CASE OF S.C. PILOT SERVICE S.A. CONSTANTA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Emitent:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 137 din 5 martie 2009

HOTĂRÂREA

din 3 iunie 2008

în Cauza Societatea Comercială „Pilot Service“ - S.A.

Constanţa împotriva României

(Cererea nr. 1.477/02)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Elisabet Fura-Sandström, preşedinte, Josep Casadevall, judecător ad-hoc, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 13 mai 2008,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1.477/02) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială de drept român, Societatea Comercială „Pilot Service“ - S.A. Constanţa (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 31 iulie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Aceasta a fost reprezentată în faţa Curţii de doamnele avocat A. Dăgăliţă şi N. Popescu, din Bucureşti, iar ulterior numai de aceasta din urmă. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de coagentul său, doamna Ruxandra Paşoi, şi de către un nou agent, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 29 martie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. Deoarece domnul C. Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a abţinut, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a statua în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 § 2 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamanta este o societate comercială constituită în anul 1991, în urma transformării unei foste întreprinderi de stat în societate pe acţiuni. Sediul său social este în Constanţa, iar obiectul său principal de activitate este pilotarea navelor în porturile maritime, pe Dunărea maritimă şi fluvială şi pe canalurile navigabile.

5. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 21 iunie 1994, nepublicat, Ministerul Transporturilor a stabilit ca zone de pilotaj următoarele porturi: Constanţa Nord (zona 1), Constanţa Sud (zona 2), Mangalia şi Midia.

6. La 27 iunie 1996, Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.) a vândut asociaţiei salariaţilor reclamantei 51% din acţiunile societăţii. În urma transmiterii ulterioare a celorlalte acţiuni către persoane fizice, în cadrul procesului de privatizare, aceasta a devenit o societate cu capital integral privat.

7. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 22 din 29 ianuarie 1999, pilotajul navelor a fost declarat serviciu public portuar.

A. Anularea Ordinului ministrului transporturilor nr. 508/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care prestează servicii în porturi

8. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 16 septembrie 1999 (Ordinul nr. 508/1999), Ministerul Transporturilor (Ministerul) a aprobat normele metodologice privind desfăşurarea activităţilor portuare.

9. La 3 decembrie 1999, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Ministerului în vederea anulării art. 2 şi 5 din acest ordin. Conţinutul prevederilor criticate era după cum urmează. Conform art. 2, activitatea de pilotaj era supusă unor autorizări. Conform art. 5 (1), acordarea unei autorizaţii depindea de încheierea unor contracte de asociere, de cesiune sau a altor contracte între societăţile interesate şi administraţia portuară. Conform art. 5 alin. (2), autorizaţia era valabilă până la concesiunea serviciului portuar. Reclamanta s-a plâns de faptul că aceste condiţii îi încălcau dreptul de desfăşurare a activităţii de pilotaj.

10. La scurt timp de la introducerea acţiunii de mai sus, la 27 ianuarie 2000, Inspectoratul Navigaţiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizaţie pentru desfăşurarea activităţii de pilotaj la intrarea şi la ieşirea din porturi, precum şi pe căile şi canalurile navigabile de acces spre porturile fluviale. Conform unei clauze din autorizaţie, aceasta era valabilă până la acordarea concesiunii serviciului de pilotaj, conform art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, însă cel târziu până la data de 27 ianuarie 2005.

11. La 23 mai 2000, în urma unei licitaţii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj (vezi procedura D de mai jos).

12. Prin sentinţa din 15 iunie 2000, Curtea de Apel a admis acţiunea, a anulat art. 2 şi 5 din ordinul menţionat mai sus ca fiind ilegale şi a constatat că reclamanta avea dreptul de a desfăşura ulterior activitatea de pilotaj, în condiţiile prevăzute de lege şi fără nicio limitare sau altă condiţie. Curtea de Apel a reţinut următoarele:

„Rezultă din actele constitutive ale societăţii «Pilot Service» - S.A. Constanţa (statut, înregistrare registrul comerţului etc.), coroborate cu Legea nr. 15/1990 şi Hotărârea de Guvern nr. 19/1991, că aceasta a dobândit dreptul de a exercita activitatea de pilotaj al navelor în porturile maritime, drept ce constituie obiectul său principal de activitate, înscris la oficiul registrului comerţului, pe care l-a exercitat încă de la înfiinţarea sa şi până în prezent.

 (...) La 27.06.1996, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni (...), s-a transmis dreptul de proprietate asupra a 51% din acţiuni, cu toate drepturile ce decurg de aici, printre care şi valorificarea fondului de comerţ prin continuarea activităţii de pilotaj, activitate ce constituie obiectul principal al societăţii, autorizat conform textelor de lege amintite (...).

Ca urmare privatizării, s-a transmis de fapt dreptul de proprietate asupra societăţii ca întreprindere şi toate drepturile pe care societatea le avea la data respectivă.

Evident că cel mai important drept a fost cel de a efectua, în condiţiile legii, serviciul de pilotaj valorificând fondul de comerţ cu componentele sale (clientela, firma), elemente de o neîndoielnică valoare patrimonială, avute în vedere la stabilirea valorii acţiunilor ce au constituit obiectul şi cauza actului juridic încheiat.

De la data constituirii ca societate comercială cu capital de stat şi până la privatizarea sa totală (prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 iunie 1996), statul nu a dispus potrivit art. 40 din Legea nr. 15/1990, prin lege specială, ca activitatea de pilotaj să constituie monopol de stat.

Obiectul de activitate ce consta în prestarea de servicii de pilotaj al navelor poate fi definit ca un drept incorporal ce constituie un element al fondului de comerţ, cu efecte patrimoniale.

Deşi aparent Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 vizează acest bun mobil incorporal, consecinţele aplicării lui pentru societatea comercială în cauză afectează patrimoniul acesteia, întrucât la o societate comercială patrimoniul este echivalent cu fondul de comerţ, putând să fie definite unul prin celălalt, constituite dintr-o universalitate de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, active şi pasive.

Prin urmare, protejarea serviciului de pilotaj nave, ca obiect de activitate al societăţii comerciale «Pilot Service» - S.A., dobândit prin legea de înfiinţare, nu urmăreşte să instituie un drept de monopol, ci să conserve însuşi patrimoniul societăţii.

 În consecinţă, orice atingeri care se aduc obiectului de activitate au efecte asupra patrimoniului şi echivalează în fapt cu o expropriere, încălcând astfel prevederile (...) Constituţiei. Protecţia pe care legiuitorul o conferă noţiunii de patrimoniu trebuie privită (...) nu numai în sensul protecţiei bunurilor mobile şi imobile, ci şi în sensul protecţiei drepturilor incorporale.

(...) Curtea constată că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin lege, astfel încât ea nu mai are nevoie de alte autorizaţii în sensul art. 5 din ordin (...) şi nici nu i se poate impune să participe la licitaţie pentru concesionare, câtă vreme este proprietara unui astfel de serviciu. ”

13. Ministerul a formulat un recurs dedus în faţa Curţii Supreme de Justiţie.

14. La 16 iulie 2000, la cererea reclamantei, Curtea de Apel Constanţa a dispus ca Ministerul să suspende aplicarea ordinului contestat şi să îi permită reclamantei să îşi desfăşoare activitatea până la soluţionarea recursului. În urma unei plângeri pe care reclamanta a introdus-o la Parchetul General al României, Ministerul i-a permis să îşi desfăşoare temporar activitatea.

15. Reclamanta afirmă că a fost obligată de autorităţi să îşi întrerupă activitatea la 12 august 2000 şi că şi-a reluat-o la 22 august 2000.

16. La 23 august 2000, Ministerul a emis un nou ordin (vezi procedura B de mai jos).

17. La 1 septembrie 2000, reclamanta şi-a încetat activitatea în urma unei scrisori a conducerii portului Constanţa (vezi paragraful 27 de mai jos).

18. Prin decizia din 6 februarie 2001, Curtea Supremă a admis recursul Ministerului, a casat sentinţa din 15 iunie 2000 şi a anulat art. 5 din ordin. Curtea Supremă a reţinut că art. 2 din ordin era conform cu legea, nu şi art. 5. Decizia era redactată astfel în părţile sale relevante:

„În ceea ce priveşte prevederile art. 5 din ordinul contestat, Curtea Supremă de Justiţie constată că acestea adaugă în mod nepermis la lege, instituind practic o nouă categorie de autorizaţii. Este vorba de autorizaţiile necesare prestării de servicii publice portuare care, conform aceluiaşi text, se acordă numai agenţilor economici care la data solicitării autorizaţiei au încheiat contracte de asociere, de cesiune sau altele asemenea cu administraţiile portuare.

 Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 nu conţine nicio prevedere specială şi derogatorie referitoare la necesitatea de a obţine o altă autorizaţie decât cea prevăzută de art. 11 alin. 1 pentru efectuarea serviciilor publice portuare.

Tot un adaos la lege îl constituie prevederile art. 5 alin. 2 din ordin, prin care autorizaţiile (...) îşi păstrează valabilitatea până la concesionarea, în condiţiile prevăzute de lege, a serviciilor publice portuare respective.

Or, atât Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 (...), cât şi art. 82 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 (...) nu cuprind nicio dispoziţie referitoare la încetarea valabilităţii autorizaţiei în cazul concesiunii serviciului public portuar către alte persoane.

(...) În ordonanţa menţionată mai sus nu se regăseşte o astfel de condiţie şi, indiscutabil, aplicarea ei ar conduce la desfiinţarea autorizaţiilor de pilotaj acordate societăţilor comerciale care, întocmai reclamantei, au ca obiect de activitate pilotajul maritim.

(...) S-a dovedit cu probele administrate în cauză că urmare a aplicării actului administrativ normativ, Societatea Comercială «Pilot Service» - S.A. Constanţa a fost oprită să mai efectueze activitatea de pilotaj de aproximativ şase luni, ajungând în pragul falimentului.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, acest agent economic a dobândit dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj maritim în condiţii de concurenţă, prin adoptarea statutului propriu şi conform legilor speciale în vigoare.

Statul nu a instituit prin lege un monopol de stat cu privire la o astfel de activitate, acordând drepturi exclusive în urma concesionării serviciului public în beneficiul unuia sau mai multor agenţi economici precis determinaţi.

(...) Nu trebuie acceptat un monopol în domeniu, cu atât mai mult cu cât art. 82 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 a prevăzut că această activitate poate fi concesionată la una sau maximum două societăţi - persoane juridice.

Prezintă semnificaţie şi faptul că legislaţia altor ţări europene a condiţionat desfăşurarea activităţii de pilotaj numai de respectarea cerinţei privind pregătirea de specialitate şi experienţa piloţilor în acest domeniu, precum şi de existenţa mijloacelor cu care aceştia să-şi desfăşoare efectiv activitatea.

Oral, reprezentantul Ministerului Transporturilor a invocat abrogarea ulterioară a Ordinului nr. 508/1999 prin Ordinul nr. 595/2000.

Apărarea respectivă este lipsită de relevanţă, deoarece procedeul utilizat de autoritatea emitentă era prin el însuşi inadmisibil.

Singură instanţa de judecată, legal învestită cu cererea reclamantei, putea să anuleze actul administrativ supus controlului său (...), făcând astfel să înceteze efectele sale juridice.”

19. La 7 februarie 2001, reclamanta a solicitat comandamentului portului Constanţa să îi permită desfăşurarea activităţii, în baza deciziei din data de 6 februarie 2001 a Curţii Supreme.

20. La 6 martie 2001, aceasta a adresat aceeaşi cerere Ministerului.

21. La 14 martie 2001, sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel Constanţa a fost învestită cu formulă executorie în partea referitoare la anularea art. 5.

22. Prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul i-a adus la cunoştinţă reclamantei că nu îi putea satisface cererea, deoarece dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj nu îl aveau decât societăţile care au fost selecţionate în urma licitaţiei din 23 mai 2000 (vezi procedura D de mai jos). Prin aceeaşi scrisoare, Ministerul a precizat următoarele:

„În urma deciziei Curţii Supreme, agenţii economici trebuie să solicite o autorizaţie pentru activităţile de pilotaj în temeiul dreptului aplicabil, şi anume Ordinul nr. 595/2000.

 Decizia Curţii Supreme, în dispozitivul său, nu face nicio menţiune a unei obligaţii a autorităţii competente de a permite desfăşurarea activităţii de pilotaj în zonele ce fac obiectul concesiunii, spre deosebire de decizia Curţii de Apel (...) ”

23. La o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat, la cererea Ministerului, un recurs în anulare împotriva deciziei menţionate mai sus a Curţii Supreme, arătând că Ordinul nr. 508/1999 al Ministerului a fost abrogat prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 595 din 23 august 2000 şi că, prin urmare, recursul împotriva deciziei din 15 iunie 2000 ar fi trebuit respins ca lipsit de obiect.

24. Prin decizia din 5 noiembrie 2001, Curtea Supremă a respins recursul în anulare ca neîntemeiat. Aceasta a statuat că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 eliberată reclamantei constituia un drept dobândit în patrimoniul său şi că, prin urmare, el trebuia să fie protejat pe toată durata valabilităţii autorizaţiei. De asemenea, Curtea Supremă a reţinut că limitarea adusă autorizaţiei, în perioada sa de valabilitate, nu era conformă cu legea.

B. Anularea Ordinului ministrului transporturilor nr. 595/2000

25.Prin Ordinul ministrului transporturilor din 23 august 2000 (Ordinul nr. 595/2000), Ministerul a stabilit noi norme metodologice pentru prestarea de servicii portuare, care abroga Ordinul precedent nr. 508/1999.

26. Art. 2 alin. (2) din normele metodologice şi art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 prevedeau că numai concesionarul unui serviciu public portuar poate presta acest serviciu şi, respectiv, că autorizaţiile eliberate în temeiul Ordinului nr. 508/1999 nu sunt valabile decât până la expirarea vizei anuale.

27. Prin scrisoarea din 1 septembrie 2000, conducerea portului Constanţa a informat-o pe reclamantă că, începând cu acea dată, exercitarea dreptului său de pilotaj era suspendat.

28. La 6 octombrie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Ministerului pentru a anula prevederile menţionate mai sus ale Ordinului nr. 595/2000 şi ale normelor metodologice aferente şi pentru a i se acorda daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a produs acest ordin.

29. În timp ce procedura se afla pe rol, la 19 ianuarie 2001, Inspectoratul Navigaţiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizaţie referitoare la pilotajul navelor la intrarea şi la ieşirea din porturi. Conform menţiunilor autorizaţiei, ea era valabilă numai pentru zonele neconcesionate şi numai până la data de 19 ianuarie 2006.

30. Prin sentinţa din 22 noiembrie 2001, Curtea de Apel a admis acţiunea, a anulat prevederile în cauză şi a statuat că reclamanta avea dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000. Prin aceeaşi hotărâre, Curtea de Apel a anulat scrisoarea conducerii portului Constanţa menţionată anterior (vezi paragraful 27 de mai sus) şi a constatat, în plus, că reclamanta renunţase la cererea sa cu privire la acordarea de daune-interese. Curtea de Apel a reţinut în special următoarele:

„Din actele dosarului rezultă că aşa-zisele noi reglementări ale Ordinului nr. 595/2000 sunt, de fapt, preluate din vechile reglementări conţinute în Ordinul nr. 508/1999, care fuseseră anulate prin sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel (...) şi prin decizia din 6 februarie 2001 a Curţii Supreme.

(...) Prevederile art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 şi ale art. 2 alin. (2) din normele metodologice adaugă nepermis la lege, instituind practic o categorie nouă de autorizaţii, limitează valabilitatea celor emise anterior şi condiţionează nelegal emiterea acestora, acordând dreptul de a efectua serviciul de pilotaj numai agenţilor economici concesionari ai serviciilor publice.

(...) Prin emiterea Ordinului nr. 595/2000 şi a adresei (...) transmise societăţii, începând cu data de 1 septembrie 2000, activitatea societăţii reclamante a încetat, aceasta ajungând în pragul falimentului, deoarece nu mai poate desfăşura activitatea de pilotaj (...), singura sa sursă de venituri. ”

31. Această hotărâre a fost confirmată prin decizia din 22 octombrie 2002 a Curţii Supreme, care a respins recursul Ministerului. Decizia era redactată astfel în părţile sale relevante:

„(...) Curtea Supremă constată că instanţa de fond a examinat detaliat cele două ordine, reţinând că unele dintre prevederile primului ordin, anulate, au fost reluate în cel de-al doilea ordin.

Un astfel de procedeu poate fi considerat, cu drept temei, o modalitate de a eluda hotărârile judecătoreşti intrate în puterea de lucru judecat, constituind, în ultimă analiză, o nesocotire a principiului constituţional (...) al separaţiei puterilor.

(...) Prin încălcarea condiţiilor rezultând din autorizaţia emisă reclamantei s-a încălcat un drept constituit în favoarea acesteia (...).”

32. În aceeaşi decizie, Curtea Supremă a făcut trimitere la decizia sa din 5 noiembrie 2001 (vezi paragraful 24 de mai sus) cu privire la ilegalitatea limitărilor aduse autorizaţiei în cauză. Referitor la acest lucru, Curtea Supremă a reţinut următoarele:

„Este adevărat că decizia menţionată mai sus s-a dat în soluţionarea unui alt litigiu, dar problema este una şi aceeaşi în ambele cauze, iar principiul autorităţii de lucru judecat nu operează doar în ipoteza întrunirii triplei identităţi - persoane, obiect, cauză -, ci (...) şi în situaţiile în care prin soluţia pronunţată în cel de-al doilea proces s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat şi pe baza căruia s-a dezlegat prima cauză, făcând deci inoperantă hotărârea din acea cauză.”

33. La 23 octombrie 2002, reclamanta a solicitat Ministerului şi autorităţilor portului Constanţa permisiunea de a-şi relua activitatea de pilotaj, invocând decizia menţionată mai sus.

34. La 29 octombrie 2002, sentinţa Curţii de Apel Constanţa a fost învestită cu formulă executorie.

35. La 30 octombrie 2002, la cererea reclamantei, un executor judecătoresc le-a cerut autorităţilor portului Constanţa şi Ministerului să execute sentinţa menţionată mai sus.

36. Prin scrisoarea din 6 noiembrie 2002, Ministerul a informat-o pe reclamantă că urmează să adopte un nou ordin pentru a anula prevederile menţionate mai sus ale Ordinului nr. 595/2000. De asemenea, i-a precizat că ea nu putea totuşi să desfăşoare activitatea de pilotaj, deoarece nu solicitase o nouă autorizaţie. Ministerul a considerat că o astfel de autorizaţie era necesară din moment ce hotărârea în cauză nu anulase prevederile privind autorizaţiile.

37. Prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1.867/2002 pentru abrogarea art. 6 din Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care prestează servicii în porturi, pe căi şi canale navigabile, cu modificările ulterioare, şi a alin. (2) al art. 2 din normele metodologice prevăzute în anexa la Ordinul transporturilor nr. 595/2000 (Ordinul nr. 1.867/2002), Ministerul a abrogat art. 2 alin. (2) din normele metodologice şi art. 6 din Ordinul nr. 595/2000.

38. Prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 287/2003 privind autorizarea agenţilor economici care desfăşoară activităţi de transport naval (Ordinul nr. 287/2003), Ministerul a stabilit că autorizaţiile emise agenţilor economici ce prestau servicii de pilotaj vor fi valabile până la data concesionării serviciilor respective şi că, dacă serviciul public făcea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care putea să presteze acest serviciu.

C. Anularea Hotărârii Guvernului nr. 167/2000

39. Prin Hotărârea Guvernului nr. 167/2000, Guvernul a aprobat concesionarea serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti.

40. La 3 mai 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Guvernului, pentru a anula Hotărârea Guvernului nr. 167/2000.

41. Prin decizia din 6 decembrie 2000, Curtea de Apel a respins acţiunea.

42. Această decizie a fost confirmată prin decizia din 26 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, care a respins recursul reclamantei, reţinând că, prin hotărârea criticată, statul nu instituise un monopol asupra activităţii de pilotaj maritim, în măsura în care reclamantei i s-a acordat dreptul de a candida la licitaţia destinată concesionării serviciului de pilotaj.

D. Anularea procedurii de licitaţie din 23 mai 2000

43. La 23 mai 2000, în urma unei licitaţii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj al navelor pentru porturile maritime din Constanţa Nord (zona 1), Constanţa Sud (zona 2), Midia şi Mangalia, pentru o durată de 10 ani. Reclamanta a participat la licitaţie, prezentând o ofertă pentru zona 2, însă a fost declarată câştigătoare o altă societate (societatea V.).

44. La 25 mai 2000, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune introdusă împotriva Ministerului în vederea anulării procedurii pentru zona 2.

45. La 12 iulie 2000, Ministerul a încheiat un contract de concesiune cu societatea V.

46. Prin sentinţa din 2 noiembrie 2001, tribunalul a admis acţiunea şi a anulat procedura pentru zona 2, din cauza unor neregularităţi procedurale.

47. La 22 ianuarie 2002, reclamanta i-a solicitat Ministerului, prin intermediul unui executor judecătoresc, permisiunea de a desfăşura activitatea de pilotaj.

48. La 18 februarie 2002, reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2.

49. În urma exercitării căii de atac a recursului de către Minister, sentinţa din 2 noiembrie 2001 a fost confirmată prin decizia din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

50. La 24 decembrie 2002, reclamanta, în calitate de mandatară, a încheiat un contract de mandat cu Administraţia Porturilor Maritime Constanţa (Administraţia), în baza căruia putea să efectueze, în numele acesteia, pilotajul navelor în zona 2 a portului Constanţa. Contractul era valabil până la 30 iunie 2003.

E. Recursul în anulare împotriva hotărârilor din 2 noiembrie 2001 şi 10 iunie 2002

51. La 11 iunie 2003, la solicitarea Ministerului, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 2 noiembrie 2001 şi 10 iunie 2002 menţionate mai sus, susţinând o interpretare greşită a dreptului intern.

52. La 26 iunie 2003, reclamanta şi Administraţia au convenit prelungirea contractului de mandat până la încheierea unui contract de concesiune, în urma unei noi licitaţii publice.

53. La 25 ianuarie 2004, Autoritatea Navală Constanţa i-a eliberat reclamantei o autorizaţie referitoare la pilotajul navelor la intrarea şi la ieşirea din porturi şi între cheiurile aceluiaşi port. Conform menţiunilor autorizaţiei, aceasta era valabilă numai pentru zona 2 a portului Constanţa şi numai până la data de 24 ianuarie 2009.

54. Prin decizia din 2 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (actuala Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare al procurorului general şi a respins acţiunea reclamantei, statuând că procedura de licitaţie respectase cerinţele legale. Decizia a fost pronunţată cu o majoritate de 2 la 1. Judecătorul cu opinie minoritară a arătat în opinia sa separată că recursul în anulare ar fi trebuit să fie respins, potrivit consideraţiilor sale.

55. Prin scrisoarea din 14 februarie 2005, Autoritatea Navală Constanţa l-a informat pe G.C., expert contabil desemnat de reclamantă, despre următoarele:

„(...) Societatea «Pilot Service» - S.A. deţinea în februarie 2002 o autorizaţie eliberată în temeiul Ordinului nr. 595/2000, supusă următoarei condiţii: autorizaţia este valabilă numai pentru zonele nesupuse concesiunii.

Începând cu anul 2000 şi până în februarie 2002, activitatea de pilotaj este trecută la regimul de concesiune în toate porturile maritime române.

Prin sentinţa din data de 2 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat licitaţia publică din 23 mai 2000 iniţiată de Ministerul Transporturilor în vederea concesionării serviciului public de pilotaj al navelor în zona 2 a portului Constanţa.

În urma acestei sentinţe, Ministerul Transporturilor a informat societatea V. că, începând cu 1 februarie 2002, contractul de concesiune din 12 iulie 2000 a încetat temporar să mai fie aplicabil, până la analiza recursului formulat de minister.

Ţinând cont de suspendarea contractului de concesiune al societăţii V. şi, pe de altă parte, de autorizaţia deţinută de societatea Pilot Service, rezultă că, începând cu această dată, ea putea desfăşura activitatea de pilotaj în zona 2 a portului Constanţa.

Aşadar, vă informăm că nu există un document clar conform căruia societăţii «Pilot Service» - S.A. să i se fi precizat faptul că poate efectua pilotajul navelor maritime în zona 2 a portului Constanţa. Totuşi, ea era în cunoştinţă de cauză în această privinţă, ca urmare a anunţurilor făcute în şedinţele zilnice ale comisiei de coordonare a mişcării navelor în porturile maritime.”

56. La 28 februarie 2005, Autoritatea Navală i-a trimis reclamantei o notificare ale cărei părţi relevante sunt următoarele:

„Având în vedere decizia din data de 2 februarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...) sunteţi informaţi că, începând cu data prezentei notificări, autorizaţia [din 25 ianuarie 2004] (...) eliberată pe numele societăţii «Pilot Service» - S.A. încetează a mai fi valabilă, activitatea nemaiputând fi desfăşurată decât de către concesionar, în baza contractului de concesiune.”

 57. Prin notificarea din 28 februarie 2005, Administraţia a notificat-o pe reclamantă asupra următoarelor aspecte:

„Având în vedere decizia din data de 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), vă notificăm cu privire la rezilierea contractului de mandat din 24 decembrie 2002 începând cu data de 28 februarie 2005.

 Prin urmare, sunteţi obligaţi să încetaţi (...) să mai prestaţi serviciul de pilotaj în zona 2 a portului Constanţa. ”

58. În urma unei plângeri a reclamantei, Autoritatea Navală a reluat, prin scrisoarea din 31 martie 2005, conţinutul notificării din 28 februarie 2005, informând-o că nu putea desfăşura activitatea de pilotaj decât după obţinerea unei autorizaţii şi numai pentru zonele ce nu făceau obiectul concesiunii.

59. La 20 aprilie 2005, Ministerul Transporturilor i-a comunicat reclamantei că nu avea competenţă în materie de eliberare de autorizaţii pentru activitatea de pilotaj şi a invitat-o, aşadar, să adreseze o cerere în acest sens Autorităţii Navale.

F. Procedurile având ca obiect daune-interese

60. La 8 ianuarie 2003, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune împotriva Ministerului pentru a i se acorda daune-interese pentru neexecutarea hotărârii din data de 22 noiembrie 2001 (vezi paragraful 30 de mai sus).

61. Prin sentinţa din 17 februarie 2003, Curtea de Apel a respins acţiunea, reţinând următoarele:

„Din dispozitivul hotărârii [din 22 noiembrie 2001] reiese că în sarcina pârâtei nu a fost stabilită nicio obligaţie şi că nu a fost stabilit niciun termen pentru executare (...).

Numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti poate face obiectul executării silite.

(...) În aceste condiţii, acţiunea reclamantei este inadmisibilă.”

 62. Reclamanta nu a formulat nicio cale de atac împotriva acestei sentinţe.

63. O nouă acţiune în despăgubire introdusă de reclamantă împotriva Ministerului a fost respinsă prin sentinţa din 26 iulie 2005 a Curţii de Apel Constanţa. Reclamanta a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A avut loc o şedinţă de judecată la 11 octombrie 2006, însă reclamanta nu a mai prezentat alte informaţii despre soluţionarea procedurii.

G. Situaţia actuală a reclamantei

64. Prin faxul din 28 februarie 2008, avocatul reclamantei a informat Grefa despre faptul că Registrul comerţului a sesizat Tribunalul Constanţa cu o cerere de dizolvare a societăţii reclamante din cauză că aceasta nu a procedat la majorarea capitalului social prevăzută de lege, cerere care a fost respinsă prin sentinţa din 19 decembrie 2007 a tribunalului menţionat, ţinând cont de faptul că reclamanta îşi majorase capitalul între timp.

65. Prin acelaşi fax, avocatul reclamantei a precizat că aceasta nu desfăşura activitate nici la momentul respectiv şi că era expusă falimentului în orice moment. Avocatul a furnizat în acest sens copia hotărârii din 30 octombrie 2006 a Tribunalului Constanţa care respinsese o cerere a administraţiei portuare de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciară împotriva sa.

II. Dreptul intern pertinent

A. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale

66. Această lege a prevăzut transformarea fostelor întreprinderi de stat în regii autonome şi societăţi comerciale. Conform art. 40 din lege, statul poate institui monopoluri asupra anumitor activităţi economice, însă orice monopoluri, precum şi modalităţile lor de administrare trebuie stabilite prin lege specială.

B. Hotărârea Guvernului nr. 19/1991 privind înfiinţarea unor administraţii cu statut de regie autonomă şi societăţi comerciale pe acţiuni din domeniul transporturilor navale

67. Prin această hotărâre, Guvernul a aprobat înfiinţarea anumitor societăţi comerciale pe acţiuni, printre care şi reclamanta, în domeniul transportului naval. Această hotărâre a stabilit într-o anexă că obiectul principal de activitate al reclamantei era pilotajul navelor în porturile maritime, Dunărea maritimă şi fluvială şi canalurile navigabile.

C. Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind navigaţia civilă

68. Conform art. 82 din această ordonanţă, Ministerul Transporturilor stabileşte zone de pilotaj obligatoriu. Această activitate poate face obiectul unei concesiuni în beneficiul uneia sau cel mult a două societăţi.

D. Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi serviciile prestate în porturi

69. Prevederile relevante ale acestei ordonanţe sunt următoarele:

Articolul 10

„Serviciile prestate în porturi se clasifică astfel:

a)servicii publice portuare:

1. pilotajul navelor (...).”

Articolul 11

„(1) Pentru prestarea şi desfăşurarea serviciilor portuare, se instituie sistemul de acordare de autorizaţii (...).

(2) Serviciile pentru care operatorii portuari sunt supuşi autorizării şi procedura de autorizare se stabilesc de Ministerul Transporturilor.”

 70. Prin Decizia nr. 37 din 7 martie 2000, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999 erau conforme cu Constituţia.

 E. Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999

 71. Prevederile relevante din acest ordin sunt următoarele:

Articolul 2

„Serviciile prestate în porturi (...) pentru care agenţii economici care le efectuează sunt supuşi autorizării Ministerului Transporturilor sunt următoarele: (...) a) pilotajul navelor (...).”

Articolul 4

„(1) Autorizaţia pentru prestarea serviciilor portuare se acordă agenţilor economici de către Inspectoratul Navigaţiei Civile - I.N.C., pentru o perioadă de 5 ani de la data eliberării, cu condiţia avizării anuale a acesteia.”

Articolul 5

„(1) Autorizaţiile pentru prestarea serviciilor publice portuare (...) se acordă, la cerere, numai agenţilor economici care la data solicitării autorizaţiei au încheiat contracte de asociere, de cesiune sau alte asemenea cu administraţiile portuare (...).

(2) Autorizaţiile prevăzute la art. 4 îşi păstrează valabilitatea până la concesionarea, în condiţiile legii, a serviciilor publice portuare pentru care aceste autorizaţii au fost eliberate.

(3) Începând cu data încheierii contractului de concesiune se va acorda autorizaţie pentru prestarea serviciilor portuare numai agentului economic concesionar.”

 F. Hotărârea Guvernului nr. 167/2000 pentru aprobarea concesionării serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti

72. Această hotărâre prevede următoarele în părţile sale relevante:

Articolul 1

„Se aprobă concesionarea de către Ministerul Transporturilor (...) a serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti pe o durată de 10 ani.”

Articolul 3

„(...) Ministerul Transporturilor va organiza, în condiţiile legii, licitaţia publică deschisă pentru concesionarea serviciului public portuar de pilotaj în porturile maritime româneşti (...).”

 G. Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agenţilor economici care prestează servicii în porturi, pe căi şi canale navigabile

73. Prevederile relevante din acest ordin sunt următoarele:

Articolul 3

„(2) În cazul încredinţării unui serviciu public prin contract de concesiune, serviciul public respectiv poate fi efectuat numai de agentul economic concesionar, posesor al unei autorizaţii valabile.”

Articolul 5

„La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 (...).”

Articolul 6

„Autorizaţiile emise în temeiul Ordinului ministrului transporturilor nr. 508/1999 sunt şi rămân valabile până la expirarea vizei anuale, cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (2) din normele metodologice aprobate prin prezentul ordin.”

 H. Normă metodologică de autorizare a agenţilor economici care prestează servicii în porturi, aprobată prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000

74. Prevederea relevantă din această normă metodologică este următoarea:

Articolul 2

„(2) În cazul concesionării unui serviciu public (...), dreptul de a efectua serviciul îl are numai agentul economic concesionar. ”

75. Art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 şi art. 2 alin. (2) din normele metodologice au fost abrogate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 1.867/2002.

 76. Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 287/2003 a prevăzut în art. 7 alin. (3) că autorizaţiile emise agenţilor economici care prestează servicii de pilotaj sunt valabile până la data concesionării serviciilor respective. Conform art. 8 din acest ordin, dacă serviciul public făcea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care îl putea presta.

I. Codul de procedură civilă

 77. Prevederile relevante din Codul de procedură civilă sunt următoarele:

Articolul 330

„Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:

1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică (...).”

Articolul 3301

 „În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.”

 78. Art. 330 şi 3301 au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, intrată în vigoare la 27 august 2003.

ÎN DREPT

 I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării deciziilor definitive din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie

79. Reclamanta se plânge de neexecutarea deciziilor definitive din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie. Ea citează art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„ Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).”

 A. Asupra admisibilităţii

80. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

a)Guvernul

81. Guvernul admite că prevederile în litigiu ale ordinelor nr. 508/1999 şi 595/2000 au fost anulate de instanţele naţionale şi că, prin urmare, ele nu trebuiau să se mai aplice. Totuşi, el consideră că cele două decizii au constatat doar nulitatea limitărilor suplimentare aduse autorizaţiei deja emise reclamantei, fără a stabili o altă obligaţie în sarcina autorităţilor publice. În continuare, el susţine că dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive nu a fost încălcat în speţă.

 82. În ceea ce priveşte pretinsa neexecutare a deciziei din 6 februarie 2001, Guvernul arată că, în cazul de faţă, nu era vorba decât de o neexecutare parţială în speţă, pe care Curtea Supremă a cenzurat-o în orice caz prin decizia sa din 22 octombrie 2002 (vezi paragrafele 31 şi 32 de mai sus). În plus, lipsa unei reparaţii pecuniare în beneficiul reclamantei s-a datorat faptului că ea a renunţat la această cerere (vezi paragraful 30 de mai sus). Mai mult, el observă că în perioada ianuarie 2001-februarie 2002, partea interesată a putut să îşi desfăşoare activitatea în zona portuară, care nu făcea obiectul unui contract de concesiune.

83. În ceea ce priveşte decizia din 22 octombrie 2002, Guvernul apreciază că această decizie a constatat doar nulitatea anumitor prevederi ale Ordinului nr. 595/2000, fără a stabili alte obligaţii în sarcina autorităţilor decât aceea de a nu mai aplica prevederile anulate. El adaugă că prin Ordinul nr. 1.867/2002 din 14 noiembrie 2002 Ministerul Transporturilor a abrogat prevederile a căror nulitate a fost constatată de Curtea Supremă. Mai mult, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 în condiţii de liberă concurenţă cu alţi agenţi economici.

84. Având în vedere aceste considerente, Guvernul consideră că justul echilibru între interesele de faţă nu a fost afectat.

b)Reclamanta

85. Reclamanta arată că, deşi cele două decizii i-au recunoscut dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj fără alte restricţii şi limitări, aceste decizii au rămas inoperante, autorităţile impunându-i să înceteze activitatea începând cu 1 septembrie 2000. În plus, Ordinul nr. 508/1999 a fost înlocuit cu un alt ordin care a reluat prevederile anulate, modalitate de a acţiona pe care Curtea Supremă a considerat-o, în decizia sa din 22 octombrie 2002, ca fiind o încălcare a autorităţii de lucru judecat şi o nerespectare a principiului separaţiei puterilor. Această din urmă hotărâre a rămas şi ea inoperantă, având în vedere faptul că Ordinul nr. 1.867/2002 a abrogat formal prevederile litigioase, care au fost totuşi reconfirmate prin Ordinul nr. 287/2003.

86. Reclamanta se opune argumentului Guvernului conform căruia deciziile în cauză au constatat numai nulitatea limitărilor suplimentare cu privire la autorizaţia sa, fără a stabili totuşi o altă obligaţie în sarcina autorităţilor (vezi paragrafele 81 şi 83 de mai sus). Într-un stat de drept este de neconceput să se considere că o hotărâre judecătorească care anulează un act administrativ nu stabileşte obligaţii în sarcina autorităţilor publice, care ar putea astfel să o ignore. Dimpotrivă, ea consideră că anularea de către o instanţă naţională a prevederilor unui ordin al ministerului presupune ca autorităţile să nu mai aplice aceste prevederi. Or, în speţă, autorităţile administrative au continuat să i le impună, ceea ce i-a blocat în mod ilegal activitatea.

87. În măsura în care Guvernul face trimitere, pe de altă parte, la o executare parţială a deciziei din 6 februarie 2001 (vezi paragraful 82 de mai sus), reclamanta consideră că o astfel de executare nu este conformă cu art. 6 din Convenţie. În ceea ce priveşte argumentul conform căruia reclamanta a renunţat la reparaţia materială, aceasta consideră că un astfel de element nu este relevant în speţă, deoarece ea nu era obligată să facă niciun demers suplimentar pentru a asigura respectarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate împotriva organelor administraţiei.

88. Mai mult, reclamanta observă că Guvernul nu a precizat care era zona portuară în care ar fi putut să îşi desfăşoare activitatea în perioada ianuarie 2001-februarie 2002 (vezi paragraful 82 de mai sus), în măsura în care, după licitaţia din luna mai 2000, serviciul de pilotaj a fost trecut în regim de concesiune în toate zonele portuare. Ea adaugă că, prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat să îi acorde permisiunea de a-şi relua activitatea (vezi paragraful 22 de mai sus). În ceea ce priveşte perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), ea precizează că nu i s-a permis să îşi desfăşoare activitatea decât pentru zona portuară 2 (Constanţa Sud), deşi autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era limitată la această zonă. Mai mult, reluarea activităţii sale la data de 18 februarie 2002, limitată la această zonă, nu avea nicio legătură cu hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus, ci era consecinţa câştigului său de cauză în procedura de anulare a licitaţiei din luna mai 2000.

89. Conform afirmaţiilor reclamantei, reluarea parţială a pilotajului maritim, limitat la zona portuară Constanţa Sud, după un an şi 5 luni de încetare completă a activităţii, nu-i poate afecta calitatea de victimă, în măsura în care dreptul său de desfăşurare a activităţii de pilotaj maritim, aşa cum reieşea acesta din hotărârea din data de 15 iunie 2000, şi anume fără restricţiile impuse prin ordinele ministeriale invalidate pe cale judiciară, nu a fost respectat.

90. Ea adaugă că a fost obligată să îşi înceteze complet activitatea din 28 ianuarie 2005, cu toate că dispunea de o autorizaţie valabilă până la data de 19 ianuarie 2006 şi de două decizii în favoarea sa, care nu au fost niciodată anulate.

2. Aprecierea Curţii

91. Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces“ în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40). Dreptul de acces la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (vezi, printre altele, Hornsby, menţionată mai sus, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).

 92. În acest sens, în Cauza Hornsby, menţionată mai sus, §§ 41, 42 şi 45, ea a reţinut următoarele:

„41. Aceste afirmaţii capătă o importanţă şi mai mare în contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a cărui soluţionare este hotărâtoare pentru drepturile civile ale justiţiabilului. Introducând o acţiune în anulare în faţa celei mai înalte instanţe administrative a statului, acesta urmăreşte să obţină nu numai dispariţia actului litigios, dar şi, mai ales, înlăturarea efectelor sale. Or, protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii presupun obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate de o astfel de instanţă. Curtea reaminteşte în acest sens că administraţia constituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică, aşadar, cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să se conformeze sau întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi.

42. Curtea observă că (...) Consiliul de Stat a anulat cele două decizii ale directorului din învăţământul secundar care le refuzau reclamanţilor – doar pe considerentul naţionalităţii lor – permisul solicitat (...). Ţinând cont de aceste decizii, părţile interesate puteau să pretindă că au dreptul ca cererile lor să aibă succes; reiterându-le la data de 8 august 1989 (...), ei nu au făcut decât să îi reamintească administraţiei obligaţia pe care o avea de a lua o decizie în conformitate cu regulile de drept a căror nerespectare a atras după sine anularea. Totuşi, ea a rămas în pasivitate până la data de 20 octombrie 1994.

(...)

45. Omiţând timp de peste cinci ani să ia măsurile necesare pentru a se conforma unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, autorităţile naţionale au lipsit, în cazul de faţă, prevederile art. 6 § 1 din Convenţie de orice efect util. ”

93. Pe de altă parte, Curtea a reţinut următoarele în Cauza Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei (nr. 32.259/02, § 35, 22 decembrie 2005):

„Art. 6 § 1 din Convenţie nu face nicio distincţie între hotărârile care admit şi cele care resping o cale de atac formulat în faţa instanţelor interne. Într-adevăr, indiferent de rezultat, este vorba mereu de o hotărâre judecătorească care trebuie respectată şi aplicată. ”

94. În speţă, Curtea observă că, prin decizia sa din data de 6 februarie 2001, Curtea Supremă a anulat definitiv prevederile art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, statuând că sunt ilegale, deoarece aduceau modificări nepermise legii prin înfiinţarea unei noi categorii de autorizaţii şi deoarece limitau valabilitatea autorizaţiilor până la concesionarea serviciilor publice portuare. Instanţa supremă a reţinut şi că reclamanta dobândise dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj maritim în condiţii de concurenţă şi că statul nu instituise prin lege un monopol cu privire la această activitate. Mai mult, ea a precizat că nu exista nicio prevedere legală care să prevadă că autorizaţiile eliberate îşi pierdeau valabilitatea în caz de concesiune a serviciului public portuar în beneficiul altor persoane (vezi paragraful 18 de mai sus).

 95. Mai mult, prin decizia sa din 22 octombrie 2002, instanţa supremă a statuat că reluarea în Ordinul nr. 595/2000 a prevederilor deja anulate din Ordinul nr. 508/1999 constituia un mod de a eluda hotărârile judecătoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat şi încălca principiul constituţional al separaţiei puterilor. În plus, ea a statuat că dreptul reclamantei a fost încălcat, cu încălcarea condiţiilor care reieşeau din autorizaţia sa (vezi paragraful 31 de mai sus).

96. În măsura în care Guvernul susţine că deciziile în discuţie nu au stabilit alte obligaţii în sarcina autorităţilor decât aceea de a nu aplica prevederile anulate (vezi paragrafele 81 şi 83 de mai sus), Curtea reaminteşte că a statuat deja următoarele în Cauza Zazanis şi alţii împotriva Greciei (nr. 68.138/01, § 36 şi 38, 18 noiembrie 2004):

„36. (...) Obligaţia de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat. Rezultă că, în ceea ce priveşte comportamentul administraţiei în urma unei hotărâri definitive şi executorii a justiţiei administrative, acesta nu poate împiedica sau, cu atât mai puţin, repune sub semnul întrebării fondul acestei hotărâri.

(...) 38. În speţă, este adevărat că Consiliul de Stat a anulat numai refuzul tacit al administraţiei de a acorda permisiunea de tăiere şi i-a trimis administraţiei cauza pentru ca aceasta să ia o hotărâre. Totuşi, Consiliul de Stat a afirmat în Decizia sa nr. 2.563/2000 că dosarul trimis administraţiei de către societatea «Loutrakat» era complet şi indica cu claritate situaţia imobilului, dar şi numărul, tipul şi poziţia copacilor care trebuiau tăiaţi. Cu toate acestea, în ciuda constatărilor Consiliului de Stat, direcţia de urbanism a invitat societatea, la fel cum o mai făcuse în mai multe rânduri înainte de sesizarea acestei instanţe, să completeze suplimentar dosarul (...).”

 97. Curtea observă, în speţă, că cele două decizii în discuţie erau suficient de clare şi nu se pretau la discuţii în ceea ce priveşte conţinutul lor. Într-adevăr, ele stabileau foarte clar în sarcina autorităţilor obligaţia de a nu se mai întemeia pe prevederile în cauză şi de a-i permite reclamantei să îşi desfăşoare activitatea în baza autorizaţiei ce îi fusese acordată la data de 27 ianuarie 2000 – ceea ce era, de altfel, obiectivul urmărit de ea prin introducerea acţiunilor în anulare a prevederilor celor două ordine în litigiu. În măsura în care instanţele au constatat prin deciziile definitive că prevederile litigioase ale ordinelor în discuţie erau ilegale, autorităţile publice aveau datoria de nu le mai invoca.

 98. Or, în ciuda deciziei din 6 februarie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat să îi permită reclamantei să îşi desfăşoare activitatea, pe motivul că acest drept nu le aparţinea decât societăţilor care au fost alese la finalul licitaţiei din 23 mai 2000 şi că această decizie nu a stabilit în dispozitivul ei nicio obligaţie în sarcina autorităţii competente (vezi paragraful 22 de mai sus). De asemenea, el i-a refuzat dreptul de desfăşurare a activităţii sale după decizia din 22 octombrie 2002, cu motivarea că nu a solicitat o nouă autorizaţie (vezi paragraful 36 de mai sus).

99. Curtea observă că Ordinul nr. 508/1999 a fost abrogat prin Ordinul nr. 595/2000, ale cărui prevederi litigioase au fost şi ele abrogate prin Ordinul nr. 1.867/2000. Totuşi, aceste prevederi au fost reluate în Ordinul nr. 287/2003.

100. În măsura în care Guvernul pretinde că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în perioada 18 februarie 2002- 28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), Curtea constată că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era limitată la anumite zone portuare (vezi paragraful 10 de mai sus), în timp ce activitatea reclamantei în această perioadă nu s-a desfăşurat decât în zona 2, şi aceasta abia în urma unei noi acţiuni introduse de reclamantă împotriva Ministerului (vezi paragrafele 48 şi 55 de mai sus).

101. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza anulării deciziei din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti

102. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general al României.

 A. Asupra admisibilităţii

1. Argumentele părţilor

a)Guvernul

103. Guvernul ridică excepţia de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu art. 6 § 1 din Convenţie, considerând că procedura în anulare a licitaţiei nu era hotărâtoare pentru un drept cu caracter civil al reclamantei. El citează Cauza S.A.R.L. din Parcul de activităţi din Blotzheim şi S.C.I. Haselaecker împotriva Franţei (dec.) (nr. 48.897/99, CEDO 2003-III), conform căreia, pentru ca art. 6 § 1 să se poată aplica pe latura sa „civilă“, trebuie să existe o „contestaţie“ a unui „drept“ cu „caracter civil“ despre care să se poată susţine, cel puţin într-un mod justificabil, că este recunoscut în dreptul intern. Soluţia procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în discuţie: o legătură slabă sau nişte repercusiuni îndepărtate nu sunt suficiente pentru a face să intre în joc art. 6 § 1.

104. Guvernul consideră că procedura în cauză nu putea conduce direct la modificarea unui drept cu caracter civil al reclamantei, deoarece anularea licitaţiei din motive procedurale nu avea nicio altă semnificaţie decât reluarea ulterioară a procedurii. Concesionarea serviciilor publice portuare fusese deja hotărâtă printr-o hotărâre a Guvernului pe care reclamanta încercase să o anuleze, însă cererea i-a fost respinsă printr-o decizie definitivă (vezi procedura C de mai sus). Prin urmare, el consideră că anularea licitaţiei nu presupunea abandonarea principiului concesiunii serviciilor publice portuare şi nu îi conferea reclamantei niciun beneficiu. Singurul efect al anulării era să îi confere reclamantei statutul de potenţial candidat în cadrul unei eventuale noi licitanţii. Or, o astfel de participare ar fi supusă anumitor condiţii şi, pe deasupra, îndeplinirea lor nu ar garanta încheierea contractului de concesiune, deoarece numai clauzele diferitelor oferte primite, care sunt confidenţiale, stabilesc viitorul concesionar.

105. Apoi, Guvernul afirmă că acţiunea însăşi nu avea un obiect patrimonial, deoarece ea nu urmărea decât anularea unei proceduri de selecţie. După părerea sa, eventuala încheiere a unui contract de concesiune la finalul unei astfel de proceduri poate antrena efecte economice pentru un agent economic, însă acest lucru nu este suficient pentru ca procedura respectivă să capete în sine un caracter „civil“.

b)Reclamanta

106. Reclamanta constată că ea era titulara a două autorizaţii (vezi paragrafele 29 şi 53 de mai sus), care au fost invalidate în urma anulării deciziei definitive din 10 iunie 2002. În opinia sa, cauza citată de Guvern (vezi paragraful 103 de mai sus) nu este relevantă, deoarece, în cauza de faţă, nulitatea sau valabilitatea procedurii de licitaţiei avea consecinţe directe asupra situaţiei sale patrimoniale. Prin urmare, ea consideră că art. 6 este aplicabil în speţă.

 2. Aprecierea Curţii

107. Curtea apreciază că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa cererii reclamantei, astfel încât ea trebuie conexată cu fondul. 108. De asemenea, Curtea constată, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

 a)Guvernul

109. Guvernul reaminteşte că, în urma Cauzei Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Codul de procedură civilă a fost modificat, cu abrogarea „recursului în anulare“, astfel încât, de atunci înainte, procurorul general nu a mai avut posibilitatea să supună unei noi judecăţi o decizie definitivă şi irevocabilă.

110. De asemenea, Guvernul observă că, în speţă, admiterea recursului în anulare nu are nicio influenţă asupra drepturilor reclamantei, în măsura în care, la data de 2 februarie 2005, autorizaţia care îi fusese eliberată în anul 2000 nu mai era valabilă. El adaugă faptul că deciziile din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie au recunoscut necesitatea eliberării unei autorizaţii şi faptul că autorizaţia avea o valabilitate limitată în timp prin efectul legii. În aceste condiţii, el consideră că eventualele drepturi pe care reclamanta le dobândea prin existenţa autorizaţiei nu mai aveau temei şi că, prin urmare, procedura respectivă nu mai putea afecta situaţia reclamantei.

 111. Guvernul distinge situaţia în speţă de cea din Cauza Brumărescu, în care reclamantul era titularul unui drept de proprietate efectiv, real şi valabil, recunoscut necondiţionat de instanţele interne, drept care nu era însoţit de limitări temporale.

 b)Reclamanta

112. Reclamanta subliniază că, prin decizia din 2 februarie 2005, Înalta Curte, admiţând recursul în anulare al procurorului general, a anulat o procedură judiciară finalizată cu o sentinţă definitivă şi care dobândise autoritate de lucru judecat, cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, ea citează drept exemple cauzele Androne împotriva României (nr. 54.062/00, § 44, 22 decembrie 2004), Stere şi alţii împotriva României (nr. 25.632/02, § 53, 23 februarie 2006) şi Pravednaya împotriva Rusiei (nr. 69.529/01, § 24, 18 noiembrie 2004).

2. Aprecierea Curţii

113. Curtea observă că la data de 18 februarie 2002 reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2, în urma anulării pe cale judiciară a procedurii de licitaţie (vezi paragrafele 46 şi 48 de mai sus). De altfel, la 25 ianuarie 2004, acesteia i s-a eliberat o autorizaţie valabilă pentru zona menţionată mai sus până la data de 24 ianuarie 2009 (vezi paragraful 53 de mai sus).

 114. De asemenea, Curtea constată că Înalta Curte a admis recursul în anulare al procurorului general şi, prin urmare, a respins acţiunea, în condiţiile în care procedura fusese deja soluţionată prin decizia definitivă din 10 iunie 2002 (vezi paragrafele 49 şi 54 de mai sus). Reclamanta a fost informată ulterior că valabilitatea autorizaţiei sale din 25 ianuarie 2004 înceta şi că era nevoită să înceteze să mai presteze serviciul de pilotaj în zona 2 în baza deciziei Înaltei Curţi (vezi paragrafele 56 şi 57 de mai sus).

 115. Prin urmare, autorizaţia deţinută de reclamantă pentru zona 2, deşi valabilă până în 2009, a fost invalidată prin efectul admiterii recursului în anulare şi, ulterior, reclamanta a fost obligată să îşi înceteze activitatea în zona menţionată mai sus.

116. În aceste condiţii, Curtea nu are cum să subscrie la argumentul Guvernului conform căruia soluţia procedurii nu era direct hotărâtoare pentru un drept civil al reclamantei (vezi paragraful 103 de mai sus).

117. Curtea observă, aşadar, că o decizie definitivă favorabilă reclamantei, care îi permitea să îşi desfăşoare activitatea în zona 2, a fost anulată şi că întreaga procedură care s-a încheiat cu această decizie a fost anulată prin admiterea unei căi extraordinare de recurs.

 118. Or, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

119. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi supusă rejudecării (Brumărescu, citată anterior, § 61; Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

120. Curtea reaminteşte că în Cauza Brumărescu a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza intervenţiei într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în procedură, şi din cauza rejudecării unei sentinţe definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat. Or, aceste elemente se regăsesc în cauza de faţă.

121. Având în vedere cele de mai sus, trebuie respinsă excepţia invocată de Guvern şi constatat faptul că anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti i-a încălcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.

122. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. III. Asupra pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1

123. Reclamanta susţine o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza refuzului autorităţilor interne de a executa deciziile din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, aceasta susţine o încălcare a acestei prevederi din cauza admiterii recursului în anulare. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

 Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. ”

 A. Asupra admisibilităţii

 124. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că acestea nu sunt lovite de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

a)Guvernul

125. Guvernul observă că reclamanta atribuie pretinsul obstacol aflat în calea dreptului său de a desfăşura activitatea de pilotaj următoarelor două cauze: neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 şi din 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme, pe de o parte, şi, pe de altă parte, admiterea recursului în anulare. El reiterează aici observaţiile sale făcute cu privire la art. 6 din Convenţie în ceea ce priveşte executarea celor două decizii şi constată că, în temeiul unui contract de mandat încheiat cu Administraţia Porturilor Maritime, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în mod continuu şi fără obstacole, cu excepţia celor rezultate din jocul concurenţei.

 126. Guvernul admite că autorizaţia eliberată reclamantei constituia un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, însă adaugă că dreptul care rezulta din această autorizaţie era însoţit de o limitare a duratei sale. Or, în perioada de valabilitate a autorizaţiei reclamanta a putut să îşi desfăşoare activitatea. Prin urmare, în opinia Guvernului, perioada ulterioară nu este relevantă în speţă.

127. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe încălcarea dreptului reclamantei de a-şi desfăşura activitatea în urma admiterii recursului în anulare, Guvernul subliniază că în momentul în care a fost admis recursul în anulare deja autorizaţia reclamantei nu mai era valabilă.

128. Guvernul consideră că stabilirea unei limite temporale a valabilităţii unei autorizaţii nu este, în sine, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. El apreciază că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii ( Tre Traktörer AB împotriva Suediei, hotărârea din 7 iulie 1989, seria A, nr. 159, pp. 23-24, §§ 61-62; Posti şi Rahko împotriva Finlandei, nr. 27.824/95, §§ 76-77, CEDO 2002-VII), o retragere inopinată, imprevizibilă a autorizaţiei sau a licenţei este contrară Convenţiei, dar că, dimpotrivă, prelungirea ei, chiar cu modificarea condiţiilor, este compatibilă cu cerinţele Convenţiei, în măsura în care ele sunt previzibile pentru beneficiar.

 129. Guvernul reiterează că anularea procedurii din 23 mai 2000 nu însemna abandonarea concesiunii serviciilor publice portuare şi nu îi conferea reclamantei dreptul să desfăşoare activitatea de pilotaj în deplină libertate.

 b)Reclamanta

130. Reclamanta consideră că ingerinţa în dreptul său la respectarea bunurilor rezultă din refuzul autorităţilor de a îi permite să desfăşoare activitatea de pilotaj, prin neexecutarea celor două hotărâri definitive şi prin anularea unei alte hotărâri definitive, în urma admiterii recursului în anulare. Ea subliniază că autorizaţiile sale aveau o valoare economică, deoarece îi permiteau să desfăşoare această activitate. Ele reprezentau, aşadar, un element esenţial al fondului său de comerţ.

131. Reclamanta adaugă că, în speţă, justul echilibru care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general a fost afectat. Deşi Hotărârea Guvernului nr. 22/1999 nu a creat un monopol de jure asupra activităţii de pilotaj maritim, ea consideră că actele şi omisiunile statului au dus la instituirea unui monopol de fapt. Printr-o succesiune de ordine, Ministerul i-a limitat în mod ilegal activitatea, ceea ce Curtea Supremă a constatat prin deciziile sale din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002. Cu încălcarea acestor hotărâri, Ministerul a continuat să condiţioneze desfăşurarea activităţii de pilotaj de către reclamantă de absenţa unei concesionări.

132. În opinia reclamantei, imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea din cauza instituirii unui monopol de fapt în domeniul pilotajului ar putea să fie considerată ca o reglementare a folosinţei bunurilor în sensul alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea arată că acest monopol nu era prevăzut de lege.

133. Reclamanta mai observă că în Cauza Iatridis împotriva Greciei ([MC], nr. 31.107/96, § 61, CEDO 1999-II) Curtea a statuat că anularea actelor administrative ilegale şi refuzul ulterior al autorităţilor de a se conforma consecinţelor unei sentinţe pronunţate împotriva lor determinau o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

134. Reclamanta subliniază în speţă că, prin ordinele litigioase, Ministerul a modificat legea într-un mod nepermis, fără a ţine cont de cele două decizii definitive ale Curţii Supreme, care a statuat că Ordonanţa nr. 22/1999 nu condiţiona valabilitatea autorizaţiilor de existenţa unei concesionări. Un astfel de mod de a acţiona este contrar legii, astfel cum a fost el interpretat cu autoritate de lucru judecat de către instanţa supremă.

135. În continuare, reclamanta consideră că această constatare ar putea să scutească Curtea de a verifica dacă a fost păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale. Totuşi, ea arată că acest echilibru a fost încălcat şi că a fost obligată să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă. 2. Aprecierea Curţii

136. Curtea observă că reclamanta a formulat două capete de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1: unul legat de neexecutarea celor două decizii definitive, celălalt referitor la anularea unei a treia decizii definitive în urma unui „recurs în anulare“.

a)Neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie

137. Curtea observă că instanţa naţională supremă a statuat, în decizia sa din 6 februarie 2001, că reclamanta a dobândit dreptul de desfăşurare a activităţii de pilotaj maritim în condiţii de liberă concurenţă şi că, din cauza aplicării prevederilor primului ordin, i s-a interzis dreptul de a desfăşura această activitate (vezi paragraful 18 de mai sus). Această decizie a confirmat de altfel sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel în ceea ce priveşte anularea art. 5 din ordinul în cauză. Or, sentinţa pronunţată în prima instanţă reţinuse că toate încălcările aduse obiectului de activitate al reclamantei au efecte asupra patrimoniului său şi sunt echivalente unei exproprieri, încălcând astfel prevederile Constituţiei (vezi paragraful 12 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea Supremă, în decizia sa din 5 noiembrie 2001, care respingea un recurs în anulare introdus împotriva acestor două decizii, a subliniat că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 era un drept dobândit în patrimoniul reclamantei, drept ce trebuia aşadar să fie protejat pe toată durata valabilităţii autorizaţiei; mai mult, limitarea adusă autorizaţiei în perioada sa de valabilitate nu era conformă cu legea (vezi paragraful 24 de mai sus).

138. Instanţa supremă a mai reţinut, în decizia sa definitivă din 22 octombrie 2002, că dreptul reclamantei a fost încălcat prin aplicarea prevederilor celui de al doilea ordin, cu încălcarea condiţiilor care reies din autorizaţia sa (vezi paragraful 31 de mai sus), această decizie confirmând sentinţa din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel, care, la rândul său, a reţinut că reclamanta avea dreptul să îşi desfăşoare activitatea în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000 (vezi paragraful 30 de mai sus).

139. Astfel, rezultă că instanţele naţionale au statuat că reclamanta avea, în baza autorizaţiei menţionate mai sus, dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj şi că limitarea adusă autorizaţiei respective în timpul valabilităţii sale nu era legală.

140. În acest sens, Curtea reaminteşte că noţiunea de „bunuri“ din art. 1 din Protocolul nr. 1 are sferă de aplicare autonomă, care nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi de asemenea considerate „drepturi de proprietate“ şi, aşadar, „bunuri“ în sensul acestei prevederi (Gasus Dosier-und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, seria A, nr. 306-B, p. 46, § 53; Iatridis, citată anterior, § 54).

 141. Aşadar, Curtea admite, alături de reclamantă, că în speţă exista o valoare patrimonială prin autorizaţia însăşi, în baza căreia ea putea să aibă speranţa legitimă de a-şi desfăşura activitatea economică. Guvernul recunoaşte de altfel el însuşi că autorizaţia în discuţie putea constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi paragraful 126 de mai sus). Rezultă că reclamanta avea un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

142. Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului conform căruia reclamanta a putut să îşi desfăşoare activitatea în perioada de valabilitate a autorizaţiei. În acest sens, ea arată că partea interesată a fost obligată să îşi înceteze activitatea la data de 1 septembrie 2000 şi că nu a reluat-o decât de la 18 februarie 2002 până la 28 februarie 2005, şi aceasta numai în zona portuară 2, deşi autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu prevedea această limitare. În plus, ea observă că încetarea activităţii reclamantei, urmată de o reluare parţială, a fost consecinţa încălcării celor două hotărâri definitive pronunţate de instanţa supremă.

143. Reclamanta a suferit astfel o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor.

144. Prin urmare, trebuie stabilit în primul rând dacă această ingerinţă era prevăzută de lege, ţinând cont de faptul că supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenţiei. Necesitatea de a cerceta dacă s-a păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului nu poate interveni decât subsecvent, după ce s-a stabilit că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară (Iatridis, citată anterior, § 58).

 145. În speţă, Curtea reaminteşte că instanţa supremă naţională a reţinut ilegalitatea oricărei limitări aduse autorizaţiei reclamantei în perioada sa de valabilitate. O astfel de constatare determină Curtea să constate că ingerinţa în cauză nu era conformă cu legea internă şi o scuteşte de a mai analiza dacă ea urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu acest scop.

146. Prin urmare, Curtea apreciază că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat din cauza neexecutării deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie.

b)Anularea deciziei din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti

147. Curtea arată că la data de 25 ianuarie 2004 reclamantei i s-a eliberat o autorizaţie care îi permitea să desfăşoare activitatea de pilotaj în zona 2 şi care era valabilă până la data de 24 ianuarie 2009.

148. În baza acestei autorizaţii, reclamanta putea să aibă o speranţă legitimă de a desfăşura activitatea de pilotaj pe perioada sa de valabilitate. Rezultă că ea avea şi în această privinţă un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

149. Or, această autorizaţie a fost invalidată în urma admiterii recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi, iar reclamanta a fost ulterior obligată să îşi înceteze activitatea în zona menţionată mai sus.

150. Aşadar, Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, prin faptul că decizia menţionată mai sus a Înaltei Curţi a anulat decizia definitivă din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

151. Având în vedere concluzia de la paragraful 122 de mai sus, Curtea apreciază că în cazul de faţă justul echilibru dintre cerinţele interesului general şi imperativele de apărare a drepturilor individuale a fost afectat.

152. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi din cauza admiterii recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

153. Conform art. 41 din Convenţie: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

154. Reclamanta solicită suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente contractelor în curs de executare (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Ea arată că actele şi omisiunile autorităţilor naţionale au avut consecinţe de ordin patrimonial în ceea ce o priveşte, ţinând cont de faptul că este un agent economic a cărui continuitate a activităţii este esenţială pentru existenţa sa şi de faptul că ea se află „în încetare completă a activităţii, lipsită de venituri şi încărcată de datorii“. În acest sens, ea citează Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) ([MC], nr. 31.107/96, §§ 40-45, CEDO 2000-XI).

155. Reclamanta prezintă un raport de expertiză contabilă, precum şi documente financiare şi contabile şi arată că experţii au luat în calcul cifra sa de afaceri pe ultimii 3 ani de activitate normală, adică 1998, 1999 şi 2000, contractele în curs de executare în momentul încetării activităţii şi datele statistice referitoare la fluxul transporturilor maritime în porturile în care şi-ar fi desfăşurat activitatea dacă nu ar fi fost împiedicată de administraţie.

156. Părţile relevante din raportul de expertiză sunt următoarele:

„Veniturile pierdute de societate, astfel cum sunt ele estimate de experţi, se pot calcula în felul următor:

 Pentru perioada august 2000-ianuarie 2002, având în vedere că societăţii i s-a interzis să desfăşoare activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de întreaga sumă previzibilă conform funcţiei de regresie: Pierderea totală pentru perioada august 2000-ianuarie 2002 se ridică la 941.551,08 USD.

Pentru perioada februarie 2002-februarie 2005, având în vedere că societăţii i s-a permis să desfăşoare parţial activitatea de pilotaj în zona 2, pierderile sunt reprezentate de diferenţa dintre suma previzibilă conform funcţiei de regresie şi vânzările realizate efectiv:

 Pierderea parţială pentru perioada februarie 2002-februarie 2005 este de 1.709.849,05 USD. Pentru perioada februarie 2005-iulie 2006, având în vedere că societăţii nu i s-a permis să desfăşoare activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de suma previzibilă conform funcţiei de regresie:

Pierderea totală pentru perioada februarie 2005-iulie 2006 este de 1.233.398,44 USD.”

 157. Concluzia raportului de expertiză este că pierderea totală estimată pentru perioada august 2000-iulie 2006 se ridică la 3.884.798,57 USD.

158. Reclamanta mai solicită şi suma de 100.000 EUR pentru daune morale, considerând că a suferit „un prejudiciu moral incontestabil“. Ea citează cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă) (nr. 48.553/99, § 80, 2 octombrie 2003) şi Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei ([MC], nr. 35.382/97, §§ 35-36, CEDO 2000-IV), considerând că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, criteriile luate în considerare pentru evaluarea prejudiciului moral sunt bunul renume al întreprinderii, incertitudinea în planificarea deciziilor care trebuiau luate, tulburările cauzate gestiunii sale, angoasa şi neplăcerile suferite de membrii organelor de conducere ale societăţii.

159. Ţinând cont de aceste criterii, reclamanta arată că, în ciuda vechimii sale şi a poziţiei sale iniţiale foarte avantajoase pe piaţa serviciilor portuare, ea a fost redusă la o situaţie extrem de precară, în pragul falimentului, fiind în imposibilitatea de a-şi prevedea viitorul.

160. Guvernul contestă raportul de expertiză prezentat de reclamantă, în măsura în care el nu face trimitere decât la veniturile brute, fără a ţine seama de cheltuielile aferente oricărei activităţi economice, cum sunt cheltuielile curente, cheltuielile cu investiţiile sau taxele şi alte impozite. În lipsa oricărei estimări în această privinţă, raportul de expertiză nu prezintă pentru Guvern un fundament economic serios, deoarece există multe societăţi comerciale care au încasări importante, însă un profit infim sau inexistent.

161. Guvernul subliniază în continuare că în Cauza Iatridis, menţionată mai sus, Curtea a luat în considerare numai veniturile nete ale părţii interesate. Prin urmare, el consideră că simpla trimitere la cifra de afaceri previzionată este lipsită de orice relevanţă şi prezintă în acest sens opinia detaliată a unei societăţi de expertiză contabilă, conform căreia profitul previzionat al reclamantei pentru perioada septembrie 2000-iunie 2006 nu ar depăşi 325.217 USD, având în vedere costurile pe care trebuia să le suporte pentru a-şi desfăşura activitatea, şi care subliniază şi faptul că ea şi-a reluat activitatea în mai multe rânduri, obţinând astfel venituri.

 162. În opinia Guvernului, expertiza prezentată de reclamantă este în plus criticabilă, deoarece nu oferă anumite informaţii importante, cum ar fi durata contractelor luate în considerare, preţurile serviciilor, porturile şi zonele portuare la care se referă.

163. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. În subsidiar, consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă. El citează în acest sens cauzele IZA Ltd şi Makrakhidze împotriva Georgiei (nr. 28.537/02, § 63, 27 septembrie 2005) şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. (citată anterior, § 57). Totuşi, el subliniază că acordarea unei sume pentru prejudiciul moral în această ultimă cauză, ca şi în Cauza Sovtransavto Holding, menţionată mai sus, a luat în considerare incertitudinea juridică care a planat asupra părţilor interesate timp de mai mulţi ani.

164. În plus, Guvernul atrage atenţia asupra faptului că, dacă diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau dacă distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea ar putea fi determinată să le analizeze global.

165. Reclamanta contestă cu fermitate „punctul de vedere de specialitate“ prezentat de Guvern, considerând că acest document nu ar putea fi considerat drept o expertiză.

B. Cheltuieli de judecată

166. Reclamanta solicită suma de 10.142,51 EUR drept cheltuieli de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi suma de 7.175 EUR pentru cheltuielile angajate în faţa Curţii.

 167. Cu privire la cheltuielile angajate la nivel naţional, reclamanta prezintă în copie următoarele documente justificative:

a)7 chitanţe care atestă plata unor onorarii de avocat în perioada 6 iunie 2001 - 2 aprilie 2002, a căror valoare totală se ridică la 65 milioane lei vechi româneşti (ROL); chitanţele respective se referă totuşi la dosare care nu se regăsesc printre procedurile care fac obiectul cererii, cu excepţia a două chitanţe în valoare totală de 23 milioane ROL, referitoare la dosarele soluţionate prin deciziile din 5 noiembrie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme;

b)8 ordine de plată emise de reclamantă în perioada 20 iunie 2002 - 18 septembrie 2003 în beneficiul a două cabinete de avocatură, a căror valoare totală este de 260 milioane ROL; 6 dintre cele 8 ordine de plată conţin menţiunea „onorarii de avocat“, însă fără a preciza procedurile la care se referă; un alt ordin de plată face trimitere la un număr de dosar care nu se regăseşte printre procedurile care au făcut obiectul cererii; dimpotrivă, un alt ordin de plată, pentru o sumă de 30 milioane ROL, se referă la dosarul soluţionat prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi.

168. Pentru cheltuielile angajate în faţa Curţii, reclamanta prezintă în copie următoarele documente:

a)o convenţie din data de 28 noiembrie 2005, încheiată între avocat A. Dăgăliţă şi avocat N. Popescu, pe de o parte, şi reclamanta, pe de altă parte; această convenţie stabilea tarifele pe oră şi preciza că cheltuielile legate de munca prestată de avocate trebuia să le fie achitate direct; de asemenea, se menţiona că avocatele nu îşi vor recupera creanţa atât timp cât situaţia financiară a reclamantei nu îi permitea să plătească onorariile;

 b)o notă de onorarii de avocat din 28 noiembrie 2005 pentru suma de 7.175 EUR;

c)două facturi fiscale care atestă plata de către o terţă societate a unei sume totale de 130 milioane ROL în beneficiul celor două avocate menţionate mai sus pentru consultaţii juridice.

169. Guvernul nu se opune ca reclamantei să i se aloce o sumă care să corespundă cheltuielilor de judecată legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.

170. În ceea ce priveşte cheltuielile angajate în procedurile interne, Guvernul observă că o parte dintre chitanţe se referă la proceduri soluţionate prin decizii favorabile reclamantei sau la alte proceduri decât cele care fac obiectul cauzei de faţă. În acest sens, el face trimitere la 3 chitanţe în valoare totală de 32 milioane ROL şi constată, în plus, că ordinele de plată nu precizează la care proceduri interne se referă.

171. Cât priveşte suma referitoare la procedura în faţa Curţii, Guvernul consideră că suma solicitată cu acest titlu nu reflectă realitatea asistenţei juridice furnizate de avocată reclamantei, având în vedere în special numărul de ore de muncă înscrise în nota de onorarii.

 172. Dintr-o scrisoare a Grefei din 26 octombrie 2006, Guvernul mai constată că observaţiile reclamantei, redactate de avocat D.B., nu au fost depuse la dosar, deşi facturile prezentate de reclamantă acoperă şi redactarea acestor observaţii. Mai adaugă faptul că, în măsura în care aceste observaţii sunt identice cu cele care i-au fost transmise prin scrisoarea Grefei din data de 19 decembrie 2006, reclamanta nu poate cere de două ori rambursarea onorariilor aferente redactării lor.

173. În orice caz, Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de onorarii de avocat este excesivă. C. Concluzia Curţii 174. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, se impune să fie rezervată şi să se stabilească procedura ulterioară ţinând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 din Regulament).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

 1. uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe necompetenţa ratione materiae şi o respinge;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutării deciziilor din 6 februarie 2001 şi 22 octombrie 2002 ale Curţii Supreme de Justiţie;

4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării deciziei din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti;

5. hotărăşte că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată; prin urmare:

a)o rezervă în întregime;

b)invită Guvernul şi societatea reclamantă să îi adreseze în scris, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această chestiune şi, în special, să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care ar putea eventual să ajungă;

c)rezervă procedura ulterioară şi îi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili în funcţie de necesităţi.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 3 iunie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Elisabet Fura-Sandström,

 preşedinte

Santiago Quesada,

 grefier

Full & Egal Universal Law Academy