©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 7 februarie 2008
în Cauza SC PLASTIK ABC SA împotriva României
(Cererea nr. 32299/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la 07.05.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC Plastik ABC SA împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 17 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 32299/03, introdusă împotriva României, prin care o societate comercială română, SC Plastik ABC SA (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 1 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de L. D. Adorean, avocat la Timişoara. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul R. H. Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 8 noiembrie 2006 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Societatea reclamantă este o societate comercială pe acţiuni cu sediul la Timişoara.
5. La 22 aprilie 1994 poliţia Timişoara a pus sub sechestru mai multe mii de cartuşe de ţigări care au fost cumpărate de reclamantă la societatea S., pe motiv că proveneau din comiterea de mai multe delicte de contrabandă şi de fals din partea acesteia din urmă şi a altor persoane. La 8 iunie 1994 autorităţile de poliţie şi fiscale au confirmat că reclamanta îşi îndeplinise obligaţiile legale cu prilejul cumpărării ţigărilor. În ciuda acestui lucru parchetul a dispus distrugerea ţigărilor devenite inutilizabile şi comercializarea altora.
6. Printr-o hotărâre din 31 mai 1999 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de reclamantă, care intervenise în proces la 6 decembrie 1995 pentru repararea prejudiciului suferit datorită confiscării ţigărilor de către poliţie şi a trimis numai latura civilă a cauzei penale la judecătorie pentru ca statul, prin intermediul Ministerului Finanţelor, să fie introdus în proces.
7. După trimiterea laturii civile a cauzei, printr-o hotărâre din 12 aprilie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Timişoara a respins ca neîntemeiat recursul formulat de Ministerul Finanţelor, care a invocat faptul că condiţiile cerute de art. 1000 (3) cod civil pentru asumarea răspunderii civile nu erau întrunite în cazul în speţă şi l-a condamnat la plata către reclamantă a sumei de 2.270.245.059 lei româneşti (ROL) cu titlu de daune-interese, reprezentând preţul ţigărilor confiscate actualizat până în mai 2000.
8. În urma recursului în anulare formulat de procurorul general pe baza art. 410 (2) din codul de procedură penală, printr-o hotărâre din 10 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a anulat partea din dispozitivul hotărârii din 12 aprilie 2001 citată anterior referitoare la obligaţia Ministerului Finanţelor de a plăti daunele-interese reclamantei. Ea a considerat că condiţiile cerute pentru asumarea răspunderii civile a Ministerului nu erau întrunite în lipsa unui raport de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de reclamantă şi delictele comise de inculpaţi, în măsura în care reclamanta putea acţiona în justiţie poliţia în faţa instanţelor civile şi instanţele care au examinat cauza nu introduseseră ministerul în proces în termenul prevăzut de codul de procedură penală.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
9. După ce a precizat în mod expres şi restrictiv, în paragraful întâi, cazurile în care procurorul general putea formula un recurs în anulare împotriva unei hotărâri definitive, articolul 410 (2) din codul de procedură penală (CPP), aşa cum a fost redactat la vremea comiterii faptelor, prevedea că celelalte hotărâri definitive puteau face obiectul unui recurs în anulare numai dacă erau « contrarii legii ». Legea nr. 576/2004, intrată în vigoare la 23 decembrie 2004, a abrogat dispoziţiile CPP referitoare la recursul în anulare.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1
10. Reclamanta se plânge de o atingere adusă principiului siguranţei raporturilor juridice datorită anulării hotărârii definitive din 12 aprilie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie în urma recursului în anulare a procurorului general şi de încălcarea principiului posibilităţilor egale de apărare ţinând cont de faptul că procurorul general a sprijinit prin recursul său poziţia Ministerului Finanţelor. Ea se plânge de asemenea de durata excesivă a procesului penal în care s-a constituit parte civilă. De altfel, se plânge că a fost privată, în urma recursului în anulare, de creanţa sa recunoscută prin hotărârea definitivă menţionată anterior. Reclamanta invocă articolele 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele:
Articolul 6 alin.1
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »
A. Asupra admisibilităţii
11. Curtea constată că plângerile nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.
B. Asupra fondului
12. Guvernul îşi reiterează argumentele invocate în cauzele similare privind recursurile în anulare. El menţionează mai ales că Curtea Supremă de Justiţie a folosit recursul în anulare pe motiv că instanţele interne angajaseră răspunderea civilă a Ministerului Finanţelor pentru fapte comise de inculpaţii care nu erau prepuşii săi şi subliniează că dispoziţiile CPP referitoare la recursul în anulare au fost abrogate. De altfel, el consideră că reclamanta a beneficiat de posibilităţi egale de apărare şi că durata procesului în cauză a fost rezonabilă. În fine suţine că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi respecta condiţia proporţionalităţii.
13. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea menţionează în special că a fost privată de bunurile sale prin acţiunea autorităţilor, fără să existe un scop legitim.
14. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare celei cazului în speţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, din cauza rejudecării soluţiei date definitiv unei controverse, inclusiv privarea reclamantului de "bunul" de care beneficia la sfârşitul procesului, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general (a se vedea, între altele, Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragrafele 61, 77 şi 80, CEDH 1999-VII, SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, paragrafele 32 şi 46-47, 1 decembrie 2005 şi Piata Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37513/03, paragrafele 23 şi 33, 4 octombrie 2007).
15. Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a prezentat nici-o faptă sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. Ea relevă în special că în cazul în speţă recursul în anulare a fost formulat de procurorul general împotriva unei hotărâri din 12 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara care statuase, în ultimă instanţă, numai asupra laturii civile a unui proces penal, astfel încât nu există niciun motiv de diferenţiere a prezentei cauze de cauzele menţionate anterior, care priveau primirea favorabilă de către Curtea Supremă de Justiţie a recursurilor în anulare formulate în cauzele civile.
16. Pe baza celor de mai sus şi a elementelor aflate la dosar, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 12 aprilie 2001 a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la o judecare echitabilă, precum şi dreptul interesatei la respectarea bunurilor sale.
17. Prin urmare, s-au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
18. Ţinând cont de concluziile menţionate anterior, Curtea consideră că nu trebuie examinate separat capetele de cerere ale reclamantei întemeiate pe durata excesivă a procesului respectiv şi pe nerespectarea posibilităţilor egale de apărare; aceste capete de cerere nu constituie într-adevăr decât aspecte deosebite ale dreptului la o judecare echitabilă consacrat de art. 6 alin. 1, în privinţa căruia Curtea a concluzionat deja că a fost încălcat (a se vedea, mutatis mutandis, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citat anterior, paragraful 39 şi Popea împotriva României, nr. 6248/03, paragraful 38, 5 octombrie 2006).
II. Asupra altor pretinse încălcări
19. Reclamantul se plânge în fine de o încălcare a art. 6 alin. 1 şi 13 din Convenţie şi 2-4 din Protocolul nr. 7, denunţând interpretarea dispoziţiilor legale de către Curtea Supremă de Justiţie.
20. Ţinând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio posibilă încălcare a art. 6, luat separat şi combinat cu art. 13 din Convenţie, datorită interpretării de către Curtea Supremă de Justiţie a dispoziţiilor legale interne.
21. Reiese că aceste capete de cerere sunt în mod manifest neîntemeiate şi trebuie respinse în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
22. În privinţa capetelor de plângere întemeiate pe art. 2-4 din Protocolul nr. 7, pe care reclamanta nu le-a susţinut, Curtea constată că interesata nu a fost urmărită sau condamnată în cadrul unui proces penal ci s-a constituit parte civilă într-un proces penal îndreptat împotriva terţilor. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 4.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
23. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
24. Menţionând că instanţele interne au estimat că valoarea ţigărilor confiscate era de 111.009 dolari americani (USD), ceea ce reprezenta 2.270.245.059 ROL în mai 2000, reclamanta cere 255.700 euro cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, sumă calculată pe baza ratei inflaţiei indicată de Institutul Naţional de Statistică (INS) pentru perioada de după luna martie 1994. De altfel ea cere 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţa provocată de încălcările constatate de Curte.
25. Guvernul consideră că, cu titlu de prejudiciu material, reclamanta ar avea dreptul numai la suma stabilită de instanţele interne, actualizată pe baza indicelui preţurilor de consum stabilit de INS pentru perioada cuprinsă între 12 aprilie 2001, data respectivei hotărâri definitive şi mai 2007.
26. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. Exercitând această putere ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi partea din frază « dacă e cazul » stau mărturie în acest sens.
27. În circumstanţele speţei Curtea consideră că plata creanţei recunoscute reclamantei prin hotărârea definitivă din 12 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, actualizată la data prezentei hotărâri în funcţie de indicele preţurilor de consum, care potrivit INS este în legătură directă cu rata inflaţiei pentru perioada respectivă, ar plasa interesata pe cât posibil într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate (a se vedea, mutatis mutandis, Suciu Arama împotriva României, nr. 25603/02, paragraful 36, 9 noiembrie 2006).
În această privinţă şi ţinând cont de elementele dosarului, Curtea estimează că poate aloca reclamantei 140.000 euro cu titlu de prejudiciu material.
28. În plus, Curtea consideră în fine că reclamanta a suferit un prejudiciu moral din cauza anulării hotărârii definitive din 12 aprilie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, pentru care suma de 2.500 euro reprezintă o reparaţie echitabilă.
B. Costuri şi cheltuieli
29. Reclamanta cere de asemenea 15.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii, prezentând o copie a unui contract de asistenţă juridică în care suma menţionată anterior figurează drept « onorarii în caz de reuşită ».
30. Guvernul subliniază că cheltuielile expuse trebuie să fie reale, necesare şi să aibă legătură cu cauza şi că reclamanta nu a făcut dovada plăţii efective a sumei cerute, care este oricum exagerată, dat fiind că respectiva cauză urmează o jurisprudenţă bine stabilită.
31. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de elementele de care dispune, de criteriile susmenţionate şi de gradul relativ redus de complexitate al prezentei cauze, care urmăreşte o jurisprudenţă bine stabilită de-acum, statuând în echitate, Curtea consideră rezonabil să aloce reclamantei 500 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în procedura în faţa Curţii.
C. Majorări de întârziere
32. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie privind siguranţa raporturilor juridice, respectarea posibilităţilor egale de apărare şi duarata excesivă a procedurii şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită nerespectării principiului siguranţei raporturilor juridice şi art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu trebuie examinate separat celelalte capete de cerere ale reclamantei întemeiate pe art.6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare:
i. 140.000 euro (una sută patruzeci mii euro) pentru prejudiciul material;
ii. 2.500 euro (două mii cinci sute euro) pentru prejudiciul moral;
iii. 500 euro (cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli;
iv. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
c) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 7 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy