©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA SC PLACEBO CONSULT SRL ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI[1]
(Cererea nr. 28529/04)
Hotărâre
Strasbourg
21 septembrie 2010
Definitivă
21/09/2011
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 31 august 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28529/04 îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială românească, S.C. Placebo Consult SRL („reclamanta”), a sesizat Curtea la 7 iunie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Societatea reclamantă este reprezentată în faţa Curţii prin administrator, Irinel Cătălin Bîcă.
3. La 4 septembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
a) Acţiunea în daune-interese
4. Reclamanta are sediul la Craiova.
5. La 25 octombrie 1996, reclamanta a sesizat Judecătoria Călăraşi cu o acţiune în daune-interese împotriva societăţii Sidetrans SA, cu titlu de pierderi suferite şi de foloase nerealizate, ţinând seama de neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligaţiilor care îi reveneau în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare de bucăţi de cale ferată, contract pe care cele două societăţi îl încheiaseră la 6 mai 1996.
6. După mai multe amânări ale cauzei, dintre care câteva au fost solicitate de reclamantă, prin hotărârea din 30 martie 1998, instanţa a admis parţial cererea reclamantei. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului pârâtei, de hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 10 noiembrie 1998.
7. Prin hotărârea din 10 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile instanţelor inferioare şi a trimis cauza în faţa judecătoriei, pentru rejudecare.
8. Prin hotărârea din 29 iunie 2000, Judecătoria Călăraşi a dispus anularea parţială a contractului încheiat de părţi şi a respins cererea de daune-interese a reclamantei, pe care a considerat-o neîntemeiată.
9. Prin hotărârea din 19 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să îi plătească 20 416 029 828 ROL cu titlu de pierderi suferite şi foloase nerealizate, confirmând, în acelaşi timp, decizia primei instanţe privind anularea parţială a contractului.
10. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002, bazându-se în special pe o expertiză contabilă, Curtea Supremă de Justiţie a redus la 2 284 893 000 ROL valoarea daunelor-interese pe care pârâta era obligată să le plătească reclamantei cu titlu de pierderi suferite şi foloase nerealizate. Această hotărâre a devenit definitivă şi a fost executată, după ce reclamanta a încasat suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească.
11. La 8 decembrie 2003, după ce a fost sesizat de societatea Sidetrans SA, Procurorul general al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 19 martie şi 29 noiembrie 2002, pretinzând o greşită interpretare a probelor de către instanţele care au pronunţat aceste hotărâri.
12. Prin hotărârea din 16 februarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de nouă judecători, a admis recursul Procurorului general, a anulat hotărârile din 19 martie şi 29 noiembrie 2002 şi a dispus trimiterea cauzei în faţa Curţii de Apel Bucureşti, spre rejudecarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei. Înalta Curte a stabilit că instanţele inferioare au omis să stabilească în mod cert dacă neexecutarea obligaţiei de livrare îi era imputabilă sau nu pârâtei Sidetrans SA, în timp ce doar în primul caz aceasta din urmă putea fi obligată la plata daunelor-interese compensatorii.
13. La 15 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a trimis cauza Tribunalului Călăraşi, considerându-se necompetentă pentru a examina cauza în primă instanţă. La 18 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în cauză, competenţa îi aparţinea Curţii de Apel Bucureşti.
14. În perioada 21 aprilie 2004 – 20 aprilie 2006, Tribunalul Călăraşi, apoi Curtea de Apel Bucureşti, au amânat în repetate rânduri cauza, atât la cererea reclamantei, cât şi la cea a pârâtei.
15. Prin hotărârea din 25 mai 2006, Curtea de Apel a respins apelul reclamantei. Aceasta a constatat că reclamanta nu era obligată să plătească despăgubiri clienţilor săi pentru nelivrarea bucăţilor de cale ferată. Având în vedere că nici reclamanta nu plătise preţul bucăţilor firmei Sidetrans SA, aceasta nu putea pretinde despăgubiri.
16. La 26 iulie 2006, reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii citate anterior. Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat recursul, pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
b) Acţiunea în restabilirea situaţiei anterioare
17. La 14 decembrie 2004, societatea Sidetrans SA a solicitat în faţa Tribunalului Călăraşi să fie repusă în situaţia anterioară, în urma respingerii pretenţiilor reclamantei.
18. Prin hotărârea din 20 mai 2005, tribunalul a admis această cerere.
19. La 20 mai 2005, reclamanta a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, dar nu a plătit integral taxele de timbru aferente acestei căi de recurs.
20. Prin hotărârea definitivă din 16 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
21. Reclamanta nu a făcut nicio precizare cu privire la suma de 2 284 893 000 ROL care reprezenta daunele-interese încasate în urma hotărârii din 29 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
II. Dreptul şi practica interne relevante
22. Articolele relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare la momentul faptelor prevedeau următoarele:
Art. 330
„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică.”
Art. 3301
„În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.”
23. Art. 330 şi 330¹, citate anterior, au fost abrogate de art. I alin. (17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie (Principiul securităţii raporturilor juridice)
24. Reclamanta se plânge de faptul că anularea hotărârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 29 noiembrie 2002 prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
25. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
26. Făcând trimitere la cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (nr. 48553/99, pct. 72, CEDO 2002-VII), Riabykh împotriva Rusiei (nr. 52854/99, pct. 52, CEDO 2003‑IX), şi Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII], Guvernul recunoaşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac care contestă o hotărâre definitivă printr-o procedură de supervizare este considerată drept o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice. Totuşi, acesta remarcă faptul că prezenta cauză este diferită de cauzele SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, hotărârea din 1 decembrie 2005) şi Brumărescu, citată anterior, în măsura în care, în speţă, cele două părţi la litigiu erau persoane particulare ce puteau, fiecare, demara procedura la Procurorul general.
27. De asemenea, Guvernul invocă faptul că, spre deosebire de hotărârea Brumărescu împotriva României, citată anterior, pe de o parte, admiterea căii extraordinare a recursului în anulare nu a anulat în întregime procedura anterioară, ci a condus la reluarea cauzei cu menţinerea soluţiei instanţei de fond şi, pe de altă parte, a fost justificată de faptul că instanţele nu au ţinut seama de un anumit aspect al comportamentului contractual al reclamantei.
28. Reclamanta contestă argumentul Guvernului.
29. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, trebuie interpretat în cadrul părţii introductive a convenţiei care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care urmăreşte, printre altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe în orice litigiu să nu mai fie contestată (Brumărescu citat anterior, pct. 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în ceea ce o priveşte. Supervizarea nu trebuie să devină o cale de atac mascată şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere cu privire la subiect nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu pot exista derogări de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 52).
30. În speţă, anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu a fost motivată de existenţa unor probe noi care nu au fost disponibile anterior părţilor şi care erau de natură să influenţeze rezultatul procedurii (Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69529/01, pct. 27, 18 noiembrie 2004). În speţă, această anulare se baza numai pe pretinsa neluare în considerare a obligaţiei contractuale în litigiu de către instanţa de ultim grad de jurisdicţie. Acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei hotărâri definitive, în ciuda faptului că persoane particulare erau, de asemenea, părţi la procedură (a se vedea, printre multe altele, Popea împotriva României, nr. 6248/03, pct. 37, 5 octombrie 2006, şi Belasin împotriva României, nr. 15402/04, pct. 21, 15 noiembrie 2007).
31. În baza concluziilor sale şi a observaţiilor părţilor, Curtea nu identifică niciun motiv ca să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind în mod evident aceeaşi (a se vedea, de asemenea, SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, citată anterior, pct. 36).
32. Pe de altă parte, nici faptul că societatea Sidetrans SA a stat la originea recursului în anulare, nici faptul că examinarea cauzei a fost reluată nu pot determina Curtea să se îndepărteze de abordarea urmată în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind în mod evident aceeaşi (a se vedea, printre altele, Gâgă împotriva României, nr. 42792/02, pct. 19, 7 februarie 2008 şi Stoişor şi alţii împotriva României, nr. 16900/03, pct. 24, 7 aprilie 2009).
33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002, în urma exercitării recursului în anulare, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie (Durata procedurii)
34. Reclamanta susţine că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
35. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
36. Guvernul precizează că durata procedurii este justificată atât prin complexitatea cauzei, cât şi prin comportamentul reclamantei, care, pe de o parte, a solicitat în repetate rânduri amânarea cauzei, şi, pe de altă parte, a folosit toate mijloacele procedurale pe care legea i le pune la dispoziţie. De asemenea, acesta invocă faptul că instanţele au acţionat cu promptitudine şi că, în cadrul procedurii, nu au existat perioade lungi de inactivitate care să poată fi imputate.
37. Reclamanta contestă acest argument.
38. Curtea ia act de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 octombrie 1996 şi s-a încheiat la 26 septembrie 2007, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, se iau în considerare doar perioadele în cursul cărora cauza a fost efectiv pe rolul instanţelor, excluzând astfel perioada dintre adoptarea hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 şi anularea sa în urma unei căi de atac extraordinare [Seregina împotriva Rusiei, nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006, şi Cerăceanu împotriva României (nr. 1), nr. 31250/02, pct. 47, 4 martie 2008]. Astfel, aceasta a durat aproximativ nouă ani şi opt luni, pentru două etape procesuale, incluzând fiecare trei grade de jurisdicţie, urmate de un recurs în anulare şi de o altă etapă procesuală cu două grade de jurisdicţie.
39. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. Aceasta reaminteşte că, chiar dacă o procedură este reglementată de principiul disponibilităţii, astfel cum este cazul în prezenta speţă, care constă în a le acorda părţilor puteri de iniţiativă şi de impulsionare, statele contractante trebuie să îşi organizeze propriul sistem judiciar astfel încât instanţele acestora să poată garanta oricui dreptul de a obţine o hotărâre definitivă în urma unor contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Nicolai de Gorhez împotriva Belgiei, nr. 11013/05, pct. 35, 16 octombrie 2007).
40. În speţă, cauza nu era de o complexitate deosebită, fiind vorba de stabilirea unei obligaţii contractuale relativ simple. În orice caz, circumstanţele cauzei nu justificau, doar prin ele, numărul ridicat de casări cu trimitere şi durata globală a procedurii, de aproape zece ani, pentru trei grade de jurisdicţie.
41. Ţinând seama de cele de mai sus şi de durata totală a procedurii în cauză, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu îndeplineşte cerinţa „termenului rezonabil”.
42. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie
43. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare a anulării hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
44. În observaţiile sale din 22 decembrie 2006, Guvernul invocă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, din cauza faptului că recursul introdus de reclamantă împotriva hotărârii din 25 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti era în continuare pendinte la momentul faptelor. În subsidiar, Guvernul susţine că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, care rezulta din anularea de către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002, era compatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că urmărea un scop legitim, şi anume aplicarea corectă a legii, precum şi faptul că nu a distrus justul echilibru care trebuia păstrat între interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea, Guvernul invocă faptul că, spre deosebire de cauza Brumărescu, citată anterior, în care recursul în anulare a anulat în mod definitiv procedura anterioară în întregime, în cazul de faţă, reclamanta a avut posibilitatea de a relua procedura în faţa Curţii de Apel Bucureşti, în vederea examinării capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
În observaţiile sale suplimentare din 29 octombrie 2007, Guvernul invocă faptul că, în lumina hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 26 septembrie 2007, care anula recursul reclamantei pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul procedurii.
45. Reclamanta consideră că anularea hotărârii în cauză în urma unui recurs în anulare a reprezentat o privare de bunuri, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.
46. Curtea reaminteşte că o creanţă constatată printr-o hotărâre poate reprezenta un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, în special, Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 40, CEDO 2002-III, şi cauzele citate de aceasta). În plus, casarea unei astfel de hotărâri după ce a devenit definitivă şi nu poate fi supusă apelului reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor aparţinând persoanei în favoarea căreia a fost pronunţată hotărârea (Brumărescu, citată anterior, pct. 74).
47. Cu toate acestea, reclamantei i-au fost acordate daune-interese în valoare de 2 284 893 000 ROL prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 29 noiembrie 2002, sumă pe care a încasat-o. După admiterea recursului în anulare, cauza a fost reexaminată în faţa celor două instanţe, prin două căi de atac ordinare, apelul şi recursul (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh, citată anterior, pct. 62). Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat recursul reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Cu toate acestea, nu reiese din documentele de la dosar dacă, în urma hotărârii definitive citate anterior, reclamanta a restituit suma menţionată anterior societăţii Sidetrans SA.
48. În lumina celor de mai sus şi având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din convenţie, Curtea consideră că capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie trebuie declarat admisibil, dar că nu este necesar să examinăm dacă, în speţă, încălcarea acestei dispoziţii (a se vedea, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41134/98, pct. 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 43, 28 aprilie 2005, şi cauzele citate de aceasta).
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
49. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
50. Reclamanta solicită 1 050 627 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 30 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
51. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul reaminteşte că, prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat recursul reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Prin urmare, Guvernul consideră că nu trebuie să i se acorde nicio sumă cu acest titlu. În ceea ce priveşte cererea privind prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat de o eventuală constatare a încălcării.
52. Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi a duratei procedurii.
53. În ceea ce priveşte prejudiciul material, nu există nicio legătură de cauzalitate directă şi pe suficient individualizată între prejudiciul material pretins şi încălcările stabilite.
54. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de anularea hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa şi de durata procedurii. Curtea consideră că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.
55. Având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantei 6 240 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
56. Reclamanta solicită 67 182,34 RON cu titlu de onorarii ale avocatului şi cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Aceasta a oferit documente justificative pentru cheltuielile de transport, pentru corespondenţa poştală trimisă Curţii şi pentru traduceri.
57. Guvernul observă faptul că legătura anumitor cheltuieli de judecată cu procedura în faţa Curţii nu rezultă din documentele justificative trimise.. Acesta invocă faptul că reclamanta nu a trimis documente justificative pentru a dovedi onorariile plătite avocatului. Guvernul nu se opune să i se acorde reclamantei o sumă care să corespundă cheltuielilor de judecată necesare, legate de procedura judiciară internă şi de cea în faţa Curţii şi care au fost dovedite suficient.
58. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de elementele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantei, pentru toate cheltuielile, suma de 250 EUR.
C. Dobânzi moratorii
59. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie prin încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie din cauza duratei nerezonabile a procedurii;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 6 240 EUR (şase mii două sute patruzeci euro) pentru prejudiciu moral şi 250 EUR (două sute cincizeci euro) pentru cheltuieli de judecată;
b) că sumele respective trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la acestea orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 septembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
[1] La 15 februarie 2011, Guvernul României a solicitat revizuirea hotărârii, în temeiul art. 80 din convenţie, informând Curtea că societatea Placebo Consult a fost lichidată, iar directorul şi singurul acţionar al acesteia a murit înainte de pronunţarea hotărârii. Prin hotărârea din 21 iunie 2011, Curtea a admis cererea de revizuire şi a decis să şteargă cererea societăţii de pe rol. S-a reţinut că, după decesul unicului asociat al societăţii reclamante, nicio persoană nu a depus observaţii ca răspuns la hotărârea din 21 septembrie 2010 şi, eventual, să justifice vreo calitate pentru continuarea procedurii.
Full & Egal Universal Law Academy