea nevoie să stea într-un mediu armonios, evitând situaţiile care ar putea să o streseze.
Nu a putut fi întocmită nicio expertiză psihologică, deoarece mai multe instituţii cărora li s-a solicitat efectuarea unui astfel de raport au declarat că acest lucru nu era obligaţia lor.
22. În decizia din 13 iulie 2005, procurorul a decis să nu pună în mişcare acţiunea penală împotriva M.S., deoarece aceasta nu intenţiona să îl împiedice pe reclamant să aibă o relaţie personală cu copilul. Procurorul a hotărât, de asemenea, că nu era necesară realizarea unei expertize psihologice, ţinând seama de faptul că un astfel de raport nu putea stabili cu certitudine dacă M.S. era de rea-credinţă în această privinţă.
23. Reclamantului i s-a notificat decizia abia la o dată ulterioară în cursul anului 2006 şi acesta a depus o plângere în instanţă împotriva deciziei în cauză.
24. Prin hotărârea din 20 iunie 2006, Judecătoria Bucureşti a respins plângerea. Instanţa a reţinut că procurorul a audiat din nou martorul indicat de părţi şi că expertiza psihologică nu ar fi fost decisivă pentru rezultatul cauzei. Copilul declarase de mai multe ori, în mod expres, în faţa organelor de anchetă şi a asistenţilor sociali că nu dorea să îşi vadă tatăl. Aceeaşi stare de fapt fusese confirmată de profesorul ei şi de vecinul care avea grijă de ea. Nicio probă nu indica faptul că fata dorea să îşi vadă tatăl şi M.S. o împiedica.
Instanţa a hotărât, în continuare, că aşteptarea tatălui ca fata lui să înţeleagă faptul că autoritatea statului prevalează asupra autorităţii părinteşti era exagerată; copilul înţelegea doar intenţia lui de a-i face rău mamei sale, de unde şi reacţia sa; faptul că M.S. nu a participat la unele întâlniri cu asistenţii sociali trebuia să fie apreciat într-un context general şi ţinând seama de faptul că această atitudine fusese manifestată abia după o serie de întâlniri cu asistenţii sociali, care au avut loc la domiciliul acestora.
Judecătoria a concluzionat că decizia de a nu pune în mişcare acţiunea penală în ceea ce o priveşte pe M.S. nu constituia o încurajare de a nu respecta hotărârea definitivă care stabileşte dreptul reclamantului de a-şi vizita copilul; această hotărâre era rezultatul concluziei conform căreia nu fuseseră îndeplinite condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii penale. Reclamantul putea urmări executarea silită a hotărârii în cauză, conform procedurii reglementate de Codul de procedură civilă; dar trebuie să se ţină seama de faptul că doar o atitudine responsabilă din partea părinţilor şi a experţilor la care au apelat părinţii ar putea conduce la o normalizare a relaţiei tată-copil.
25. Tribunalul Bucureşti, în hotărârea definitivă din 4 august 2006, a admis recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri, considerând că procurorii ar fi trebuit să audieze alţi martori şi ar fi trebuit să efectueze o expertiză psihologică.
26. Cauza a fost retrimisă din nou organelor de anchetă.
27. Copilul a fost evaluat din punct de vedere psihologic de către psihologii de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în cursul lunii martie 2008. Concluziile raportului sunt prezentate la pct. 63 infra.
28. Reclamantul, M.S. şi E. au dat declaraţii în faţa procurorului la date diferite în cursul lunii august 2008.
29. Principalele elemente din declaraţia fetei au fost următoarele:
a) o vreme, până în 2003, aceasta a avut o relaţie bună cu tatăl ei, Apoi, acesta a început să o viziteze la şcoală şi să îi trimită scrisori, cerându-i să nu îi spună M.S. acest lucru; fata se simţea stânjenită, neavând secrete faţă de mama ei;
b) din cauza scrisorilor, a început să se teamă că acesta are ceva de ascuns şi de aceea dorea ca şi mama ei să fie prezentă; vorbea cu el zilnic la telefon şi nu înţelegea de ce acesta trebuia să îi trimită scrisori;
c) tatăl ei obişnuia să o sune să îi spună că îi va face rău lui M.S.; o ţinea la telefon ore în şir spunându-i acest lucru; a început să aibă coşmaruri şi să viseze mormântul mamei sale;
d) la începutul lunii august 2008, acesta a luat-o cu forţa şi a împins-o în maşina lui. Era foarte supărată. Nici măcar nu sunase să anunţe că vine. Părerea ei nu conta pentru el;
e) poate că o iubea în felul lui; dar nu îi plăcea că avea ceva împotriva M.S; se purta ca şi cum dorea să îi facă rău intenţionat. Dacă ar iubi-o, nu ar face acest lucru. Acest lucru avea să îi reproşeze. I-a spus de mai multe ori acest lucru şi el i-a spus că nu putea să facă nimic în această privinţă, dar că trebuia să introducă o acţiune în justiţie. Nu înţelegea ce vroia să spună;
f) începând cu iarna anterioară nu mai dorise să îl vadă deloc. Nu a sunat-o timp de mai multe săptămâni, după care a apărut la uşa lor cu executorul judecătoresc şi mai mulţi poliţişti. A început să tremure când a văzut atâţia poliţişti;
g) şi-ar dori ca tatăl său să înceteze cu toate aceste plângeri împotriva mamei sale;
h) încă mai ţinea la tatăl ei, dar numai puţin acum. Erau lucruri care o tulburau în ceea ce îl privea. Nu avea senzaţia că acesta încerca să facă vreun efort pentru ca lucrurile să meargă mai bine;
i) a mers de mai multe ori la autorităţile de protecţie a copilului. Oamenii de acolo erau drăguţi, dar nu îi plăcea să meargă acolo. Colegii ei de clasă care aveau părinţi divorţaţi nu trebuiau să meargă acolo; era greu să le spună acestora de ce era supărată, deoarece erau ca nişte străini pentru ea.
30. Prin decizia din 25 august 2008, parchetul a încetat urmărirea penală împotriva M.S., ajungând la concluzia că aceasta nu împiedica punerea în executare a hotărârii care stabileşte dreptul de vizită al reclamantului.
31. În ceea ce priveşte indicaţiile date de Tribunalul Bucureşti prin hotărârea din 4 august 2006, procurorul a precizat că reclamantului i se solicitase să sugereze alţi martori care îi puteau susţine acuzaţiile. Totuşi, acesta nu a prezentat alţi martori, afirmând că „[îşi] pierduse încrederea în această formulă de acţiune penală şi, prin urmare, refuza să prezinte aceşti martori. [Îşi] rezerva dreptul de a preciza numele acestora când considera că este momentul oportun.”
32. În ceea ce priveşte indicaţia de a realiza o expertiză psihologică, procurorul a precizat că Institutul Naţional de Medicină Legală avea responsabilitatea de a efectua doar expertize psihiatrice, tip de expertiză de care nu era nevoie în prezenta cauză. Cu toate acestea, procurorul s-a bazat pe concluziile evaluării psihologice realizate de serviciile sociale.
33. În continuare, parchetul a luat notă de declaraţiile reclamantului, conform cărora „era datoria mamei să respecte programul de vizită. Dacă aceasta nu fusese capabilă să influenţeze copilul în direcţia stabilită de instanţă [...], trebuia să plătească pentru acest lucru”. Procurorul a precizat că infracţiunea prevăzută la art. 307 C. pen. presupunea o acţiune din partea făptuitorului; or acuzaţiile reclamantului către M.S. erau, de fapt, o lipsă de acţiune, şi anume faptul că aceasta nu i-a indus copilului sentimente pozitive faţă de el.
34. În alte declaraţii luate în considerare de procuror în decizia sa, reclamantul a declarat că nu vedea niciun rău în faptul că fata trebuia să fie conştientă că autoritatea statului prevala asupra autorităţii părinteşti şi că, deşi o lege aspră ar putea înspăimânta un copil, acea lege ar trebui să fie respectată. Reclamantul considera că nu era în interesul copilului să se ţină seama de toanele acestuia. Un copil trebuie să înveţe că şi el sau ea au responsabilităţi. Faptul că a luat copilul cu el, chiar şi cu forţa, nu însemna că tortura copilul.
35. În ceea ce priveşte refuzul M.S. de a participa la unele sesiuni de consiliere psihologică, procurorul a subliniat că această obligaţie nu fusese stabilită de hotărârea definitivă care determina dreptul de vizită al reclamantului. Apoi, procurorul a analizat dacă absenţa aceasta arăta că M.S. era de rea-credinţă. Procurorul s-a bazat pe declaraţiile fetei, conform cărora acesteia nu îi plăcea să meargă la biroul de asistenţă socială. Procurorul consideră că nu se putea aştepta din partea unui părinte să rămână indiferent la atitudinea copilului faţă de aceste întâlniri şi că acesta era motivul pentru care M.S. refuzase să participe la unele întâlniri cu asistenţii sociali.
36. Plângerea reclamantului împotriva deciziei procurorului a fost respinsă prin hotărârea din 17 iunie 2009. Această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul Bucureşti, prin hotărârea definitivă din 1 octombrie 2009. Tribunalul a explicat că infracţiunea prevăzută la art. 307 alin. (2) C. pen. presupunea fapte săvârşite de către o persoană care avea statut de părinte rezident, cu scopul de a împiedica celălalt părinte să menţină o relaţie personală cu copilul. Dar în prezenta cauză, M.S. nu întreprinsese astfel de acţiuni; îşi exprimase pur şi simplu dezacordul în ceea ce priveşte forţarea copilului să facă ceva ce nu dorea. Niciun element nu indica faptul că M.S a fost cea care i-a indus copilului sentimentele negative. S-a concluzionat, de asemenea, că nu era necesar niciun alt raport psihologic, în lumina rapoartelor deja efectuate şi invocate de procuror şi prima instanţă.
D. Implicarea serviciilor sociale
1. Activităţi în cursul anului 2004
37. În cursul anului 2004, reclamantul a depus mai multe cereri de asistenţă din partea serviciilor sociale, precizând că încă avea probleme în comunicarea cu fiica lui, care refuza să îl vadă. Considera că acest lucru se datora presiunii exercitate de M.S. asupra copilului.
38. Un asistent social a vizitat mama şi copilul la domiciliul acestora, la 19 mai şi 17 iunie 2004. În ambele rânduri, aceştia au observat că cele două aveau o relaţie strânsă şi afectuoasă. Copilul a declarat că nu îşi iubea tatăl şi că îi era teamă de el; mama a făcut demersuri să o înscrie pe E. într-un program de consiliere. Serviciile sociale au intervievat, de asemenea, vecinul care avea grijă uneori de E. după orele de şcoală până la întoarcerea M.S. de la slujbă, şi profesorul ei de la şcoală. Amândoi au precizat că, anterior, E. avusese o relaţie bună cu tatăl ei, dar că recent aceasta refuzase să îl mai vadă. Conform acestor declaraţii, E. refuza să îl vadă pe tatăl ei sau să vorbească cu el, chiar şi atunci când era singură, fără mama ei în preajmă. Profesorul a precizat că tatăl o vizitase pe E. de mai multe ori la şcoală.
39. La 14 iulie 2004, i s-a trimis M.S. o notificare scrisă, în care i se recomanda să o înscrie pe E. într-un program de consiliere.
40. Din informaţiile disponibile aflate în dosarul cauzei reiese că fata a fost înscrisă într-un program de consiliere cu un psiholog, începând cu o dată nespecificată în cursul verii anului 2004.
41. În urma unei noi cereri din partea reclamantului, prin scrisoarea din 27 octombrie 2004, serviciile sociale l-au informat cu privire la măsurile luate, confirmând că vor monitoriza în continuare situaţia copilului în următoarele luni.
2. Activităţi în cursul anului 2005
42. Reclamantul a cerut din nou asistenţă, precizând că era dispus să facă tot posibilul pentru a ajuta la restabilirea echilibrului psihologic al copilului.
43. M. S. şi E. au fost invitate la o întâlnire cu serviciile sociale, la 14 martie 2005. Raportul întocmit cu ocazia respectivă a indicat din nou că E. nu dorea să se întâlnească cu tatăl ei, că nu mai avea încredere în el şi că se temea că acesta încercase să îi facă rău mamei sale. Asistentul social a propus o întâlnire trilaterală, dar M.S. a refuzat această propunere, după ce a constatat că E. nu era de acord.
M.S. a informat asistentul social că E. mergea la un psiholog săptămânal.
44. La 17 martie 2005, M.S. a dat o nouă declaraţie serviciilor sociale, reiterând aceleaşi elemente. De asemenea, aceasta a menţionat că insistase ca E. să meargă la petrecerea pentru ziua bunicului ei din partea tatălui, care era bolnav. De atunci, fata l-a mai văzut o dată pe tatăl ei, când a venit să îi aducă un cadou de ziua ei, dar a refuzat să plece cu el.
Mama a precizat că toate aceste evenimente din viaţa fiicei sale îi induseseră un sentiment de teamă acesteia şi că, prin urmare, o înscrisese pe fată într-un program de consiliere, la care mergea săptămânal.
45. Un nou raport de anchetă socială a fost întocmit la 31 martie 2005, în urma unei vizite la domiciliu şi a unor discuţii între asistentul social, E., şi mama ei. Raportul concluziona că E. încă refuza să se întâlnească cu tatăl ei şi că nu era pregătită să îl vadă. Copilul credea că relaţia sa cu reclamantul ar fi fost mai bună dacă acesta nu ar fi încercat să îi facă rău mamei sale, făcând toate „plângerile la instanţă, poliţie şi ameninţări”; mama a reiterat faptul că nu îşi împiedica fiica să aibă o relaţie personală cu tatăl ei, dar că nu dorea să o forţeze să se întâlnească cu el împotriva voinţei sale.
46. În timpul unei vizite la domiciliul fetei la 31 martie 2005, asistentul social a obţinut aprobarea mamei pentru întâlniri mai dese la domiciliul lor. Mama a refuzat să meargă la întâlniri la sediul serviciilor sociale.
47. Asistentul social a efectuat o nouă vizită la domiciliu la 11 aprilie 2005. Aceasta a vorbit cu fata despre relaţia dintre ea şi tatăl ei, E. repetând că nu dorea să îl vadă şi că ar dori să fie lăsată în pace.
48. La 20 aprilie 2005, M.S. şi E. au mers la sediul serviciilor sociale şi au discutat despre programul de consiliere în care E. era înscrisă în cadrul Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului; fata a refuzat propunerea de a se întâlni cu reclamantul la sediul lor.
49. La 12 mai 2005, psihologul însărcinat cu cazul E. a pregătit o evaluare psihologică. Testul a concluzionat că fata prezenta anumite tulburări nevrotice (cauzate de stres). Se recomanda psihoterapie şi un mediu emoţional armonios, evitând stresul şi situaţiile care pot cauza traume psihologice.
50. Prin scrisoarea din 8 iunie 2005, reclamantul a fost informat că asistentul social ajunsese la concluzia că era decizia copilului să nu îl vadă şi că încercările lor de a aranja o întâlnire între el şi copil la sediul lor eşuaseră din cauza unui refuz foarte vehement din partea E.
51. Reclamantul a depus mai multe plângeri la sediul serviciilor sociale şi la superiorii asistentului social însărcinat cu cazul, exprimându-şi îngrijorarea că respectivul caz nu fusese tratat corespunzător.
52. În urma unor noi plângeri din partea reclamantului, serviciile sociale i-au solicitat M.S. să se prezinte la sediul lor pentru alte discuţii. M.S. nu a venit la întâlnirile propuse.
3. Activităţi începând cu anul 2006
53. În cursul anului 2006, M.S. a fost invitată de mai multe ori să participe la întâlniri cu asistentul social însărcinat cu cazul. Aceasta nu a venit la aceste întâlniri.
54. La 23 iunie 2006, Judecătoria Bucureşti a invitat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (anterior Serviciul Public pentru Protecţia Copilului în Dificultate sau cu Handicap, denumit în continuare „DGASPC”) să prezinte o copie a dosarului cazului, precum şi să declare dacă aveau experţi care puteau efectua expertiza psihologică a minorilor.
55. Prin scrisoarea din 25 mai 2006, DGASPC a informat tribunalul cu privire la activităţile desfăşurate de ei în privinţa E. şi că aveau angajaţi care erau psihologici şi ale căror responsabilităţi includeau evaluarea psihologică şi consilierea copiilor.
56. Apoi, instanţa a solicitat DGASPC să specifice dacă experţii lor puteau stabili cu certitudine dacă respingerea unui părinte de către un copil se datorează influenţei exercitate de părintele care locuieşte cu copilul. DGASPC a informat instanţa că experţii lor considerau că nu este posibilă stabilirea cu certitudine a influenţei exercitate de părintele care locuieşte cu copilul în ceea ce priveşte atitudinea copilului faţă de celălalt părinte.
57. La 25 septembrie 2006, asistentul social însărcinat cu cazul a închis dosarul, precizând că mama susţinea că nu se opune relaţiei copilului cu tatăl ei, dar că fata continua să refuze să îl vadă şi că, după mai multe plângeri adresate diferitelor autorităţi publice, tatăl nu mai contactase serviciile sociale.
58. La 12 octombrie 2006, reclamantul a contactat din nou serviciile sociale, plângându-se că situaţia se înrăutăţise. Acesta le-a solicitat să redeschidă dosarul. M.S. i-au fost trimise scrisori de mai multe ori, prin care era invitată la întâlniri pentru a discuta situaţia copilului. M.S. nu a răspuns invitaţiilor, deşi de câteva ori a telefonat pentru a-i anunţa că nu va putea să participe la întâlniri, fie din cauza programului de lucru, fie din cauza unor probleme de sănătate.
59. La 24 mai 2007, asistentul social a vorbit cu bunicul din partea mamei, care a declarat că reclamantul o vedea pe E. des şi că ieşeau împreună la plimbare. La 21 august 2007, asistentul social a avut o conversaţie telefonică cu M.S., care a informat-o că E. petrecuse prima parte din vacanţa de vară cu tatăl ei.
60. La 19 decembrie 2007, M.S. şi E. au venit la sediul DGASPC. Cu această ocazie, E. a dat o altă declaraţie scrisă în faţa a doi asistenţi sociali, afirmând că nu dorea să îl vadă pe tatăl ei, că nu îi plăcea modul în care se comportase cu ea în cursul vacanţei de vară, când fusese nevoită să petreacă două săptămâni cu el şi acesta o ameninţase că îi va face rău mamei sale dacă nu era de acord să meargă cu el.
61. La 19 februarie 2008, la cererea procurorului însărcinat cu cazul împotriva M.S., DGASPC a emis un raport. Raportul arăta că reclamantul depusese o plângere penală împotriva M.S., care a întărit sentimentele de respingere exprimate de fiica sa. În privinţa M.S., raportul a concluzionat că, la început, aceasta cooperase bine cu ei, dar că, în ultima vreme, atitudinea ei se schimbase şi nu le răspundea cererilor de a participa la întâlniri.
62. Din informaţiile prezentate de reclamant reiese că, în cursul anului 2008, E. a fost supusă din nou unei evaluări psihologice de către experţi din cadrul serviciilor sociale. Raportul de evaluare a fost întocmit la 20 martie 2008, după trei întâlniri cu fata.
63. Raportul indica faptul că fata era tensionată în cursul acestor întâlniri. În privinţa relaţiei sale cu părinţii, raportul concluziona că relaţia ei cu mama avea o bază emoţională, E. percepându-şi mama ca un element de sprijin, în vreme ce aceasta era ambivalentă în relaţia cu reclamantul. Fata a manifestat o atitudine profund negativă faţă de tatăl ei, raportul concluzionând că baza relaţiei copil-tată nu era suficient de structurată şi consolidată. Situaţia actuală generase dezvoltarea unei agresivităţi latente, copilul fiind „supraîncărcat” cu probleme specifice părinţilor săi.
Concluziile raportului au fost următoarele: era necesar să se asigure o bază emoţională care să sprijine dezvoltarea personalităţii copilului. Era necesar ca părinţii (în special tatăl) să respecte ritmul copilului şi să se adapteze particularităţilor acestuia, astfel încât copilul să poată interioriza conform propriilor sentimente atât relaţia cu părinţii ei, cât şi situaţia cu care se confrunta. Acest lucru ar putea permite o integrare adecvată şi echilibrată a laturilor maternă şi paternă ale vieţii fetei. Raportul recomanda, de asemenea, consiliere psihologică atât pentru copil, cât şi pentru părinţi, astfel încât aceştia din urmă să înţeleagă şi să îşi asume rolul de părinţi. Se recomanda asigurarea unui mediu stabil pentru copil, astfel încât să se evite expunerea fetei la situaţii care ar putea să genereze conflicte interioare şi să aibă un efect negativ asupra stării sale psihologice.
64. Mama, informată cu privire la concluziile raportului, a precizat că o va înscrie din nou pe E. într-un program de consiliere, cu un psiholog pe care fata îl cunoştea dinainte şi cu care se simţea în largul ei.
65. O notă pregătită de serviciile sociale la 21 octombrie 2008 a arătat că relaţiile dintre E. şi tatăl ei au rămas tensionate, având în vedere că tatăl a depus o nouă acţiune în instanţă pentru a obţine dreptul de găzduire a copilului, în ciuda faptului că fata dorea să stea cu mama ei.
66. În cursul lunii noiembrie 2008, M.S. şi copilul au fost invitate din nou la sediul serviciilor sociale pentru alte discuţii privind cazul lor. E. a declarat că era conştientă că tatăl ei avea dreptul să o vadă, dar ea nu dorea să îl vadă, deoarece nu se simţea bine în prezenţa lui. Fata a spus că, atunci când se întâlneau, acesta aducea cu el mai mulţi oameni pentru a acţiona ca martori. Într-o zi, în faţa mamei sale şi a unui prieten de-al tatălui ei, reclamantul a luat-o cu forţa în maşina lui. Tatăl ei o suna aproape zilnic şi nu puteau avea o conversaţie normală deoarece el nu o asculta şi îi spunea că nu are dreptate.
E. Încercări de executare a hotărârii definitive din 25 aprilie 2003
67. La 7 decembrie 2007, reclamantul a solicitat executorului judecătoresc executarea hotărârii care stabileşte dreptul său de vizită. Acesta a cerut să fie întreprinse acţiunile necesare astfel încât să îşi poată petrece primele două săptămâni din vacanţa de iarnă cu E., începând cu 21 decembrie.
68. La 12 decembrie 2007, Judecătoria Bucureşti a autorizat cererea de executare într-o zi nelucrătoare, o sâmbătă, pentru a lua copilul primele două săptămâni din vacanţa de iarnă.
69. La 22 decembrie 2007, executorul judecătoresc, în prezenţa M.S., a reclamantului şi a copilului, a întocmit un raport în care se menţiona că nu putea continua executarea, deoarece E. refuza să meargă cu tatăl ei.
70. La 14 ianuarie 2008, reclamantul a solicitat din nou executorului judecătoresc să continue punerea în executare. Executorul judecătoresc a refuzat să mai întreprindă vreo acţiune, precizând că prima cerere se referea la vacanţa de iarnă, care se încheiase deja. De asemenea, executorul judecătoresc a considerat că reclamantul contestase nota întocmită la 22 decembrie 2007 deoarece considera că refuzul E. de a-l însoţi nu reprezenta un obstacol pentru punerea în executare şi că, dacă aceasta a încercat să se opună, „putea fi forţată, evident nu prin pălmuire sau rele tratamente, ci fiind luată ferm de mână de către executorul judecătoresc sau de poliţist şi apoi preluată de tată”; „[tatăl] putea, în principiu, să aştepte acasă şi să i se aducă fata”.
71. Reclamantul a depus o plângere împotriva executorului judecătoresc, solicitând ca nota din 14 ianuarie 2008 să fie declarată nulă. Plângerea a fost respinsă prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Bucureşti la 7 ianuarie 2009, cu motivarea că, în cererea sa iniţială din 7 decembrie 2007, reclamantul limitase cererea sa de punere în executare la vacanţa de iarnă şi că respectiva cerere fusese soluţionată de documentul din 22 decembrie 2007.
72. Reclamantul a depus la executorul judecătoresc o nouă cerere de punere în executare în privinţa vacanţei de vară din 2009. Executorul judecătoresc a depus o cerere la judecătorie pentru autorizarea punerii în executare. La 1 septembrie 2009, către M.S. a fost trimisă o citaţie. Aceasta a răspuns la 11 septembrie 2009, precizând că E. urma să înceapă şcoala pe 14 septembrie 2009 şi că vacanţa se terminase deja. În plus, aceasta a menţionat că E, care avea 15 ani la vremea respectivă şi era capabilă să ia propriile decizii, refuza în continuare să îl vadă pe tatăl ei.
73. La 16 septembrie 2009, M.S. şi E. au venit la biroul executorului judecătoresc. E. a declarat că dorea ca tatăl ei să nu îi mai tulbure liniştea cu plângerile şi acţiunile sale în justiţie. Aceasta dorea să lămurească toate neînţelegerile, precum şi să definească relaţia lor pe viitor. În această privinţă, dorea să aibă aceste discuţii cu tatăl ei la biroul executorului judecătoresc, în prezenţa executorului, a unui avocat şi a mamei sale. S-a convenit ca E. să propună o dată pentru această discuţie, care va fi comunicată şi reclamantului cu mult timp în avans.
74. Prin scrisoarea din 18 septembrie 2009, executorul judecătoresc a informat reclamantul că E. propunea o întâlnire pentru data de 2 octombrie 2009.
75. La 29 septembrie 2009, reclamantul a trimis executorului judecătoresc un e-mail, precizând că nu putea să accepte întâlnirea propusă, deoarece acceptarea invitaţiei E. ar însemna să o înveţe că stările ei emoţionale erau mai importante decât obligaţiile sale legale, în special într-o problemă vitală precum relaţia cu un părinte.
76. Conform raportului întocmit de executorul judecătoresc la 2 octombrie 2009, E. a declarat că era dezamăgită că tatăl ei nu venise şi că acesta considera solicitarea ei de a se întâlni cu el un semn de lipsă de respect. Aceasta a mai afirmat că nu înţelegea de ce tatăl ei depusese numeroase plângeri la poliţie, executorul judecătoresc, procuror şi serviciile sociale, de vreme ce nimeni nu se opusese niciodată ca ea să aibă o relaţie personală cu el, în special având în vedere că aceştia comunicau foarte des la telefon. A declarat că era conştientă că tatăl ei avea dreptul legal de a o vizita, dar, în acelaşi timp, şi ea avea acelaşi drept de a-l vizita când dorea, fără să fie forţată, împotriva voinţei sale, să exercite acest drept. Aceasta a mai afirmat că reclamantul îi spusese că nu avea dreptul să aleagă când dorea să îl vadă sau nu, deoarece el era cel care trebuia să hotărască şi ea trebuia să îl asculte.
F. Acţiune civilă introdusă de M.S. pentru redefinirea dreptului de vizită
77. La 28 decembrie 2007, M.S a introdus o acţiune civilă în numele E. pentru a fi redefinit dreptul de vizită al reclamantului, în sensul că E. urma să aibă libertatea de a alege datele şi modalităţile de a menţine legăturile personale cu tatăl său. M.S. a menţionat că fata a început să se teamă că va fi luată cu forţa, împotriva voinţei sale, şi o rugase să facă tot posibilul să evite astfel de evenimente tulburătoare şi să se asigure că dreptul ei de a-şi vedea tatăl când dorea şi când simţea nevoia era recunoscut oficial. De aici rezultă acţiunea civilă introdusă de M.S.
78. Un raport privind evaluarea psihologică a copilului preciza că E. suferea de o uşoară imaturitate emoţională, timiditate şi introversiune socială şi că îi era teamă să fie despărţită de mama ei. Prezenta sentimente de teamă în raport cu tatăl ei, ostilitate şi agresivitate. Aceste sentimente s-au dovedit a fi cauzate de identificarea sa emoţională cu mama, dar şi de metodele alese de tatăl ei pentru a pune în executare dreptul de vizită a acesteia.
79. Prin hotărârea din 10 martie 2010, Tribunalul Bucureşti a considerat că avea datoria de a realiza un echilibru între necesitatea de a urmări interesul superior al copilului şi dreptul părintelui divorţat, care nu avea drept de găzduire, de a menţine relaţii personale cu copilul. Astfel, acesta a considerat că dorinţele copilului nu pot reprezenta singurele criterii care trebuie luate în considerare în adoptarea unei decizii privind modalitatea specifică de a menţine legături personale între părinte şi copil. Prin urmare, acesta a concluzionat că nu era necesar să fie modificat programul de vizită.
80. În dosarul cauzei nu există nicio informaţie care să precizeze dacă a fost introdus apel împotriva acestei hotărâri.
G. Acţiunea civilă introdusă de M.S. pentru mărirea alocaţiei pentru copil
81. Cuantumul iniţial al alocaţiei pentru copil care trebuie plătită de reclamant copilului a fost stabilit în hotărârea de divorţ din 1998. De atunci, M.S. a solicitat de două ori mărirea sumei, proporţional cu creşterea venitului reclamantului. Prima cerere a acesteia a fost admisă prin hotărârea definitivă a Tribunalului Bucureşti din 28 februarie 2008.
82. A doua acţiune a fost admisă prin hotărârea din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Bucureşti, judecând în primă instanţă, care a crescut alocaţia pentru copil de la 1.073 RON, aproximativ 284 EUR, la 1.136 RON (aproximativ 300 EUR).
83. Reclamantul a formulat recurs, susţinând că fata nu putea avea necesităţi mai mari decât echivalentul salariului minim pe economie (350 RON, aproximativ 90 EUR) şi nu se dovedise ce necesităţi trebuiau să fie acoperite prin această creştere. Acesta considera că faptul că mama se amestecase în respectarea de către copil a dreptului său de vizită însemna că nu avea nicio garanţie că alocaţia pentru copil va fi cheltuită în interesul superior al copilului. Nu exista nicio garanţie că mama, pentru a îndeplini dorinţele fetei şi pentru a o păstra de partea ei, nu va folosi banii să îi cumpere heroină fetei.
84. Prin hotărârea definitivă din 19 martie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins recursul, demonstrând că în Codul familiei se prevede că nivelul alocaţiei pentru copil se stabileşte în funcţie de mijloacele financiare ale debitorului şi că obligaţia de a plăti alocaţia pentru copil şi obligaţia mamei de a respecta dreptule de vizită erau independente una de cealaltă.
H. Alte acţiuni judiciare
85. Din informaţiile prezentate de reclamant, reiese că acesta a introdus o acţiune civilă separată pentru a obţine dreptul de găzduire în ceea ce o priveşte pe E. Nu este disponibilă nicio informaţie în ceea ce priveşte rezultatul final al acestei acţiuni.
86. Reclamantul a introdus, de asemenea, mai multe plângeri civile şi penale împotriva procurorilor care au cercetat cererea sa împotriva M.S. şi împotriva avocatului care a reprezentat-o în diverse acţiuni, acuzându-l că o incita pe M.S. să arate o lipsă de respect faţă de hotărârea definitivă din 25 aprilie 2003.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
87. Dispoziţiile relevante din Codul familiei şi din Codul de procedură civilă sunt precizate în hotărârea Curţii în cauza Lafargue împotriva României (nr. 37284/02, pct. 65 şi 68-70, 13 iulie 2006). Rolul şi responsabilităţile autorităţilor publice locale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt descrise în hotărârea Amanalachioai împotriva României (nr. 4023/04, pct. 56 şi 59, 26 mai 2009).
88. Art. 307 C. pen. prevede:
„Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
89. Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 prevede că un copil capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte. Alin. (4) prevede că opiniile copilului vor fi luate in considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate al copilului.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 ŞI ART. 8 DIN CONVENŢIE
90. În baza art. 6 § 1 şi 8 din Convenţie, reclamantul a susţinut că autorităţile publice nu îl asistaseră eficient în executarea dreptului său de a-şi vizita fata. Acesta s-a plâns, în special, că acţiunea penală iniţiată de el împotriva fostei soţii nu se desfăşurase în mod corespunzător şi durase prea mult timp. Acesta a susţinut că progresele lente realizate în cadrul acţiunii penale avuseseră ca rezultat permanenta neexecutare a hotărârii civile care stabileşte dreptul său de a-şi vizita fiica şi că astfel acesta a fost pus în situaţia de a nu fi capabil să îşi exercite rolul de părinte.
91. Prevederile relevante ale art. 6 § 1 sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
92. Art. 8 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Obiectul cauzei
93. Cu titlu introductiv, Curtea constată că pretinsa neluare de măsuri pozitive de către autorităţile publice pentru a asigura respectarea dreptului său la familie în raport cu fiica acestuia este elementul principal din plângerea reclamantului. Prin urmare, Curtea va examina acest capăt de cerere numai în temeiul art. 8 (a se vedea, mutatis mutandis, Sylvester v. Austria, nr. 36812/97 şi 40104/98, pct. 77, 24 aprilie 2003, şi Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04, pct. 49, 27 iulie 2006).
B. Cu privire la admisibilitate
94. Curtea observă că este de la sine înţeles faptul că legătura dintre reclamant şi copilul acestuia intră sub incidenţa „vieţii de familie”, în sensul art. 8 din Convenţie. În continuare, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Având în vedere că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, rezultă că acesta trebuie să fie declarat admisibil.
C. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
95. Reclamantul a considerat că ritmul lent al procedurii penale împotriva M.S. generase o situaţie în care fiica sa începuse să aibă o atitudine lipsită de respect faţă de el şi relaţia lor se deteriora constant. În opinia acestuia, o condamnare penală a fostei sale soţii ar fi forţat-o să respecte hotărârea care stabileşte dreptul său de vizită, exercitând o presiune asupra acesteia pentru a-i induce E. o atitudine mai pozitivă şi mai respectuoasă faţă de el, şi, de asemenea, l-ar fi învăţat pe copil că trebuie să fie respectate autoritatea, logica şi justiţia.
96. Acesta considera că autorităţile statului erau răspunzătoare pentru deteriorarea relaţiei sale cu E., deoarece nu fuseseră luate măsuri eficiente pentru a asigura punerea în executare hotărârii care stabileşte dreptul său de vizită, conform programului exact stabilit în respectiva hotărâre.
97. Reclamantul dorea să îi fie recunoscută de către instanţă autoritatea în calitate de tată. În opinia sa, neexecutarea dreptului său de vizită avusese consecinţe periculoase pentru copil, având în vedere sentimentul acesteia că putea face orice dorea, ignorând astfel autoritatea tatălui şi hotărârile judecătoreşti.
98. Acesta a precizat că guvernul, în observaţiile sale, se concentrase pe principii generale, fără să ofere detalii cu privire la măsurile specifice adoptate de autorităţi. Acesta a susţinut că principalele argumente ale guvernului erau legate de acţiunile întreprinse de serviciile sociale, în vreme ce cererea sa în faţa Curţii privea în esenţă lipsa de implicare a autorităţilor judecătoreşti în ceea ce priveşte plângerea penală împotriva mamei fetei.
99. În privinţa implicării serviciilor sociale, reclamantul a susţinut că evaluarea psihologică a copilului fusese efectuată în conformitate cu dorinţele mamei şi nu sub supravegherea DGASPC. În continuare, acesta a subliniat faptul, recunoscut de guvern, că M.S. nu participase la câteva întâlniri cu serviciile sociale. Acesta considera că refuzul fetei de a se întâlni cu el nu putea fi folosit drept scuză, având în vedere faptul că nu era suficient de matură pentru a înţelege implicaţiile acestei atitudini; atitudinea copilului de respingere a acestuia era o altă dovadă a influenţei negative exercitate de M.S. asupra fetei.
100. Guvernul a susţinut că autorităţile acţionaseră cu diligenţă şi luaseră toate măsurile rezonabile pentru a-l asista pe reclamant în executarea dreptului său de vizită. În această privinţă, guvernul a făcut referire la acţiunile întreprinse de serviciile sociale (a se vedea supra, pct. 37-66). S-a insistat asupra faptului că încercările de a organiza o întâlnire comună între tată şi fiica sa eşuaseră din cauza refuzului fetei. Guvernul a făcut, de asemenea, referire la diversele evaluări psihologice la care a fost supus copilul. Acesta a reiterat jurisprudenţa Curţii, conform căreia orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive în acest domeniu trebuie să fie limitată.
101. În continuare, guvernul a precizat că, la vremea respectivă (începutul anului 2008), reclamantul menţinea legătura cu fata, având în vedere că E. petrecuse cu el vacanţa de vară precedentă şi că reclamantul avea posibilitatea de a-i telefona fetei nestingherit.
102. În cele din urmă, guvernul a susţinut că reclamantul însuşi nu luase toate măsurile disponibile pentru punerea în executare a hotărârii care stabileşte dreptul său de vizită, deoarece acesta nu introdusese o acţiune civilă împotriva M.S. pentru plata de despăgubiri pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
2. Principii relevante
103. Curtea observă că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din Convenţie (a se vedea, printre alte autorităţi, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005).
104. În plus, deşi scopul principal al art. 8 este de a apăra persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, există şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul just ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
105. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a aplica măsuri pozitive, Curtea a hotărât că art. 8 include dreptul părinţilor de a beneficia de măsuri care să le permită să îşi vadă copiii şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita aceste întâlniri (a se vedea, printre altele, Ignaccolo-Zenide împotriva României, citată anterior, pct. 94; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, ECHR 2000-VIII, şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56673/00, pct. 49, ECHR 2003-V). Acest lucru nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în grija statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire (a se vedea, între altele, Olsson împotriva Suediei (nr. 2), 27 noiembrie 1992, pct. 90, seria A nr. 250), ci şi în cazurile în care, între părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copilului, iau naştere litigii care au ca obiect întâlnirile cu copiii şi reşedinţa acestora (a se vedea, de exemplu, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299).
106. Totuşi, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri care să faciliteze întâlnirea cu copilul, după divorţ, a părintelui nerezident nu este absolută (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58). Este posibil ca stabilirea întâlnirilor să nu se realizeze imediat şi să necesite măsuri pregătitoare sau progresive. Cooperarea şi înţelegerea între toţi cei implicaţi va fi întotdeauna un element important. Deşi autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive în această privinţă trebuie să fie limitată, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, cât şi drepturile şi libertăţile persoanelor implicate, în special interesul superior al copilului şi drepturile lui sau ale ei în temeiul art. 8 din Convenţie [a se vedea Hokkanen, citată anterior, pct. 58, şi Olsson (nr. 2), citată anterior, pct. 90).
107. Factorul decisiv este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita punerea în executare care poate fi solicitată în mod rezonabil în circumstanţele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 58; Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 96; Nuutinen, citată anterior, pct. 128, şi Sylvester, citată anterior, pct. 59).
108. În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcţie de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu acesta (a se vedea Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102).
109. În continuare, Curtea reiterează concluzia la care a ajuns în Glaser împotriva Regatului Unit (nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000), şi anume că participarea activă a părinţilor în acţiunile care îl privesc pe copil este obligatorie în temeiul art. 8 din Convenţie pentru a asigura protecţia intereselor acestuia şi că, atunci când un reclamant, precum speţa de faţă, solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor, reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare.
3. Motivarea Curţii
110. Atunci când examinează dacă autorităţile române au luat toate măsurile necesare pentru a facilita punerea în executare a înţelegerilor privind dreptul de vizită, Curtea trebuie să realizeze un echilibru între diversele interese implicate, şi anume interesele fiicei reclamantului şi ale mamei acesteia, cele ale reclamantului însuşi şi interesul general de a garanta respectarea statului de drept (a se vedea, Kaleta împotriva Poloniei, nr. 11375/02, pct. 53, 16 decembrie 2008).
111. În analiza sa privind caracterul adecvat al măsurilor adoptate de autorităţile publice, Curtea ia în considerare trei elemente specifice prezentei cauze.
112. În primul rând, aceasta observă că fiica reclamantului avea vârsta de 9 ani atunci când a început să refuze să se întâlnească singură cu tatăl ei. În cauzele anterioare avute pe rol, Curtea acordase o anumită importanţă vârstei copilului implicat şi faptului că respectivul copil era suficient de matur să poată lua propriile decizii în ceea ce priveşte întâlnirile cu părintele nerezident (a se vedea, de exemplu, Kaleta, citată anterior, pct. 58)
113. În al doilea rând, Curtea ia în considerare şi durata cauzei, pe măsură ce s-au desfăşurat diverse acţiuni şi fata creştea şi se maturiza. Astfel, ar trebui reţinut faptul că dreptul de vizită al reclamantului a fost stabilit în aprilie 2003, la mai puţin de trei luni de la data la care a depus o cerere în această privinţă. Reclamantul a depus cererea la Curte la 25 octombrie 2005, când E. avea 11 ani şi jumătate şi relaţia lor se deteriorase şi mai mult. Prima cerere de executare prin executor judecătoresc a fost depusă în decembrie 2007, când E. avea aproape treisprezece ani. În această privinţă, Curtea subliniază faptul că, în conformitate cu Codul de procedură civilă, procedura ordinară pentru executarea hotărârilor civile se face cu asistenţa unui executor judecătoresc, pe baza unei cereri preliminare din partea persoanei care deţine dreptul de executare.
114. În al treilea rând, Curtea observă că, deşi dreptul de vizită stabilit de hotărârea definitivă din 25 aprilie 2003 nu a fost executat în conformitate cu termenii exacţi stabiliţi în respectiva hotărâre, reclamantul nu a pierdut complet legătura cu E. în niciun moment pe parcursul acestei perioade. Dosarul cauzei indică faptul că aceştia s-au putut vedea sau vorbi la telefon şi, cu diverse ocazii, E. chiar l-a însoţit pe reclamant la domiciliul acestuia sau la diverse evenimente familiale.
115. În lumina argumentelor reclamantului, conform cărora cererea sa în faţa Curţii priveşte, în principal, procedura penală împotriva M.S. (a se vedea supra, pct. 95 şi 98), atunci când va analiza dacă autorităţile române au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea înţelegerilor privind dreptul de vizită, Curtea va examina, în primul rând, comportamentul autorităţilor în privinţa acestei proceduri.
116. În această privinţă, reiese că reclamantul consideră că ritmul lent al procedurii penale împotriva mamei, precum şi lipsa unei condamnări penale, au condus la o deteriorare a relaţiei sale cu fata şi au încurajat-o pe aceasta să dezvolte o atitudine negativă faţă de el.
117. Curtea observă că reclamantul, confruntându-se cu refuzul fetei de a se întâlni singură cu el, a avut la dispoziţie diverse căi de atac pentru a pune în executare dreptul său de vizită. Modalitatea civilă ordinară o reprezintă recurgerea la asistenţă din partea executorului judecătoresc, care poate implica orice altă autoritate publică în cadrul procedurii de executare, inclusiv serviciile sociale. În circumstanţe specifice, atunci când părintele rezident împiedică celălalt părinte să păstreze legătura cu copilul, se poate recurge fie la o plângere penală, fie la o acţiune civilă pentru plata de despăgubiri pentru nerespectarea unei hotărâri definitive. În toate cazurile, persoana care solicită executarea este cea care alege dintre diversele tipuri de mijloace.
118. În prezenta cauză, Curtea observă că plângerea penală împotriva M.S. a fost introdusă la patru luni de la pronunţarea hotărârii care stabileşte dreptul de vizită al reclamantului. La momentul introducerii acţiunii de către reclamant, nu reiese că relaţia acestuia cu fata a fost împiedicată în asemenea măsură încât aceştia nu ţineau deloc legătura sau mama l-a împiedicat să o vadă sau contacteze pe fată. Totuşi, acesta pare să fi căpătat convingerea fermă că M.S. îl discredita în faţa E. şi că acest lucru a determinat schimbarea atitudinii fetei. Astfel cum a declarat, prin depunerea plângerii penale, acesta dorea sancţionarea M.S., considerând că acest lucru o va forţa să acţioneze astfel încât să schimbe atitudinea fetei faţă de el şi că, de asemenea, fata va învăţa o lecţie, şi anume că justiţia trebuie să fie respectată.
119. Curtea observă că parchetul şi instanţele interne nu au constatat niciodată că mama fusese vinovată pentru dificultăţile apărute în ceea ce priveşte asigurarea respectării dreptului de vizită (a se vedea supra, pct. 17, 22, 24, 33 şi 35). Nu s-a stabilit niciodată că aceasta luase vreo măsură pentru a împiedica punerea în executare a hotărârii care stabileşte dreptul de vizită al reclamantului, de exemplu interzicându-i acestuia să ţină legătura cu fata sau împiedicând fata să îl vadă.
În această privinţă, Curtea nu observă existenţa unui caracter arbitrar al deciziilor procurorului şi ale instanţelor interne de a nu o urmări penal pe M.S. Deciziile acestora, conform cărora faptul că mama nu a fost capabilă să îşi convingă fiica să se întâlnească cu tatăl său în conformitate cu programul de vizită nu constituia o faptă prevăzută de legea penală, nu par să fie lipsite de temei. Situaţia ar fi putut într-adevăr să fie diferită dacă ar fi existat probe la dosar că M.S. i-a interzis fetei să ţină legătura cu tatăl ei sau că ascundea fata de el.
120. Atunci când Curtea a hotărât că nu putea fi exclusă aplicarea sancţiunilor, acest lucru era valabil în cazul unui comportament ilegal al părintelui rezident (a se vedea Ignacollo-Zenide, citată anterior, pct.106). Totuşi, se pare că această condiţie nu este îndeplinită în prezenta cauză.
121. În continuare, Curtea observă că, în conformitate cu Legea nr. 272/2004, copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. Conform aceleiaşi legi, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte. Prin urmare, deschiderea procedurii penale împotriva M.S. a determinat supunerea copilului la numeroase întâlniri cu autorităţi de anchetă şi judiciare, în cursul cărora fata a trebuit să dea declaraţii şi să îşi explice sentimentele faţă de tatăl său, situaţie care trebuie să fi fost dificilă pentru un copil de vârsta ei.
122. În lumina evoluţiei ulterioare a cauzei şi având în vedere impactul pe care această acţiune l-a avut, în special asupra fetei, Curtea consideră că insistenţa reclamantului asupra plângerii penale şi de a dovedi pretinsa rea-credinţă a M.S. nu pare să fi fost cea mai constructivă abordare pentru reconstruirea legăturii emoţionale pe care acesta o avusese înainte cu fiica sa.
123. Curtea observă că procedura penală împotriva M.S. a durat mult timp şi cauza a fost retrimisă procurorului de două ori.
Cu toate acestea, trebuie să se reţină, de asemenea, faptul că niciuna din deciziile parchetului sau ale instanţelor interne în această perioadă nu au constatat că mama împiedicase reclamantul să menţină legătura cu fiica sa. Trimiţând din nou cauza parchetului, instanţele interne au răspuns cererilor reclamantului că era necesară audierea mai multor martori şi dispunerea efectuării unei expertize psihologice.
124. Ţinând seama de faptul că, în această perioadă, serviciile sociale monitorizau cazul şi, în absenţa oricărui indiciu că mama era cea care împiedicase fata să se întâlnească cu reclamantul, Curtea nu poate constata că întârzierea în pronunţarea unei hotărâri definitive în procedura penală împotriva M.S. constituia o încălcare a dreptului reclamantului la viaţa de familie.
125. În cadrul examinării dacă autorităţile române au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea înţelegerilor privind dreptul reclamantului de vizită a fiicei sale, Curtea ar trebui să stabilească, de asemenea, dacă serviciile sociale, la care a apelat reclamantul pentru asistenţă, au acţionat cu diligenţă.
126. Curtea reţine că reclamantul a contactat serviciile sociale în martie 2004, declarând că nu îşi putea vedea fiica. În urma cererilor sale, acestea au urmărit îndeaproape cazul, cu vizite la domiciliul mamei şi al copilului şi la şcoala fetei.
127. În cursul anilor 2004 şi 2005, întâlnirile dintre M.S. şi E., pe de o parte, şi serviciile sociale, pe de altă parte, au fost mai frecvente (a se vedea supra, pct. 37-52). E. a fost vizitată de mai multe ori la domiciliu de către asistentul social şi au avut loc discuţii în ceea ce priveşte relaţia cu tatăl său. De fiecare dată, fata a susţinut ferm că nu doreşte să îl vadă. În urma recomandării acestora ca fata să fie înscrisă într-un program de consiliere, M.S. a început să o ducă la un psiholog o dată pe săptămână. Este adevărat că aceste sesiuni de consiliere nu au determinat o îmbunătăţire a atitudinii fetei faţă de reclamant. Totuşi, Curtea reiterează faptul că obligaţia autorităţilor publice de a adopta măsuri pozitive nu este absolută. Nu este nici o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace. Prin urmare, Curtea nu consideră că autorităţile pot fi considerate răspunzătoare pentru faptul că, în ciuda consilierii, atitudinea negativă a fetei faţă de tatăl său persista.
128. În continuare, Curtea observă că, în cursul anului 2006 şi mare parte din anul 2007, M.S. nu a răspuns invitaţiilor de a participa la întâlnirile cu serviciile sociale.
Totuşi, sarcina Curţii este de a analiza măsurile luate de autorităţile publice în această privinţă. Conform informaţiilor din dosar, acestea le-au invitat pe M.S. şi pe E. de mai multe ori la sediul lor pentru discuţii, au încercat să le viziteze la domiciliu, fără succes, l-au contactat telefonic pe bunic şi au vorbit cu acesta şi, de câteva ori, cu M.S.
129. În ceea ce priveşte poziţia mamei de a nu participa la întâlnirile planificate, Curtea nu consideră ca fiind lipsit de temei raţionamentul oferit de parchet şi de instanţele interne în hotărârea lor definitivă de a nu o urmări penal pe M.S., conform căruia această atitudine ar putea fi explicată de refuzul copilului de a merge la aceste întâlniri.
130. În continuare, Curtea observă că, la sfârşitul anului 2007, M.S. şi E. au restabilit legătura cu serviciile sociale, ocazie cu care E. a declarat că refuză în continuare să petreacă timp cu tatăl său.
131. Ţinând seama de starea relaţiei fetei cu reclamantul şi poziţia acesteia neschimbată de a refuza să îl vadă, Curtea nu poate identifica alte acţiuni care ar fi putut fi întreprinse de serviciile sociale în această privinţă. Curtea a ajuns la această concluzie ţinând seama şi de declaraţiile fetei, conform cărora nu îi plăcea să meargă la sediul lor şi nu înţelegea de ce alţi copii cu părinţi divorţaţi nu trebuiau să meargă la astfel de întâlniri. Prin urmare, Curtea nu consideră nerezonabilă atitudinea serviciilor sociale de a încerca să limiteze presiunea exercitată asupra fetei.
132. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului referitoare la lipsa de acţiune din partea executorului judecătoresc, Curtea doreşte să observe, de la bun început, că, în conformitate cu Codul de procedură civilă, executarea silită a unei hotărâri civile, inclusiv hotărârile precum cea care face obiectul prezentei cauze, se efectuează cu asistenţa unui executor judecătoresc, pe baza unei cereri preliminare din partea persoanei deţinătoare a dreptului executoriu.
133. Reclamantul a solicitat asistenţa unui executor judecătoresc pentru prima dată în decembrie 2007. Curtea consideră, prin urmare, că, în absenţa unei astfel de cereri preliminare din partea sa, reclamantul nu se poate plânge de lipsa asistenţei din partea executorului judecătoresc anterior datei la care a depus prima cerere în această privinţă.
134. În ceea ce priveşte perioada următoare primei cereri de executare, Curtea observă că, la vremea respectivă, astfel cum recunoaşte însuşi reclamantul, relaţia cu fiica acestuia se deteriorase deja. La acea vreme, fata avea deja o vârstă la care nu putea pur şi simplu să fie încredinţată reclamantului dacă refuza să îl vadă. Executorul judecătoresc a ţinut seama de refuzul fetei de a se întâlni cu tatăl ei. Curtea nu consideră acest lucru arbitrar sau necorespunzător.
135. În plus, Curtea ia în considerare raportul întocmit de executorul judecătoresc în ceea ce priveşte întâlnirea propusă de E. cu reclamantul pentru data de 2 octombrie 2009. Înţelegând sentimentul de frustrare al reclamantului pe măsură ce relaţia cu fiica acestuia se deteriora treptat, este rezonabil să se considere că o abordare mai tolerantă în privinţa dorinţei exprimate de copil nu ar fi afectat încercarea de a reconstrui relaţia în cauză.
136. Subliniind faptul că autorităţile publice au obligaţii pozitive în ceea ce priveşte asigurarea punerii în executare a dreptului de vizită şi, prin urmare, protejarea dreptului reclamantului la viaţa de familie, Curtea apreciază, în acelaşi timp, că restabilirea legăturii cu copilul, în circumstanţe atât de delicate, necesită eforturi pe termen lung din partea tuturor persoanelor implicate, inclusiv din partea reclamantului.
137. Curtea consideră că declaraţiile date de fată diverselor autorităţi ale statului şi diverşilor asistenţi sociali dezvăluie efortul considerabil pe care a trebuit să îl facă în toată această perioadă, întâlnindu-se cu diverse autorităţi ale statului, mergând la psiholog şi încercând să îi explice reclamantului opiniile sale cu privire la relaţia lor şi ce anume nu îi plăcea şi dorea să schimbe. Se pare că reclamantul, astfel cum a explicat acesta, şi-a concentrat eforturile pe obţinerea unei recunoaşteri oficiale a convingerii sale ferme că M.S. exercita o influenţă negativă asupra copilului. În această privinţă, Curtea observă declaraţiile fetei (a se vedea supra, în special, pct. 29 şi 76), conform cărora nu simţea că tatăl ei încerca să îi înţeleagă punctul de vedere sau să răspundă dorinţelor pe care şi le exprimase de atâtea ori.
Ţinând seama de faptul că trebuie să se ţină seama întotdeauna de interesul superior al copilului şi să se aibă grijă ca acţiunile pozitive ale autorităţilor pentru a proteja dreptul la viaţa de familie al unuia dintre părinţi să nu afecteze dreptul copilului la viaţa de familie, nu se poate concluziona că autorităţile naţionale ar fi trebuit să intervină, în această situaţie dificilă din punct de vedere emoţional, într-o măsură mai mare decât au făcut-o.
138. Toate considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, în circumstanţele foarte dificile ale prezentei cauze, autorităţile au păstrat un echilibru just între interesele concurente şi şi-au îndeplinit obligaţiile de a proteja dreptul reclamantului la viaţa de familie cu fiica sa. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. ALTE PLÂNGERI
139. Reclamantul pretinde, de asemenea, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte diversele acţiuni penale şi civile iniţiate împotriva executorului judecătoresc, avocatului care a reprezentat-o pe M.S. şi procurorilor care au cercetat cauza. De asemenea, acesta s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că hotărârile interne care stabilesc nivelul alocaţiei pentru copil nu erau bine întemeiate. Acesta a susţinut, de asemenea, că aceleaşi fapte care constituiau pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie au dat naştere şi la încălcarea art. 5 din Protocolul nr. 7.
140. După examinarea argumentelor reclamantului în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie.
141. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă cererea privind pretinsa lipsă de protecţie a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 21 iunie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier de secţiePreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy