©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 12 iulie 2007
în Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României
(Cererea nr. 28333/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul David Thor Björgvinsson
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 21 iunie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28333/02, introdusă împotriva României, prin care o societate de drept român, constituită în 1996, Ruxandra Trading (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la data de 18 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Societatea reclamantă este reprezentată de doamna Ruxandra Awad, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna Ruxandra Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Societatea reclamantă se plânge, în temeiul art. 6 din Convenţie, de neexecutarea de către Primăria Bucureşti a unei sentinţe judecătoreşti definitive de condamnare la eliberarea unei autorizaţii de construcţie permanentă şi la acordarea unui teren în concesiune. Ea vede de asemenea în asta o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 24 octombrie 2003 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Societatea reclamantă este o societate cu răspundere limitată constituită în 1996 şi având sediul în Bucureşti.Cereri de eliberare a unei autorizaţii de construire
6. La 28 septembrie 1996 societatea reclamantă a închiriat un teren de 9.550 m², situat la nr. 33 în strada Tipografilor în Bucureşti şi aparţinând Primăriei Bucureşti.
7. În 1996 societatea reclamantă a obţinut un certificat de urbanism pentru construirea pe terenul respectiv a unui centru comercial. La 26 septembrie 1996 Primăria a eliberat societăţii reclamante o autorizaţie de construire valabilă pe o perioadă de şase luni. Atât certificatul de urbanism cât şi autorizaţia de construire au fost eliberate de Consiliul general Bucureşti (« consiliul general ») şi semnate de Primarul General al Municipiului Bucureşti. La 11 martie 1997 societatea reclamantă a obţinut avizul Agenţiei de protecţie a mediului înconjurător de construire a centrului comercial.
8. La 24 februarie 1997 contractul de închiriere a fost reînnoit pe o perioadă de şase luni; o clauză din contract prevedea că putea fi prelungit din şase în şase luni. La 24 august 1997 acest contract a fost reînnoit automat.
1. Acţiune în evacuare împotriva societăţii reclamante
9. La 8 decembrie 1998 Primăria Generală Bucureşti (« Primăria ») a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva societăţii reclamante în evacuare de pe terenul în cauză pe motiv că contractul de închiriere nu fusese prelungit şi că nu dispunea de un titlu pentru a ocupa terenul. Printr-o sentinţă definitivă din 7 mai 1999 instanţa a respins acţiunea pe motiv că contractul fusese reînnoit în mod tacit pe o durată nedeterminată.
2. Acţiune vizând condamnarea Primăriei să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construire
10. Printr-o hotărâre definitivă din 14 septembrie 1998 Curtea de Apel Bucureşti a condamnat Primăria să elibereze societăţii reclamante o nouă autorizaţie de construire pe acelaşi teren.
11. La 8 noiembrie 1999 Primăria a eliberat societăţii reclamante o autorizaţie provizorie de construire pe o perioadă de 12 luni, cu condiţia de a distruge construcţia în una din condiţiile următoare: modificarea planului de folosinţă a terenului, schimbarea situaţiei juridice a terenului, cererea expresă a Primăriei de a demola construcţia, neplata din partea reclamantei a taxelor aferente terenului.
12. Printr-o hotărâre administrativă din 4 mai 2000 Primăria a modificat planul de folosinţă privind terenul în litigiu.
3. Acţiune în anulare a autorizaţiei de construcţie din 8 noiembrie 1999.
13. Printr-o hotărâre din 8 iunie 2000 Curtea de Apel Bucureşti a anulat autorizaţia din 8 noiembrie 1999 şi a condamnat Primăria să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construcţie permanentă, precum şi să încheie cu ea un contract de concesiune asupra terenului litigios.
14. Primăria a înaintat recurs, menţionând că societatea reclamantă nu putea obţine o autorizaţie de construcţie în condiţiile în care nu era nici proprietarul nici concesionarul terenului şi că în orice caz Primăria nu era competentă să decidă asupra concesionării terenului.
15. Deşi a fost citată legal pentru plata taxei de timbru privind procedura de recurs, Primăria nu a făcut-o. Printr-o hotărâre din 18 septembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a anulat recursul Primăriei pentru neplata taxei de timbru.Demersuri pentru executarea hotărârii din 8 iunie 2000
16. La 8 iunie 2000 societatea reclamantă a cerut Primăriei executarea hotărârii din 8 iunie 2000, precum şi anularea hotărârii Primăriei din 4 mai 2000 pe care o considera contrară hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
17. Printr-o sentinţă din 29 iunie 2000, la cererea societăţii reclamante, Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea Primăriei din 4 mai 2000. Printr-o sentinţă definitivă din 27 noiembrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a anulat recursul Primăriei împotriva acestei sentinţe, pe motiv că aceasta nu avea calitatea să introducă un asemenea recurs, această competenţă revenind Consiliului general.
18. Printr-o scrisoare din 16 martie 2001, ca răspuns la cererea societăţii reclamante de executare a hotărârii din 8 iunie 2000, Primăria a informat-o că contractul de concesiune va fi încheiat după evaluarea şi clarificarea situaţiei juridice a terenului precum şi plata de către societatea reclamantă a taxei anuale de concesiune.
19. La 21 martie 2001, la cererea Primăriei, Direcţia Generală a Investiţiilor şi Achiziţiilor Publice a Primăriei informat-o pe aceasta din urmă că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală concesionarea terenurilor trebuia să urmeze o procedură specială de licitaţie publică şi că, prin urmare, terenul nu putea fi concesionat societăţii reclamante.
20. Neobţinând executarea de bunăvoie a hotărârii din 8 iunie 2000, societatea reclamantă a trimis, prin intermediul unui executor judecătoresc, o nouă scrisoare Primăriei, la 6 martie 2002, solicitând executarea hotărârii înainte de 15 martie 2002.Acţiune vizând condamnarea societăţii reclamante la înlăturarea construcţiei existente pe terenul litigios
21. La 9 iunie 2003 Primăria a somat societatea reclamantă să înlăture clădirea pe care o construise pe terenul litigios în baza autorizaţiei de construcţie din 26 septembrie 1996 şi 8 noiembrie 1999.
22. Societatea reclamantă a sesizat Judecătoria cu o contestaţie la executarea acestei somaţii. Primăria nu a depus observaţii în sprijinul apărării. Printr-o sentinţă din 2 octombrie 2003 instanţa a admis contestaţia societăţii reclamante şi a anulat somaţia, pe motiv că beneficia de o hotărâre definitivă de condamnare a Primăriei să-i elibereze o autorizaţie de construire definitivă pentru aceste construcţii.
23. La recursul Primăriei, printr-o hotărâre definitivă din 12 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa, pe motiv că Primăria nu beneficia de un titlu executoriu pentru a cere demolarea construcţiilor.Acţiune în stabilirea unei amenzi
24. În 2003 societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de executare silită a hotărârii din 8 iunie 2000. Printr-o sentinţă preliminară din 21 august 2003 instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că obligaţia care revenea Primăriei nu putea fi realizată de o altă persoană şi că singura modalitate de a o constrânge pe aceasta să respecte sentinţa în cauză era de a o condamna la plata unei amenzi. În urma recursului societăţii reclamante, printr-o hotărâre definitivă din 27 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă.
25. La 7 octombrie 2003 societatea reclamantă a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi. Printr-o sentinţă din 19 decembrie 2003 instanţa a respins acţiunea sa, pe motiv că această condamnare putea fi cerută în faţa instanţei care a ordonat executarea silită a respectivei sentinţe. Or, deoarece în cazul în speţă, instanţa declarase inadmisibilă cererea de executare silită, cererea de condamnare a Primăriei la plata unei amenzi era neîntemeiată.Acţiune în anulare a hotărârii Consiliului General din 26 aprilie 2005 şi a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005
26. Printr-o hotărâre din 26 aprilie 2005 Consiliul General a acordat Ambasadei Franţei dreptul de a folosi gratuit (folosinţă gratuită) un teren de 17.470 m² din care făcea parte terenul în litigiu, pentru a construi pe el un liceu. În hotărâre se menţiona că pe teren nu se afla nicio construcţie.
27. La 23 mai 2005, bazându-se pe dispoziţiile Legii nr. 29/1991 privind contenciosul administrativ, societatea reclamantă a cerut Consiliului general şi Primăriei să revoce hotărârea din 26 aprilie citată anterior.
28. La 23 iunie 2005, la cererea societăţii reclamante, prefectul a cerut Primăriei să găsească o soluţie pentru a executa hotărârea din 8 iunie 2000.
29. În aceeaşi zi, pentru a asigura executarea hotărârii din 26 aprilie 2005, Primăria a eliberat o autorizaţie de dezafectare a construcţiei pe care societatea reclamantă o ridicase pe terenul litigios, costul operaţiunii revenind acesteia din urmă.
30. La 27 iunie 2005 reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei în anulare a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005 şi cu o acţiune împotriva Consiliului general în anulare a hotărârii din 26 aprilie 2005.
1. Acţiune în anulare a autorizaţiei de dezafectare din 23 iunie 2005
31. La 12 iulie 2005 societatea reclamantă a fost informată de Primărie că autorizaţia de dezafectare din 23 iunie 2005 fusese executată la 24 şi 27 iunie 2005, că construcţia ridicată pe teren fusese depozitată într-un spaţiu aparţinând Primăriei şi că era invitată să o recupereze.
32. Printr-o sentinţă din 16 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea societăţii reclamante, pe motiv că construcţia în cauză fusese realizată în baza autorizaţiei de construire provizorie care permitea autorităţilor să ordone demolarea fără nicio altă formalitate prealabilă. În plus, instanţa a constatat că Primăria era proprietarul terenului care fusese pus la dispoziţia Ambasadei Franţei.
33. Instanţa a reţinut de asemenea că deşi hotărârea din 8 iunie 2000 a ordonat eliberarea unei autorizaţii de construire definitivă societăţii reclamante, un asemenea document nu putea fi eliberat decât cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale. Or, conform Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, numai proprietarul terenului putea cere eliberarea unei asemenea autorizaţi, condiţie pe care societatea reclamantă nu o îndeplinea în măsura în care nu obţinuse dreptul de concesiune asupra terenului.
34. Societatea reclamantă a formulat un recurs împotriva acestei sentinţe, menţionând că construcţia în cauză fusese ridicată în baza unei autorizaţii de construire provizorie şi că o hotărâre judecătorească definitivă condamnase autorităţile să-i elibereze o autorizaţie permanentă pentru aceeaşi construcţie. Ea a menţionat de asemenea că hotărârea din 8 iunie 2000 care condamna Primăria să încheie contractul de concesiune nu fusese executată.
35. Printr-o hotărâre definitivă din 11 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti a anulat autorizaţia de dezafectare în cauză. Ea a reţinut că:
“în temeiul sentinţei din 8 iunie 2000, devenită definitivă, autoritatea publică era obligată, pe de o parte, să elibereze o autorizaţie definitivă de construire şi, pe de altă parte, să demareze procedura necesară pentru concesionarea terenului (...). Ordonând demolarea construcţiei ridicată pe baza unei autorizaţii provizorii de construire şi pentru care era codamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă să elibereze o autorizaţie de construire definitivă, Primăria Bucureşti a abuzat de puterile sale în calitate de autoritate publică locală autonomă, (...), lezând interesele legitime ale reclamantei.”
2. Acţiune în anulare a hotărârii Consiliului general din 26 aprilie 2005
36. Printr-o sentinţă din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea societăţii reclamante în anularea hotărârii Consiliului general din 26 aprilie 2005. Instanţa a reţinut că hotărârea din 8 iunie 2005, care viza o obligaţie intuitu personae, nu fusese executată în termenul legal de trei ani şi că în prezent societatea reclamantă era decăzută din dreptul său de a cere executarea acesteia.
37. Societatea reclamantă a formulat un recurs, menţionând ilegalitatea hotărârii contestate. În observaţiile de răspuns Consiliul general a relevat că societatea reclamantă nu avea niciun drept asupra terenului în cauză şi că hotărârea din 8 iunie 2000 fusese pronunţată împotriva Primăriei şi că prin urmare nu era competent să o execute.
38. Printr-o hotărâre definitivă din 11 septembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul societăţii reclamante şi a anulat hotărârea din 26 aprilie 2005 în partea sa privind terenul de 9.550 m². Curtea de apel a constatat că obligaţia intuitu personae de a executa hotărârea din 8 iunie 2000 revenea unei autorităţi publice şi că Consiliul general nu putea invoca lipsa de competenţă pentru a o executa în măsura în care autorităţile, şi anume Consiliul local şi Primăria, făceau parte din administraţia municipiului Bucureşti. Ea a considerat de asemenea că în măsura în care societatea reclamantă beneficia de o hotărâre definitivă de condamnare a autorităţilor publice să încheie cu ea un contract de concesiune, aceste autorităţi nu puteau atribui terenul unei alte instituţii.
39. Printr-o hotărâre din 19 februarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia în anulare formulată de Consiliul general împotriva hotărârii din 11 septembrie 2006 citată anterior.
40. Din actele prezentate de societatea reclamantă reiese că hotărârea din 8 iunie 2000 a rămas în continuare neexecutată. Printr-o scrisoare din 20 martie 2007 Guvernul a informat Curtea că Primăria Bucureşti deţinea proprietatea şi posesia terenului litigios.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
41. Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică localăArticolul 5 alin. 1
« Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive (...) »Articolul 44 alin. 1
« Primarul indeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei şi ale legilor ţării (...) ale hotărârilor consiliului judeţean;
b) asigură executarea hotărârilor consiliului local (...);
t) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile prevăzute de lege. »
42. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.Articolul 2
« Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. »Articolul 10
« 1. Terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectării prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (...) »
« 2. Concesionarea se face pe bază de oferte prezentate de către solicitanţi, cu respectarea prevederilor legale, inclusiv cele ale prezentului capitol, urmărindu-se valorificarea superioară a potenţialului terenului. »Articolul 12
« Prin excepţie de la prevederile art. 10, terenurile destinate construirii se pot concesiona fără licitaţie publică, în următoarele situaţii: (...)
b) pentru realizarea de obiective de utilitate publică sau de binefacere, cu caracter social, fără scop lucrativ, altele decât cele care se realizează de către colectivităţile locale pe terenurile acestora, cu plata taxei de redevenţă stabilite potrivit legii. »
43. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilorArticolul 1 alin. 2
« Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe. »Articolul 5
« (...) Consiliul local are calitatea de concedent, în calitate de reprezentant al oraşului sau comunei în privinţa concesionării bunurilor proprietate publică sau privată ale acesteia. »Articolul 10
« Concesionarea unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public se realizează prin licitaţie publică sau prin negociere directă, conform prevederilor prezentei legi. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
44. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, societatea reclamantă se plânge că refuzul autorităţilor competente de a se conforma hotărârii din 8 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti a încălcat dreptul său la un tribunal. Art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele :
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilităţii
45. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
46. Guvernul subliniază că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie încălcarea articolului. Conform opiniei sale, este vorba în acest caz despre o imposibilitate obiectivă de executare, datorată faptului că hotărârea din 8 iunie 2000 a fost pronunţată împotriva unei autorităţi publice care nu este competentă să asigure executarea sa.
47. În privinţa părţii din sentinţă care condamnă Primăria să elibereze societăţii reclamante o autorizaţie de construire permanentă, Guvernul menţionează că există o dezbatere în plan intern în privinţa interpretării acordate hotărârii: în opinia Primăriei, articolul 2 din Legea nr. 50/1991 prevede numai autorizaţiile de construire fără a face distincţia între autorizaţiile « provizorii » şi « permanente ». Prin urmare, Primăria nu putea fi condamnată decât să elibereze o autorizaţie de construire pur şi simplu şi nu o autorizaţie de construire permanentă a cărei existenţă nu era prevăzută de lege.
48. De asemenea, Guvernul menţionează că, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, competenţa de a acorda o concesiune asupra terenurilor revenea Consiliului general şi nu Primăriei. De altfel, instanţa nu a precizat regimul juridic al acestei concesiuni, fapt ce făcea dificilă executarea sa.
49. Societatea reclamantă contestă poziţia Guvernului. În opinia sa, punctul de plecare al atingerilor aduse dreptului său îl reprezintă neexecutarea sentinţei din 14 septembrie 1998, ceea ce aconvins-o să sesizeze instanţele naţionale cu acţiunea care a condus la hotărârea din 8 iunie 2000.
50. Ea consideră că refuzul Primăriei de a executa sentinţa din 8 iunie 2000 nu se justifică printr-o imposibilitate obiectivă. În privinţa refuzului său de a elibera o autorizaţie de construire permanentă, reclamanta menţionează că acest caracter « permanent » vizează construcţia şi nu actul administrativ şi că în temeiul art. 44 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, Primăria era competentă să elibereze o asemenea autorizaţie.
51. În ceea ce priveşte refuzul Primăriei de a încheia contractul de concesiune, societatea reclamantă menţionează că în temeiul articolelor 44 alin. 1 b) şi 5 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, Consiliul local îndeplinea funcţia de autoritate de deliberare şi Primăria pe cea de autoritate de executare. Or, în speţă, hotărârea Consiliului local asupra concesionării terenului a fost înlocuită prin hotărârea din 8 iunie 2000. Prin urmare, Primăria, în calitatea sa de autoritate de execuţie, era obligată să se conformeze fără a putea pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a sentinţei citate anterior. De altfel, reclamanta constată că Legea nr. 219/1998 a reunit dispoziţiile legale de reglementare a contractului de concesiune. În opinia sa, contractul de concesiune în cauză ar fi reglementat de Legea nr. 50/1991 combinat cu dispoziţiile pertinente ale Legii generale nr. 219/1998.
2. Aprecierea Curţii
52. Curtea aminteşte că dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja că protejarea efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia pentru administraţie de a se adapta la o sentinţă sau o hotărâre pronunţată de cea mai înaltă instanţă administrativă a statului în materie (Hornsby, citat anterior, paragraful 40 şi următoarele şi Karahalios împotriva Greciei, nr. 62503/00, paragraful 29, 11 decembrie 2003).
53. În plus, Curtea subliniază importanţa deosebită pe care o are executarea hotărârilor judecăroreşti în contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei, nr. 32259/02, paragraful 34, 22 decembrie 2005). Cu toate acestea, dreptul la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare sentinţă cu caracter civil oricare ar fi şi oricare ar fi împrejurările (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).
54. În acest caz nu se contestă faptul că hotărârea din 8 iunie 2000 de condamnare a Primăriei să încheie cu societatea reclamantă un contract de concesiune şi să-i elibereze o autorizaţie de construire permanentă nu a fost nici executată ad literam, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de legea internă. Or, Primăria este parte integrantă din administraţia care constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd raţiunea de a fi (Hornsby, citat anterior, paragraful 41).
55. Curtea constată că, în ciuda hotărârilor judecătoreşti favorabile societăţii reclamante, Primăria a continuat să se opună executării hotărârii din 8 iunie 2000, pe motiv că instanţele naţionale nu interpretaseră corect dispoziţiile dreptului intern aplicabile în materie şi că hotărârea în cauză era neclară. A accepta acest argument ar echivala cu a admite că, în cazul în speţă, administraţia s-ar putea sustrage executării unei hotărâri judecătoreşti, invocând pur şi simplu interpretarea incorectă a legii interne din partea instanţelor naţionale, repunând astfel în discuţie fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75898/01, paragraful 33, 29 septembrie 2005). Or, acţiunile sau omisiunile administraţiei în urma unei hotărâri judecătoreşti nu pot avea drept consecinţă nici împiedicarea, nici, cu atât mai puţin, repunerea în discuţie a fondului acestei hotărâri (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 74, CEDO 1999-V).
56. De asemenea, Curtea aminteşte că nu-i revine sarcina de a confirma sau a infirma conţinutul unei hotărâri judecătoreşti interne. Ea nu poate totuşi să nu constate situaţia juridică stabilită de ea între părţi. În această privinţă ea remarcă faptul că, chiar şi presupunând că ar fi existat o divergenţă de interpretare la nivel intern în privinţa cadrului legal de reglementare a încheierii unui contract de concesiune, instanţele naţionale au considerat, bazându-se pe dovezile prezentate de părţi, că acest contract trebuia încheiat şi că autorizaţia de construire trebuia eliberată societăţii reclamante. În consecinţă, pe baza principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că hotărârea definitivă pronunţată de instanţele naţionale prevalează şi că autorităţile administrative erau obligate să se conformeze în întregime (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, paragraful 35, 15 iunie 2006). De altfel, ea constată că autorităţile administrative nu au considerat necesar să conteste în mod întemeiat această sentinţă în faţa instanţelor naţionale (a se vedea paragraful 15 de mai sus).
57. Deşi Curtea admite, împreună cu Guvernul, că există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, ea consideră că statul nu se poate prevala de o atare justificare fără să fi informat în prealabil societatea reclamantă, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, asupra imposibilităţii de a executa ca atare obligaţia iniţială, mai ales când acţionează în dublă calitate, de deţinător al forţei publice şi de debitor al obligaţiei (a se vedea Costin împotriva României, nr. 57810/00, paragraful 57, 26 mai 2005). Or, în prezenta cauză, instanţele naţionale au considerat că autorităţile administrative erau obligate să execute hotărârea din 8 iunie 2000 şi nu au constatat existenţa unei « imposibilităţi obiective » care ar putea justifica refuzul lor de a executa această hotărâre (a se vedea paragrafele 35 şi 38 de mai sus).
58. De altfel, Curtea aminteşte că a considerat deja că ar fi exagerat să se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să intenteze din nou acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză (a se vedea, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
59. Curtea constată de asemenea că, deşi prin hotărârea din 26 aprilie 2004 Consiliul general a pus terenul litigios la dispoziţia Ambasadei Franţei la Bucureşti, această hotărâre a fost anulată în partea sa privind terenul în litigiu prin hotărârea definitivă din 11 septembrie 2006 şi că Ambasada Franţei nu se află în posesia terenului. În plus, aşa cum reiese din informaţiile oferite de Guvern, administraţia municipiului Bucureşti deţine în prezent proprietatea şi posesia terenului. În consecinţă, eventuala imunitate diplomatică a Ambasadei Franţei nu ar putea împiedica, în speţă, executarea hotărârii din 8 iunie 2000 (a contrario, Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (decizie), nr. 60861/00, paragraful 77, CEDO 2005-VI).
60. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că comportamentul autorităţilor naţionale, în privinţa executării hotărârii din 8 iunie 2000, a adus atingere dreptului la un tribunal al societăţii reclamante aşa cum este garantat de art.6 alin. 1 din Convenţie.
Prin urmare acest articol s-a încălcat.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
61. Societatea reclamantă consideră că neexecutarea de către autorităţile naţionale a hotărârii din 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
62. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
63. Guvernul menţionează că în speţă hotărârea pronunţată în favoarea societăţii reclamante nu a făcut să apară în patrimoniul său nici un drept de proprietate, nici o creanţă constituită, ci, în cel mai bun caz, o « speranţă » legitimă de a putea obţine concesionarea terenului în litigiu. În plus, în măsura în care instanţa nu a precizat în sentinţa sa temeiul juridic al contractului de concesiune, şi anume Legea nr. 50/1991 sau Legea nr. 219/1998, societatea reclamantă ar fi trebuit să-i ceară să-şi interpreteze hotărârea.
64. Guvernul consideră că ingerinţa atribuită autorităţilor române, şi anume întârzierea în executarea sentinţei în cauză, este justificată. În opinia sa, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume legile nr. 69/1991, 50/1991 şi 219/1998 şi urmărea un scop legitim, în acest caz protejarea interesului general al comunităţii. De altfel, el consideră că ingerinţa era proporţională cu scopul urmărit, ţinând cont de marja amplă de apreciere de care beneficiază statele în materie de urbanism şi de faptul că societatea reclamantă nu a fost niciodată privată de drepturile acordate prin hotărârea din 8 iunie 2000.
65. Societatea reclamantă contestă afirmaţia Guvernului. Ea constată că neexecutarea hotărârilor din 14 septembrie 1998 şi 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului său de a folosi terenul în cauză precum şi construcţia pe care o ridicase pe acest teren.
66. Ea consideră că o acţiune în interpretare a hotărârii nu se impunea în măsura în care dispozitivul era clar şi, în orice caz, acţiunea ar fi fost respinsă drept tardivă de instanţele naţionale. În opinia societăţii reclamante autorităţile române se bazează pe o dezbatere lingvistică pentru a acorda o legitimitate neexecutării. Deşi Primăria a menţionat interpretarea sa în procedura internă, aceasta nu a fost reţinută de instanţele naţionale (a se vedea paragrafele 35 şi 38 de mai sus).
67. De asemenea, societatea reclamantă relevă că neexecutarea nu este datorată unui nou plan de urbanism, în măsura în care proiectul care condusese la anularea certificatului său de construire a fost anulat de instanţele naţionale prin hotărârea din 29 iunie 2000. Ea indică faptul că din 1996 nu s-a efectuat nicio modificare la proiectul de urbanism.
68. În final, sociertatea reclamantă estimează că executarea hotărârii din 8 iunie 2000 într-un viitor apropiat este mai mult decât incertă, în măsura în care acţiunile sale în vederea constrângerii autorităţilor locale de a o respecta au fost respinse până în prezent de instanţele naţionale ca inadmisibile sau neîntemeiate.
2. Aprecierea Curţii
69. Curtea aminteşte că pentru a stabili dacă societatea reclamantă dispunea de un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ea trebuie să cerceteze dacă hotărârea din 8 iunie 2000 a făcut să apară în capătul său de acuzare o creanţă suficient stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreatis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59).
70. În acest caz, hotărârea din 8 iunie 2000 a condamnat administraţia să încheie cu societatea reclamantă un contract de concesiune şi să-i elibereze o autorizaţie de construcţie definitivă pentru imobilul pe care îl construise deja pe acest teren.
71. Curtea a considerat deja că dreptul de a practica o activitate în baza unui contract de concesiune constituie un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Posti şi Rahno împotriva Finlandei, nr. 27824/95, paragraful 76, CEDO 2002-VII). În opinia Curţii, nu e nicio îndoială că obligaţiile ce decurg din hotărârea definitivă din 8 iunie 2000 capătă un caracter patrimonial de constituire a unui « bun », în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragraful 105, CEDO 2000-I). Această dispoziţie este deci aplicabilă în cazul în speţă.
72. Nu se contestă că hotărârea din 8 iunie 2000 nu a fost executată în conformitate cu dispozitivul său şi că neexecutarea sa se atribuie în exclusivitate autorităţilor administrative competente. Reiese că imposibilitatea pentru societatea reclamantă de a obţine executarea sa reprezintă un amestec în dreptul său la respectarea bunurilor.
73. Curtea constată că hotărârea în cauză era definitivă şi obligatorie şi nu cerea nicio altă măsură de execuţie. În privinţa argumentelor Guvernului privind imposibilitatea de a o executa din cauza unei interpretări incoerente şi incomplete, Curtea face trimitere la concluziile la care a ajuns în paragrafele 55 şi 56 de mai sus.
74. Astfel, refuzând să se conformeze hotărârii din 8 iunie 2000, autorităţile naţionale au privat societatea reclamantă de posibilitatea de a folosi terenul în cauză, fără a-i prezenta o justificare. Curtea aminteşte că statele beneficiază, desigur, de o marjă amplă de apreciere pentru a-şi conduce politica de urbanism (Gorraiz Lizarraga şi alţii împotriva Spaniei, nr. 62543/00, paragraful 70, CEDO 2004-III). Cu toate acestea, în acest caz, nu avut loc nicio modificare a planurilor de urbanism şi acest motiv nu a fost niciodată invocat de autorităţile administrative în faţa instanţelor naţionale pentru a justifica neexecutarea hotărârii. Presupunând chiar că un asemenea motiv ar putea justifica neexecutarea, Curtea constată că autorităţile nu au propus nicio măsură compensatorie societăţii reclamante pentru ca echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 să nu fie întrerupt (a contrario Phocas citat anterior, paragraful 60).
75. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
76. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
77. Societatea reclamantă cere executarea hotărârii din 8 iunie 2000. Ea cere de asemenea cu titlu de prejudiciu material 11.000.000 dolari americani (USD). Această sumă reprezintă valoarea construcţiei pe care ea a construit-o pe teren şi care a fost demolată de autorităţi, adică 1.100.000 USD, precum şi beneficiul net pe care l-ar fi putut obţine din exploatarea terenului şi a construcţiei.
78. Societatea reclamantă prezintă un raport de expertiză asupra rentabilităţii investiţiei sale, conform căruia beneficiul net pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 până în mai 2004 este de 3.507.477 USD. Cu toate acestea, în opinia sa, acest raport de expertiză nu ţine cont de faptul că în momentul în care contractul de concesiune ar fi fost încheiat, concurenţa pe piaţa românească privind disponibilitatea spaţiilor comerciale pentru chirie era foarte mică, ceea ce i-ar fi permis să realizeze beneficii mai importante, pe care o evaluează la 1.500.000 USD pe an. Prin urmare, ea consideră că beneficiul pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 până în iunie 2004 este de 9.900.000 USD.
79. Societatea reclamantă cere de asemenea suma de 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru umilinţele pe care doamna avocat Ruxandra Awad le-a suferit pentru executarea hotărârii în cauză.
80. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de lipsă de câştig este excesivă şi că cea mai bună reparaţie ar fi restituirea în natură a bunului. În ceea ce priveşte nebeneficierea, Guvernul aminteşte că jurisprudenţa Curţii face o distincţie între cazurile în care reclamantului i s-a restituit bunul (Anghelescu împotriva României, nr. 29411/95, paragrafele 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu împotriva României, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 şi Oprescu împotriva României, nr. 36039/97, paragrafele 56-57) şi cele în care bunul nu i-a fost restituit (Popescu Nasta împotriva României, nr. 33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2003). În prima categorie de cauze, Curtea a alocat reclamanţilor o sumă pentru privarea de proprietate suferită şi nu pentru nebeneficiere. În al doilea gen de cauze Curtea nu a alocat nicio sumă cu acest titlu ţinând cont de faptul că a ordonat restituirea bunului.
81. Referitor la cauzele Buzatu împotriva României ((satisfacţie echitabilă), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacţie echitabilă), nr. 48553/99, paragraful 70, 2 octombrie 2003 şi Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, paragraful 144, CEDO 2005-XII (extrase)), Guvernul aminteşte că Curtea nu poate face speculaţii asupra valorii reale a investiţiilor şi că nu poate fi acordată nicio sumă cu acest titlu.
82. Guvernul adaugă că, conform jurisprudenţei Curţii, o societate comercială nu are dreptul la o despăgubire morală. În orice caz, el relevă că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral vizează direct pe reprezentanta societăţii reclamante şi nu societatea însăşi.
83. În privinţa prejudiciului moral, Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei sale, o persoană juridică, fie şi o societate comercială, poate suferi un alt prejudiciu decât material cerând o reparaţie bănească (a se vedea Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [GC], 35382/97, CEDO 2000-IV, paragrafele 31-37). Cu toate acestea, Curtea constată că prejudiciul invocat în speţă nu priveşte societatea reclamantă ci pe reprezentanta sa. Prin urmare, Curtea consideră că nu trebuie plătită o sumă oarecare cu acest titlu.
84. În privinţa prejudiciului material, Curtea consideră că aplicabilitatea art. 41 nu se află în stare de judecată, astfel încât trebuie reanalizată ţinând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesaţi (art. 75 alin. 1 şi 4 din regulamentul Curţii).
B. Costuri şi cheltuieli
85. Societatea reclamantă nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte că aplicabilitatea art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată în ce priveşte prejudiciul material;
prin urmare,
a) o amână în privinţa acestui punct ;
b) invită Guvernul şi societatea reclamantă să-i prezinte în scris, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra prezentei chestiuni şi în special să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care vor ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a stabili o dată în caz de nevoie;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 12 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy