©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA S.C. GHEPARDUL S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 29268/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 aprilie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza S.C. Ghepardul S.R.L. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan,Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 martie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29268/03 îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială de drept român, S.C. Ghepardul S.R.L. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 17 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de administratorul acesteia, domnul Gheorghe Paraschiv.
3. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. La 17 octombrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta este o societate comercială constituită în 1996 ca societate pe acţiuni, devenită în 2007 societate cu răspundere limitată.
A. Procedura soluţionată prin hotărârea din 11 ianuarie 2002 a Tribunalului Vâlcea
6. La 1 noiembrie 2002, Direcţia Finanţelor Publice Vâlcea („Direcţia D.G.F.P.”) a calculat obligaţiile fiscale ale reclamantei în ceea ce priveşte bugetul de stat (adică taxele pe valoarea adăugată, impozitele pe profit, impozitele pe salarii şi penalităţile de întârziere) şi a iniţiat, în aceeaşi zi, executarea silită împotriva acesteia, prin emiterea unei somaţii care nu i-a fost comunicată persoanei în cauză. La 18 decembrie 2000 şi 5 februarie 2001, la cererea D.G.F.P., două popriri, pentru sume de 50 799 559 lei vechi româneşti (ROL) şi 22 269 138 ROL (adică o valoare totală de 73 068 697 ROL) au fost instituite asupra conturilor reclamantei. În temeiul acestor popriri, Trezoreria Râmnicu Vâlcea a transferat aceste două sume în contul D.G.F.P.
7. În cursul anului 2001, reclamanta a sesizat Judecătoria Râmnicu Vâlcea („judecătoria”) cu o contestaţie la executarea silită iniţiată împotriva sa, solicitând anularea popririlor pe motiv că respectiva executare era ilegală. În plus, aceasta estima că datoriile sale faţă de D.G.F.P. erau stinse în temeiul compensării, în măsura în care aceasta trebuia să îi plătească 198 068 770 ROL pentru lucrările la un plan de urbanism pe care l-a realizat în folosul mai multor primării.
8. Prin hotărârea din 28 septembrie 2001, judecătoria a admis parţial contestaţia, a anulat popririle şi a dispus ca direcţia să îi restituie reclamantei sumele percepute astfel, dar a considerat că, în speţă, nu se aplica compensarea, în măsura în care creanţa reclamantei era faţă de autorităţile locale, în timp ce obligaţiile sale fiscale vizau veniturile la bugetul de stat care aveau destinaţii specifice.
9. Atât reclamanta, cât şi D.G.F.P. au introdus recursuri în faţa Tribunalului Vâlcea („tribunalul”).
10. Prin hotărârea rămasă definitivă din 11 ianuarie 2002, tribunalul a admis recursul reclamantei şi a constatat că această compensare se aplica în speţă, în temeiul Codului Civil şi al art. 86 litera (e) din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
11. Părţile relevante ale motivelor acestei hotărâri erau formulate după cum urmează:
„Compensarea legală în materie de creanţe bugetare se admite, în principiu, în temeiul art. 86 litera (e) din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
De asemenea, în speţă, sunt îndeplinite exigenţele prevăzute de (...) Codul Civil pentru stingerea obligaţiilor reciproce ale părţilor.
În această situaţie, [instanţa trebuie] să admită recursul contestatarei, să anuleze parţial hotărârea judecătoriei şi, cu privire la fond, să constate că, între părţi, se aplică compensarea legală, până la suma care a făcut obiectul executării silite.”
12. Dispozitivul hotărârii era formulat după cum urmează:
„Pentru aceste motive,
În numele legii,
Hotărăşte:
Admite recursul introdus de S.C. Ghepardul S.A. (...) împotriva hotărârii [din 28 septembrie 2001] pronunţate de Judecătoria Vâlcea (...).
Respinge recursul introdus de D.G.F.P. împotriva hotărârii menţionate anterior.
Modifică parţial hotărârea, după cum urmează:
Admite în totalitate contestaţia la executare introdusă de S.C. Ghepardul S.A.
Constată intervenţia compensării legale în ceea ce priveşte sumele datorate reciproc de părţi şi menţionate de contestaţia la executare.
Ia act de faptul că recurenta S.C. Ghepardul S.A. nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, 11 ianuarie 2002 (...)”
B. Demersurile în vederea executării hotărârii din 11 ianuarie 2002
13. La 25 februarie 2002, reclamanta a solicitat D.G.F.P. să întocmească un proces-verbal de compensare. Aceasta şi-a reiterat cererea la 9 mai 2002.
14. La 24 iulie 2002, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 73 068 697 ROL, precum şi eliberarea unui certificat de atestare fiscală privind absenţa datoriilor fiscale în ceea ce o priveşte. Aceasta preciza că avea nevoie de un astfel de certificat pentru a participa la licitaţii. La 31 iulie 2002, D.G.F.P. i-a emis certificatul conform căruia, la 30 iunie 2002, obligaţiile sale fiscale erau de 115 894 795 ROL.
15. La 29 noiembrie 2002 şi 20 ianuarie 2003, reclamanta a reiterat cererea privind restituirea sumei de 73 068 697 ROL.
16. La 6 februarie 2003, D.G.F.P. a informat-o pe reclamantă că trebuia să achite 120 377 410 ROL cu titlu de obligaţii fiscale. La 25 februarie 2003, reclamanta a răspuns că respectiva sumă nu era datorată, în măsura în care hotărârea din 11 ianuarie 2002 a reţinut că, în speţă, se aplica compensarea datoriilor reciproce. La 27 februarie 2003, D.G.F.P. a instituit o poprire asupra conturilor reclamantei. Aceasta din urmă a introdus o contestaţie la executare (procedura E 1) de mai jos).
17. La 5 iunie 2003, D.G.F.P. a somat-o pe reclamantă să achite 120 337 410 ROL cu titlu de datorii fiscale faţă de stat. Reclamanta a introdus o nouă contestaţie la executare (procedura E 2) de mai jos).
18. La 16 iunie 2003, reclamanta a solicitat un certificat de atestare fiscală. La 19 iunie 2003, direcţia i-a emis un certificat conform căruia valoarea obligaţiilor fiscale era de 76 732 227 ROL.
C. Acţiunea în contencios administrativ
19. La 1 august 2002, reclamanta a sesizat tribunalul printr-o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva D.G.F.P., solicitând restituirea sumei de 73 068 697 ROL şi executarea hotărârii din 11 ianuarie 2002.
20. Prin hotărârea din 6 noiembrie 2002, tribunalul a respins acţiunea. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului reclamantei, prin hotărârea din 22 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Piteşti („curtea de apel”), care reţine că direcţia i-a emis reclamantei un certificat de atestare fiscală (supra, pct. 14) conform căruia aceasta din urmă putea depune o contestaţie în cazul în care menţiunile incluse în acesta nu îi conveneau. De asemenea, curtea de apel a reţinut că reclamanta putea solicita executarea silită a hotărârii din 11 ianuarie 2002 şi nu avea nevoie să recurgă la o acţiune în contencios administrativ în acest scop.
D. Contestaţia la executarea silită introdusă de D.G.F.P.
21. La 20 decembrie 2002, la cererea reclamantei, un executor judecătoresc a somat-o pe D.G.F.P. să îi plătească acesteia 73 068 697 ROL şi să înceapă compensarea creanţelor reciproce ale părţilor.
22. În cursul anului 2003, direcţia a introdus o contestaţie la executarea silită iniţiată astfel împotriva sa, invocând faptul că hotărârea din 11 ianuarie 2002 nu era susceptibilă de executare silită, fiind vorba despre sume cu regim juridic diferit, acestea făcând parte din bugetul local sau din bugetul statului. Prin urmare, aceasta solicita lămurirea înţelesului şi întinderii dispozitivului acestei hotărâri. În plus, D.G.F.P. preciza că a executat hotărârea, în sensul compensării sumei de 50 799 559 ROL, care trebuia restituită reclamantei, cu obligaţiile acesteia faţă de bugetul de stat; totuşi, direcţia lua act de faptul că 22 269 138 ROL nu puteau fi restituiţi reclamantei pe motiv că compensarea legală nu se aplica acestei sume, pe care reclamanta o putea, de altfel, solicita pe lângă primăriile beneficiare ale lucrărilor sale.
23. Prin hotărârea din 14 martie 2003, judecătoria a respins contestaţia, reţinând faptul că urmărea punerea în discuţie a unei hotărâri judecătoreşti definitive.
24. D.G.F.P. a introdus recurs în faţa tribunalului.
25. Prin hotărârea din 4 iunie 2003, acesta a admis recursul şi a reţinut că, în temeiul art. 25 din Ordonanţa nr. 61/2002, hotărârea din 11 ianuarie 2002 trebuia să precizeze că această compensare se aplica, pentru sumele datorate reciproc de părţi în cadrul aceluiaşi buget, adică bugetul local sau cel de stat. Tribunalul a reţinut că această concluzie se impunea pentru respectarea principiilor care reglementau cele două categorii de bugete, care erau diferite unul de celălalt. Ţinând seama de această precizare, tribunalul a considerat că, în speţă, nu era necesară anularea actelor de executare silită; totuşi, acesta i-a impus executorului judecătoresc să verifice existenţa unor creanţe reciproce ale părţilor faţă de bugetul local, pe de o parte, şi bugetul de stat, pe de altă parte, pentru ca executarea silită să fie posibilă.
E. Contestaţiile la executarea silită introduse de reclamantă
1. Prima contestaţie
26. La 6 februarie 2003, D.G.F.P. a informat-o pe reclamantă că trebuia să achite 120 377 410 ROL cu titlu de obligaţii fiscale. La 27 februarie 2003, aceasta a instituit o poprire pe conturile reclamantei (supra, pct. 16), care a introdus o contestaţie la executare, solicitând anularea popririi şi restituirea sumei astfel poprite. Reclamanta considera că, în temeiul hotărârii din 11 ianuarie 2002, compensarea sumelor datorate reciproc de părţi se aplica până la suma de 198 068 770 ROL (supra, pct. 7), în timp ce direcţia nu a ţinut seama de această hotărâre. Din punctul său de vedere, D.G.F.P. considera că această compensare nu viza întreaga valoare indicată de reclamant, ci doar sumele de 50 799 559 ROL şi 22 269 138 ROL (supra, pct. 6).
27. Prin hotărârea din 25 aprilie 2003, judecătoria a admis contestaţia, a anulat poprirea şi a dispus D.G.F.P. să restituie reclamantei suma care face obiectul popririi. Judecătoria a reţinut că reclamanta nu mai avea datorii faţă de bugetul de stat, deoarece, conform hotărârii din 11 ianuarie 2002, compensarea se aplica pentru suma menţionată în contestaţia la executare soluţionată de această hotărâre, adică 198 068 770 ROL.
28. D.G.F.P. a introdus recurs în faţa tribunalului, invocând faptul că, în speţă, nu se aplica această compensare, ţinând seama de hotărârea din 4 iunie 2003 (supra, pct. 25). Dezbaterile au avut loc la 4 decembrie 2003. Cu această ocazie, reclamanta a invocat că, în temeiul art. 7 alin. (1) din Normele metodologice referitoare la finanţarea lucrărilor urbanistice (supra, pct. 41), sumele pe care trebuia să le primească pentru lucrările realizate proveneau de la bugetul de stat şi nu de la bugetele locale, ceea ce făcea pe deplin aplicabilă compensarea legală pentru sumele datorate reciproc între părţi în ceea ce priveşte primul buget. Potrivit acesteia, o astfel de soluţie era conformă şi hotărârii din 4 iunie 2003.
29. Prin hotărârea din 18 decembrie 2003, tribunalul a admis recursul şi a respins contestaţia, reţinând faptul că în temeiul art. 5 din normele metodologice în cauză, creanţa reclamantei trebuia recuperată de la bugetele locale ale primăriilor pentru care aceasta realizase lucrările şi că aceasta nu avea titlu executoriu împotriva bugetului de stat. Considerând că hotărârea din 4 iunie 2003 a elucidat hotărârea din 11 ianuarie 2002, tribunalul a concluzionat, în speţă, că reclamanta nu avea creanţe faţă de bugetul de stat, în timp ce obligaţiile sale fiscale trebuiau vărsate către acest buget. Hotărârea a fost pronunţată cu majoritatea a doi judecători, în timp ce un alt judecător şi-a exprimat opinia separată, conform căruia hotărârea judecătoriei era întemeiată, în măsura în care reclamanta nu datora suma care făcea obiectul executării iniţiate împotriva sa. În ceea ce priveşte hotărârea din 4 iunie 2003, judecătorul în cauză reţine că aceasta nu putea să modifice sau să completeze dispozitivul hotărârii din 11 ianuarie 2002, ci doar să ofere explicaţii suplimentare cu privire la motivele care au condus la soluţia reţinută de această hotărâre, care a dobândit, de altfel, autoritate de lucru judecat.
30. Reclamanta a introdus o cerere de revizuire a hotărârii din 18 decembrie 2003, considerând că existau contradicţii între această hotărâre şi hotărârea din 11 ianuarie 2002. Prin hotărârea din 22 martie 2004, curtea de apel a respins cererea, pe motiv că dispozitivul hotărârii din 11 ianuarie 2002 a fost lămurit de hotărârea din 4 iunie 2003 şi că hotărârea din 18 decembrie 2003 a ţinut seama de aceasta.
2. A doua contestaţie
31. La 5 iunie 2003, D.G.F.P. a somat-o pe reclamantă să achite 120 337 410 ROL cu titlu de datorii fiscale faţă de stat. Aceasta din urmă a introdus o contestaţie la executare, solicitând anularea executării silite (supra, pct. 17). Prin memoriul de răspuns, direcţia a pretins că, la 30 iunie 2003, obligaţiile fiscale ale reclamantei faţă de bugetul statului erau de 71 089 440 ROL.
32. Prin hotărârea din 24 iulie 2003, judecătoria a admis contestaţia şi a anulat executarea silită, reţinând că reclamanta nu avea datorii. Tribunalul ia act de faptul că, în ciuda anulării executării silite a hotărârii din 25 aprilie 2003 (supra, pct. 27), D.G.F.P. a iniţiat o nouă executare silită pentru aceeaşi sumă. Această hotărâre a fost confirmată, în recursul D.G.F.P., prin hotărârea definitivă din 17 septembrie 2004 a tribunalului.
F. Situaţia actuală
33. Conform reclamantei, activitatea sa a fost suspendată la 1 septembrie 2006 din cauza imposibilităţii sale de a participa la licitaţii şi a executărilor silite iniţiate în repetate rânduri împotriva sa de către autorităţile fiscale. În plus, transformarea sa din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată, care a avut loc 2007, a fost determinată de imposibilitatea sa de a-şi majora capitalul social.
34. Reiese din informaţiile şi documentele prezentate de reclamantă că, în perioada 2004-2007, direcţia a poprit în repetate rânduri conturile sale, împotriva cărora aceasta a introdus contestaţii la executare, dintre care unele sunt în continuare pendinte.
35. Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2007, D.G.F.P. a informat Guvernul, ca răspuns la cererea sa de informaţii, că popririle din 18 decembrie 2000 şi din 5 februarie 2001 au fost anulate, în sensul în care suma care trebuia restituită i-a fost compensată reclamantei cu obligaţiile sale la bugetul de stat, dar diferenţa de 22 269 138 ROL nu a putut fi restituită deoarece compensarea nu se aplica acestei sume. De asemenea, D.G.F.P. a luat act de faptul că obligaţiile fiscale ale reclamantei faţă de bugetul de stat erau de 24 612 lei noi româneşti (RON) la acel moment, dintre care 11 962 RON reprezentau impozite şi taxe fiscale, în timp ce suma restantă includea penalităţi de întârziere. D.G.F.P. a precizat că nu era în măsură să ofere informaţii referitoare la obligaţiile fiscale ale reclamantei faţă de bugetele locale ale primăriilor.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
36. Compensarea ca modalitate de stingere a două obligaţii reciproce este reglementată de art.1143-1153 din Codul Civil.
37. Partea relevantă a Ordonanţei Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996 (Ordonanţa nr. 11/1996) privind executarea creanţelor bugetare era redactată după cum urmează:
Art. 86
„Se compensează sau se restituie plătitorului următoarele sume:
e) cele de rambursat de la bugetul de stat, potrivit legii.”
38. Ordonanţa nr. 11/1996 a fost abrogată de Ordonanţa nr. 61 din 29 august 2002 (Ordonanţa nr. 61/2002), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003.
39. Dispoziţiile relevante ale Ordonanţei nr. 61/2002 sunt redactate după cum urmează:
Art. 3
„Constituie obiect al colectării creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere.”
Art. 25
„Prin compensare se sting creanţele bugetare cu creanţele debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, prevăzute la art. 3, pana la concurenta celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cat şi cea de debitor al aceluiaşi buget.”
40. Ordonanţa nr. 61/2002 fost abrogată de Codul de procedură fiscală intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
41. Normele metodologice privind finanţarea elaborării şi/sau actualizării planurilor urbanistice generale ale localităţilor şi a regulamentelor locale de urbanism au fost aprobate prin Hotărârea nr. 525 din 27 iunie 1996 a Guvernului. Dispoziţiile relevante ale acestor norme sunt redactate după cum urmează:
Art. 5
„(1) Finanţarea elaborării şi/sau actualizării planurilor urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism se realizează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi din bugetul de stat, prin Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.
(2) Primarii comunelor [...] vor deschide [...] contul [...] „Subvenţii primite de bugetele locale pentru finanţarea elaborării şi/sau actualizării planurilor urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism”.
(3) Aceste conturi se alimentează, pe măsura necesităţilor, cu sumele prevăzute în bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, reprezentând transferuri de la bugetul de stat.”
Art. 7 alin. (1)
„În limita alocaţiilor aprobate prin legea anuala a bugetului de stat Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei va repartiza şi va comunica consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti plafoanele aprobate pentru elaborarea şi/sau actualizarea planurilor urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism aferente.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
42. Reclamantul se plânge de refuzul autorităţilor naţionale de a executa hotărârea din 11 ianuarie 2002 a Tribunalului Vâlcea, considerând că un astfel de refuz i-a încălcat dreptul de a avea acces la o instanţă. Acesta consideră că, în temeiul acestei hotărâri, compensarea se aplica sumei de 198 068 770 ROL. Conform reclamantei, procedura încheiată prin hotărârea din 4 iunie 2003 era doar o modalitate deghizată de a contesta aspectele de fond soluţionate în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritate de lucru judecat. Aceasta invocă art. 6 § 1 din convenţie ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
43. Guvernul consideră că acest capăt de cerere al reclamantei este în mod vădit nefondat. În această privinţă, el ia act de faptul că hotărârea din 4 iunie 2003 a clarificat dispozitivul hotărârii din 11 ianuarie 2002, ţinând seama de faptul că bugetele locale şi bugetul de stat sunt diferite, au surse diferite de finanţare şi sunt administrate de entităţi diferite, adică primăriile şi consiliile locale, pentru primele şi de Ministerul Finanţelor Publice, pentru al doilea. Acesta adaugă că D.G.F.P. a executat hotărârea din 11 ianuarie 2002, astfel încât suma care trebuie restituită persoanei în cauză a fost compensată de obligaţiile sale fiscale faţă de bugetul de stat, cu excepţia sumei de 22 269 138 ROL care, conform Guvernului, nu a făcut obiectul compensării şi, prin urmare, nu putea fi restituită.
44. Reclamanta consideră că lucrările din cadrul planului de urbanism pe care le-a realizat în beneficiul mai multor primării erau finanţate atât de bugetele locale, cât şi de bugetul de stat şi că aceasta nu a primit suma care îi revenea în acest scop de la bugetul de stat, adică 198 068 770 ROL, în timp ce hotărârea din 11 ianuarie 2002 a reţinut compensarea creanţelor reciproce ale părţilor.
45. Curtea evidenţiază că prezenta cauză vizează neexecutarea pretinsă a unei hotărâri definitive pronunţate într-un litigiu între reclamantă şi direcţia finanţelor publice. Obiectul litigiului, compensarea între creanţele reciproce ale părţilor, intra, în principal, sub incidenţa dreptului public, în special a contenciosului fiscal. În această privinţă, Curtea reaminteşte că contenciosul fiscal nu intră în domeniul drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod obligatoriu în ceea ce priveşte situaţia contribuabililor [Ferrazzini împotriva Italiei (GC), nr. 44759/98, pct. 29-31, CEDO 2001-VII; Stere şi alţii împotriva României, nr. 25632/02, pct. 28-33, 23 februarie 2006; Stîngaciu şi Tudor împotriva României, nr. 21351/03, pct. 25-26, 3 august 2006]. Pe de altă parte, Curtea nu identifică în procedura în cauză nicio „latură penală” (a se vedea, per a contrario, Bendenoun împotriva Franţei, 24 februarie 1994, pct. 47, seria A nr. 284).
46. Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenţie nu se poate aplica în speţă.
47. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinsă conform art. 35 § 4.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
48. Reclamanţii consideră că refuzul autorităţilor naţionale de a executa hotărârea din 11 ianuarie 2002 a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale. Astfel, în ciuda creanţei sale considerabile faţă de stat, autorităţile au efectuat popriri ale conturilor sale, au refuzat să îi restituie sumele care i se cuveneau şi să considere stinse obligaţiile sale în temeiul compensării şi nu i-au emis certificate de atestare fiscală care să îi permită participarea la mai multe licitaţii, ceea ce i-a cauzat prejudicii. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
49. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
50. Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate în temeiul art. 6 § 1 din convenţie (supra, pct. 43), invocând şi faptul că suma de 22 269 138 ROL, care nu făcea obiectul compensării, este, la ora actuală, de 24 612 RON, astfel cum reiese din scrisoarea din 16 noiembrie 2007 din D.G.F.P. (supra, pct. 35).
51. Reclamanta consideră că i-a fost încălcat dreptul de proprietate ca urmare a refuzului autorităţilor de a-i restitui suma de 73 068 697 ROL şi de a efectua compensarea până la suma de 198 068 770 ROL. În opinia ei, această compensare trebuia să se efectueze „între respectiva sumă, pe care reclamanta trebuia să o încaseze de la bugetul de stat şi eventualele datorii, cu o valoare similară, faţă de respectivul buget”.
52. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, conform căreia „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pot fi ori „bunuri existente” (a se vedea Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, pct. 48, seria A nr. 70), ori valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, 20 noiembrie 1995, pct. 31, seria A nr. 332). Noţiunea de „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 are un domeniu autonom [Beyeler împotriva Italiei (GC), nr. 33202/96, pct. 100, CEDO 2000‑I]. O datorie nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [Cheminade împotriva Franţei (dec.), nr. 31599/96, CEDO 1999‑II (fragmente); Sacilor Lormines împotriva Franţei (dec.), nr. 65411/01, 12 mai 2005].
53. Prin urmare, trebuie să examinăm dacă şi de când, considerate în ansamblu, circumstanţele cauzei au transformat-o pe reclamantă în titular al unei dobânzi substanţiale protejate de această dispoziţie, ţinând seama de elementele de drept şi de fapt relevante.
54. În această privinţă, Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002, Tribunalul Vâlcea a constatat aplicabilitatea compensării între creanţele reciproce ale părţilor. În temeiul acestei hotărâri, reclamanta putea avea speranţa legitimă de a vedea această compensare aplicată. Prin urmare, aceasta avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cazul unui litigiu fiscal, Curtea consideră că trebuie să examineze capetele sale de cerere din perspectiva unei reglementări a folosirii bunurilor în interes general „pentru a asigura plata impozitelor”, care intră sub incidenţa normei enunţate la art. 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 1.
55. Apoi, Curtea ia act de faptul că prin hotărârea din 4 iunie 2003, tribunalul a considerat că această compensare se aplica sumelor datorate reciproc de părţi în cadrul aceluiaşi buget, în timp ce, în speţă, nu se contesta faptul că creanţele lor vizau, una, bugetul de stat, şi cealaltă, bugetele locale. În plus, motivele avansate de tribunal în această hotărâre, adică existenţa creanţelor faţă de diferitele bugete erau deja cunoscute şi examinate în procedura soluţionată prin hotărârea din 11 ianuarie 2002 (supra, pct. 8 şi 10), care nu a reţinut o astfel de distincţie în realizarea compensării. În plus, conform hotărârii din 4 iunie 2003, tribunalul trebuia să ţină seama, la momentul pronunţării hotărârii din 11 ianuarie 2002, de o dispoziţie din Ordonanţa nr. 61/2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003 (supra, pct. 38).
56. De asemenea, Curtea consideră că faptul că tribunalul i-a cerut executorului judecătoresc să verifice el însuşi dacă părţile aveau creanţe reciproce faţă de acelaşi buget (supra, pct. 25) viza obţinerea unei reexaminări a unei cauze deja soluţionate printr-o hotărâre judecătorească având autoritate de lucru judecat. Contestarea deciziilor definitive poate genera un climat general de insecuritate juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi, prin urmare, în statul de drept (Stere, citată anterior, pct. 53).
57. Prin urmare, aceasta nu consideră convingător argumentul Guvernului conform căruia hotărârea în cauză a servit elucidării hotărârii din 11 ianuarie 2002. Pe de altă parte, aceasta consideră că hotărârea din 4 iunie 2003 nu putea elimina sau modifica „bunul” recunoscut reclamantei, adăugând o condiţie suplimentară compensării, adică existenţa unor creanţe faţă de acelaşi buget, în timp ce hotărârea din 11 ianuarie 2002 nu a reţinut o astfel de condiţie.
58. Chiar dacă presupunem că această hotărâre a clarificat-o pe precedenta, pronunţată de aceeaşi instanţă, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a oferit motive convingătoare care să dovedească faptul că această compensare nu era posibilă pentru suma de 22 269 138 ROL, în timp ce nici hotărârea din 11 ianuarie 2002, nici cea din 4 iunie 2003 nu au reţinut o distincţie între această sumă şi suma de 50 799 599 ROL, cele două sume făcând obiectul popririlor pentru obligaţii datorate aceluiaşi buget, adică bugetul de stat. În plus, Guvernul nu a motivat modalitatea compensării alese de autorităţi pentru suma 50 799 559 ROL. Astfel, această sumă era deja transferată în contul D.G.F.P. în urma celor două popriri, iar documentele de la dosar nu permit reţinerea faptului că aceasta i-a fost restituită reclamantei, în ciuda cererilor repetate în această privinţă (supra, pct. 14, 15, 19, 21). În plus, reiese din procedura soluţionată prin hotărârea din 11 ianuarie 2002, că această creanţă a reclamantei faţă de autorităţi era net superioară obligaţiilor sale fiscale; totuşi, autorităţile fiscale au realizat o compensare între suma de 50 799 559 ROL, pe care o deţinea deja, şi obligaţiile fiscale ale reclamantei, fără să facă vreo referire la propriile datorii faţă de persoana în cauză.
59. Curtea nu contestă separarea existentă între bugetul de stat şi bugetele locale. Totuşi, aceasta evidenţiază că o hotărâre judecătorească definitivă a reţinut compensarea între creanţele reciproce ale persoanei în cauză şi ale autorităţilor. În această privinţă, ea reaminteşte că exercitarea puterilor statale care por influenţa drepturile şi libertăţile garantate de convenţie antrenează răspunderea statului, independent de forma sub care sunt exercitate aceste puteri (Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, pct. 33, 17 ianuarie 2006).
60. Aceasta nu poate specula cu privire la rezultatul contestaţiilor la executare, care sunt pendinte la ora actuală între părţi, dar consideră că, în ciuda marii puteri de care beneficiază statul în materie fiscală, autorităţile naţionale nu au depus toate eforturile necesare pentru a realiza compensarea creanţelor menţionate de procedura soluţionată prin hotărârea din 11 ianuarie 2002.
61. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
62. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
63. Societatea reclamantă solicită 19 041 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, din cauza imposibilităţii sale de a participa la licitaţiile care să îi permită să îşi păstreze şi sporească clientela. Această sumă include: 9 266 EUR, adică suma pe care persoana în cauză o putea obţine „în condiţiile desfăşurării unei activităţi normale” şi 9 775 EUR, adică valoarea totală a sumelor reţinute reclamantei în urma executărilor silite iniţiate împotriva sa de autorităţile fiscale. Aceasta furnizează la dosar un raport de expertiză contabilă.
64. În plus, societatea reclamantă solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deteriorării situaţiei sale financiare, având ca rezultat, în primul rând, imposibilitatea desfăşurării activităţii şi apoi suspendarea totală a activităţii, începând cu 1 septembrie 2006. De asemenea, aceasta invocă faptul că starea de sănătate a reprezentantului său s-a deteriorat grav din aceleaşi motive.
65. Guvernul solicită Curţii să respingă cererea pentru daune materiale, pentru motivele prezentate în observaţiile sale privind admisibilitatea şi temeinicia cererii. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, acesta consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins şi pretinsa încălcare a convenţiei. În plus, acesta consideră că suma solicitată cu acest titlu ca excesivă şi că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit de reclamantă.
66. Curtea reaminteşte că, printre elementele pe care le ia în considerare atunci când se pronunţă cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie, se numără prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, şi prejudiciul moral, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii ne-materiale.
67. În plus, atunci când diversele elemente care constituie prejudiciul nu pot fi calculate exact sau atunci când distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral nu este uşor de stabilit, Curtea poate considera necesar să le examineze împreună [Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (GC), nr. 35382/97, pct. 29, CEDO 2000-IV].
68. În speţă, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatele activităţii reclamantei în lipsa unei astfel de încălcări, nici considera valoarea totală a sumelor reţinute persoanei în cauză în urma executărilor silite iniţiate împotriva sa. În schimb, aceasta subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza nerealizării compensării creanţelor menţionate de procedura soluţionată hotărârea din 11 ianuarie 2002. O astfel de încălcare a putut genera atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral pentru capătul de cerere al societăţii reclamante.
69. Având în vedere cele de mai sus şi pronunţându-se în echitate, Curtea i-a acordat acesteia 6 000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de procedură
70. Reclamanta solicită 1 935 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură. În această privinţă, ea oferă chitanţe din perioada 2005-2008 care demonstrează plata onorariilor avocatului.
71. Guvernul consideră că din chitanţele prezentate de reclamantă nu reiese că onorariile avocatului în cauză vizau prezenta cauză. Prin urmare, acesta invită Curtea să acorde doar cheltuielile dovedite, necesare şi care au legătură cu cererea prezentată în faţa sa.
72. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
73. Potrivit art. 41, pot fi recuperate doar cheltuielile rezonabile din punct de vedere al valorii lor şi care au fost suportate în mod real şi necesar pentru a încerca remedierea, în ordinea juridică internă şi în faţa Curţii, a încălcărilor constatate.
74. În speţă, Curtea consideră că documentele justificative furnizate de reclamantă nu permit stabilirea unei legături între cheltuielile menţionate de acestea şi prezenta cauză.
75. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
76. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească societăţii reclamante, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu arti. 44 § 2 din convenţie, 6 000 euro (şase mii euro) pentru toate prejudiciile, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 14 aprilie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy