©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 9 iulie 2013
În cauza Sică împotriva României
(Cererea nr. 12036/05)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Sică împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 iunie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12036/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Auraş Sică („reclamantul”), a sesizat Curtea la 28 martie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Andrei Grigoriu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că a fost condamnat penal de instanţele naţionale, pe baza declaraţiilor unor martori, pe care nu a avut niciodată ocazia să-i interogheze.
4. La 10 aprilie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună de către cameră.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1981 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Interpelarea reclamantului
1. Versiunea reclamantului
6. La 23 octombrie 2003, reclamantul i-a cerut lui R. să îi procure droguri pentru consum. După ce a cumpărat două doze, pe care le-au consumat împreună, R. i-a propus reclamantului să îl însoţească la întâlnirea cu o prietenă, G.S., care îi datora bani. Reclamantul l-a însoţit pe R. la întâlnire.
7. După ce a primit banii de la G.S., R i-a propus reclamantului să meargă împreună să cumpere droguri. Fiul minor al lui R., G.S. şi prietenul acesteia din urmă, S.D., i-ar fi însoţit pe aceştia. Ajunşi în faţa clădirii vânzătorului, R. şi S.D. au plecat împreună să cumpere droguri, în vreme ce reclamantul îi aştepta în faţa clădirii. G.S. şi fiul lui R. ar fi rămas în taxi-ul care îi adusese. După ce s-au întors cu marfa, S.D. şi R. i-au cerut reclamantului să meargă spre taxi, în timp ce ei mergeau în altă direcţie. Reclamantul a constatat că o maşină a jandarmeriei staţiona în apropierea taxi-ului.
8. În timp ce se apropia de maşina lângă care se afla G.S., reclamantul a fost interpelat de agenţi de poliţie. G.S. a început să vorbească cu poliţiştii şi, conform reclamantului, păreau că se cunosc. A apărut şi S.D. şi a început să discute cu agenţii de poliţie. R. nu s-a mai întors.
9. Reclamantul precizează că nu a fost supus unei percheziţii corporale după interpelare şi că a fost transportat la sediul poliţiei, unde a trebuit să prezinte obiectele personale. Printre obiectele personale, ar fi existat o fiolă goală, cu urme de heroină, care era destinată consumului propriu. Ulterior, acesta ar fi fost mutat în altă cameră, unde se aflau ziarişti care l-au interogat cu privire la traficul de droguri. Pe o masă lângă reclamant, ar fi fost expuse obiectele sale personale, precum şi trei pliculeţe care conţineau o pudră albicioasă.
2. Versiunea reţinută în hotărârile judecătoreşti
10. G.S. era consumatoare de droguri şi cumpăra droguri de la reclamant de aproximativ un an. În seara zilei de 23 octombrie 2003, G.S. l-a sunat pe reclamant pentru a-i procura trei doze de heroină. Au stabilit un loc de întâlnire. În timp ce G.S., însoţită de S.D., îl aştepta pe reclamant să îi aducă marfa, G.S. a constatat prezenţa unei patrule de poliţie în zonă. Aceasta l-a denunţat pe reclamant agenţilor de poliţie ca fiind vânzător de droguri. Agenţii l-au interpelat pe reclamant la sosirea acestuia.
11. Agenţii de poliţie au întocmit un proces-verbal privind interpelarea. Procesul verbal menţiona faptul că, atunci când se afla în patrulă, echipajul a fost oprit de G.S., care i-ar fi informat că trebuia să se întâlnească cu reclamantul pentru a cumpăra trei doze de heroină, dar că se hotărâse să îl denunţe pe acesta din urmă. Agenţii de poliţie au decis să interpeleze persoana în cauză atunci când se apropia de G.S. În urma unei percheziţii, ar fi găsit asupra reclamantului trei pliculeţe de plastic ce conţineau o substanţă de culoare cenuşie. S-a menţionat că martorul S.D. era prezent în timpul acestei operaţiuni. Acest proces-verbal a fost semnat de G.S. în calitate de „denunţătoare”, de S.D. în calitate de martor şl de cei şapte agenţi de poliţie care participaseră la operaţiune. Semnătura reclamantului nu figurează în procesul-verbal şi nu se menţionează nimic cu privire la un eventual refuz din partea acestuia de a semna.
B. Cercetarea penală în cauză
12. La 23 octombrie 2003, reclamantul, G.S. şi S.D. au fost trimişi la sediul poliţiei judiciare („poliţia”) unde au fost interogaţi.
13. Reclamatul a declarat că a mers acasă la R. şi că au plecat împreună să se întâlnească cu G.S. Reclamantul a negat implicarea sa în vânzarea de droguri şi a menţionat că a auzit-o pe G.S. vorbind cu poliţiştii, că aceasta ar fi intenţionat să îl denunţe pe R., dar că, având în vedere că acesta nu s-a mai întors şi poliţiştii i-au reproşat că i-a făcut să aştepte degeaba, aceasta s-a hotărât să îl indice pe el drept furnizor.
14. G.S. a precizat că ea cumpăra cu regularitate droguri de la reclamant şi a menţionat numărul de telefon la care îl contacta. Aceasta a declarat că s-a hotărât să nu mai consume droguri şi, în acest scop, a decis să îl denunţe pe reclamant, care era furnizorul ei. Cu trei săptămâni înainte, aceasta s-a autodenunţat şi, în acest context, l-a denunţat şi pe reclamant. A explicat în continuare că, în seara zilei de 23 octombrie 2003, atunci când era cu reclamantul, care trebuia să îi vândă trei doze de heroină, aceasta a remarcat întâmplător patru persoane, cărora le-a făcut semn să se apropie. Aceştia din urmă s-au apropiat, s-au prezentat ca fiind agenţi de poliţie şi le-au cerut lui G.S. şi reclamantului să îşi decline identitatea, înainte ca aceasta să vorbească cu reclamantul. Apoi, aceasta a fost martora percheziţiei corporale asupra reclamantului, în cursul căreia au fost găsite trei doze de heroină. O altă persoană ar fi fost martor al faptelor şi, ulterior, au fost duşi toţi la sediul poliţiei.
15. S.D. a declarat că era în trecere prin zona în care a observat că patru agenţi de poliţie interpelaseră un bărbat şi o femeie. La cererea agenţilor de poliţie, acesta a acceptat să fie martor al percheziţiei asupra reclamantului, în cursul căreia au fost găsite trei doze de praf. Acesta a declarat că nu îl cunoştea pe reclamant.
16. La 24 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti („parchetul”) s-a sesizat în această cauză şi a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru acuzaţiile de trafic de droguri şi deţinere de droguri pentru consum propriu, infracţiuni pedepsite de art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri („Legea nr. 143/2000”). Parchetul i-a interogat pe reclamant, pe G.S. şi S.D. în aceeaşi zi.
17. Reclamantul, asistat de un avocat numit din oficiu, a prezentat faptele astfel cum au fost descrise anterior (supra, pct. 6-8). Acesta a negat că dozele de heroină au fost găsite asupra lui şi a menţionat că un agent de poliţie i le arătase la sediul poliţiei. Reclamantul a adăugat că o cunoştea pe G.S. din vedere de două sau trei luni şi o văzuse la R. Acesta a recunoscut că este consumator de droguri.
18. G.S. a declarat că îl denunţase deja pe reclamant cu aproximativ trei săptămâni înainte, la serviciul antidrog al poliţiei, şi că flagrantul pe care l-au organizat împreună nu a fost finalizat, pe motiv că reclamantul observase agenţii de poliţie. Ulterior, reclamantul a aflat că o altă persoană, F.P., îl denunţase la poliţie şi nu mai bănuia că G.S. a vrut să îl denunţe. În seara zilei de 23 octombrie 2003, aceasta trebuia să se întâlnească cu reclamantul pentru a cumpăra trei doze de droguri. În timp ce aştepta, aceasta a văzut trecând o maşină de poliţie şi s-a hotărât pe loc să îl denunţe pe reclamant. Atunci când reclamantul s-a apropiat de ea, aceasta le-a făcut semn agenţilor de poliţie, aşa cum stabiliseră, şi anume trecându-şi mâna prin păr. Ea a menţionat că, în timpul percheziţiei, reclamantul a declarat că a primit bani de la G.S. pentru a-i cumpăra droguri şi că reclamantul avea doisprezece-paisprezece clienţi cărora le furniza droguri.
19. S.D. a declarat parchetului că G.S. era iubita lui şi că, în ajun, o însoţise să cumpere droguri de la reclamant. Acesta a menţionat, de asemenea, că o echipă de poliţie era în trecere în zonă şi G.S. se hotărâse să îl denunţe pe reclamant.
20. Un raport de expertiză a concluzionat că substanţa găsită asupra reclamantului era heroină.
21. În urma rechizitoriului din 16 ianuarie 2004, pe baza declaraţiilor date de G.S., S.D. şi de reclamant, a procesului-verbal privind interpelarea (supra, pct. 11), a proceselor-verbale de verificare a antecedentelor penale ale celor trei persoane implicate şi a concluziilor raportului de expertiză, parchetul a trimis reclamantul în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti („tribunalul”) pentru trafic de droguri şi deţinere de droguri pentru consum propriu.
C. Procedura în faţa instanţelor judecătoreşti
22. La 4 februarie 2004, tribunalul a suspendat cauza pentru ca reclamantul să-şi poată angaja un avocat şi pentru a-i fi comunicată o copie a rechizitoriului.
23. La 3 martie 2004, tribunalul a interogat reclamantul, care a negat că a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri şi a mărturisit că deţinea droguri în vederea consumului propriu. A afirmat că nu a fost suspus unei percheziţii corporale în timpul interpelării sale, că drogurile nu au fost găsite asupra lui şi a descris faptele prezentate la pct. 9 de mai sus. A adăugat că nu o cunoştea personal pe G.S., că era prostituată şi că, în opinia lui, aceasta îl denunţase pentru a-l proteja pe R.
24. În aceeaşi şedinţă, reclamantul a solicitat să fie audiaţi martorii acuzării şi a declarat că nu mai avea probe de prezentat.
25. Martorii G.S. şi S.D. au fost citaţi de mai multe ori să se înfăţişeze pentru a depune mărturie în faţa tribunalului, dar nu s-au prezentat la şedinţe. Citaţiile au fost înapoiate cu menţiunea „nu mai locuiesc la adresă”. Tribunalul a emis mandate de aducere pe numele acestora, dar organele care trebuiau să asigure prezentarea lor au constatat că aceştia nu mai locuiau la adresele pe care le-au indicat parchetului şi că noile lor adrese nu erau cunoscute de Serviciul de evidenţă a populaţiei. La cererea tribunalului, Serviciul de evidenţă a populaţiei a comunicat adresele G.S. şi S.D., dar, ulterior citării, s-a dovedit că aceştia nu mai locuiau la adresele respective. S.D. a fost citat şi la Direcţia Generală a Penitenciarelor, dar citaţia a fost înapoiată tribunalului cu menţiunea că acesta nu era deţinut. Tribunalul a dispus ca martorii să fie citaţi prin afişare la consiliul municipal.
26. La şedinţa din 23 iunie 2004, tribunalul a constatat că au fost întreprinse demersuri pentru găsirea martorilor G.S. şi S.D., însă fără succes. Prin urmare, a decis să aplice art. 327 alin. (3) C. proc. pen. şi să citească în faţa tribunalului declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale.
27. În cursul aceleiaşi şedinţe, avocatul reclamantului a evidenţiat că, la şedinţele anterioare, nu i s-a permis să solicite prezentarea de probe în apărare. A solicitat tribunalului audierea a doi martori ai apărării, unul pentru a stabili situaţia de fapt şi altul în circumstanţiere. De asemenea, a solicitat tribunalului să adauge ca probă la dosar o înregistrare realizată de un canal de televiziune.
28. Tribunalul a respins probele propuse de avocatul reclamantului, pe motiv că acestea nu au fost prezentate în etapa cercetării judiciare şi că nu a fost hotărâtă nicio prelungire a termenului. La o nouă solicitare a reclamantului, acesta a acceptat să includă în dosar un înscris care descria personalitatea sa.
29. Prin hotărârea din 24 iunie 2004, tribunalul a condamnat reclamantul pentru deţinere de droguri pentru consum propriu la o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare. În ceea ce priveşte acuzaţia de trafic de droguri, tribunalul a subliniat că singurele probe de la dosar care atestă eventuala implicare a persoanei în cauză în această infracţiune erau declaraţiile date de G.S. şi S.D., pe care le considera contradictorii. În această privinţă, tribunalul a subliniat că, în declaraţiile sale, G.S. a prezentat faptele în mod diferit, astfel încât nu se putea stabili dacă interpelarea persoanei în cauză fusese organizată de G.S. în colaborare cu poliţia sau dacă, într-adevăr, era vorba de o interpelare aleatorie. În plus, banii pe care G.S. spunea că i-a dat reclamantului pentru a-i procura droguri nu au fost găsiţi asupra persoanei în cauză. De asemenea, tribunalul a evidenţiat contradicţiile care existau între declaraţiile făcute de S.D., care negase că îi cunoaşte pe reclamant şi pe G.S., ulterior recunoscând că era partenerul acesteia din urmă.
30. În cele din urmă, tribunalul a hotărât că, dat fiind că nu a putut interoga aceşti martori în vederea clarificării conţinutului declaraţiilor acestora, era necesar să le elimine şi să pronunţe achitarea reclamantului de acuzaţia de trafic de droguri, în temeiul principiului in dubio pro reo.
31. Parchetul a introdus apel împotriva acestei hotărâri, susţinând că, din probele instrumentate în cauză în cursul urmăririi penale, şi anume declaraţiile lui G.S. şi S.D. şi procesul-verbal privind interpelarea, reieşea că reclamantul era vinovat de trafic de droguri. Faptul că G.S. nu a putut fi interogată de tribunal nu constituia un motiv pentru a elimina din dosar declaraţiile date de aceasta în cursul urmăririi penale. Acesta a subliniat că declaraţiile lui G.S. coincideau cu declaraţiile lui S.D. şi cu procesul-verbal privind interpelarea.
32. Dezbaterile au avut loc la 20 septembrie 2004. Reclamantul a evidenţiat în observaţiile sale prezentate drept răspuns că nu exista nicio probă care să ateste că a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri. Acesta a susţinut că raţionamentul tribunalului era corect, că declaraţiile date de G.S. şi S.D. au fost eliminate în mod întemeiat şi că era necesar să se acorde prioritate prezumţiei de nevinovăţie. Deşi a fost reprezentat de un avocat ales de el, reclamantul nu a solicitat instrumentarea de probe.
33. Prin decizia din 29 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti („curtea de apel”) a admis apelul parchetului şi a condamnat reclamantul pentru trafic de droguri la zece ani de închisoare. După ce a reamintit necesitatea instrumentării directe a probelor în faţa tribunalului, curtea de apel a precizat că tribunalul efectuase toate demersurile prevăzute de lege pentru a asigura participarea martorilor la proces. După ce a constatat imposibilitatea de a interoga martorii, tribunalul a procedat corect citind declaraţiile date în cursul urmăririi penale. Totuşi, în mod eronat, tribunalul nu şi-a întemeiat hotărârea pe aceste declaraţii, deşi legea îi permitea acest lucru. Curtea de apel s-a pronunţat după cum urmează:
„Din procesul-verbal privind interpelarea, semnat de denunţătoarea G.S., de martorul S.D. şi de şapte membri ai unei patrule de jandarmerie, reiese că aceştia din urmă au fost informaţi de denunţătoare cu privire la faptul că aceasta trebuia să se întâlnească cu inculpatul [reclamantul] (...) pentru a cumpăra trei doze de heroină; inculpatul a fost identificat şi supus unei percheziţii corporale, în urma căreia au fost găsite asupra lui trei pliculeţe de plastic ce conţineau o substanţă de culoare gri.
Acest proces-verbal era coroborat de declaraţiile martorului G.S., care precizează că era consumatoare de droguri, că s-a hotărât să nu mai consume droguri şi, în consecinţă, să denunţe persoana care îi oferea doze de heroină. Martorul a indicat corect adresa inculpatului şi numărul de doze pe care trebuia să le cumpere de la acesta.
Trei doze au fost găsite asupra inculpatului, adică exact cantitatea solicitată de martor.
Declaraţia martorului S.D., concubinul martorei [G.S.], (...) consemnată în materialul de urmărire penală, care nu era consumator de droguri, coroborează declaraţia lui G.S. şi procesul-verbal privind interpelarea; acesta declară că martorul [G.S.] consuma trei-patru doze pe zi.
Inculpatul a încercat să formuleze o apărare care nu este coroborată cu nicio altă probă de la dosar. În declaraţiile sale, acesta face referire la persoane a căror identificare nu a fost posibilă, „R.” sau „fiul lui R.”, persoane care ar fi putut confirma acuzaţiile sale în cazul în care aceste acuzaţii erau reale.
Faptul că martorul S.D. a făcut o declaraţie din care reiese că a fost martor asistent, care nu era la fel de completă ca prima declaraţie, nu este de natură să susţină concluzia că există îndoieli în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de care este acuzat inculpatul. Ulterior, în declaraţiile sale, probabil în scopul de a intimida martorii, inculpatul pretinde, fără să susţină în vreun fel această afirmaţie, că martorul (G.S.) era „prostituată” şi că S.D. era proxenetul acesteia.
În concluzie, instanţa de apel reţine că există elemente constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri cu risc ridicat, pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, prin oferirea ilegală de către Sică Auraş a trei doze de heroină către denunţătoarea G.S. (...)”.
34. Reclamantul a formulat recurs. În motivele de recurs pe care le-a prezentat oral în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte”), reclamantul a susţinut că, în decizia sa din 29 septembrie 2004, curtea de apel a comis o eroare gravă în stabilirea faptelor şi a stabilit ilegal vinovăţia sa. În subsidiar, acesta a solicitat diminuarea pedepsei aplicate. Avocatul numit din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant a solicitat Înaltei Curţi să caseze hotărârea pronunţată în apel şi să menţină hotărârea pronunţată în primă instanţă, ca fiind legală şi întemeiată.
35. Prin decizia definitivă din 1 martie 2005, Înalta Curte a admis recursul reclamantului în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la diminuarea pedepsei impuse. După ce a subliniat că săvârşirea de către reclamant a infracţiunii de trafic de droguri reieşea din procesul-verbal privind interpelarea şi din declaraţiile martorilor G.S. şi S.D., Înalta Curte l-a condamnat la o pedeapsă de opt ani de închisoare cu executare. Înalta Curte s-a pronunţat astfel:
„(...) în etapa cercetării judecătoreşti, jucând un rol activ, tribunalul, după ce a luat măsuri pentru interogarea martorilor G.S. şi S.D., a dispus citirea declaraţiile anterioare ale acestora, în aplicarea art. 327 alin. (3) C, proc, pen.
Din ansamblul probelor administrate, şi anume procesul-verbal privind interpelarea, semnat de cei doi martori şi de şapte jandarmi, reiese că, în urma denunţării de către G.S., care trebuia să se întâlnească cu inculpatul (...) pentru a cumpăra trei doze de heroină, acesta din urmă a fost reperat şi, în urma percheziţiei acestuia, au fost găsite asupra lui trei doze ce conţineau o substanţă de culoare gri.
Actul [procesul-verbal] coroborează declaraţia martorului G.S., care a precizat în mod constant adresa, numele inculpatului, numărul dozelor pe care trebuia să le cumpere, acelaşi număr de doze găsite asupra inculpatului.
La rândul său, martorul S.D., care nu consumă droguri, a declarat că prietena lui, G.S., consuma trei-patru doze de droguri pe zi.
Trebuie subliniat că acuzaţiile reclamantului, conform cărora primise drogurile de la „R.” sau de la „fiul lui R.”, nu sunt coroborate cu nicio altă probă, având în vedere că acesta nu a prezentat nicio informaţie concretă care ar fi putut conduce la identificarea persoanei indicate.
Prin urmare, în mod întemeiat, instanţa de apel a stabilit faptele şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii (...).”
36. Reclamantul a formulat o cerere de revizuire împotriva acestei hotărâri, care a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că nu existau elemente noi care să justifice redeschiderea procedurii.
37. Ca urmare a condamnării sale penale, reclamantul a fost închis, ispăşindu-şi pedeapsa până la 6 februarie 2010, dată la care a fost eliberat condiţionat.
D. Evoluţia ulterioară a cauzei
38. La 17 decembrie 2007, reclamantul a sesizat Poliţia Giurgiu cu o plângere împotriva lui S.D. pentru mărturie mincinoasă. Interogat de poliţie, reclamantul a declarat că era deţinut la Penitenciarul Giurgiu, unde era deţinut şi S.D. Acesta din urmă i-a trimis două scrisori în care îşi cerea scuze pentru declaraţiile mincinoase pe care a trebuit să le facă în favoarea lui G.S. în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva reclamantului. De asemenea, reclamantul a solicitat poliţiei să îi furnizeze copii ale declaraţiilor date de S.D. în cursul procedurii penale.
39. Într-o scrisoare nedatată, poliţia i-a răspuns reclamantului că ar fi trebuit să solicite confruntarea sa cu S.D. în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva acestuia sau să dovedească faptul că S.D. a dat o declaraţie falsă. De asemenea, poliţia a remarcat că, din rechizitoriu şi din hotărârea din 23 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, reieşea faptul că reclamantul a fost condamnat şi pe baza altor probe în afară de declaraţia lui S.D. În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a obţine copii ale declaraţiilor date de S.D., poliţia l-a sfătuit să depună o cerere la Tribunalul Bucureşti.
II. Dreptul intern relevant
40. Articolele relevante din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
Art. 327 alin. (3)
„Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.”
Art. 329 alin. (3)
„Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admisă apare inutilă, instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca această probă să nu mai fie administrată.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi 3 d) din Convenţie
41. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru trafic de droguri, fără să fi avut posibilitatea de a interoga martorii acuzării.
42. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 şi § 3 d) din Convenţie sunt redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(...)
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.”
A. Cu privire la admisibilitate
43. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. În această privinţă, precizează că reclamantul nu a solicitat curţii de apel să întreprindă noi demersuri pentru a găsi martorii şi nu a solicitat administrarea probelor apărării. De asemenea, persoana în cauză nu a invocat în faţa Înaltei Curţi faptul că martorii acuzării nu au fost interogaţi de către completul de judecată în şedinţă publică. În cursul urmăririi penale, reclamantul ar fi putut să formuleze o plângere adresată procurorului şi să solicite instrumentarea de probe sau confruntarea cu martorii.
44. Guvernul precizează, de asemenea, că reclamantul ar fi putut să depună plângeri penale împotriva martorilor pentru mărturie mincinoasă. Presupunând că aceste plângeri ar fi condus la condamnarea penală a martorilor, reclamantul ar fi putut solicita ulterior revizuirea hotărârii definitive din 1 martie 2005, prin care a fost condamnat pentru trafic de droguri.
45. Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne şi susţine că, în dreptul intern, cererea de revizuire este o cale de atac extraordinară, pe care nu era obligat să o epuizeze.
46. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate căile de atac interne. Este necesar ca fiecare reclamant să fi oferit instanţelor interne ocazia pe care art. 35 § 1 o acordă în principiu statelor contractante, şi anume de a evita sau de a repara încălcările pretinse împotriva sa. Astfel, capătul de cerere cu care este sesizată Curtea trebuie să fie formulat, cel puţin în esenţă, întâi în faţa instanţelor naţionale corespunzătoare [Ben Salah Adraqui şi Dhaime împotriva Spaniei (dec.), nr. 45023/98, CEDO 2000‑IV, şi Merger şi Cros împotriva Franţei (dec.), nr. 68864/01, 11 martie 2004].
47. Curtea subliniază că este necesar ca această regulă să fie aplicată cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv, dat fiind contextul protecţiei drepturilor omului (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 69, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV). Astfel, căile de atac interne sunt epuizate în cazul unui recurs formulat foarte sumar, pe fondul căruia s-a pronunţat instanţa, chiar şi pe scurt [Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 43-45, CEDO 2009].
48. În speţă, Tribunalul Bucureşti a achitat reclamantul de acuzaţia de trafic de droguri, după ce a eliminat din dosar declaraţiile martorilor G.S. şi S.D., ţinând seama de imposibilitatea de a interoga aceşti martori ai acuzării.
49. În apel şi în recurs, instanţele naţionale au trebuit să examineze legalitatea luării în considerare a declaraţiilor martorilor care nu au putut fi interogaţi de reclamant. În fiecare etapă procesuală, reclamantul a solicitat ca aceste declaraţii să nu fie luate în considerare. În recurs, reclamantul nu şi-a prezentat motivele în scris. Totuşi, chiar în temeiul hotărârii din 1 martie 2005 a Înaltei Curţi, acesta s-a plâns de „stabilirea ilegală a vinovăţiei sale” în ceea ce priveşte acuzaţia de trafic de droguri şi a solicitat menţinerea hotărârii pronunţate în primă instanţă. În plus, Înalta Curte nu s-a limitat la considerente de formă, ci a examinat aspectul referitor la imposibilitatea de audiere a martorilor G.S. şi S.D. În fapt, Înalta Curte a verificat demersurile pe care instanţele inferioare le-au întreprins pentru localizarea martorilor şi a considerat că tribunalul a procedat corect citind în şedinţă publică declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale. Or, acest aspect vizează în special capătul de cerere formulat în prezent de reclamant în faţa Curţii.
50. Pe scurt, reclamantul a oferit instanţelor române ocazia de a evita sau de a remedia încălcarea pretinsă (Saidi împotriva Franţei, nr. 14647/89, 20 septembrie 1993). Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia Guvernului.
51. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
52. Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declaraţiilor martorilor G.S. şi S.D., date în cursul urmăririi penale, şi că nu a avut niciodată posibilitatea de a-i interoga. Subliniază că aceste declaraţii constituie probe decisive, dacă nu chiar singurele probe, care au stat la baza condamnării sale pentru trafic de droguri. De asemenea, prezintă bănuielile sale cu privire la existenţa anumitor legături între aceşti martori şi agenţii de poliţie şi îşi exprimă teama că a fost victima unei provocări din partea poliţiştilor.
53. Guvernul precizează că Tribunalul Bucureşti a efectuat, fără succes, toate demersurile pe care le avea la dispoziţie pentru a asigura prezenţa martorilor G.S. şi S.D. la şedinţă. Citând motivarea hotărârii pronunţate de curtea de apel şi făcând trimitere la motivarea prezentată de Înalta Curte în hotărârea sa din 1 martie 2005, acesta consideră că instanţele respective au motivat în mod corespunzător decizia de condamnare a reclamantului. De asemenea, apreciază că principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor au fost respectate în speţă.
54. Guvernul apreciază că, în speţă, au fost respectate principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii cu privire la utilizarea declaraţiilor martorilor pe care inculpatul nu le-a putut contesta la momentul în care au fost făcute. În această privinţă, menţionează că, în cursul cercetării penale, reclamantul a fost asistat de un avocat numit din oficiu şi că nu a dorit să beneficieze de un avocat ales de el. Reclamatul a fost interogat de procuror şi, cu această ocazie, nici el şi nici avocatul nu au formulat o plângere cu privire la declaraţiile date de martori imediat după interpelarea lor. Nu a susţinut nici că ca fost victima unui abuz din partea anchetatorilor şi nu i-a acuzat pe G.S. şi S.D. de mărturie mincinoasă. Ulterior, la prezentarea materialului de urmărire penală, reclamantul s-a limitat la a nega acuzaţia de trafic de droguri, fără să propună probe în sprijinul versiunii sale cu privire la fapte.
55. Guvernul subliniază că, în cursul etapei judiciare în faţa celor trei instanţe naţionale, au fost respectate pe deplin drepturile reclamantului garantate de art. 6 din Convenţie. Tribunalul Bucureşti a efectuat demersuri pentru a permite interogatoriul direct al martorilor G.S. şi S.D. În faţa instanţelor de apel şi recurs, reclamantul nu a solicitat instanţelor naţionale să ia măsuri suplimentare pentru a interoga direct martorii în cauză şi nu a ridicat problema necesităţii de a administra noi probe.
2. Motivarea Curţii
56. Curtea reaminteşte mai întâi că nu are sarcina de a acţiona asemenea unei instanţe de gradul patru de jurisdicţie, de a aprecia legalitatea probelor în temeiul dreptului intern al statelor părţi la Convenţie şi de a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamanţilor. În fapt, deşi Convenţia garantează la art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează şi admisibilitatea probelor ca atare, aspect reglementat în primul rând de dreptul intern [a se vedea, între multe altele, Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 162, CEDO 2010].
57. Pentru a stabili dacă procedura a fost echitabilă, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său şi verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci şi a interesului public şi al victimelor ca autorii infracţiunii să fie cercetaţi corespunzător şi, dacă este necesar, respectarea drepturilor martorilor. În special art. 6 § 3 lit. d) consacră principiul conform căruia, înainte ca un acuzat să poată fi declarat vinovat, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate în principiu în faţa acestuia în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul în cauză nu se aplică fără excepţii, acestea putând fi acceptate doar sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta mărturiile acuzării şi de a-i interoga pe autorii acestora, la momentul depoziţiei acestora sau ulterior (a se vedea Lucà împotriva Italiei, nr. 33354/96, pct. 39, CEDO 2001‑II şi Solakov împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 47023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).
58. Curtea a precizat, în cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, CEDO 2011], criteriile de apreciere a capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa martorilor la şedinţă. Aceasta a considerat că era necesar ca acest tip de capete de cerere să fie supuse unei examinări ţinând seama de trei criterii.59. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obţine interogarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absenţa interogării martorilor este justificată de un motiv serios, depoziţiile martorilor absenţi nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a depoziţiei unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze şi care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii acesteia (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 146‑147).
60. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei condiţii au fost respectate în speţă.
a) Imposibilitatea apărării de a-i interoga pe G.S. şi S.D. era justificată de un motiv serios?
61. Curtea observă, în primul rând, că declaraţiile în litigiu au fost obţinute de parchet în ziua următoare faptelor în litigiu. La momentul procesului, curtea de apel a menţionat că era posibil ca declaraţiile reclamantului să aibă ca scop intimidarea martorilor (supra, pct. 33). Cu toate acestea, având în vedere că instanţele naţionale nu s-au bazat pe temerile pe care le-ar fi putut avea G.S. şi S.D. pentru a-i scuti de prezentarea la şedinţă, Curtea nu consideră necesar să examineze dacă absenţa lor se datora efectiv fricii. În speţă, justificarea prezentată de instanţele naţionale şi de Guvern constă în imposibilitatea de a localiza aceşti martori.
62. Curtea reaminteşte că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite condiţii, un fapt justificativ care autorizează admiterea depoziţiilor sale în proces, chiar dacă apărarea nu a putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (Rachdad împotriva Franţei, nr. 71846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003, şi Zentar împotriva Franţei, nr. 17902/02, pct. 26, 13 aprilie 2006). Totuşi, pentru ca această justificare să fie valabilă, autorităţile trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării; acestea trebuie în special să caute activ aceşti martori (Rachdad, citată anterior, pct. 24).
63. În prezenta cauză, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti s-a implicat activ, cu ajutorul poliţiei, în aducerea în instanţă a martorilor G.S. şi S.D. (supra, pct. 25). I-a convocat să participe la şedinţă de mai multe ori şi la adrese diferite, prin emiterea de mandate de aducere împotriva lor; a formulat cereri la Serviciul de evidenţă a populaţiei şi Direcţia Generală a Penitenciarelor şi, în cele din urmă, i-a citat prin afişare la consiliul municipal. Abia după ce aceste tentative au eşuat, tribunalul a autorizat citirea depoziţiilor martorilor G.S. şi S.D., obţinute în cursul urmăririi penale. De altfel, curtea de apel şi Înalta Curte au remarcat în hotărârile lor că Tribunalul Bucureşti a apelat la toate mijloacele prevăzute la nivel intern pentru a asigura prezenţa acestor martori la şedinţă.
64. Curtea apreciază că, în speţă, autorităţile interne nu şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a face tot ce se putea aştepta în mod rezonabil de la acestea pentru a garanta apărării posibilitatea de a-i interoga pe G.S. şi S.D (a se vedea, mutatis mutandis, Mild şi Virtanen împotriva Finlandei, nr. 39481/98 şi 40227/98, pct. 45-47, 26 iulie 2005, şi Pello împotriva Estoniei, nr. 11423/03, pct. 34-35, 12 aprilie 2007). Aceasta consideră că, în consecinţă, circumstanţele speţei permit să se concluzioneze că absenţa martorilor G.S. şi S.D. de la şedinţă şi, prin urmare, citirea depoziţiilor acestora obţinute înainte de proces erau justificate de un motiv serios.
b) Care a fost importanţa depoziţiilor lui G.S. şi S.D. pentru condamnarea reclamantului?
65. În continuare, Curtea trebuie să stabilească importanţa pe care au avut-o depoziţiile în litigiu în verdictul cu privire la vinovăţia reclamantului şi, în special, să examineze dacă aceste depoziţii constituiau proba unică sau decisivă (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 131). În această privinţă, nu este suficient să se ţină seama de ansamblul probelor examinate de instanţe, trebuie să se analizeze care sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea şi, prin urmare, care sunt diversele elemente constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat acuzatul şi ale răspunderii sale penale (Tseber împotriva Republici Cehe, nr. 46203/08, pct. 54, 22 noiembrie 2012).
66. În prezenta cauză, Curtea constată că instanţele naţionale au ţinut seama de mai multe elemente de probă la condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri, şi anume procesul-verbal privind interpelarea şi declaraţiile date de G.S. şi S.D. Cu toate acestea, este necesar să se observe că elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri din versiunea sa privind „oferta” şi identificarea reclamantului ca fiind autorul acesteia au fost stabilite în speţă doar pe baza depoziţiei lui G.S., care a fost, de altfel, denunţătoarea reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Vidgen împotriva Ţărilor de Jos, nr. 29353/06, pct. 46, 10 iulie 2012). Procesul-verbal privind interpelarea conţine denunţul şi declaraţia făcute de G.S. înainte de a menţiona interpelarea reclamantului. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că depoziţiile făcute de G.S. constituiau probe decisive şi că procesul-verbal privind interpelarea şi declaraţia dată de S.D. nu făceau decât să sprijine declaraţiile martorului pe care persoana în cauză nu l-a putut interoga (a se vedea, mutatis mutandis, Hümmer împotriva Germaniei, nr. 26171/07, pct. 44 şi 49, 19 iulie 2012).
67. Aşadar, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării.
c) Au existat garanţii procedurale suficiente pentru a contrabalansa inconvenientele cauzate de admiterea depoziţiilor date de G.S.?
68. Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echităţii procedurii în raport cu o depoziţie a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultăţile cauzate apărării prin admiterea acestei depoziţii, în special garanţii procedurale solide, care permit o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă depoziţia martorului absent este suficient de fiabilă, ţinând seama de importanţa acesteia în cauză (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 147 şi 161).
69. Curtea observă, în acest context, că dreptul de a interoga sau de a solicita interogarea martorilor acuzării constituie o garanţie a dreptului la echitatea procedurii, în măsura în care acesta nu numai că vizează egalitatea armelor între acuzare şi apărare, ci oferă apărării şi sistemului judiciar un instrument esenţial de verificare a credibilităţii şi a fiabilităţii depoziţiilor incriminatoare şi, astfel, a temeiniciei acuzaţiilor (Tseber, citată anterior, pct. 59).
70. În prezenta cauză, G.S. a fost audiată de poliţie şi ulterior de parchet în cursul urmăririi penale, dar nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei. Aşadar, nici tribunalul, nici reclamantul nu au putut să o observe în timpul interogatoriului pentru a aprecia credibilitatea şi fiabilitatea depoziţiei sale.
71. Curtea a hotărât deja că posibilitatea oferită reclamantului de a contesta depoziţia acuzării, prin prezentarea de probe sau solicitarea citării unor martori, nu putea compensa obstacolele cu care s-a confruntat apărarea, deoarece reclamantul nu a fost în măsură să conteste onestitatea şi fiabilitatea martorului, prin intermediul unui contra-interogatoriu (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 161-163; a se vedea, de asemenea, Trampevski împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 4570/07, pct. 49, 10 iulie 2012); în această privinţă, absenţa altor probe care să coroboreze pe deplin depoziţia în litigiu are o anumită importanţă (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 165).
72. Curtea observă că Guvernul menţionează că reclamantul ar fi putut să conteste depoziţiile martorilor acuzării în etapa urmăririi penale şi să solicite o confruntare. Cu toate acestea, Curtea subliniază că nu i se poate reproşa reclamantului faptul că nu a solicitat organelor de urmărire penală să efectueze acte de anchetă cu privire la care acesta se putea aştepta în mod legitim să fie realizate în faţa unei instanţe, în cursul unui proces contradictoriu. În plus, conform dosarului, reclamantului i s-a furnizat o copie a rechizitoriului şi, prin urmare, a luat cunoştinţă de probele acuzării care au fost reţinute atunci când cauza era deja pendinte în faţa Tribunalului Bucureşti (supra, pct. 22).
73. În ceea ce priveşte posibilitatea pe care o avea reclamantul de a contesta depoziţia dată de G.S., Curtea subliniază că, în măsura în care acesta cunoştea identitatea martorului, putea să îi conteste credibilitatea chiar şi în absenţa sa, deşi această posibilitate era mai redusă decât în cadrul unei confruntări directe (Tseber, citată anterior, pct. 63). Astfel, deşi reclamantul a admis că este consumator de droguri, a negat mereu acuzaţia de trafic de droguri. A susţinut în faţa instanţelor naţionale că G.S. îl acuzase deoarece dorea să îl apere de poliţie pe prietenul său R. De asemenea, a precizat în declaraţiile sale că o auzise pe G.S. vorbind cu membrii patrulei de poliţie şi credea că G.S. colabora cu poliţia.
74. Curtea constată că în conformitate cu declaraţia lui G.S., aceasta îl denunţase pe reclamant la poliţie şi încercase să ajute autorităţile să organizeze un flagrant în ceea ce îl priveşte, dar această operaţiune nu a reuşit (supra, pct. 18). Chiar din declaraţia lui G.S. reiese că, în ziua interpelării reclamatului, aceasta i-a cerut să îi procure droguri şi ulterior s-a hotărât să îl denunţe. Aceste afirmaţii sugerează că G.S. dorea să provoace infracţiunea (a se vedea, mutatis mutandis, Vanyan împotriva Rusiei, nr. 53203/99, pct. 45-50, 15 decembrie 2005). De altfel, nu este exclus ca arestarea persoanei în cauză să nu fi avut loc în momentul respectiv dacă G.S. nu ar fi sesizat poliţia. Or, Curtea observă că instanţele naţionale care au condamnat reclamantul nu au examinat deloc incidenţa acţiunilor lui G.S. în cauză şi nici nu au clarificat cadrul legal în care aceasta a acţionat [a se vedea, mutatis mutandis, Ramanauskas împotriva Lituaniei (MC), nr.74420/01, pct. 61, CEDO 2008].75. În plus, instanţele naţionale au apreciat fiabilitatea depoziţiei date de G.S. comparând-o cu declaraţia făcută de S.D. şi cu procesul-verbal privind interpelarea. Or, Curtea observă că S.D. nu a fost interogat niciodată de instanţă şi că declaraţiile date de acesta în faţa poliţiei şi parchetului nu erau concordante. De altfel, acest lucru a fost remarcat şi de Tribunalul Bucureşti în primă instanţă. Deşi procesul-verbal privind interpelarea a fost semnat de G.S. şi S.D., nu a fost făcută nicio precizare cu privire la absenţa semnăturii reclamantului pe acest document. Având în vedere că reclamantul contesta însuşi conţinutul procesului-verbal privind interpelarea, instanţele interne ar fi putut să audieze cei şapte agenţi de poliţie care au semnat acest proces-verbal, ţinând cont că declaraţiile acestora ar fi putut să clarifice faptele şi să susţină credibilitatea declaraţiilor date de G.S. şi S.D.
76. Guvernul afirmă că reclamantul avea posibilitatea, pe parcursul întregii proceduri, de a propune examinarea unor probe suplimentare, ceea ce nu a făcut. În special, în hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţă, reclamantului i s-a reproşat că nu a furnizat elemente suficiente legate de R., astfel încât acesta să poată fi interogat. Cu toate acestea, Curtea observă că, în conformitate cu faptele descrise de instanţele interne, R. nu era martor direct al înţelegerii care exista între G.S. şi reclamant cu privire la furnizarea de droguri. Or, aceasta a hotărât deja că, în absenţa altor elemente de probă suficient de solide încât să confirme dincolo de orice îndoială rezonabilă fiabilitatea declaraţiei unui martor-cheie, pe care apărarea nu l-a putut interoga în nicio etapă a procedurii, contestaţia indirectă prezintă doar un interes limitat în ceea ce priveşte acuzaţiile unui astfel de martor (a se vedea, a contrario, Al‑Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 156). Din dosar nu reiese nici faptul că autorităţile au făcut demersuri pentru a obţine alte probe ce ar fi putut să le ajute să îşi formeze o părere cu privire la fiabilitatea depoziţiei lui G.S., ori să găsească alţi martori care să o poată confirma sau infirma (Tseber, citată anterior, pct. 68). În această privinţă, autorităţile ar fi putut, încă de la interogarea lui G.S. de către parchet, să încerce să verifice pistele pe care aceasta din urmă le oferea în declaraţia sa, de exemplu, referirea la F.P. şi la alte persoane cărora reclamantul le-ar fi furnizat droguri (supra, pct. 18).
77. Ţinând seama de elementele anterioare, Curtea apreciază că, în absenţa altor probe solide în dosar, care să poată corobora depoziţia lui G.S., caracterul decisiv al acesteia conduce la concluzia că instanţele nu au putut aprecia corect şi echitabil fiabilitatea acestei probe. Curtea consideră că dreptul la apărare al reclamantului a suferit astfel o limitare incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 3 lit. d).
II. Cu privire la celelalte încălcări pretinse
78. Tot în temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de rezultatul procedurii penale împotriva sa şi de refuzul instanţelor naţionale de a instrumenta probe ale apărării. Ţinând seama de concluzia de mai sus, la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamant din perspectiva art. 6 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
79. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
80. Reclamantul solicită10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit.
81. Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi precizează că art. 408¹ C. proc. pen. permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea constată încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.
82. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, având în vedere încălcarea constatată la art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, şi că este necesar să îi acorde 2 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
83. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
84. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze admisibilitatea şi temeinicia celorlalte capete de cerere;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 iulie 2013, în conformitate cu art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy