©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
HOTĂRÂREA
(fond)
din 15 decembrie 2015
În cauza S.C. Antares Transport S.A. și S.C. Transroby S.R.L. împotriva României
(Cererea nr. 27227/08)
Strasbourg
Definitivă
15/03/2016
Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza S.C. Antares Transport S.A. și S.C. Transroby S.R.L. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, președinte, Vincent A. De Gaetano, Boštjan M. Zupančič, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 noiembrie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 27227/08 îndreptată împotriva României prin care S.C. Antares Transport S.A. („prima reclamantăˮ) și S.C. Transroby S.R.L. („a doua reclamantă”), două societăți comerciale române cu sediul în Râmnicu-Vâlcea, au sesizat Curtea, la 6 iunie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamantele au fost reprezentate de domnul A. Nicolae, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantele au susținut în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că pierderea licențelor lor de transport a constituit o lipsire de proprietate nejustificată.
4. La 25 octombrie 2013, capătul de cerere menționat supra a fost comunicat Guvernului, iar restul capetelor de cerere a fost declarat inadmisibil, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5. Reclamantele sunt societăți comerciale autorizate să presteze servicii în domeniul transportului de călători. Acestea au sediul în Râmnicu-Vâlcea.
A. Contextul cauzei
6. La 23 septembrie 2004, Consiliul Județean Vâlcea a adoptat o hotărâre prin care stabilea programul transportului local de persoane pentru o perioadă de trei ani. În cadrul programului, traseul Drăgășani – Băbeni – Râmnicu-Vâlcea a fost considerat traseu distinct. Ca urmare a procedurii de achiziţie publică, licența de transport de călători aferentă traseului respectiv a fost atribuită unei asocieri constituite din două societăți comerciale.
7. La 15 aprilie 2005, Consiliul Județean Vâlcea a modificat hotărârea sa anterioară și a adoptat un nou program de transport de persoane pentru o perioadă de trei ani, din 2005 până în 2008. În cadrul noului program, traseul Drăgășani – Băbeni – Râmnicu-Vâlcea a fost inclus împreună cu alte șase trasee în același grup. A fost organizată o altă procedură de achiziţie publică, iar societățile reclamante au depus o ofertă din partea asocierii. Acestea au primit ulterior licențe de operare a serviciilor de transport public pentru cele șapte trasee din cadrul grupei.
B. Anularea hotărârii Consiliului Județean Vâlcea din 15 aprilie 2005
8. La 24 mai 2005, una din cele două societăți comerciale care îşi pierduseră licența de transport pentru traseul Drăgășani – Băbeni – Râmnicu-Vâlcea a solicitat instanței anularea hotărârii Consiliului Județean Vâlcea din 15 aprilie 2005 și obligarea autorităților locale să adopte o nouă hotărâre prin care traseul respectiv să fie considerat traseu distinct.
9. Prima societate reclamantă a solicitat (iar cererea i-a fost admisă) admiterea cererii de intervenție în procedură în interes propriu. În susținerile sale, societatea reclamantă a argumentat că hotărârea adoptată de consiliu la 15 aprilie 2005 a fost în conformitate cu legea și a solicitat Tribunalului Argeș să respingă acțiunea.
10. La 13 februarie 2006, Tribunalul Argeș a hotărât că, prin comasarea traseelor respective, consiliul judeţean acționase în mod arbitrar și limitase accesul altor societăți comerciale concurente pe piața transportului public. Instanța a considerat că traseele respective fuseseră comasate fără nicio justificare economică sau geografică. Instanța a dispus reanalizarea traseului 047 (traseul Drăgășani – Băbeni – Râmnicu-Vâlcea) de către consiliul judeţean și organizarea unei noi proceduri de achiziţie publică pentru traseul respectiv ca traseu distinct. Instanța a formulat astfel:
„Considerăm că prin comasarea acestor trasee se încurajează crearea unui monopol pe piața transportului rutier și, prin urmare, se încalcă principiile liberei concurențe.
În concluzie, instanța hotărăște că este necesară revocarea parțială a hotărârii nr. 63/15.04.2005 cu privire la aprobarea Programului de transport de persoane... pe perioada 2005-2008 în ceea ce privește oferta 27, grupa de trasee 11, traseul 047 Drăgășani– Băbeni– Râmnicu-Vâlcea.
Luând în considerare că... Ordinul nr. 1842/2001 a fost abrogat prin Ordinul nr. 1987/2005 ..., rezultă că pârâtul este obligat să reanalizeze traseul 047 Drăgășani-Băbeni-Râmnicu-Vâlcea ca traseu distinct în conformitate cu aceste prevederi legale și, ca urmare a acestor rezultate, să organizeze o nouă procedură de achiziţie publică.”
11. Prima societate reclamantă a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, pe motiv că reclamantul nu a dovedit existenţa unui interes legitim pentru cererea sa și că anularea parțială a procedurii de achiziţie publică ar fi nelegală.
12. La 28 iunie 2006, Curtea de Apel Pitești a respins recursul declarat de prima societate reclamantă printr-o decizie definitivă. Instanța a motivat că existau condiții prealabile impuse de lege care trebuie respectate înainte ca autoritățile locale să ia decizia de a comasa anumite trasee de transport public. Ținând cont că în cauza prezentă, aceste cerințe nu fuseseră îndeplinite, instanța inferioară a anulat în mod corect hotărârea administrativă respectivă în contextul procedurii cu care fusese sesizată, și anume cu privire la traseul 047. Curtea de apel a motivat că instanța inferioară a dispus consiliului județean să reanalizeze dacă traseul 047 poate fi sau nu grupat cu celelalte rute în conformitate cu prevederile legale în vigoare. În cele din urmă, instanța a hotărât că neîndeplinirea acestor obligații ar da dreptul celor ale căror interese fuseseră afectate în mod negativ să solicite repararea oricăror prejudicii.
13. La 6 iulie 2006, Consiliul Județean Vâlcea a adoptat o nouă hotărâre de modificare a Programului de transport public pentru perioada 2005-2008 prin publicarea anunţului unei licitații publice pentru toate cele șapte trasee din cadrul grupei 11 ca trasee distincte. În consecință, la 26 iulie 2006, societățile reclamante au primit o notificare de la Autoritatea Rutieră Română prin care erau informate că trebuie să predea licențele pentru întreaga grupă a celor șapte trasee în termen de treizeci de zile de la hotărârea definitivă referitoare la o nouă licitație publică.
14. La 15 iunie 2007, a fost organizată o nouă licitație publică pentru cele șapte trasee în chestiune. Societățile reclamante nu au participat.
C. Acțiunea în fața instanței formulată de societățile reclamante
1. Cererea de anulare a hotărârii Consiliului Județean Vâlcea din 6 iulie 2006
15. La 2 octombrie 2006, societățile reclamante au formulat o acțiune în contencios administrativ, solicitând anularea hotărârii Consiliului Județean Vâlcea din 6 iulie 2006. Acestea au susținut că Tribunalul Argeș, prin sentința din 13 februarie 2006 dispusese analizarea ca traseu distinct doar a unui singur traseu din cadrul grupei de șapte trasee. Acestea au mai susținut că, prin retragerea licențelor aferente celorlalte șase trasee și organizarea unei noi licitații publice pentru toate traseele din cadrul grupei, autoritățile au acționat în mod nelegal.
16. La 23 ianuarie 2007, Tribunalul Vâlcea a respins cererea societăților reclamante. Instanța a reținut că decizia contestată fusese adoptată în conformitate cu hotărârea din 13 februarie 2006 și cu noile reglementări adoptate de Ministerul Transporturilor, reglementări care nu mai prevedeau posibilitatea comasării traseelor în scopuri economice sau geografice.
17. Împotriva acestei hotărâri societățile reclamante au formulat recurs, care a fost respins prin decizia definitivă a Curții de Apel Timișoara la 6 decembrie 2007. Curtea de apel a considerat că instanța inferioară realizase o apreciere corectă a faptelor.
18. Președintele completului de trei judecători a formulat o opinie separată la hotărârea pronunțată în recurs. Acesta a considerat că, prin adoptarea hotărârii din 6 iulie 2006, Consiliul Județean Vâlcea nu pusese în executare sentința din 13 februarie 2006 și, prin urmare, încălcase dreptul societăților reclamante la proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Judecătorul a arătat că societățile reclamante participaseră la o licitație publică și câștigaseră deja dreptul de a exploata grupa de șapte trasee respectivă. Deși consiliul județean fusese obligat prin decizia definitivă să reanalizeze, ca traseu distinct, doar unul din trasee, acesta adoptase fără niciun temei juridic o nouă hotărâre care avea în vedere toate traseele în mod distinct.
2. Cererea de anulare a deciziei Autorității Rutiere Române de a retrage licențele deținute de societățile reclamante
19. La 5 octombrie 2006, prima reclamantă a formulat o acțiune în contencios administrativ pentru anularea deciziei Autorității Rutiere Române din 26 iulie 2006 de retragere a licențelor pentru întreaga grupă de trasee. Prima societate reclamantă a mai solicitat și suspendarea executării deciziei respective până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză.
20. Prima societate reclamantă a susținut că decizia contestată le împiedica pe ea și pe asociata sa (a doua societate reclamantă) să participe la viitoarea licitație publică pentru același traseu. Societățile reclamante au mai susținut că retragerea licențelor acestora nu era în conformitate cu art. 65 din Ordinul nr. 1987/2005 care stabilea motivele pentru care puteau fi retrase licențele de transport.
21. La 18 decembrie 2006, Curtea de Apel Pitești a respins acțiunea formulată de prima societate reclamantă. Instanța a reținut că reclamanta nu făcuse dovada prejudiciului pretins cauzat prin decizia Autorității Rutiere Române, întrucât putea să participe la o nouă licitație publică. În plus, nu exista nicio probă care să ateste că societatea reclamantă ar fi fost împiedicată să participe la o nouă licitație. Instanța a arătat în continuare că, în cazul în care societatea reclamantă se consideră prejudiciată prin actul administrativ în litigiu, aceasta putea să solicite despăgubiri de la cei responsabili pentru orice prejudiciu cauzat.
22. Prima societate reclamantă a formulat recurs împotriva acestei decizii. A susținut că licențele pentru întreaga grupă de trasee nu puteau fi retrase legal din moment ce nu toate fuseseră anulate prin hotărârea instanței. Prima societate reclamantă a susținut că, în conformitate cu art. 66 din Ordinul nr. 1987/2005, o societate a cărei licență de transport pentru un anumit traseu fusese retrasă nu mai putea să participe la o nouă licitație pentru același traseu.
23. La 25 aprilie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea primei societăți reclamante și a anulat parțial decizia Autorității Rutiere Române, care a fost menținută doar în ceea ce privește licența de transport pentru traseul 047. Înalta Curte a apreciat că licențele deținute de societatea reclamantă pentru celelalte șase trasee din oferta 27, grupa 11 reprezentau „bunuriˮ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nu exista niciun motiv pentru a dispune predarea acestora prin intermediul unui act administrativ.
II. Dreptul și practica interne relevante
24. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele:
Art. 1
„(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.ˮ
25. În decizia pronunțată la 19 februarie 2009, Curtea de Apel Cluj a explicat practica instanțelor interne în ceea ce privește cererile de despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-o decizie administrativă (Decizia nr. 716 din 19 februarie 2009, Decizii relevante 2009, trimestrul 1, ). Curtea de Apel Cluj a formulat următoarele:
„Din analiza textului Constituțional invocat, ca și a Legii 554/2004, rezultă că pentru a solicita despăgubiri unei autorități a statului trebuie să fie îndeplinite cumulativ 3 condiții: - existența unei pagube; - existența unui act administrativ nelegal; - raportul de cauzalitate între actul administrativ nelegal, anulat de instanța de judecată, și paguba suferită de reclamant.ˮ
26. Ministerul Transporturilor a emis Ordinul nr. 1987/2005 care reglementează serviciile de transport rutier, intrat în vigoare la 5 decembrie 2005 și care a înlocuit în totalitate Ordinul nr. 1842/2001. În conformitate cu Ordinul nr. 1987/2005, licențele de transport sunt emise de Autoritatea Rutieră Română în urma unor licitații publice organizate de consiliile județene. Dispozițiile relevante sunt redactate după cum urmează:
Art. 65
„Retragerea licenței de traseu se face de către agenția teritorială emitentă a Autorității Rutiere Române - A.R.R. în următoarele cazuri:
a) la încetarea activității operatorului de transport rutier;
b) la retragerea licenței de transport;
c) când operatorul de transport nu mai deține capacitatea de transport sau numărul de vehicule necesare efectuării traseului sau cursei;
d) la încălcarea de mai mult de 10 ori a prevederilor caietului de sarcini al licenței de traseu;
e) când a fost obținută prin furnizarea unor documente care conțineau informații eronate;
f) când a fost încredințată spre utilizare altui operator de transport rutier;
g) nu mai sunt îndeplinite condițiile care au stat la baza eliberării acesteia.ˮ
Art. 66
„ (1) În cazul retragerii licenței de traseu operatorul de transport rutier va fi înștiințat de agenția teritorială emitentă a Autorității Rutiere Române - A.R.R. fiind obligat să efectueze traseul sau cursa respectivă până la 30 de zile după data primei ședințe de atribuire ulterioară. ...
(4) În cazul în care operatorul de transport rutier a renunțat la licența de traseu pe un traseu sau cursă, conform art. 64 alin. (1) din Norme, acesta nu va mai putea participa la următoarele ședințe de atribuire pentru atribuirea aceluiași traseu sau cursă. În cazul în care operatorului de transport rutier i s-a retras licența de traseu pe un traseu sau cursă, acesta nu va mai putea participa la următoarea ședință de atribuire ulterioară pentru atribuirea aceluiași traseu sau cursă.ˮ
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
27. Reclamantele s-au plâns de faptul că retragerea licențelor de transport pentru celelalte șase trasee din grupă a fost nelegală și s-a realizat cu încălcarea dreptului la respectarea bunurilor lor, așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care se citește după cum urmează :
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
28. Guvernul a susținut că reclamantele nu au epuizat căile de atac efective interne. Mai întâi, Guvernul a susținut că a doua societate reclamantă, S.C. Transroby S.R.L., nu a fost parte în procedurile interne finalizate cu decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 25 aprilie 2007. Apoi, acesta a susținut că societățile reclamante nu au formulat o acțiune în despăgubire împotriva autorităților interne pentru anularea hotărârii Consiliului Județean Vâlcea din 15 aprilie 2005.
29. Reclamantele au contestat aceste argumente. Acestea au explicat că o acțiune în despăgubire ar fi fost ineficientă întrucât hotărârea consiliului județean din 6 iulie 2006 (care a reprezentat temeiul pentru retragerea licențelor lor pentru toate cele șapte trasee) a fost considerată a fi în conformitate cu legea prin decizia definitivă a Curții de Apel Timișoara din 6 decembrie 2007.
30. Curtea reiterează principiul epuizării căilor de atac interne prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție care îi obligă pe reclamanți să utilizeze căile de atac disponibile în mod obişnuit și suficiente care există în sistemul juridic intern pentru a putea să obțină remedierea încălcărilor pretinse. Existența unor căi de atac trebuie să fie suficient de sigură, în practică ca și în teorie, pentru a nu fi lipsită de accesibilitate și eficiență; statul pârât trebuie să stabilească că aceste condiții diferite sunt respectate (a se vedea Akdivar și alții împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65-67, Culegere de Rapoarte privind Hotărâri și Decizii 1996‑IV și Pyrantienë împotriva Lituaniei, nr. 45092/07, pct. 26, 12 noiembrie 2013).
31. Un reclamant care a recurs la o cale de atac aparent efectivă și suficientă nu poate fi obligat să recurgă și la alte căi de atac pe care le avea la dispoziţie, dar care probabil nu aveau șanse mai mari de reuşită [a se vedea Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (dec.), nr. 65681/01, CEDO 2004-V; Asinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, pct. 50, 21 Decembrie 2010 și Bajić împotriva Croației, nr. 41108/10, pct. 74, 13 Noiembrie 2012].
32. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia a doua societate reclamantă nu a fost parte la procedurile interne finalizate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 25 aprilie 2007, Curtea observă că cele două reclamante au contestat împreună în fața instanțelor interne hotărârea autorităților locale pe baza căreia fuseseră retrase licențele lor. Plângerea acestora fusese respinsă prin decizia definitivă pronunțată de Curtea de Apel Timișoara la 6 Decembrie 2007.
33. În ceea ce privește al doilea argument al Guvernului, Curtea reține că subiectul de fond în prezenta cauză îl reprezintă retragerea – ca și rezultat al deciziei Consiliului Județean Vâlcea din 6 iulie 2006 – a șase licențe de operare a serviciilor de transport public pentru grupul celor șase trasee. Prin urmare, o acțiune în despăgubire pentru anularea deciziei Consiliului Județean Vâlcea din 15 aprilie 2006 nu ar fi constituit o cale de atac specifică plângerii reclamantei din cauza prezentă.
34. În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului conform căreia reclamantele nu au epuizat efectiv căile de atac interne.
35. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
36. Societățile reclamante au susținut că dobândiseră în mod legal licențele care le permiteau să presteze servicii de transport de călători în cadrul grupei de șase trasee pentru o perioadă de trei ani. Din această activitate, reclamantele se așteptau să obțină un câștig important. Reclamantele au făcut un plan de investiții, au contractat un credit bancar și au adoptat anumite decizii cu privire la organizarea activității lor economice, așteptându-se ca activitatea lor să dureze cel puțin trei ani. Acestea au mai susținut că, prin nerespectarea hotărârii judecătorești care obliga autoritățile locale să reanalizeze situația unui singur traseu din grupă, licențele din cadrul întregii grupe de trasee fuseseră retrase din motive care proveneau exclusiv din vina autorităților. Situația a creat pierderi semnificative pentru reclamante și a încălcat drepturile lor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
37. Guvernul a susținut că licențele societăților reclamante au fost retrase în conformitate cu legea întrucât instanțele interne au concluzionat că nu mai erau îndeplinite condițiile în care licențele în litigiu fuseseră acordate. În plus, societățile reclamante avuseseră ocazia să sesizeze instanțele pentru o analiză amănunțită cu plângerile lor. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că societățile reclamante nu au prezentat niciun motiv valid care a stat la baza deciziei de a nu participa la noua licitație publică organizată la 15 iunie 2007.
2. Motivarea Curții
(a) Cu privire la existența unei ingerințe asupra bunurilor reclamantelor
38. Curtea observă din nou că obiectul prezentei cauze este reprezentat de retragerea a șase licențe de operare a serviciilor de transport public din cadrul unei grupe de trasee - licențe care au fost deținute în comun de cele două societăți reclamante.
39. În lumina jurisprudenței Curții, retragerea unei licențe de desfășurare a unor activități comerciale reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Bimer S.A. împotriva Moldovei, nr. 15084/03, pct. 49, 10 iulie 2007, și Vékony împotriva Ungariei, nr. 65681/13, pct. 29, 13 ianuarie 2015).
40. În cauza prezentă, Curtea observă că nu a existat o expropriere formală a niciunor active ale societăților reclamante și că acestea din urmă nu au argumentat că retragerea licențelor în chestiune a făcut imposibilă continuarea derulării activității lor. De aceea, consideră că, în măsura în care orice pierdere suferită de reclamante în activitatea lor economică a rezultat din retragerea licențelor respective, această ingerinţă asupra bunurilor lor are ca rezultat mai degrabă o măsură de „reglementare a folosințeiˮ proprietăţii, care trebuie examinată conform celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, decât o „lipsire de proprietateˮ de facto (a se vedea Tre Traktörer AB împotriva Suediei, 7 iulie 1989, pct. 55, Seria A nr. 159, și Malik împotriva Regatului Unit, nr. 23780/08, pct. 88-89, 13 martie 2012).
(b) Legalitatea și scopul ingerinței
41. Curtea reiterează că o condiție esențială pentru ca o ingerinţă să fie considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca aceasta să fie legală, să urmărească un interes public legitim și să fie proporțională cu scopul urmărit (a se vedea Bimer S.A., citat supra, pct. 52).
42. Curtea observă că pozițiile părților cu privire la legalitatea și scopul ingerinţei sunt divergente. Referitor la această problemă, Curtea a hotărât frecvent că în primul rând autoritățile interne, şi în special instanțele, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă (a se vedea, printre multe altele, Tre Traktörer AB, citată supra, pct. 58; Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei, 29 Noiembrie 1991, pct. 52, Seria A nr. 222; și Bimer S.A., citată supra, pct. 58).
43. În cauza prezentă, Curtea consideră că ingerinţa relevantă a fost cauzată de hotărârea Consiliului Județean Vâlcea din 6 iulie 2006. Conform societăţilor reclamante, această hotărâre nu a pus în executare în mod corect decizia din 28 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești. Cu toate acestea, legalitatea hotărârii consiliului județean din 6 iulie 2006 a fost examinată în detaliu de instanțele interne care s-au pronunțat definitiv la 6 decembrie 2007 că autoritățile locale au aplicat corect decizia din 28 iunie 2006 și că au acționat în conformitate cu prevederile legale în vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 16 și 17). Instanțele interne au confirmat aşadar că licențele societăţilor reclamante au fost retrase cu scopul legitim de a înlătura efectele hotărârii adoptate de autoritățile locale cu încălcarea principiilor liberei concurențe și, mai ales, scopul menționat în decizia din 28 iunie 2006. Curtea nu identifică, prin urmare, niciun motiv pentru a se abate de la constatările instanțelor interne și consideră că ingerinţa a fost „legalăˮ și a urmărit un interes public important.
(c) Proporționalitatea ingerinței
44. Curtea reiterează că scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 este acela de a păstra un echilibru just între cerinţele interesului general al comunității și cerințele privind drepturile fundamentale ale persoanei și că preocuparea de a realiza acest echilibru se aplică și celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocol. Ca urmare, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (a se vedea Vékony, citată supra, pct. 32). Nu va exista un echilibru corespunzător între interesul general și drepturile individuale dacă persoana în cauză este obligată să suporte o povară excesivă și individuală [a se vedea de exemplu, Ian Edgar (Liverpool) Limited împotriva Regatului Unit, nr. 37683/97, 25 ianuarie 2000, și Lohuis și alții împotriva Țărilor de Jos, nr. 37265/10, pct. 56, 30 aprilie 2013].
45. În prezenta cauză, Curtea observă că părțile nu au contestat că în privinţa reclamantelor nu fusese constatată nicio încălcare a legii. Acest fapt a fost confirmat definitiv prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara la 6 decembrie 2007.
46. Curtea observă că reclamantele au putut contesta în fața instanțelor hotărârea autorităților pe baza căreia au fost retrase licențele lor, în conformitate cu legea contenciosului administrativ. Cu privire la acest aspect, Curtea reamintește că, într-adevăr art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conține cerințe procedurale explicite și că absenţa unui control judecătoresc nu echivalează, în sine, cu încălcarea acelei prevederi; cu toate acestea, este evident că orice ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie însoțită de garanții procedurale care să ofere persoanei fizice sau entității implicate posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața autorităților responsabile cu scopul de a contesta în mod efectiv măsurile care reprezintă ingerinţa în exercitarea drepturilor garantate de această prevedere [Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, pct 134, CEDO 2005-XII (extrase)]. În prezenta cauză, instanțele naționale au fost de acord că retragerea licențelor reclamantelor a devenit necesară ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, precum și ca urmare a modificărilor legislative care interveniseră între timp. Cu toate acestea, în examinarea cererii reclamantelor, Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Timișoara nu au stabilit nicio culpă în sarcina autorităților. În consecință, situația reclamantelor nu a fost remediată în niciun fel de instanțele interne.
47. În plus, reclamantele au susținut - și acest lucru nu a fost contestat de Guvern – că retragerea licențelor le-a redus activitatea comercială și le-a cauzat pierderi semnificative.
48. Deși este adevărat că ingerinţa asupra bunurilor reclamantelor reprezenta mai degrabă o reglementare a folosinței decât o lipsire de bunuri, astfel încât jurisprudența privind despăgubirea pentru situații de lipsire de proprietate nu se aplică în mod direct, măsura de reglementare arbitrară și disproporționată nu îndeplinește cerințele privind protecția bunurilor conform art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Vékony, citată supra, pct. 35). În plus, Curtea a hotărât în numeroase cauze că greşelile sau erorile ce aparţin autorităților statului ar trebui să fie în beneficiul celor afectați, în special în situațiile în care nu există alte interese private contrare în joc. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greşeli făcute de autoritatea statului trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoana fizică respectivă (a se vedea Pyrantienë, citată anterior, pct. 70, și Gladysheva împotriva Rusiei, nr. 7097/10, pct. 80, 6 decembrie 2011).
49. În lumina principiilor anterioare, Curtea consideră demn de menționat că licențele reclamantelor au fost retrase fără despăgubire [prin opoziţie, Pinnacle Meat Processors Company și alți 8 împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 33298/96, 21 octombrie 1998; și Ian Edgar (Liverpool) Ltd împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 37683/97, CEDO 2000‑I]. Curtea observă că legislația română și practica în materia contenciosului administrativ asigurau posibilitatea de a solicita despăgubiri doar pentru deciziile administrative care fuseseră declarate nelegale (a se vedea pct. 24 și 25). Ținând cont de faptul că în prezenta cauză, instanțele interne deciseseră că decizia administrativă care determinase retragerea licențelor reclamantelor fusese legală, o eventuală acțiune în despăgubire nu ar fi avut șanse de reuşită.
50. Guvernul a argumentat, de asemenea, că reclamantele ar fi putut participa la o nouă licitație organizată de autoritățile locale pentru cele șapte trasee în chestiune. Curtea observă că, în conformitate cu legislația relevantă în vigoare la momentul faptelor, societățile ale căror licențe fuseseră retrase nu mai puteau participa la licitațiile organizate pentru aceleași licențe (a se vedea pct. 26, supra). Prin urmare, reclamantele nu aveau o șansă realistă pentru a fi acceptate să participe la licitație și de a-și continua activitatea în baza licențelor în litigiu.
51. Considerațiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că reclamantele au suferit o povară individuală excesivă cauzată de măsura de reglementare.
În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
52. Art. 41 din Convenție prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
53. Prima reclamantă a solicitat 2.101.361,02 RON [472.789 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. A doua reclamantă a solicitat 120.308,39 RON [27.069 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Sumele solicitate reprezintă estimarea globală a reclamantelor aferentă pierderilor economice pe baza rapoartelor contabile privind activitatea din anul anterior celui de retragere a licențelor. Reclamanții nu au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral.
54. Guvernul a contestat aceste sume și a susținut că erau speculative.
55. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu se poate pronunţa asupra aspectului referitor la aplicarea art. 41. Prin urmare, este necesar să se rezerve această chestiune și să se stabilească procedura ulterioară, ținând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât și reclamante (art. 75 § 1 și art. 75 § 4 din Regulamentul Curții). În consecință, Curtea rezervă această chestiune și invită Guvernul și reclamantele să transmită în termen de șase luni de la data la care hotărârea devine definitivă, observațiile lor scrise cu privire la suma despăgubirilor care urmează să fie acordate reclamantelor, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție.
B. Cheltuieli de judecată
56. Reclamantele nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. În consecință, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
3. hotărăște că nu se poate pronunța cu privire la aspectul aplicării art. 41 și pe cale de consecință:
(a) rezervă pronunțarea cu privire la acest aspect;
(b) solicită Guvernului și reclamantelor să prezinte, în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, propriile observații scrise cu privire la suma despăgubirilor care urmează să fie acordate reclamantelor și, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord la care ar putea ajunge;
(c) rezervă pronunțarea privind procedura ulterioară și deleagă președintelui Camerei competența de soluționare, în cazul în care este necesar.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 decembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
PREŞEDINTEGrefier,
ANDRÁS SAJÓFrançoise Elens-Passos
Full & Egal Universal Law Academy