CASE OF SC PARMALAT SPA AND SC PARMALAT ROMANIA SA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Traducere din limba franceză

Consiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

HOTĂRÂREA

din 21 februarie 2008

în Cauza SC PARMALAT SPA şi SC PARMALAT ROMANIA SA împotriva României

(Cererea nr. 37442/03)

Strasbourg

Devenită definitivă la 21.05.2008

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza SC Parmalat Spa şi SC Parmalat Romania SA împotriva României,

  Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:

Boštjan M. Zupančič, preşedinte,

Corneliu Bîrsan,

Elisabet Fura-Sandström,

Alvina Gyulumyan,

David Thór Björgvinsson,

Ineta Ziemele,

Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,

şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 ianuarie 2008,

a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 37442/03, introdusă împotriva României, prin care două societăţi comerciale cu sediile sociale la Collecchio (Italia) şi la Tunari (România), SC Parmalat Spa şi respectiv SC Parmalat Romania SA (reclamantele), au sesizat Curtea la data de 3 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantele au fost reprezentate de R. R. Popescu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul R. H. Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 9 mai 2006 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

4. Guvernul italian, căruia Curtea i-a transmis o copie a cererii în temeiul art. 44 alin. 1 a) din regulament, nu a dorit să-şi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. În 1993 prima reclamantă a înregistrat marca Santal, care desemna băuturi fără alcool pe bază de fructe sau legume, la Organizaţia mondială a proprietăţii intelectuale (OMPI), astfel încât această marcă a fost protejată în mai multe ţări, printre care în special România începând din 23 aprilie 1996. Printr-un contract de licenţă de marcă încheiat în mai 1996, prima reclamantă a acordat celei de-a doua reclamante, al cărei acţionar majoritar era, dreptul exclusiv de a folosi respectiva marcă în România.

6. În lunile decembrie 1996 şi ianuarie 1997 reclamantele au iniţiat o campanie intensă de promovare a mărcii Santal în România, în special printr-un clip publicitar caracterizat prin sloganul « Santé - Santal ».

7. În februarie 1997 societăţile comerciale R.D., E.D., T.E.I. şi T.T., aparţinând grupului E.D., au depus la Oficiul de Stat pentru invenţii şi mărci o cerere de înregistrare a mărcii Santé, care ar fi desemnat, între altele, o băutură fără alcool pe bază de fructe sau legume. Încă din 1997 şi chiar dinainte de a obţine în noiembrie 1999 acordul autorităţilor competente pentru înregistrarea mărcii Santé, societăţile menţionate anterior au început să producă şi să comercializeze în România sucuri de fructe sub marca Santé.

A. Acţiune în concurenţă neloială

8. La 18 decembrie 1998 prima reclamantă a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în concurenţă neloială împotriva celor patru societăţi menţionate anterior datorită producerii şi comercializării produselor Santé. A doua reclamantă a depus o cerere de intervenţie voluntară în proces, cerând ca cele patru societăţi ale grupului E.D. să fie condamnate la plata evidentă a daunelor-interese precum şi a costurilor şi cheltuielilor de folosire a mărcii Santé.

9. După trimiterea cauzei datorită suspiciunii legitime la Tribunalul Braşov, printr-o decizie din 16 iulie 2001, această instanţă a admis în parte acţiunea primei reclamante. În temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile, instanţa a considerat că, producând şi comercializând sucuri de fructe Santé, cele patru societăţi ale grupului E.D. au încălcat dreptul de folosinţă exclusivă a primei reclamante asupra mărcii Santal şi au comis acţiuni de concurenţă neloială, ţinând cont de asemănările la nivel vizual, grafic şi chiar fonetic dintre acest produs şi sucul Santal. Considerând că prima reclamantă a suferit un prejudiciu moral cert datorită confuziei create între cele două produse şi consecinţelor asupra imaginii şi prestigiului mărcii Santal, i-a acordat 500.000 dolari americani (« USD ») cu acest titlu. Tribunalul a condamnat de asemenea cele patru societăţi menţionate anterior să înceteze producerea, promovarea şi comercializarea produselor marca Santé şi să publice în mass media dispoziţia deciziei, sub sancţiunea constrângerii de a plăti 10.000 USD pe zi de întârziere, precum şi să plătească primei reclamante costurile şi cheltuielile. Considerând că cea de-a doua societate nu a dovedit că micşorarea producţiei sale se datora în principal acţiunilor de concurenţă neloială respective, tribunal a respins intervenţia sa voluntară ce neîntemeiată.

10. Printr-o decizie din 5 decembrie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Braşov a respins ca neîntemeiate recursurile formulate de cea de-a doua reclamantă şi respectiv de cele patru societăţi ale grupului E.D., cu excepţia căii de atac privind suma costurilor şi cheltuielilor acordate primei reclamante, sumă ce a fost micşorată.

B. Proceduri referitoare la executarea deciziei din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov

11. La 8 februarie 2002 Judecătoria Bucureşti a dispus, la cererea primei reclamante, o poprire-atribuire asupra sumelor de bani deţinute de cele patru societăţi debitoare în conturi deschise la mai multe bănci. Începând din februarie 2002 executarea deciziei din 5 decembrie 2001 a fost suspendată de instanţele interne în urma cererilor de suspendare provizorie a executării, examinate fără procedură în contradictoriu în primă instanţă, în aşteptarea rezultatului procesului de contestare la executare şi de revizuire a deciziei citată anterior intentată de societăţile debitoare. Măsurile de suspendare provizorie au fost menţinute până la încheierile din 18 iulie, 24 octombrie şi 15 noiembrie 2002 pronunţate de Curţile de Apel Bucureşti, Timişoara şi respectiv Braşov, care au admis recursurile formulate de prima reclamantă.

12. După ce Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, competentă în materie de executare a deciziei din 5 decembrie 2001, a respins în august 2002 o cerere similară, una din cele patru societăţi debitoare, societate T.E.I., a sesizat Judecătoria sectorului 1 Bucureşti cu o cerere de hotărâre provizorie privind ridicarea popririi-atribuire asupra conturilor pe care le deţinea la banca A. până la soluţionarea contestărilor la executare şi a revizuirii menţionate anterior aflate încă în curs. Printr-o încheiere din 11 septembrie 2002, instanţa respectivă a admis cererea susmenţionată pe motiv că societatea T.E.I. era solubilă şi menţinerea popririi putea să-i afecteze cifra mare de afaceri. În opinia primei reclamante, care nu a fost parte în acest proces ridicarea popririi-atribuire a permis acestei societăţi, principala debitoare, să retragă cea mai mare parte din sumele reţinute în procesul de executare a deciziei din 5 decembrie 2001. Contestaţia introdusă de reclamante împotriva deciziei din 11 septembrie 2002 a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia definitivă din 15 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti. Instanţa a făcut referire la posibilitatea primei reclamante de a-şi apăra interesele printr-o acţiune de drept comun, refuzând totuşi să indice care era această cale pe motiv că era prevăzută de lege.

C. Recurs în anulare promovat de procurorul general

13. La o dată ce nu a fost precizată, în temeiul art. 330 (2) din codul de procedură civilă, procurorul general al României a promovat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva deciziei din 16 iulie 2001 a Tribunalului Braşov şi împotriva deciziei din 5 decembrie 2001 a Curţii de apel Braşov.

14. După ce la termenul din 15 ianuarie 2003 a decis să amâne executarea deciziei din 5 decembrie 2001 citată anterior, cei trei judecători ai completului de judecată au declarat că se abţin de la examinarea recursului în anulare, pe motiv că în decembrie 2001 au judecat o cauză similară, şi au trimis dosarul la un alt complet de judecată. Printr-o încheiere din 25 martie 2003, pronunţată în Camera de Consiliu, noul complet de judecată a admis cererile de abţinere, menţinând decizia de amânare a executării deciziei în cauză.

15. La termenul din 11 aprilie 2003, recursul formulat de reclamante împotriva încheierii citate anterior a fost respins ca inadmisibil de noul complet de judecată în baza practicii Curţii Supreme, fără trimitere la completul format din nouă judecători ai acestei instanţe.

16. În urma recursului în anulare formulat de procurorul general, prin decizia din 11 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 16 iulie 2001 şi decizia din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov care a confirmat această hotărâre judecătorească şi, pe fond, a respins acţiunea în concurenţă neloială. Ea a considerat că producerea şi comercializarea sucurilor Santé nu putea reprezenta acţiuni de concurenţă neloială din moment ce această marcă a fost înregistrată legal la autorităţile competente, cu efect retroactiv în februarie 1997. Datoriă principiului egalităţii mărcilor înregistrate, ea a considerat că o acţiune în concurenţă neloială sau în contrafacere nu putea fi introdusă decât în cazul în care acţiunea în anulare a mărcii Santé aflată în curs ar fi admisă. Considerând de altfel că nu există similitudini care ar putea conduce la riscul confuziei în mintea consumatorilor între produsele în litigiu şi că sloganul publicitar nu putea fi asimilat mărcii protejate, Curtea Supremă a considerat că decizia din decembrie 2001 a fost pronunţată în urma unei încălcări esenţiale a legii conducând la o apreciere greşită a fondului cauzei.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

17. Dispoziţiile legale pertinente, în vigoare la vremea faptelor, sunt descrise în Hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, paragraful 22, 1 decembrie 2005).

  ÎN DREPT

I. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1

18. Reclamantele se plâng de o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice şi dreptului lor la respectare bunurilor lor datorită anulării deciziei definitive din 15 decembrie 2001 a Curţii de apel Braşov de către Curtea Supremă de Justiţie în urma recursului în anulare formulat de procurorul general. Ele invocă articolele 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele:

Articolul 6 alin.1

« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »

A. Asupra admisibilităţii

19. Guvernul susţine lipsa calităţii de victimă a celei de-a doua reclamante, considerând că aceasta nu se poate pretinde victimă datorită anulării deciziei din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov de către Curtea Supremă de Justiţie în măsura în care cererea sa de intervenţie voluntară în procesul civil în cauză a fost respinsă prin decizia menţionată anterior. Îndeosebi, Guvernul menţionează că procedura în anulare a deciziei din 5 decembrie 2001 nu privea drepturile şi obligaţiile civile ale celei de-a doua reclamante, că aceasta era o persoană juridică diferită de prima reclamantă şi că aceasta din urmă s-a plâns în faţa Curţii în nume propriu.

20. Reclamantele consideră că cea de-a doua reclamantă, în calitate de beneficiar al unei licenţe exclusive de exploatare a mărcii Santal în România, avea un interes personal şi era direct afectată de protejarea efectivă a dreptului recunoscut primei reclamante de către instanţele interne.

21. În cazul în speţă Curtea constată că decizia definitivă din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov a respins toate cererile celei de-a doua reclamante şi că s-a pronunţat în exclusivitate în favoarea primei reclamante. Aceasta din urmă a sesizat Curtea cu plângeri întemeiate pe anularea acestei decizii. În consecinţă, Curtea consideră că recursul în anulare al procurorului general, care a condus la anularea deciziei din 5 decembrie 2001, nu a privit direct decât interesele primei reclamante. În plus, niciun element din dosar nu conduce la concluzia că reclamanta a doua s-ar putea pretinde a fi victima indirectă a unei încălcări a Convenţiei care afectează drepturile primei reclamante (a se vedea, mutatis mutandis, Vatan împotriva Rusiei, nr. 47978/99, paragrafele 49-53, 7 octombrie 2004 şi SARL Amat-G şi Mébaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2507/03, paragraful 33, 27 septembrie 2005; a contrario, G.J. împotriva Luxembourgului, nr. 21156/93, paragraful 24, 26 octombrie 2000).

22. În aceste condiţii, Curtea consideră că acest capăt de cerere, deşi o priveşte pe cea de-a doua reclamantă, este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 alin. 4 din Convenţie.

În privinţa primei reclamante, Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.

B. Asupra fondului

23. Guvernul îşi reiterează argumentele invocate în cauzele similare privind recursurile în anulare. El menţionează mai ales că spre deosebire de cauza SC Maşinexportimport Industrial Group SA citată anterior, în cazul în speţă procurorul general a formulat un recurs în anulare într-un proces între particulari şi împotriva unei decizii definitive care încă nu fusese executată. De altfel, el consideră că prima reclamantă nu dispunea de un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în privinţa creanţelor recunoscute de decizia din 16 iulie 2001 a Tribunalului Braşov cu titlu de prejudiciu moral şi de costuri şi cheltuieli. Celelalte dispoziţii ale deciziei în cauză, implicând în special obligaţiile de a face ce revin celor patru societăţi debitoare, nu ar putea angaja protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul concluzionează lăsând la aprecierea Curţii în privinţa încălcărilor invocate de prima reclamantă.

24. Prima reclamantă contestă argumentele Guvernului. Ea menţionează că intervenţia procurorului general într-un litigiu între particulari este şi mai grav decât într-un proces ce implică autorităţile. De altfel, diferitele dispoziţii ale dispozitivului deciziei din 16 iulie 2001 a Tribunalului Braşov ce decurge din constatarea încălcării dreptului său exclusiv asupra mărcii Santal, şi anume în special acordarea unei sume pentru prejudiciul moral şi interdicţia impusă societăţilor debitoare de a produce şi a comercializa o marcă similară, reprezentau împreună un interes patrimonial protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

25. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare celei cazului în speţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, din cauza rejudecării soluţiei date definitiv unei controverse, inclusiv privarea reclamantului de "bunul" de care beneficia la sfârşitul procesului, în urma unui recurs în anulare promovat de procurorul general (a se vedea, între altele, Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragrafele 61, 77 şi 80, CEDH 1999-VII, SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, paragrafele 32 şi 46-47, 1 decembrie 2005 şi Piata Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37513/03, paragrafele 23 şi 33, 4 octombrie 2007).

26. Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a prezentat nici-o faptă sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. În special, amintind că a considerat recent că articolul 1 din Protocolul nr. 1 se aplică proprietăţii intelectuale (Anheuser-Busch Inc împotriva Portugaliei [GC], nr. 73049/01, paragraful 72, CEDH 2007-...), ea consideră că nu se poate face distincţia în speţă între diversele dispoziţii ale dispozitivului deciziei definitive din 16 iulie 2001 a Tribunalului Braşov care urmau să fie executate şi constituiau modalităţi de protecţie a dreptului exlusiv de folosinţă al primei reclamante asupra mărcii în cauză. În sensul prezentei cauze, trebuie concluzionat că ansamblul acestor elemente constituia o valoare patrimonială protejată de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

27. Pe baza celor de mai sus şi a elementelor dosarului, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei din 16 iulie 2001 şi a deciziei din 5 decembrie 2001 care a confirmat-o în ultimă instanţă a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului la un proces echitabil al primei reclamante, precum şi dreptului său la respectarea bunurilor sale.

28. Prin urmare, s-au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra altor pretinse încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie

29. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţiea citată anterior, reclamantele se plâng de o atingere adusă dreptului lor de acces la instanţă şi de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie ţinând cont de deciziile luate de aceştia din urmă în privinţa suspendării executării deciziei din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov şi de încălcarea mai multor dispoziţii procedurale. De altfel, ele se plâng de durata procedurilor referitoare la executarea deciziei din 5 decembrie 2001, prelungită de numeroase suspendări ale executării acordate de instanţele interne societăţilor debitoare la sfârşitul procedurilor care au încălcat principiul contradictorialităţii şi egalităţii armelor. În fine, ele invocă lipsa accesului la o instanţă în procedura referitoare la ridicarea popririi-atribuire asupra conturilor deţinute de principala societate debitoare T.E.I. la banca A.

Asupra admisibilităţii şi fondului

30. În privinţa procedurilor referitoare la suspendarea provizorie a executării deciziei din 5 decembrie 2001 şi la ridicarea popririi-atribuire, Guvernul constată mai întâi că cea de-a doua reclamantă nu a participat la ea şi se sprijină apoi pe jurisprudenţa Curţii în privinţa procedurilor privind măsurile preliminare şi provizorii pentru a susţine că articolul 6 alin. 1 nu se aplică ratione materiae, deoarece decizia din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşovnu a fost prejudiciată de adoptarea acestor măsuri.

31. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii, reclamantele menţionează că etapa executării unei decizii definitive intră în domeniul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Convenţie. În măsura în care Convenţia protejează drepturile efective, Curtea ar trebui să ţină cont de efectul combinat al procedurilor ulterioare suspendării provizorii a executării în cauză care au întârziat executarea deciziei definitive din 5 decembrie 2001 pe o durată nedeterminată. De altfel, ele subliniază efectul definitiv în practică a ridicării popririi-atribuire asupra conturilor deţinute de societatea T.E.I. la banca A., măsură decisă fără a-şi putea apăra interesele, dată fiind lipsa oricărui interes de a continua poprirea-atribuire asupra conturilor bancare goale.

32. Curtea consideră mai întâi că concluzia la care a ajuns asupra lipsei calităţii de victimă a celei de-a doua reclamante este de asemenea aplicabilă plângerilor respective, care privesc procedurile referitoare la executarea deciziei din 5 decembrie 2001, decizie care a respins toate cererile celei de-a doua reclamante (a se vedea paragrafele 21-22 de mai sus).

33. De altfel, Curtea a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită anulării de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei din 16 iulie 2001 şi a deciziei din 5 decembrie 2001 care a confirmat această hotărâre judecătorească în ultimă instanţă (a se vedea paragrafele 25-28 de mai sus). Ea nu consideră necesar să se pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern, ţinând cont de concluziile sale potrivit art. 6 alin. 1 de mai sus şi datorită faptului că plângerile invocate de prima reclamantă privesc aspecte întemeiate pe art. 6 alin. 1 care se referă de asemenea la decizia din 5 decembrie 2001 menţionată anterior. În aceste condiţii, Curtea declară admisibilă acest capăt de cerere şi consideră că nu trebuie examinate separat respectivele capete de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citat anterior, paragraful 39 şi Popea împotriva României, nr. 6248/03, paragraful 38, 5 octombrie 2006).

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

34. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »

A. Prejudiciu

35. Cu titlu de prejudiciu material suferit, prima reclamantă cere 1.860.000 dolari americani (USD), reprezentând creanţa de 500.000 USD acordată prin hotărârea judecătorească definitivă din 5 decembrie 2001 şi amenzile impuse de instanţele interne societăţilor debitoare care se ridicau la suma de 1.360.000 USD în urma nepublicării de către societăţile debitoare în ziare timp de 34 de zile a dispozitivului deciziei din 16 iulie 2001 a Tribunalului Braşov. În privinţa prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit, prima reclamantă cere 200.000 USD.

36. În privinţa prejudiciului material pretins, Guvernul susţine că creanţa de 500.000 USD a fost recunoscută de instanţele interne într-un proces îndreptat împotriva persoanelor juridice de drept privat. El adaugă că prima reclamantă ar fi trebuit să recurgă la procedura executării forţate şi că această cerere este speculativă în măsura în care interesata nu avea siguranţa că-şi va putea recupera creanţa de la debitorii săi. În privinţa sumei cerute cu titlu de amenzi sau de daune-interese cominatorii, el subliniază că sumele indicate de instanţe aveau un caracter provizoriu şi că nu puteau fi executate mai înainte ca prima reclamantă să le transforme în daune-interese compensatorii într-o procedură judiciară în care ar fi trebuit să dovedească prejudiciul real şi efectiv suferit datorită întârzierii executării. În privinţa prejudiciului moral invocat de prima reclamantă, Guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării ar constitui o reparaţie suficientă cu acest titlu şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă.

37. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. Exercitând această putere ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi partea din frază « dacă e cazul » stau mărturie în acest sens.

38. În circumstanţele speţei şi ţinând cont de observaţiile părţilor, Curtea consideră că plata creanţei de 500.000 USD recunoscută primei reclamante prin decizia definitivă din 5 decembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov ar plasa interesata pe cât posibil într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate (a se vedea, mutatis mutandis, Suciu Arama împotriva României, nr. 25603/02, paragraful 36, 9 noiembrie 2006). Curtea nu ar putea accepta argumentele Guvernului în această privinţă, în măsura în care autorităţile sunt responsabile de faptul că prima reclamantă a fost privată de creanţa menţionată anterior şi care nu adus niciun element care să dovedească imposibilitatea acesteia din urmă de a-şi recupera creanţa prin procedurile executării silite demarate datorită insolvabilităţii societăţilor debitoare. Ea constată, din contră, că Judecătoria Bucureşti a considerat la 11 septembrie 2002 că societatea T.E.I. era solvabilă. În schimb, este de acord cu Guvernul în a concluziona că prima reclamantă nu a dovedit că a suferit un prejudiciu material efectiv datorită neonorării obligaţiei silite (a se vedea, mutatis mutandis, Gavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, paragraful 66, 22 februarie 2007).

În lumina celor de mai sus, Curtea estimează că poate aloca primei reclamante 340.000 euro cu titlu de prejudiciu material.

39. În plus, Curtea consideră că prima reclamantă a suferit un prejudiciu moral din cauza casării hotărârii judecătoreşti definitive din 5 decembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, pentru care suma de 3.500 euro reprezintă o reparaţie echitabilă.

B. Costuri şi cheltuieli

40. Prima reclamantă nu a prezentat nicio cerere de restituire a costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.

41. Prin urmare, Curtea decide să nu-i aloce nicio sumă cu acest titlu.

C. Majorări de întârziere

42. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă în privinţa primei reclamante şi inadmisibilă pentru rest;

2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa primei reclamante;

3. hotărăşte că nu trebuie examinate separat celelalte capete de cerere ale primei reclamante întemeiate pe art.6 alin. 1 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească primei reclamante, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare:

i. 340.000 euro (trei sute patruzeci mii euro) pentru prejudiciul material;

ii. 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral;

iii. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;

b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupančič,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

 

Full & Egal Universal Law Academy