©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 10 februarie 2015
În Cauza S.C. împotriva României
(Cererea nr. 9356/11)
Strasbourg
Definitivă
10/05/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza S.C. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşidente, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 9356/11 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant turc, domnul S.C. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 10 februarie 2011 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Preşedintele camerei a aprobat cererea de nedivulgare a identităţii, formulată de reclamant (art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii – „regulamentul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de E. Bozai, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, doamnele I. Cambrea şi C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că privarea sa de libertate a fost ilegală şi că nu a beneficiat, la nivel intern, de garanţii pentru a contesta îndepărtarea lui de pe teritoriu, cu încălcarea, potrivit acestuia, a art. 5 § 1 lit. f) şi a art. 5 § 4 din Convenţie, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
4. Printr-un fax din 10 februarie 2011, reclamantul a solicitat Curţii să intervină pe lângă Guvernul român pentru ca acesta să suspende, în temeiul art. 30 din regulament, orice măsură în vederea îndepărtării de pe teritoriu.
5. Printr-o decizie din 15 februarie 2011, preşedintele camerei a decis, ţinând seama de circumstanţe, să nu indice Guvernului român să adopte măsura provizorie solicitată de persoana în cauză.
6. La 6 martie 2012, cererea a fost declarată parţial admisibilă şi capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) şi art. 5 § 4 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie au fost comunicate Guvernului.
7. Guvernul turc, căruia i s-a comunicat o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 lit. a) din regulament, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în 1982 şi locuieşte în Manisa (Turcia).
A. Contextul cauzei
9. Începând cu anii 2000, reclamantul a devenit succesiv simpatizant al următoarelor partide turce: Partidul Democraţiei Poporului, Partidul Adunării Democratice şi Partidul Democratic al Poporului („DEHAP”).
10. În 2003, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în Turcia, pentru infracţiuni legate de activităţi considerate ca fiind teroriste şi ca având legătură cu PKK, şi anume pentru încurajarea tinerilor să se înroleze în trupe de gherilă. Acesta şi-a executat pedeapsa în perioada 2003-2005.
11. Printr-o hotărâre din 14 decembrie 2007, Judecătoria din Istanbul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de şase ani şi trei luni, pentru trimiterea unor tineri să se înroleze în trupe de gherilă. Potrivit persoanei în cauză, această hotărâre a fost confirmată de Curtea Supremă din Ankara, printr-o hotărâre din 30 martie 2010. Reclamantul nu a prezentat Curţii nici această ultimă hotărâre, nici deciziile prin care a fost condamnat în 2003 şi 2007.
B. Intrările reclamantului în România
12. La 22 septembrie 2008, reclamantul a intrat în România prevalându-se de un permis de muncă. La 2 decembrie 2008, Oficiul Român pentru Imigrări („ORI”) a emis o decizie prin care a dispus returnarea reclamantului în Turcia. Două săptămâni mai târziu, reclamantul a plecat din România în Turcia, fără a solicita azil.
13. La 16 iunie 2009, Consulatul Român din Ankara i-a eliberat reclamantului o viză de cinci zile pentru a tranzita România către Republica Moldova. La 27 iunie 2009, reclamantul a intrat în România prevalându-se de această viză de tranzit.
C. Cererea de azil a reclamantului
14. La 1 iulie 2009, reclamantul a depus o cerere de azil la ORI. La 16 iulie 2009, reclamantul a avut o întrevedere cu un funcţionar din cadrul ORI, în prezenţa unui interpret de limba kurdă. Acesta a refuzat prezenţa unui avocat la întrevedere.
15. Printr-o decizie din 31 iulie 2009, ORI a respins cererea de azil a persoanei în cauză. După ce a observat că susţinerile acestuia din urmă cu privire la condamnările sale penale constituiau un element important care trebuia să fie luat în considerare la pronunţarea asupra temeiniciei cererii, ORI a apreciat că declaraţiile reclamantului nu erau credibile, în ansamblul lor. În această privinţă, ORI a luat notă de declaraţiile succesive contradictorii ale persoanei în cauză, referitoare la data primei sale condamnări şi la perioada executării pedepsei, la existenţa cazierului său judiciar, situaţia sa familială şi afinităţile sale politice cu DEHAP. ORI a subliniat că persoana în cauză nu întâmpinase nicio problemă la plecarea din Turcia, în ceea ce priveşte eliberarea unui paşaport şi obţinerea vizelor, în pofida cazierului judiciar al acestuia şi a procesului penal pendinte împotriva sa. După citarea unor documente internaţionale cu privire la situaţia persoanelor persecutate în ţara lor de origine, ORI a concluzionat că cererea era nefondată.
16. Reclamantul a contestat această decizie în faţa judecătoriei de sector competente din Bucureşti („judecătoria”). Prin hotărârea din 28 mai 2010, judecătoria a respins contestaţia reclamantului. În urma recursului introdus de reclamant, prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.
D. Procedura iniţiată în scopul declarării reclamantului drept persoană indezirabilă şi al plasării acestuia într-un centru de cazare a străinilor
17. La 24 august 2010, Serviciul Român de Informaţii, („SRI”) a prezentat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti („parchetul”) o propunere vizând declararea reclamantului drept persoană indezirabilă şi interzicerea şederii sale în România pentru o perioadă de cincisprezece ani, pe motiv că informaţii temeinice indicau faptul că persoana în cauză desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională. SRI şi-a întemeiat cererea pe documentele şi informaţiile prezentate parchetului, clasate ca secrete de stat de nivel strict secret.
18. Printr-o decizie pronunţată în aceeaşi zi, parchetul a sesizat Curtea de Apel Bucureşti („curtea de apel”) cu o cerere de declarare a reclamantului persoană indezirabilă pentru o perioadă de cincisprezece ani, din raţiuni de securitate naţională. Acesta şi-a întemeiat cererea pe art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României („Legea nr. 51/1991”), pe art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului („Legea nr. 535/2004”) şi pe art. 147 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România („OUG nr. 194/2002”). Acesta a solicitat, de asemenea, plasarea în custodie publică a persoanei în cauză. Parchetul a precizat că, din documentele puse la dispoziţia sa de către SRI, reieşea că reclamantul a desfăşurat activităţi care aveau ca obiect favorizarea actelor de terorism.
1. Procedura în faţa curţii de apel
19. Documentele clasate ca secrete de stat de nivel strict secret, furnizate parchetului de către SRI, în sprijinul cererii sale, au fost depuse la dosarul cauzei pentru a putea fi examinate de curtea de apel. Reclamantul nu a avut acces la aceste documente. ORI a fost citat să compară în cadrul procedurii în calitate de pârât.
20. La 24 august 2010, reclamantului i-a fost trimisă o citaţie redactată în limba română, pentru a compărea la o şedinţă în faţa curţii de apel, stabilită pentru data de 25 august 2010, orele 11. Persoana în cauză, care se afla într-un centru pentru solicitanţi de azil din Bucureşti, a semnat acest document.
21. Reclamantul nu s-a prezentat la şedinţa din 25 august 2010 în faţa curţii de apel şi nu a depus niciun memoriu în apărare.
22. În cadrul acestei şedinţe, parchetul a prezentat oral faptele imputate reclamantului, şi anume că, din documentele furnizate de SRI, reieşea că persoana în cauză, care fusese condamnată în Turcia la trei ani de închisoare pentru apartenenţă la grupări teroriste, avea legătură cu activităţi teroriste. De asemenea, parchetul a precizat că activităţile reclamantului erau de natură să pună în pericol securitatea naţională şi că acesta se afla, în plus, sub supravegherea organelor specializate în materie.
23. Prin hotărârea din 25 august 2010, curtea de apel a admis cererea parchetului, a declarat reclamantul persoană indezirabilă pentru o perioadă de cincisprezece ani şi a dispus luarea acestuia în custodie publică până la executarea hotărârii. În partea introductivă a hotărârii sale, curtea de apel a reluat faptele imputate reclamantului de către Parchet (supra, pct. 22). După ce a subliniat că cererea de azil a reclamantului a fost respinsă întâi de judecătorie şi că un recurs se afla pe rol, curtea de apel s-a exprimat după cum urmează:
„[e]xaminând informaţiile comunicate de SRI, clasate ca secrete de stat de nivel «strict secret», curtea constată că acestea dovedesc faptul că cetăţeanul străin desfăşoară activităţi care sunt de natură să pună în pericol siguranţa naţională”.
24. În continuare, aceasta a citat textul integral al art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, al art. 44 din Legea nr. 535/2004, al art. 147 din OUG nr. 194/2002 şi al art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor. Curtea de apel a concluzionat astfel:
„Ținând seama de elementele precedente şi având în vedere art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, potrivit căruia, atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza acestei măsuri, curtea de apel admite cererea [parchetului] şi declară cetăţeanul turc S.C. (...) persoană indezirabilă pentru o perioadă de cincisprezece ani.
Curtea de apel dispune plasarea în custodie publică a cetăţeanului străin, în temeiul art. 97 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 (...), până la executarea acestei decizii, în condiţiile prevăzute la art. 85 alin. (8) [din aceeaşi ordonanţă]”.
25. Curtea de apel a menţionat în hotărârea sa faptul că aceasta putea fi atacată cu recurs, în termen de cincisprezece zile de la comunicarea sa.
26. În aceeaşi zi, ulterior pronunţării hotărârii, un ofiţer specializat s-a deplasat la centrul de cazare pentru solicitanţii de azil în care era găzduit reclamantul, pentru a-i comunica hotărârea. Având în vedere că nu l-a găsit pe reclamant, ofiţerul a afişat hotărârea în cauză la centru, în conformitate cu normele legale în materie.
27. În aceeaşi zi, la orele 14, reclamantul a fost interpelat în oraş şi condus la sediul ORI pentru verificarea identităţii sale. La orele 17, ORI a transferat reclamantul la Centrul de cazare a străinilor din Otopeni. Cu ocazia plasării reclamantului în centru, ORI a emis o primă decizie, redactată în limbile engleză şi română. Prin această decizie, persoana în cauză era informată că fusese declarată persoană indezirabilă de către curtea de apel, printr-o hotărâre din 25 august 2010, că dreptul său de şedere în România se încheiase în aceeaşi zi şi că, în temeiul art. 85 alin. (8) din OUG nr. 194/2002, agenţii ORI vor proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriu sub escortă. Prin altă decizie redactată în aceeaşi zi, de asemenea în limbile engleză şi română, ORI l-a informat pe reclamant că a fost plasat în custodie publică, în conformitate cu art. 97 alin. (1) şi (4) din OUG nr. 194/2002, şi că această măsură putea fi prelungită la fiecare treizeci de zile şi putea să fie contestată în termen de zece zile de la comunicarea sa.
2. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
28. La 25 octombrie 2010, reclamantul a mandatat un avocat pentru a-l reprezenta în cadrul procedurii. În aceeaşi zi, la solicitarea acestui avocat, hotărârea din 25 august 2010 a fost comunicată persoanei în cauză.
29. La 29 octombrie 2010, reclamantul, reprezentat de avocatul său, a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte”) împotriva hotărârii din 25 august 2010, menţionate anterior. Acesta a precizat că hotărârea citată anterior nu i-a fost comunicată şi a solicitat repunerea în termenul legal de formulare a recursului său.
30. Înalta Curte a dispus repunerea în termenul de formulare a unui recurs pe motiv că hotărârea contestată fusese comunicată reclamantului prin afişare şi că nu existau dovezi că acesta din urmă primise efectiv comunicarea acestei hotărâri.
31. În ceea ce priveşte şedinţa stabilită pentru data de 11 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat amânarea cauzei, pentru ca avocatul acestuia să poată formula o cerere de acces la documentele clasate de la dosar, la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat („ORNISS”). Acesta a mai arătat că avea nevoie de timp pentru a obţine hotărârea definitivă internă care a fost pronunţată împotriva lui în Turcia, pentru a dovedi că fusese condamnat penal pentru susţinerea unei organizaţii teroriste şi nu pentru apartenenţa la aceasta.
32. În motivele sale de recurs, reclamantul a indicat, de asemenea, că fusese citat să se prezinte în faţa curţii de apel printr-o notă scrisă în limba română, precizând că nu cunoştea această limbă, şi că din acest motiv nu se prezentase, deşi documentul era o citaţie. În continuare, a precizat că, în cursul procedurii, nu a beneficiat de garanţii suficiente împotriva arbitrarului, având în vedere că nu a avut acces la documentele prezentate de parchet curţii de apel, şi că, potrivit acestuia, hotărârea instanţei menţionate anterior nu a fost motivată în niciun fel. Acesta a susţinut că privarea sa de libertate era ilegală. În ultimul argument invocat în cadrul recursului său, acesta a indicat că, „[prin dispunerea măsurii] plasării [s]ale în custodie publică (...) cu scopul [de a proceda la] îndepărtarea sa de pe teritoriu, a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie”.
33. Totodată, reclamantul a sesizat Înalta Curte cu o cerere de suspendare a executării hotărârii contestate din 25 august 2010, până la pronunţarea unei hotărâri asupra recursului său. Acesta a precizat că trebuia să execute o pedeapsă cu închisoarea la întoarcerea în Turcia şi a pretins că, în general, deţinuţii care făceau parte din minoritatea kurdă erau maltrataţi în închisoare şi că, potrivit acestuia, gardienii, pe care îi considera agresori, nu erau sancţionaţi în niciun fel.
34. Printr-o hotărâre definitivă din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte a respins, în primul rând, cererea de amânare a cauzei formulată de reclamant, pe motiv că acele cauze care privesc declararea unui străin ca persoană indezirabilă trebuiau soluţionate în regim de urgenţă. Aceasta a subliniat că avocatul reclamantului a fost mandatat începând cu 25 octombrie 2010 pentru a-l reprezenta pe reclamant în cauză şi că acesta beneficiase aşadar de suficient timp pentru a face demersurile necesare în faţa ORNISS.
35. Prin aceeaşi hotărâre, Înalta Curte a respins recursul reclamantului ca nefondat. După ce a subliniat că persoana în cauză fusese citată în mod legal să se prezinte, aceasta a considerat că curtea de apel aplicase în mod corect dispoziţiile legale aplicabile în speţă. Înalta Curte a hotărât că, în pofida cererii de azil pendinte, reclamantul putea fi declarat persoană indezirabilă, având în vedere că se aflau în joc elemente legate de securitatea naţională. Aceasta a subliniat că prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România nu pot fi aplicate cu prioritate în cazul în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea de pe teritoriu a unui străin, precizând că aceasta era situaţia în speţă. În cele din urmă, aceasta a respins cererea de suspendare a executării hotărârii din 25 august 2010 ca fiind fără obiect.
36. Ulterior pronunţării hotărârii, reclamantul a rămas închis în Centrul de cazare a străinilor din Otopeni până la 17 mai 2011, dată la care acesta a fost transferat către Turcia la orele 8.20.
II. Dreptul intern relevant
37. Dispoziţiile relevante în speţă ale Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:
Art. 10
„Toate datele şi [toate] informaţiile referitoare la cererea de azil sunt confidenţiale. Obligaţia privind respectarea confidenţialităţii revine tuturor autorităţilor, organizaţiilor care desfăşoară activităţi în domeniul azilului sau unor terţe persoane implicate în procedura de azil ori care, accidental, intră în posesia unor astfel de date.”
Art. 17
„(1) Pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de protecţie are următoarele drepturi:
a) [dreptul] de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil (...);
(7) Procedura de azil prevăzută la alin. (1) se finalizează (...) la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs.”
38. Dispoziţiile relevante în speţă ale OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:
Art. 85 – Declararea ca indezirabil
„(1) Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că [această persoană] intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.
(2)Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel Bucuresti, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Procurorul sesizează instanţa de judecată, la propunerea instituţiilor cu competenţe în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzut la alin. (1).
(3)Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia instanţei de judecată, în condiţiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate.
(4)Sesizarea prevăzută la alin. (2) se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Instanţa de judecată aduce la cunoştinţa străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasate.
(5) Curtea de Apel Bucureşti se pronunţă, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizarea formulată în condiţiile alin. (2). Hotărârea instanţei este definitivă. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia.
(6) Hotărârea se comunică străinului, precum şi Oficiului Român pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.
(7) Dreptul de şedere a străinului încetează de la data pronunţării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil.
(8) Punerea în executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil se realizează prin escortarea străinului până la frontieră sau până în ţara de origine, de către personalul specializat al Oficiului Român pentru Imigrări.
(9) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani […]”
Art. 86 – Recursul împotriva hotărârii prevăzute la art. 85 alin. (5)
„(1) Hotărârea prevăzută la art. 85 alin. (5) poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la data comunicării, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa se pronunţă în termen de 5 zile de la data primirii cererii.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil. În cazuri temeinic justificate şi pentru a se preveni producerea de pagube iminente, străinul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării hotărârii prin care a fost declarat indezirabil, până la soluţionarea căii de atac. Instanţa va soluţiona cererea de suspendare de urgenţă, hotărârea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.”
Art. 92 – Interzicerea îndepărtării
„(1) Îndepărtarea străinului este interzisă în următoarele cazuri: (...)
e) există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie trimis;
f) îndepărtarea este interzisă de documente internaţionale la care România este parte.
(...)
(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) […] străinii care constituie un pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă de o boală care ameninţă sănătatea publică şi refuză să se supună măsurilor stabilite de către autorităţile medicale.”
Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor
„(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertăţii de mişcare pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat împotriva străinului […] care a fost declarat indezirabil […]
(4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi indezirabili se dispune de instanţa de judecată care a dispus măsura declarării ca indezirabil prin hotărârea [pronunţată în conformitate cu] art. 85 alin. (5). Custodia publică a străinilor declaraţi indezirabili încetează la data punerii în executare a hotărârii instanţei de judecată, în condiţiile prevăzute la art. 85 alin. (8).”
Art. 147 – Aplicarea reglementărilor speciale
„Prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate faţă de prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia situaţiilor în care raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României.”
39. Art. 97 din OUG nr. 194/2002, astfel cum este reprodus anterior, a fost modificat prin Legea nr. 157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, intrată în vigoare la 31 iulie 2011. De atunci, acesta prevede următoarele:
Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor
„(3) Măsura [luării în custodie publică] poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată odată cu pronunţarea hotărârii prin care străinul este declarat indezirabil ori [atunci când dispune] expulzarea acestuia. În acest caz, luarea în custodie publică se dispune până la îndepărtarea de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.”
40. Dispoziţiile relevante în speţă ale art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională prevedeau următoarele:
„Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: (...)
i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;
l) iniţierea sau constituirea de organizaţii […] în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.”
41. Dispoziţiile relevante în speţă ale art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:
„(1) Împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice [care arată] că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător solicitanţilor de azil […]”
42. Art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor era redactat astfel la momentul faptelor:
„1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică.”
III. Legislaţia relevantă a Uniunii Europene
43. Dispoziţiile relevante în speţă ale Directivei 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre sunt redactate astfel:
Articolul 6
„(1) Statele membre se asigură că solicitanţii primesc, într-un termen de trei zile de la data depunerii cererii la autorităţile competente, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant de azil sau care să ateste că sunt autorizaţi să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în aşteptare sau în curs de examinare.”
44. Considerentul (13) din preambulul Directivei 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat se citeşte astfel:
(
„În interesul unei corecte recunoaşteri a acelor persoane care au nevoie de protecţie ca refugiaţi în sensul articolului 1 din Convenţia de la Geneva, fiecare solicitant ar trebui, sub rezerva anumitor excepţii, să aibă acces efectiv la proceduri, posibilitatea de a coopera şi de a comunica în mod adecvat cu autorităţile competente, astfel încât să poată prezenta faptele relevante ale cazului său, precum şi garanţii procedurale suficiente pentru a-şi putea susţine cazul în toate etapele procedurii. În plus, pe parcursul procedurii în cadrul căreia este examinată o cerere de azil, în mod normal, solicitantul ar trebui să aibă cel puţin dreptul de a rămâne pe teritoriu până când autoritatea decizională adoptă o hotărâre, accesul la serviciile unui interpret pentru a-şi prezenta argumentele în cazul în care este intervievat de autorităţi, posibilitatea de a comunica cu un reprezentant al Înaltului Comisariat al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICONUR) sau cu orice altă organizaţie care acţionează în numele acestuia, dreptul la notificarea corectă a unei hotărâri, o motivare a hotărârii respective în drept şi în fapt, posibilitatea de a consulta un consilier juridic sau un alt consilier, precum şi dreptul de a fi informat despre situaţia sa juridică în momente decisive din cursul procedurii, într-o limbă pe care se presupune în mod rezonabil că o înţelege.”
45. Directiva nr. 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală („Directiva nr. 2008/115/CE”) a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2009. Dispoziţiile relevante în speţă ale acestei directive sunt prezentate în hotărârea Amie şi alţii împotriva Bulgariei, (nr. 58149/08, pct. 53-55, 12 februarie 2013).
Considerentul (9) din preambul şi articolul 2 din respectiva directivă, care nu au fost expuse în Hotărârea Amie şi alţii menţionată anterior, sunt relevante în egală măsură în speţă; acestea se citesc, respectiv, după cum urmează:
„În conformitate cu Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat, un resortisant al unei ţări terţe care a făcut o cerere de azil într-un stat membru nu ar trebui considerat ca aflându-se în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul statului membru respectiv până la intrarea în vigoare a unei decizii negative cu privire la cerere sau a unei decizii de încetare a dreptului de şedere în calitate de solicitant de azil.”
Articolul 2
Domeniul de aplicare
„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul unui stat membru.
[...]”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 lit. f) şi a art. 5 § 4 din Convenţie
46. Reclamantul denunţă plasarea acestuia în Centrul de cazare a străinilor din Otopeni, în măsura în care aceasta ar fi constituit o privare de libertate ilegală. În plus, acesta se plânge că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac efectivă pentru a contesta această privare de libertate. Acesta invocă articolul 5 § 1 lit. f) şi art. 5 § 4 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
Art. 5
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
(...)
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
A. Cu privire la admisibilitate
47. Făcând referire la capătul de cerere formulat de reclamant şi întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, precizând că reclamantul nu a contestat legalitatea plasării sale în centrul pentru străini şi că s-a limitat la contestarea hotărârii prin care a fost declarat indezirabil. În acest sens, precizează că luarea în custodie publică a unui străin constituie o măsură complementară declarării ca persoană indezirabilă a străinului respectiv. În acest context, Guvernul apreciază că, dacă reclamantul ar fi contestat în mod expres legalitatea măsurii de luare în custodie publică, în temeiul art. 86 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, instanţa judecătorească competentă ar fi procedat la verificarea conformităţii cu legea a măsurii în cauză.
48. Reclamantul răspunde că legislaţia naţională nu prevede nicio cale de atac separată împotriva luării în custodie publică a unui străin, această măsură fiind legată de declararea ca persoană indezirabilă a străinului respectiv. Acesta observă că a contestat hotărârea prin care a fost declarat indezirabil. De asemenea, precizează că a fost informat cu privire la posibilitatea formulării unui recurs în faţa Înaltei Curţi, fără să i se indice temeiul legal al acestui recurs. Adaugă că termenul legal de zece zile indicat de autorităţi pentru formularea unui recurs împotriva măsurii de luare în custodie publică era cel prevăzut de OUG nr. 194/2002 pentru contestarea unei hotărâri prin care un străin este declarat persoană indezirabilă. În cele din urmă, argumentează că recursul pe care l-a formulat nu era efectiv, având în vedere că nu a avut acces la documente clasate ca secrete de stat de nivel „strict secret”.
49. Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 35 din Convenţie nu prevăd decât epuizarea căilor de atac legate de încălcările incriminate, disponibile şi adecvate în acelaşi timp. Aceste căi de atac trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite (Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I).
50. În speţă, Curtea observă că reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă de către curtea de apel, în conformitate cu art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002 pentru raţiuni de securitate naţională şi că, în temeiul art. 97 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, aceasta a dispus plasarea persoanei în cauză în custodie publică, până la îndepărtarea sa de pe teritoriul României. Curtea constată, la fel ca şi reclamantul, că legislaţia internă nu prevede o cale de atac separată pentru plasarea unui străin în custodie publică, atunci când această măsură a fost dispusă pe motiv că străinul respectiv a fost declarat indezirabil. De altfel, aceasta subliniază că respectiva cale de atac menţionată de Guvern şi prevăzută la art. 86 din OUG nr. 194/2002 reglementează recursul formulat împotriva unei decizii prin care o persoană a fost declarată indezirabilă (supra, pct. 38).
51. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul a exercitat această cale de atac în faţa Înaltei Curţi. În plus, aceasta observă că, în motivele sale de recurs, reclamantul a indicat în mod expres că plasarea lui în custodie publică era, în opinia sa, contrară art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie (supra, pct. 32). În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reclamantul a oferit autorităţilor naţionale o ocazie suficientă pentru a repara pretinsa încălcare a art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie. În consecinţă, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.
52. În continuare, constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit neîntemeiate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie, şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie
a) Argumentele părţilor
53. Reclamantul precizează, în primul rând, că nu a fost informat corect cu privire la temeiul legal al privării sale de libertate. În această privinţă, reclamantul observă că, în momentul plasării sale în centrul de cazare a străinilor, a fost informat cu privire la posibilitatea autorităţilor de a prelungi măsura în cauză la fiecare treizeci de zile, deşi, potrivit acestuia, o astfel de posibilitate nu era conformă cu legea în cazul persoanelor declarate indezirabile şi pentru care măsura de luare în custodie publică putea să se încheie exclusiv prin îndepărtarea de pe teritoriu. În continuare, acesta face trimitere la o hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, care, potrivit acestuia, apreciase că luarea în custodie publică nu constituia o privare de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie, ci numai o restrângere a libertăţii de mişcare: o astfel de abordare ar avea aşadar efecte asupra legalităţii privării sale de libertate.
54. Guvernul apreciază că interpelarea reclamantului şi luarea acestuia în custodie publică constituie o privare de libertate şi o astfel de privare de libertate intră sub incidenţa situaţiilor prevăzute exhaustiv la art. 5 § 1 din Convenţie. Acesta consideră că măsura dispusă împotriva persoanei în cauză era prevăzută de OUG nr. 194/2002, ale cărei dispoziţii erau, în opinia acestuia, previzibile şi accesibile, şi apreciază că măsura în cauză nu era arbitrară. În plus, acesta arată că plasarea în custodie publică a reclamantului era o măsură necesară pentru executarea hotărârii curţii de apel din 25 august 2010, în care se preciza că îndepărtarea nu putea fi pusă în executare imediat din cauza procedurii de azil în curs de desfăşurare. În cele din urmă, Guvernul face trimitere la hotărârea Abou Amer împotriva României (nr. 14521/03, pct. 37-41, 24 mai 2011) şi precizează că respectivele concluzii ale Curţii din această hotărâre sunt aplicabile şi în prezenta cauză.
55. În observaţiile suplimentare prezentate de Guvern, acesta susţine că hotărârea prin care a fost declarat indezirabil reclamantul nu a avut nicio influenţă asupra drepturilor acestuia în calitate de solicitant de azil şi remarcă faptul că îndepărtarea de pe teritoriu a persoanei în cauză a avut loc după mult timp de la respingerea definitivă a cererii sale de azil.
b) Motivarea Curţii
56. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 din Convenţie cuprinde lista completă a circumstanţelor în care indivizii pot fi privaţi de libertate în mod legal, înţelegându-se foarte clar că aceste circumstanţe impun o interpretare strictă, având în vedere că este vorba despre excepţii de la o garantare fundamentală a libertăţii individuale [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 43, CEDO 2008, şi A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 162-163, CEDO 2009].
57. În speţă, Curtea observă că nimeni nu contestă faptul că, timp de peste opt luni, în perioada 25 august 2010 – 17 mai 2011, reclamantul a fost ţinut în detenţie, în aşteptarea unei îndepărtări de pe teritoriu, în sensul art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie. Această dispoziţie impune ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare, nu este necesar să se stabilească dacă decizia de expulzare iniţială se justifică sau nu, din perspectiva legislaţiei interne sau a Convenţiei (Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 112, Culegere 1996‑V). Cu toate acestea, o privare de libertate întemeiată pe a doua teză a acestei dispoziţii nu poate fi justificată decât prin faptul că se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. În cazul în care nu se desfăşoară cu diligenţa necesară, detenţia nu mai este justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie (A. şi alţii, citată anterior, pct. 164). Cu toate acestea, trebuie subliniat că art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie nu prevede o durată maximă pentru acest tip de detenţie; necesitatea de a se stabili dacă durata procedurii de îndepărtare poate să afecteze legalitatea privării de libertate, din perspectiva acestei dispoziţii, depinde de circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte (Auad împotriva Bulgariei, nr. 46390/10, pct. 128, 11 octombrie 2011, şi Amie şi alţii, citată anterior, pct. 72).
58. Curtea reaminteşte, de asemenea, că privarea de libertate trebuie să fie şi „legală”. În materie de „legalitate” a detenţiei, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură, din legislaţia naţională. Cu toate acestea, respectarea legislaţiei naţionale nu este suficientă: art. 5 § 1 din Convenţie impune, în plus, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul protejării persoanei împotriva arbitrariului (Abdolkhani şi Karimnia împotriva Turciei, nr. 30471/08, pct. 130, 22 septembrie 2009).
59. În speţă, Curtea subliniază că reclamantul, plângându-se de ilegalitatea privării sale de libertate, susţine că temeiul legal al acestei măsuri nu era previzibil, că nu i-au fost comunicate motivele pentru plasarea acestuia în custodie publică şi că măsura de luare în custodie nu a fost limitată în timp, având în vedere că aceasta înceta prin executarea hotărârii prin care fusese declarat persoană indezirabilă.
60. Curtea apreciază că nu este necesară examinarea tuturor aspectelor invocate de reclamant pe motiv că privarea acestuia de libertate era incompatibilă cu art. 5 § 1 lit. f) (a se vedea, mutatis mutandis, Amie şi alţii, citată anterior, pct. 75).
61. Curtea observă că, în speţă, reclamantul a fost privat de libertate pentru a fi îndepărtat de pe teritoriu, timp de aproximativ opt luni şi trei săptămâni, şi anume în perioada 25 august 2010 – 17 mai 2011. Privarea de libertate a persoanei în cauză fusese dispusă de curtea de apel; aceasta o considerase necesară în temeiul art. 85 alin. (5) şi al art. 97 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, conform cărora măsura de luare în custodie publică înceta la data punerii în executare a hotărârii de declarare a persoanei în cauză ca indezirabilă.
62. Curtea constată că unicul motiv invocat de autorităţi pentru a justifica durata privării de libertate era existenţa unei cereri de azil formulate de reclamant în faţa autorităţilor române. Aceasta va examina aşadar timpul necesar pentru pronunţarea diverselor decizii în cadrul procedurii de azil.
63. Astfel, Curtea observă că această procedură a început la 1 iulie 2009 şi s-a încheiat la 14 februarie 2011. Apreciază că această durată nu a fost excesivă, ţinând seama de examinarea aprofundată şi minuţioasă pe care a necesitat-o cererea de azil prezentată de reclamant şi de posibilităţile oferite acestuia din urmă de a formula observaţii şi de a prezenta informaţii. Cu toate acestea, Curtea observă că existenţa acestei proceduri nu poate justifica decât parţial privarea de libertate a persoanei în cauză, şi anume în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 25 august 2010 şi 14 februarie 2011, data respingerii definitive a cererii de azil.
64. Curtea subliniază că, după respingerea definitivă a cererii de azil, reclamantul a rămas încă trei luni privat de libertate în Centrul de cazare a străinilor din Otopeni, în aşteptarea îndepărtării sale de pe teritoriu. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica această perioadă şi nu precizează ce demersuri au fost întreprinse pentru îndepărtarea de pe teritoriu a reclamantului cât mai rapid posibil. De asemenea, Guvernul nu menţionează faptul că autorităţile române au întâmpinat dificultăţi legate de obţinerea unor documente de călătorie în numele reclamantului sau de refuzul unei anumite ţări de a-l primi pe reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Louled Massoud împotriva Maltei, nr. 24340/08, pct. 66, 27 iulie 2010).
65. În cele din urmă, Curtea subliniază că Guvernul face referire la hotărârea Abou Amer (citată anterior) şi precizează că respectivele concluzii la care a ajuns Curtea în această cauză ar fi aplicabile în speţă. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cauza Abou Amer menţionată anterior, reclamantul fusese privat de libertate aproximativ două luni, că această măsură fusese adoptată iniţial pentru o perioadă de treizeci de zile, care fusese prelungită de o instanţă în cadrul unei procedurii în contradictoriu, şi că autorităţile naţionale făcuseră „demersuri active” pentru a îndepărta persoana în cauză de pe teritoriul ţării (Abou Amer, citată anterior, pct. 40). Or, în prezenta cauză, aceasta subliniază că reclamantul a fost privat de libertate pe baza unui temei legal diferit şi că autorităţile nu dovedesc că au făcut demersuri pentru a îndepărta persoana în cauză de pe teritoriul ţării cât mai rapid posibil.
66. Aceste consideraţii îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că privarea de libertate a reclamantului nu a fost conformă cu art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie, din cauza faptului că autorităţile naţionale nu au efectuat cu diligenţă procedura de îndepărtare de pe teritoriu. Prin urmare, în speţă, a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie.
2. Cu privire la art. 5 § 4 din Convenţie
a) Argumentele părţilor
67. Reclamantul apreciază că nu a avut posibilitatea de a contesta efectiv măsura de plasare în centrul de cazare a străinilor. Acesta precizează că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac separată de cea prevăzută pentru contestarea deciziei prin care a fost declarat indezirabil. De asemenea, apreciază că eficienţa căii de atac este pusă la îndoială de faptul că străinii care se află în aceeaşi situaţie ca şi el nu au acces la documentele clasate de autorităţile interne ca fiind secrete, care stau la baza deciziilor prin care sunt declaraţi indezirabili.
68. Guvernul precizează că art. 86 din OUG nr. 194/2002 îi punea de dispoziţie reclamantului o cale de atac efectivă, suficientă şi accesibilă pentru a contesta măsura de plasare în centrul de cazare a străinilor. Acesta arată că procedura având ca obiect declararea reclamantului persoană indezirabilă s-a desfăşurat în contradictoriu şi a garantat egalitatea armelor între părţi, menţionând că reclamantul a fost citat în mod legal să se prezinte, că a fost reprezentat în cursul procedurii de recurs de către un avocat ales de acesta şi că a avut posibilitatea de a prezenta probe şi argumente împotriva îndepărtării sale de pe teritoriu.
69. În ceea ce priveşte citarea reclamantului pentru şedinţa în primă instanţă, Guvernul precizează că, în acel moment, persoana în cauză nu era privată de libertate şi era liberă să apeleze la serviciile unui traducător sau ale unui avocat pentru a o reprezenta în cadrul procedurii. În ceea ce priveşte termenul scurt între data citării pentru a compărea şi data şedinţei, Guvernul explică faptul că, în speţă, era vorba despre o procedură specială care trebuia să fie examinată cu celeritate, ţinând seama de raţiunile de securitate naţională aflate în joc.
70. În cele din urmă, Guvernul precizează că avocatul reclamantului ar fi putut avea acces la documentele clasate ca fiind secrete, dacă ar fi făcut un demers preliminar pentru a obţine eliberarea unui certificat de către ORNISS. De asemenea, apreciază că persoana în cauză ar fi putut să apeleze la un avocat specializat în cauze care privesc documente clasate ca fiind secrete. În plus, depune la dosar o copie parţială a unei încheieri într-o cauză penală în care unul din avocaţii inculpatului obţinuse accesul la documente clasate ca fiind secrete.
b) Motivarea Curţii
71. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 din Convenţie recunoaşte persoanelor arestate sau reţinute dreptul de a introduce un recurs pentru a se verifica respectarea cerinţelor de procedură şi de fond necesare „legalităţii”, în sensul Convenţiei, a privării lor de libertate. Noţiunea de „legalitate” trebuie să aibă acelaşi sens la art. 5 § 4 ca şi la art. 5 § 1, astfel încât o persoană arestată sau reţinută are dreptul de a obţine verificarea „legalităţii” detenţiei sale nu doar din perspectiva dreptului intern, dar şi din perspectiva Convenţiei, a principiilor generale pe care le consacră aceasta şi a scopului restricţiilor pe care le autorizează art. 5 § 1 din Convenţie. În plus, art. 5 § 4 din Convenţie nu garantează dreptul la un control jurisdicţional cu o sferă de aplicare care abilitează instanţa competentă să substituie, în ceea ce priveşte ansamblul aspectelor cauzei, inclusiv considerentele de pură oportunitate, aprecierea autorităţii care a emis hotărârea cu propria sa apreciere. Acesta nu prevede nici un control suficient de amplu pentru a include fiecare dintre condiţiile indispensabile „legalităţii” detenţiei unui individ din perspectiva art. 5 § 1 (E. împotriva Norvegiei, 29 august 1990, pct. 50, seria A nr. 181-A). „Instanţa” însărcinată cu acest control nu trebuie să dispună de simple atribuţii consultative, ci trebuie să aibă competenţa de „a se pronunţa” asupra „legalităţii” detenţiei şi de a dispune punerea în libertate, în cazul unei detenţii ilegale (A. şi alţii, citată anterior, pct. 202).
72. De asemenea, Curtea reafirmă că, deşi o procedură care intră sub incidenţa art. 5 § 4 din Convenţie nu trebuie să fie însoţită întotdeauna de garanţii identice cu cele prevăzute la art. 6 din Convenţie pentru litigiile civile sau penale, aceasta trebuie să aibă un caracter judiciar şi să ofere individului în cauză garanţii adaptate tipului de privare de libertate de care se plânge (a se vedea, de exemplu, Reinprecht împotriva Austriei, nr. 67175/01, pct. 31, CEDO 2005-XII]. În consecinţă, procedura trebuie să fie contradictorie şi să garanteze în toate cazurile „egalitatea armelor” între părţi (ibidem, pct. 31). În aceste condiţii, Curtea a recunoscut că utilizarea de informaţii confidenţiale putea să se dovedească inevitabilă în cauzele în care se afla în joc securitatea naţională (Chahal, citată anterior, pct. 130-131), precizând în totodată că acest lucru nu însemna că autorităţile naţionale erau scutite de controlul efectiv din partea instanţelor interne atunci când afirmau că o cauză privea securitatea naţională şi terorismul.
73. Curtea observă că, în speţă, curtea de apel şi Înalta Curte, care au fost sesizate pentru a se pronunţa asupra necesităţii de a-l declara pe reclamant persoană indezirabilă şi de a-l plasa în centrul de cazare a străinilor, sunt instanţe independente care au acces la integralitatea documentelor clasate secrete de stat de nivel „strict secret” (a se vedea, a contrario şi mutatis mutandis, Lupşa împotriva României, nr. 10337/04, pct. 41, CEDO 2006‑VII).
74. Curtea subliniază că reclamantul se plânge în faţa acesteia de faptul că nu a avut acces la documente clasate ca fiind secrete, pe care şi-au întemeiat hotărârile instanţele interne. În aceste condiţii, consideră că era esenţial ca persoanei în cauză să i se comunice cât mai multe informaţii cu privire la capetele de cerere şi probele incriminatoare reţinute împotriva sa, fără compromiterea securităţii naţionale şi a siguranţei terţilor. Deşi era exclusă divulgarea integrală a informaţiilor în cauză, respectarea art. 5 § 4 din Convenţie impunea ca inconvenientele inerente unei astfel de restricţii să fie compensate astfel încât persoana în cauză să beneficieze în continuare de posibilitatea de a contesta în mod eficient acuzaţiile care i se aduc (A. şi alţii, citată anterior, pct. 218).
75. În plus, Curtea observă, în primul rând, că reclamantul a fost citat în limba română să se prezinte la şedinţa din 25 august 2010. Totuşi, aceasta constată că reclamantul, care era în libertate şi beneficia de cazare într-un centru pentru solicitanţi de azil, nu s-a interesat în niciun fel cu privire la conţinutul citaţiei: de altfel, persoana în cauză nu s-a interesat cu privire la procedura prin care a fost declarată indezirabilă, nici imediat, nici după ce a fost informată cu privire la existenţa hotărârii din 25 august 2010 şi nici după ce a fost privată de libertate, şi a contactat un avocat abia la 25 octombrie 2010. Ținând seama de aceste circumstanţe, Curtea apreciază că lipsa de diligenţă a reclamantului a contribuit la crearea unei situaţii care l-a împiedicat să participe la şedinţa în faţa curţii de apel şi să îşi asigure apărarea (a se vedea, mutatis mutandis, Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei, nr. 50049/99, pct. 48-51, 24 mai 2007).
76. De asemenea, Curtea constată că Înalta Curte, la solicitarea reclamantului, a dispus repunerea în termenul legal de introducere a recursului împotriva hotărârii din 25 august 2010 şi că, astfel, aceasta i-a oferit persoanei în cauză posibilitatea de a contesta temeinicia şi legalitatea măsurii dispuse împotriva sa. Curtea observă că, deşi nu şi-a motivat hotărârea din 25 august 2010, curtea de apel, făcând referire la faptele concrete imputate persoanei în cauză, a inclus în hotărârea sa elementele factuale indicate de parchet împotriva reclamantului. În fapt, din hotărârea contestată reiese că reclamantului i se imputa că a avut legătură cu activităţi teroriste, având în vedere condamnarea lui în Turcia la trei ani de închisoare pentru apartenenţa la grupări teroriste. Or, aceste fapte nu erau, în niciun caz, necunoscute reclamantului, din moment ce acesta le invocase în cadrul procedurii de azil pe care o iniţiase în România. Curtea consideră că acuzaţiile îndreptate împotriva reclamantului includeau alegaţii precise, suficient de detaliate pentru a-i permite persoanei în cauză să le conteste în mod eficient (a se vedea, A. şi alţii, citată anterior, pct. 222, şi, a contrario, Ahmed împotriva României, nr. 34621/03, pct. 34 şi 36, 13 iulie 2010). În aceste condiţii, Curtea apreciază că nu este necesar să fie examinată incidenţa pe care ar fi avut-o asupra procedurii o eventuală cerere formulată de avocatul reclamantului pentru a obţine accesul la documentele clasate secrete de stat.
77. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea apreciază că nu s-a adus atingere dreptului întemeiat de reclamant pe art. 5 § 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
78. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de garanţii împotriva arbitrarului în cadrul procedurii în cauză, în urma căreia a fost declarat indezirabil, încălcându-se, în opinia acestuia, art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată:
a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b. să ceară examinarea cazului său; şi
c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.”
Cu privire la admisibilitate
79. Guvernul consideră că art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu este aplicabil în speţă. În această privinţă, precizează că reclamantul nu beneficia de un permis de şedere valabil, care i-ar fi conferit dreptul de şedere în România, în momentul în care a fost emisă împotriva lui decizia în litigiu. Guvernul precizează, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de două vize de scurtă şedere şi că cererea de azil a acestuia a fost respinsă.
80. Reclamantul consideră că avea reşedinţa în mod legal pe teritoriul naţional, în măsura în care cererea lui de azil era pendinte în faţa autorităţilor române. În acest sens, face trimitere la Legea nr. 122/2006, care permite solicitanţilor de azil să rămână în România pe durata procedurii de azil. Acesta invocă, de asemenea, dispoziţiile mai multor directive ale Uniunii Europene referitoare la solicitanţii de azil şi la îndepărtarea străinilor (supra, pct. 43-45), care, potrivit acestuia, i-ar permite să rămână în România pe durata procedurii de azil.
81. Curtea reaminteşte că doar străinii care au reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat pot beneficia, în caz de expulzare, de garanţiile procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie [Viculov împotriva Letoniei (dec.), nr. 16870/03, 25 martie 2004, şi Lupsa, citată anterior, pct. 52]. Pentru a fi legală, reşedinţa trebuie să fie conformă cu legislaţia statului în cauză (a se vedea raportul explicativ referitor la Protocolul nr. 7 la Convenţie, punctul 9).
82. Curtea reaminteşte, de asemenea, că art. 1, citat anterior, a fost considerat ca fiind inaplicabil atunci când persoana în cauză nu se poate prevala de un permis de şedere, având în vedere că a fost respinsă definitiv cererea sa de a beneficia de statutul de refugiat politic, sau atunci când, după expirarea unei vize provizorii, persoana respectivă a rămas în ţara în cauză, în aşteptarea rezultatului procedurii iniţiate în vederea obţinerii unui permis de şedere sau a statutului de refugiat [Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57575/00, 14 martie 2002].
83. În speţă, Curtea constată că reclamantul a beneficiat de un permis de muncă din septembrie până în decembrie 2008 şi că acesta s-a întors în Turcia după expirarea permisului. Observă că, ulterior, reclamantul a beneficiat de o viză de cinci zile de tranzit prin România. Aceasta reaminteşte că, în principiu, nu se poate considera că străinul căruia i-a expirat viza sau permisul de şedere „are reşedinţa în mod legal” în ţara respectivă. De asemenea, termenul „reşedinţă” tinde să excludă de la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie străinul care nu a făcut încă obiectul controlului imigrării sau care a fost admis pe teritoriul unui stat în tranzit sau pentru o scurtă perioadă [Yldirim împotriva României (dec.), 21186/02, 20 septembrie 2007]. Aşadar, nici permisul de şedere expirat, nici viza de tranzit ale reclamantului nu îi confereau acestuia statutul de „rezident” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, în momentul în care acesta a fost declarat indezirabil.
84. Curtea constată că, în momentul declarării sale ca persoană indezirabilă, reclamantul făcea obiectul unei proceduri de azil în curs în faţa autorităţilor naţionale. Observă, de asemenea, că, în temeiul diverselor dispoziţii legale aplicabile – naţionale şi europene –, solicitanţii de azil ale căror proceduri erau în curs de soluţionare aveau dreptul de a rămâne pe teritoriul ţării în cauză până la finalizarea acestor proceduri.
85. În acest context, Curtea reiterează importanţa de a garanta persoanelor care fac obiectul unei măsuri de îndepărtare, ale cărei consecinţe sunt potenţial ireversibile, dreptul de a rămâne pe teritoriul în cauză, în aşteptarea rezultatului respectivelor proceduri de azil iniţiate de acestea. Totuşi, acest drept nu le conferă automat persoanelor în cauză statutul de „rezident” al unei anumite ţări şi nu „legalizează” şederea lor: acesta are ca scop să evite agravarea situaţiei acestor persoane, care aşteaptă examinarea şi soluţionarea de către autoritatea competentă a statutului lor juridic în ţara în cauză.
86. În consecinţă, Curtea consideră că, în momentul în care autorităţile române au decis să adopte o măsură de interzicere a şederii împotriva reclamantului, acesta nu „[avea] reşedinţa în mod legal” în România, având în vedere că nu dispunea de un permis de şedere valabil, şi apreciază aşadar că art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu se aplică în speţă (Sejdovic şi Sulejmanovic, citată anterior). Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
87. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
88. Reclamantul solicită 20 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit.
89. Guvernul apreciază că suma solicitată este exorbitantă în raport cu pretinsele încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţie şi că este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
90. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în încălcarea art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului suma de 4 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
91. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
92. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) şi art. 5 § 4 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie;
3. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 februarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREȘEDINTEGrefier
JOSEP CASADEVALLStephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy