©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA SCOPPOLA ÎMPOTRIVA ITALIEI (Nr. 3)
(Cererea nr. 126/05)
Hotărâre
Strasbourg
22 mai 2012
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Scoppola împotriva Italiei (Nr. 3),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
Nicolas Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Josep Casadevall, Nina Vajić, Dean Spielmann, Peer Lorenzen, Karel Jungwiert, Lech Garlicki, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, Mark Villiger, George Nicolaou, Işıl Karakaş, Mihai Poalelungi, Guido Raimondi,Vincent A. de Gaetano, Helen Keller, judecători, şi Erik Fribergh, grefier,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 2 noiembrie 2011 şi la 28 martie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 126/05 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Franco Scoppola („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16 decembrie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de domnii N. Paoletti şi C. Sartori, avocaţi la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, dl. E. Spatafora, precum şi de co-agenţii săi, doamnele P. Accardo şi S. Coppari.
3. În cererea sa, reclamantul pretindea că interzicerea dreptului de vot care i-a fost impusă în urma condamnării sale penale aducea atingere art. 3 din Protocolul nr. 1.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 24 martie 2009, aceasta a fost declarată admisibilă de către o cameră a acestei secţii, compusă din judecătorii următori: Françoise Tulkens, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Işıl Karakaş, precum şi Sally Dollé, grefier de secţie.
5. La 18 ianuarie 2011, o cameră a Secţiei a doua, compusă din judecătorii Françoise Tulkens, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, şi Stanley Naismith, grefier de secţie, a pronunţat o hotărâre în care a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
6. La 15 aprilie 2011, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din convenţie şi art. 73 din regulament. La 20 iunie 2011, un colegiu al Marii Camere a decis admiterea cererii.
7. Compunerea Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu art. 26 § 4 şi § 5 din convenţie şi art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011, Jean-Paul Costa, preşedintele Curţii, şi-a încheiat mandatul. Nicolas Bratza l-a succedat în funcţie pe Jean-Paul Costa şi de la acea dată a asigurat preşedinţia Marii Camere în speţă (art. 9 § 2 din regulament). Jean-Paul Costa şi-a păstrat funcţia de judecător ulterior expirării mandatului, în temeiul art. 23 § 3 din convenţie şi art. 24 § 4 din regulament.
8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei.
9. De asemenea, au fost primite observaţii din partea Guvernului Marii Britanii, care şi-a exercitat dreptul de a interveni [art. 36 § 2 din convenţie şi 44 § 1 lit. b) din regulament].
10. La 2 noiembrie 2011, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvernul pârât
doamna P. Accardo, co-agent;
– pentru reclamant
domnul N. Paoletti,consilier;
domnul C. Sartori,consilier;
– pentru Guvernul Mari Britanii
domnul D. Walton,agent;
doamna A. Sornarajah, agent;
domnul D. Grieve, QC,Avocat General;
domnul J. Eadie, QC,consilier, doamna J. Hall, consilier;
doamna P. Baker,consilieră.
Curtea i-a audiat în declaraţii pe domnii N. Paoletti şi C. Sartori şi pe doamna P. Accardo şi domnul D. Grieve.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
11. Reclamantul s-a născut în 1940. În prezent este consemnat la domiciliu la spitalul din San Secondo – Fidenza (Parma).
A. Procedura penală desfăşurată împotriva reclamantului
12. La 2 septembrie 1999, în urma unei violente altercaţii familiale, reclamantul şi-a ucis soţia şi a rănit pe unul din fiii săi. A fost arestat a doua zi.
13. După finalizarea cercetării, Parchetul de la Roma a solicitat trimiterea reclamantului în judecată pentru omor, tentativă de omor, rele tratamente aplicate membrilor familiei sale şi port de armă fără drept.
14. La 24 noiembrie 2000, în urma unei proceduri de urgenţă a cărei aplicare a solicitat-o reclamantul, judecătorul pentru audieri preliminare (giudice dell’udienza preliminare, numit în continuare „GUP”) din Roma l-a declarat vinovat pentru toate capetele de acuzare reţinute împotriva lui şi a constatat că trebuie condamnat cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Totuşi, din cauza adoptării procedurii de urgenţă, a stabilit pedeapsa cu închisoarea de treizeci de ani şi a pronunţat împotriva acestuia o interdicţie definitivă de exercitare a funcţiilor publice în aplicarea art. 29 C. pen. („CP” – infra, pct. 36).
15. Judecătorul a arătat că reclamantul a încercat mai întâi să-şi sugrume soţia cu cablul de la telefon pe care aceasta l-a folosit pentru a suna la poliţie, apoi, în timp ce aceasta încerca să fugă din apartament împreună cu copiii săi, alergând pe scări afară din imobil, a tras mai multe focuri spre soţia sa de la mică distanţă, precum şi spre unul din fiii săi care a urcat înapoi să-şi salveze mama după ce o luase înaintea ei.
16. Pentru a stabili pedeapsa, GUP a reţinut circumstanţele agravante, arătând aşadar că acest comportament infracţional al reclamantului i-a vizat pe membrii familiei sale şi că a fost declanşat de un motiv nesemnificativ, şi anume convingerea celui în cauză că toţi copiii săi erau responsabili de stricarea telefonului său mobil.
17. GUP nu a ţinut cont de cazierul judiciar al celui în cauză care era curat, element invocat de acesta ca şi circumstanţă atenuantă. El a arătat că respectivul comportament al reclamantului, care nega o parte din fapte şi încerca să atribuie responsabilitatea membrilor familiei sale, cărora le reproşa că s-au revoltat împotriva autorităţii sale, era de natură a exclude orice părere de rău.
18. A constatat în cele din urmă că, din mărturiile adunate, reclamantul s-a făcut responsabil de alte episoade de violenţă – injurii, lovituri, ameninţări cu arme – asupra soţiei şi copiilor săi în cei douăzeci de ani de până atunci.
19. Apelurile formulate de Parchetul general şi de reclamant împotriva acestei hotărâri au fost depuse în faţa Curţii de Apel cu Juraţi din Roma care, prin hotărârea din 10 ianuarie 2002, l-a condamnat pe cel în cauză la detenţiune pe viaţă. Curtea cu juraţi a confirmat concluziile GUP cu privire la circumstanţele atât agravante cât şi atenuante de luat în seamă în cauză.
20. Prin hotărârea depusă la grefă la 20 ianuarie 2003, Curtea de Casaţie a respins recursul introdus de reclamant.
21. În aplicarea art. 29 CP, condamnarea reclamantului la detenţiune pe viaţă a fost însoţită de o pedeapsă accesorie de interdicţie definitivă de a exercita funcţii publice, drept consecinţă cel în cauză a fost privat definitiv de dreptul său de vot, în conformitate cu art. 2 din Decretul Preşedintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 („D.P.R. nr. 223/1967” – supra, pct. 33).
22. Hotărârile de condamnare a reclamantului nu menţionau faptul că acesta a fost privat de dreptul de vot.
B. Procedura introdusă de reclamant în vederea recuperării dreptului de vot
23. La 2 aprilie 2003, comisia electorală competentă a radiat numele reclamantului de pe listele electorale, în temeiul art. 32 D.P.R. nr. 223/1967 (supra, pct. 35).
24. La 30 iunie 2004, persoana în cauză a introdus o plângere în faţa comisiei electorale. Bazându-se, între altele, pe hotărârea Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2) (nr. 74025/01, 30 martie 2004), a pretins că privarea de dreptul său de vot era incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1.
25. Plângerea sa fiind respinsă, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Roma la 16 iulie 2004, susţinând că radierea numelui său de pe listele electorale care rezulta de plin drept din condamnarea sa la detenţie pe viaţă şi din interdicţia definitivă de exercitare a funcţiilor publice ducea la încălcarea dreptului său de vot astfel cum era prevăzut la art. 3 din Protocolul nr. 1.
26. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2004, curtea de apel a respins acţiunea celui în cauză. Curtea a subliniat că, în legislaţia italiană, măsura respectivă nu se aplica decât pentru infracţiunile cele mai grave pasibile de cele mai grele sancţiuni, în special detenţiunea pe viaţă, în vreme ce privarea dreptului de vot în cauza Hirst nr. 2 (citată anterior) era aplicabilă oricărei persoane condamnată la o pedeapsă cu închisoarea şi nu implica o echilibrare a intereselor concurente şi a proporţionalităţii interdicţiei. Curtea concluzionează că automatismul aplicării interdicţiei incriminate oricărei pedepse cu închisoare lipsea din cauza cu privire la reclamant.
27. Reclamantul a introdus recurs, pretinzând în special că interdicţia dreptului de vot era o consecinţă a pedepsei accesorii de interdicţie a exercitării funcţiilor publice, care rezulta chiar din pedeapsa principală pronunţată. În opinia lui, interdicţia respectivă nu avea aşadar legătură cu infracţiunea comisă, iar aplicarea acestei măsuri scăpa complet puterii de apreciere a autorităţii judecătoreşti.
28. Printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2006, Curtea de Casaţie a respins recursul reclamantului. Aceasta a reamintit mai întâi că, în hotărârea Hirst nr. 2 din 6 octombrie 2005 [Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2) (MC), nr. 74025/01, pct. 77, CEDO 2005-IX], Marea Cameră a ţinut cont că interdicţia dreptului de vot în Regatul Unit „priveşte (privea) (...) o mare parte de oameni încarceraţi şi tot felul de pedepse cu închisoarea, de la o zi închisoare până la detenţiune pe viaţă, şi tot felul de infracţiuni de la fapte relativ minore la cele mai grave”. Referindu-se la art. 29 CP, Curtea a arătat ulterior că, în legislaţia italiană, interdicţia dreptului de vot nu se aplica decât în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin trei ani, că această măsură nu dura decât cinci ani atunci când pedeapsa pronunţată era mai mică de cinci ani cu închisoarea şi că nu putea să fie definitivă decât în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin cinci ani sau la detenţiune pe viaţă.
C. Reducerea pedepsei reclamantului ca urmare a hotărârii Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)
29. La 24 martie 2003, reclamantul a introdus o cerere în faţa Curţii, pretinzând în special că prin condamnarea sa la detenţiune pe viaţă se încălcaseră art. 6 şi 7 din convenţie.
30. Printr-o hotărâre din 17 septembrie 2009, Marea Cameră a Curţii a concluzionat încălcarea acestor dispoziţii [a se vedea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, 17 septembrie 2009].
31. În temeiul art. 46 din convenţie, Curtea a formulat în felul următor: „având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei şi nevoia urgentă de a pune capăt încălcării art. 6 şi 7 din convenţie, Curtea consideră prin urmare că este de datoria statului pârât de a asigura ca pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată reclamantului să fie înlocuită cu o pedeapsă conformă principiilor enunţate în această hotărâre, şi anume o pedeapsă care să nu depăşească treizeci de ani de închisoare” (Scoppola nr. 2 citată anterior, pct. 154).
32. Aprobând această decizie printr-o hotărâre depusă la grefă la 28 aprilie 2010, Curtea de Casaţie a retractat hotărârea din 20 ianuarie 2003 (supra, pct. 20), a anulat hotărârea pronunţată de Curtea de Apel cu Juraţi din Roma la 10 ianuarie 2002 (supra, pct. 19) cu condiţia să nu privească pedeapsa aplicabilă şi a stabilit pedeapsa reclamantului la treizeci de ani de închisoare.
II. Dreptul intern relevant
A. Interzicerea dreptului de vot
33. În legislaţia italiană, interzicerea exercitării funcţiilor publice (art. 28 CP), atrage după sine decăderea din dreptul de vot (D.P.R. nr. 223/1967), este o pedeapsă accesorie care însoţeşte pedepsele – indiferent de durată – pronunţate pentru anumite infracţiune precise, cum ar fi delapidarea, înşelăciunea, deturnarea de fonduri şi specula (infracţiuni pedepsite la art. 314, 316 bis, 317 şi respectiv 501 CP), pentru infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei – cum ar fi mărturia mincinoasă, falsa expertiză, falsa traducere, obstrucţionarea justiţiei şi gestiunea frauduloasă (infracţiuni pedepsite la art. 371, 373, 377 şi respectiv 380 CP), şi pentru infracţiuni legate de abuzul de putere sau de uzurparea de calităţi oficiale (art. 31 CP).
34. În plus, orice condamnare pentru o infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate este însoţită de interdicţia exercitării funcţiilor publice. Aceasta este temporară dacă pedeapsa pronunţată are o durată mai mică de trei ani sau este definitivă dacă pedeapsa are o durată mai mică de cinci ani, precum şi în cazul condamnării la detenţiune pe viaţă. Dispoziţiile relevante ale dreptului intern sunt prezentate ulterior.
35. Pasajele relevante din D.P.R. nr. 223/1967 (de aprobare a textului unic al legilor privind organizarea electoratului activ şi privind ţinerea şi revizia listelor electorale) sunt formulate în felul următor:
Art. 2
„ 1. Nu pot vota:
(...)
d) persoanele condamnate la o pedeapsă ce atrage interzicerea definitivă a exercitării funcţiilor publice (...).
e) persoanele care au interdicţia temporară de exercitare a funcţiilor publice, pentru durata acesteia.
2. Hotărârile din penal nu atrag pierderea dreptului electoral decât din momentul în care au obţinut autoritate de lucru judecat.”
Art. 32
„1. Nicio modificare nu poate fi făcută listelor electorale (...) cu excepţia cazurilor [următoare]:
(...).
3) pierderea dreptului electoral în temeiul unei hotărâri sau al altor măsuri luate de o autoritate judecătorească.
(...).
7) Se poate introduce plângere împotriva deciziilor de modificare a listelor electorale în faţa comisiei electorale competente în termen de zece zile. Comisia hotărăşte în termen de cincisprezece zile (...).”
Art. 42
„Se poate introduce o acţiune împotriva deciziilor comisiei electorale (...) în faţa curţii de apel competente.”
36. Dispoziţiile relevante din CP prevăd următoarele:
Art. 28
(Interzicerea exercitării funcţiilor publice)
„Interzicerea exercitării funcţiilor publice este definitivă sau temporară.
Dacă legea nu prevede altceva, interdicţia definitivă de exercitare a funcţiilor publice duce la decăderea persoanei condamnate:
1) din dreptul de vot şi de a candida în orice grup electoral (comizio elettorale), precum şi din orice alt drept politic.
(...). ”
Art. 29
(Cazurile în care o condamnare duce la interzicerea exercitării funcţiilor publice)
„Condamnarea cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi condamnarea cu pedeapsa închisorii a cărei durată nu este mai mică de cinci ani duce, pentru persoana condamnată, la interzicerea definitivă a exercitării funcţiilor publice; condamnarea la o pedeapsă cu închisoare a cărei durată nu este mai mică de trei ani duce la interzicerea exercitării funcţiilor publice pentru o durată de cinci ani (...).”
B. Dispoziţii aplicabile la individualizarea pedepsei
37. Art. 132 şi 133 CP conţin dispoziţii ce prevăd ghidarea instanţei în exercitarea puterii sale de individualizare a pedepsei. Aceste dispoziţii sunt redactate după cum urmează:
Art. 132
(Competenţa discreţionară a instanţei în individualizarea pedepsei: limite)
„În limitele stabilite de lege, instanţa stabileşte pedeapsa în mod discreţionar. Trebuie să arate motivele adecvate pentru a justifica folosirea acestei puteri discreţionare.
Poate mări sau reduce pedeapsa stabilită de lege fără să poată depăşi totuşi limitele stabilite de aceasta pentru fiecare categorie de pedeapsă, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod expres de lege.”
Art. 133
(Gravitatea infracţiunii: evaluarea efectelor pedepsei)
„În exercitarea competenţei discreţionare menţionată la articolul precedent, instanţa trebuie să ţină seama de gravitatea infracţiunii în funcţie de:
1) natura, tipul, mijloacele, obiectul, timpul, locul şi orice altă modalitate al actului infracţional;
2) gravitatea prejudiciului sau a pericolului cauzat victimei infracţiunii;
3) intensitatea elementului intenţional sau gradul vinovăţiei.
De asemenea, instanţa trebuie să ţină seama de aptitudinea de a comite o infracţiune (capacità a delinquere) a autorului infracţiunii având în vedere:
1) motivele infracţiunii (motivi a delinquere) şi intenţia autorului (reo);
2) antecedentele penale şi judiciare şi, în general, conduita şi viaţa autorului infracţiunii înainte de comiterea acesteia;
3) conduita autorului infracţiunii în timpul şi după comiterea acesteia;
4) condiţiile de viaţă personală, familială şi socială a autorului infracţiunii.”
C. Reabilitarea condamnatului
38. Art. 178 şi 179 CP conţin dispoziţii în domeniul reabilitării persoanei condamnate. Pasajele relevante prevăd următoarele:
Art. 178
(Reabilitarea)
„Reabilitarea pune capăt pedepselor accesorii şi oricărui alt efect penal al condamnării, cu excepţia cazului în care legea prevede altceva.”
Art. 179
(Condiţii pentru reabilitare)
„Reabilitarea poate fi acordată la trei ani după ziua în care pedeapsa principală a fost executată sau s-a stins altfel şi dacă persoana care a fost condamnată a făcut dovada unei bune conduite efective şi constante. (...). »
D. Legea nr. 354 din 1975
39. Legea nr. 354 din 26 iulie 1975 prevede, între altele, posibilitatea unei liberări anticipate a condamnaţilor. În părţile sale relevante, art. 54 § 1 prevede următoarele:
„În vederea unei mai bune reintegrări în societate, persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoare făcând dovada participării la proiectul de readaptare poate beneficia de o reducere a pedepsei de patruzeci şi cinci de zile pentru fiecare semestru de pedeapsă ispăşită (...).”
III. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE ŞI EUROPENE RELEVANTE
A. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966)
40. Dispoziţiile relevante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevăd următoarele:
Art. 10
„1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.
(...)
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop esenţial ameliorarea lor şi reclasarea lor socială. (...). ”
Art. 25
„Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi;
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.”
B. Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite:
41. În Observaţia sa generală nr. 25 (1996) cu privire la art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, comitetul s-a exprimat în felul următor:
„ 14. În rapoartele lor, statele părţi ar trebui să precizeze motivele privării de dreptul de vot şi să le explice. Aceste motive ar trebuie să fie obiective şi rezonabile. Dacă faptul că a fost condamnat pentru o infracţiune este un motiv de privare a dreptului de vot, perioada în care interdicţia se aplică ar trebui să fie în raport cu infracţiunea şi sentinţa. Persoanele private de libertate care nu au fost condamnate nu ar trebui să fie decăzute din dreptul de vot.”
42. În cauza Yevdokimov şi Rezanov împotriva Federaţiei Ruse (comunicarea nr. 1410/2005, din 21 martie 2011), comitetul, referindu-se la hotărârea pronunţată de Curte în cauza Hirst (nr. 2) (MC) (citată anterior), a declarat următoarele:
„ (...) statul parte, a cărui legislaţie prevede că orice persoană condamnată la o pedeapsă cu închisoare este automat privată de dreptul de vot, nu a avansat niciun argument care să arate că în speţă restricţiile prezentau caracterul rezonabil cerut de Pact. Având în vedere faptele din speţă, Comitetul a concluzionat că a fost încălcat art. 25 şi art. 2 alin. 3 din pact (...)”.
C. Convenţia americană cu privire la drepturile omului din 22 noiembrie 1969
43. Art. 23 din Convenţia americană, intitulat „drepturi politice”, prevede următoarele:
„ 1. Toţi cetăţenii trebuie să se bucure de drepturile şi facultăţile enumerate mai jos:
a. de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi;
b. de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor, şi
c. de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.
2. Legea poate reglementa exercitarea drepturilor şi facultăţilor menţionate la alineatul precedent, şi doar în mod exclusiv pentru motivele de vârstă, naţionalitate, reşedinţă, limbă, capacitatea de a citi şi scrie, capacitatea civilă sau mintală, sau în cazul unei condamnări la o pedeapsă penală pronunţată de o instanţă competentă.”
D. Codul bunei conduite în materie electorală (Comisia de la Veneţia)
44. Acest document, adoptat de Comisia europeană pentru democraţie prin drept („Comisia de la Veneţia”) la cea de-a 51-a şedinţă plenară (5-6 iulie 2002) şi prezentat la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei la 6 noiembrie 2002, conţine liniile directoare elaborate de Comisie cu privire la circumstanţele în care poate exista interdicţia dreptului de vot sau de a candida. Pasajele sale relevante prevăd următoarele:
„i. o excludere din dreptul de vot şi de a candida poate fi prevăzută, dar este supusă următoarelor condiţii cumulative:
ii. trebuie prevăzută de lege;
iii. trebuie să respecte principiul proporţionalităţii; excluderea eligibilităţii poate fi supusă unor condiţii mai puţin severe decât cea a dreptului de vot;
iv. trebuie motivată printr-o interdicţie pentru motivele legate de sănătatea mintală sau condamnările penale pentru infracţiuni grave;
v. în plus, excluderea drepturilor politice sau interdicţia pentru motive legate de sănătatea mintală trebuie să fie pronunţate de o instanţă printr-o decizie specifică.”
IV. Elemente de drept comparat
A. Cadrul legislativ în statele contractante
45. Din cele patruzeci şi trei de state contractante care au făcut obiectul unui studiu de drept comparat, nouăsprezece nu aplică nicio restricţie dreptului de vot al deţinuţilor (Albania, Azerbaidjan, Cipru, Croaţia, Danemarca, Spania, Finlanda, Irlanda, Letonia, Lituania, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Moldova, Muntenegru, Republica Cehă, Serbia, Slovenia, Suedia, Elveţia şi Ucraina).
46. Şapte state prevăd suprimarea automată a dreptului de vot pentru toţi deţinuţii condamnaţi care ispăşesc o pedeapsă cu închisoarea (Armenia, Bulgaria, Estonia, Georgia, Ungaria, Regatul Unit şi Rusia).
47. Cele şaisprezece state rămase (Germania, Austria, Belgia, Bosnia-Herţegovina, Franţa, Grecia, Luxemburg, Malta, Monaco, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Slovacia şi Turcia) formează o categorie intermediară în care interdicţia dreptului de vot se aplică în funcţie de tipul de infracţiune şi/sau de la un anumit prag de gravitate a pedepsei privative de libertate (referitor la durata sa). Legislaţia italiană în materie seamănă cu sistemele acestui grup de ţări.
48. În unele state ce aparţin acestei ultime categorii (Germania, Austria, Belgia, Franţa, Grecia, Luxemburg, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România şi San Marino), aplicarea interdicţiei dreptului de vot asupra condamnatului rezultă din puterea de apreciere a instanţei penale. În Grecia şi la Luxemburg, decăderea din dreptul de vot se aplică din oficiu pentru infracţiunile deosebit de grave.
B. Alte elemente jurisprudenţiale relevante
1. Canada
49. În 1992, Curtea Supremă din Canada a anulat în unanimitate o dispoziţie legislativă ce interzice tuturor deţinuţilor să voteze [Sauvé împotriva Canadei (no 1), Culegerea Curţii Supreme, 1992, vol. 2, p. 438]. S-au introdus unele amendamente pentru limitarea interdicţiei deţinuţilor care ispăşesc o pedeapsă de doi ani sau mai mult. Curtea de Apel Federală a confirmat această dispoziţie. Totuşi, Curtea Supremă a declarat la 31 octombrie 2002 în cauza Sauvé împotriva procurorului general din Canada (nr. 2), cu cinci voturi la patru, că art. 51 lit. e) din Legea electorală a Canadei din 1985, care interzice dreptul de vot pentru orice persoană deţinută într-o instituţie corecţională pentru ispăşirea unei pedepse de doi ani sau mai mult, era neconstituţional, căci era contrar art. 1 şi 3 din Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor, în temeiul cărora:
„1. Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor a garantat drepturile şi libertăţile enunţate. Nu pot fi restrânse decât printr-o dispoziţie de drept, în limitele rezonabile şi a căror justificare poate fi demonstrată în cadrul unei societăţi libere şi democratice.”
„3. Orice cetăţean canadian are dreptul de vot şi este eligibil în alegerile legislative federale sau provinciale.”
50. În opinia judecătorului şef Beverley McLachlin, care se exprima în numele majorităţii, dreptul de vot este un drept fundamental pentru democraţia Canadei şi statul de drept şi nu poate fi eliminat uşor. Restricţiile privind acest drept cer nu o reţinere judiciară, ci o examinare aprofundată. Majoritatea a estimat că Guvernul nu a reuşit să rezolve problemele specifice ce necesitau privarea de dreptul de vot şi că această măsură nu răspundea criteriului proporţionalităţii, în special deoarece Guvernul nu a reuşit să stabilească o legătură raţională între interdicţia asupra dreptului de vot şi obiectivele urmărite de măsură, şi anume, să crească simţul civic şi respectul statului de drept şi să pronunţe o pedeapsă adecvată.
51. În opinia minorităţii, exprimată de judecătorul Gonthier, obiectivele măsurii erau urgente şi reale şi se bazau pe o filozofie socială sau politică, rezonabilă şi raţională în acelaşi timp [pentru mai multe detalii privind aceste opinii, în special în ceea ce priveşte obiectivele urmărite de măsura respectivă, a se vedea Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 36-37].
2. Africa de Sud
a) Cauza August and Another împotriva Electoral Commission and Others [CCT8/99:1999 (3) SA 1]
52. La 1 aprilie 1999, Curtea Constituţională din Africa de Sud a examinat cererea pe care deţinuţii au prezentat-o pentru a obţine o declaraţie şi o ordonanţă de obligare a Comisiei electorale să ia măsurile care să le permită lor şi altor deţinuţi să se înscrie pe listele electorale şi să voteze în timpul şederii lor în închisoare. Aceasta a arătat că în Constituţia sud-africană dreptul oricărui cetăţean adult de a participa la alegerile legislative era prevăzut în mod absolut şi a subliniat importanţa acestui drept:
„Universalitatea dreptului de vot este importantă nu numai pentru naţiune şi democraţie. Faptul că toţi cetăţenii fără excepţie se bucură de dreptul de vot este un semn de recunoştinţă a demnităţii şi importanţei persoanei. În sens literal, acest lucru înseamnă că fiecare contează.”
53. Curtea Constituţională a considerat că, prin însăşi natura sa, dreptul de vot antrena obligaţii pozitive pentru puterea legislativă şi executivă şi că legea electorală trebuia interpretată astfel încât să asigure declaraţiile, garanţiile şi responsabilităţile constituţionale. Curtea a arătat că multe societăţi democratice limitau dreptul de vot al unor anumite categorii de deţinuţi. Deşi Constituţia nu cuprinde nicio dispoziţie de acest gen, a recunoscut că se puteau instaura restricţii privind exercitarea drepturilor fundamentale, cu condiţia ca acestea să fie mai ales rezonabile şi justificabile.
54. Întrebarea dacă legislaţia care prevede interdicţia pentru deţinuţi era justificată în privinţa Constituţiei nu a fost ridicată în procedură şi Curtea Constituţională a subliniat că hotărârea sa nu trebuia interpretată ca un impediment în calea Parlamentului de a priva unele categorii de deţinuţi de dreptul de vot. În lipsa unei asemenea legislaţii, deţinuţii dispuneau de dreptul constituţional de vot şi nici aceasta, nici comisia electorală nu aveau puterea de a-i privat de acest drept. Curtea Constituţională a concluzionat obligaţia Comisiei de a lua măsuri rezonabile pentru a permite deţinuţilor să voteze.
b) Cauza Minister of Home Affairs împotriva National Institute for Crime Prevention and the Reintegration of Offenders (NICRO) (nr. 3/04 din 3 martie 2004)
55. Curtea Constituţională din Africa de Sud a fost sesizată cu întrebarea dacă amendamentul din 2003 al legii electorale care prevede suprimarea dreptului de vot al persoanelor deţinute condamnate la o pedeapsă fermă fără posibilitatea de a plăti o amendă în schimbul eliberării lor (person serving a sentence of imprisonment without the option of a fine) era compatibil cu Constituţia.
56. Cu nouă voturi la două, Curtea Constituţională a concluzionat neconstituţionalitatea măsurii respective şi a dispus comisiei electorale să ia măsurile necesare pentru a permite deţinuţilor să voteze la alegeri.
57. Unul din judecătorii majoritari, dl. Chaskalson, a estimat că în cauzele de acest gen, unde exista în cauză o interdicţie de a vota al cărei obiectiv nu era de la sine înţeles şi care era impusă de Guvern unui grup de cetăţeni, era necesar să se furnizeze Curţii Constituţionale informaţii suficiente pentru a înţelege care era scopul acelei interdicţii. Acesta a adăugat că, atunci când Guvernul invoca considerente de ordin politic, Curtea trebuia să fie suficient de informată pentru a putea examina şi evalua politica respectivă (pct. 65 şi 67 din hotărâre). De asemenea, a arătat că era vorba de o interdicţie absolută (blanket exclusion) care privea orice persoană condamnată la o pedeapsă cu închisoare fermă şi că nicio informaţie cu privire la gravitatea infracţiunii, la persoanele care puteau face obiectul unei asemenea măsuri şi la numărul celor care puteau fi private de dreptul de vot din cauza unor infracţiuni minore nu a fost furnizată Curţii.
58. Unul din judecătorii minoritari, dl. Madala, a considerat că privarea temporară de dreptul de vot şi repunerea în acest drept după punerea în libertate răspundeau obiectivului Guvernului de a găsi un echilibru corect între exercitarea drepturilor individuale şi respectarea valorilor primordiale ale societăţii, în special într-o ţară cu o rată a criminalităţii foarte mare cum este Africa de Sud (pct. nr. 116 şi 117 din hotărâre).
3. Australia
59. Înalta Curte din Australia a anulat cu patru voturi la două interdicţia generală a dreptului de vot care înlocuise interdicţia prevăzută de legislaţia anterioară, care nu se aplica decât condamnărilor cu o durată egală sau mai mare de trei ani [a se vedea Roach v. Electoral Commissioner (2007) ÎCA 43 (26 septembrie 2007)].
60. Pentru a se pronunţa în acest fel, Înalta Curte a arătat în special că fosta legislaţie ţinea cont de gravitatea infracţiunii comise ca indice al vinovăţiei şi incapacităţii temporare a persoanei condamnate de a participa la procesul electoral, dincolo de simplul fapt că este în închisoare (pct. 98 din hotărâre).
În drept
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1
61. Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul de vot în urma condamnării sale penale.
Acesta invocă art. 3 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:
„Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”
A. Hotărârea Camerei
62. Camera a estimat că interdicţia dreptului de vot aplicată reclamantului prezenta caracterele de automatism, de generalitate şi de aplicare nediferenţiată evidenţiate în hotărârea Hirst nr. 2 [(MC), citată anterior], motiv pentru care a concluzionat încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1. Camera s-a exprimat în felul următor:
„48. Pe de altă parte, interdicţia perpetuă a dreptului de vot aplicată reclamantului era o consecinţă a aplicării pedepsei accesorie a interdicţiei de a exercita funcţii publice. Aceasta din urmă deriva automat din aplicarea pedepsei principale constând în condamnarea reclamantului la detenţiune pe viaţă. Prin urmare, este clar că aplicarea măsurii respective era de natură automată. În această privinţă, trebuie să remarcăm, la fel ca şi reclamantul, că nicio menţiune a acestei măsuri nu este făcută în hotărâri judecătoreşti care au ca şi finalitate condamnarea reclamantului.
49. Cât despre caracterele de generalitate şi de aplicare nediferenţiată, Curtea constată că respectivul criteriu stabilit de lege nu are, în speţă, decât o natură temporală, reclamantul fiind privat de dreptul său de vot din cauza duratei pedepsei privative de libertate, indiferent de infracţiunea comisă şi dincolo de orice examinare a instanţei cu privire la natura şi gravitatea acestuia (Frodl împotriva Austriei, citată anterior, pct. 34 şi 35). În opinia Curţii, în acest context, evaluarea realizată de judecător la individualizarea pedepsei şi posibilitatea pentru persoana condamnată de a obţine într-o zi reabilitarea, astfel cum sunt menţionate de Guvern (a se vedea, supra, pct. 30), nu distrag de la această concluzie.”
B. Argumentele părţilor
1. Guvernul
63. Guvernul face trimitere, în esenţă, la observaţiile sale în faţa Camerei [Scoppola împotriva Italiei (nr. 3), nr. 126/05, pct. 29-33, 18 ianuarie 2011, numită în continuare „hotărârea Camerei”].
64. Acesta reaminteşte că în materia dreptului de vot, statele contractante se bucură de o amplă marjă de apreciere [Hirst (nr. 2) (MC), citată anterior, pct. 61-62] şi susţin că, astfel cum Camera ar fi admis în mod implicit la pct. 45 din hotărârea sa, interdicţia dreptului de vot impusă reclamantului viza un scop legitim, şi anume prevenirea criminalităţii şi respectarea statului de drept.
65. În opinia lui, această măsură răspundea, de asemenea, cerinţei de proporţionalitate. De altfel, Curtea ar fi judecat astfel în cauza M.D.U. împotriva Italiei [(dec.), nr. 58540/00, 28 ianuarie 2003], în care era implicată o interdicţie a dreptului de vot prevăzută, ca în cazul de faţă, la art. 29 CP.
66. De asemenea, spre deosebire de dispoziţiile sistemului britanic criticate în cauza Hirst nr. 2, privarea de dreptul de vot prevăzută de legislaţia italiană nu ar decurge dintr-o condiţie subiectivă cum este detenţia, ci din obţinerea autorităţii de lucru judecat de către hotărârile pronunţate în materie penală.
67. În plus, aplicarea interdicţiei de a exercita funcţii publice, ce duc la decăderea din dreptul de vot, ar fi supusă aprecierii instanţei care, bazându-se pe pedeapsa stabilită de lege (pena edittale), ar stabili pe cea aplicabilă în cazul de faţă în conformitate cu art. 132 şi 133 CP (supra, pct. 37), ţinând seama atât de circumstanţele agravante cât şi de cele atenuante.
68. Având în vedere cele menţionate anterior, nu am putea spune că interdicţia dreptului de vot este aplicată în mod automat.
69. De altfel, trebuie remarcat faptul că, în temeiul art. 178 şi 179 CP (supra, pct. 38), reabilitarea poate fi cerută la trei ani de la data la care pedeapsa principala a fost executată şi că, atunci când o asemenea cerere este admisă, pedepsele accesorii nu se mai aplică. De asemenea, persoanele condamnate care beneficiază de liberare anticipată (în temeiul art. 54 din Legea nr. 354 din 1975 – supra, pct. 39) şi-ar putea vedea pedeapsa redusă cu patruzeci şi cinci de zile pe semestru din pedeapsa executată.
70. În sfârşit, sistemul juridic italian ar avea ca scop evitarea discriminărilor ce ar putea decurge din deciziile luate de instanţă în fiecare caz, într-un domeniu sensibil cum este cel al drepturilor politice.
2. Reclamantul
71. Reclamantul face şi el trimitere la observaţiile pe care le-a depus în faţa Camerei (a se vedea pct. 34-36 din hotărârea Camerei).
72. Acesta susţine, de asemenea, că interdicţia dreptului de vot, ca pedeapsă accesorie, ar trebui să tindă spre readaptarea condamnatului. Or, în speţă, aceasta nu ar reprezenta decât expresia unei judecăţi de nedemnitate morală şi reprobare socială ce se loveşte de principiul, general recunoscut, al respectării demnităţii umane.
73. Aplicată în mod automat şi generalizată la orice persoană condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin cinci ani, privarea de dreptul de vot incriminată nu ar avea legătură directă cu tipul de infracţiune comisă de către reclamant şi circumstanţele cauzei. Prin urmare, ar fi lipsită de orice scop preventiv şi descurajant. Scăpând de sub puterea de apreciere a instanţei, nu ar mai răspunde criteriului proporţionalităţii.
74. În cele din urmă, situaţia celui în cauză nu ar fi considerată ca aparţinând celei implicate în cauza M.D.U. (decizia citată anterior). În acest ultim caz, interdicţia dreptului de vot ar fi decurs din aplicarea art. 6 din Legea nr. 516 din 1982, dispoziţie ce interzice fiecărei persoane condamnate din cauza unor infracţiuni fiscale exercitarea funcţiilor publice pentru o durată de la trei luni la doi ani. În aceste condiţii, durata interdicţiei ar fi fost stabilită de instanţă în lumina circumstanţelor cauzei.
3. Guvernul Regatului Unit, terţ intervenient (denumit în continuare „terţul intervenient”)
75. Referindu-se la hotărârea Hirst nr. 2 [(MC), citată anterior, pct. 61], la opinia separată în comun judecătorilor Wildhaber, Costa, Lorenzen, Kovler şi Jebens anexată la hotărârea respectivă precum şi la hotărârea Greens şi M.T. împotriva Regatului Unit (nr. 60041/08 şi 60054/08, pct. 113-114, 23 noiembrie 2010), terţul intervenient subliniază mai întâi că statele contractante se bucură de o amplă marjă de apreciere în materia dreptului la vot. Prin urmare, fiecare stat ar trebui să poată adopta sistemul juridic propriu în funcţie de politica sa socială (social policy) şi să aleagă liber puterea – legislativă, executivă sau judecătorească – pe care el o consideră competentă pentru a se pronunţa asupra dreptului de vot al deţinuţilor.
76. Într-adevăr, un sistem care prevede interdicţia dreptului de vot al deţinuţilor condamnaţi pentru perioada în care aceştia îşi ispăşesc pedeapsa nu ar putea fi considerat un instrument fără nuanţe [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 82]. În primul rând, interdicţia respectivă ar urmări un scop legitim în măsura în care ar viza întărirea simţului civic şi respectarea statului de drept şi ar încerca să încurajeze un comportament civic (ibidem, pct. 74). În al doilea rând, legătura dintre infracţiunea comisă şi scopul urmărit de interdicţie ar fi stabilit deoarece aceasta nu i-ar privi decât autorii unor infracţiuni de o gravitate suficientă pentru aplicarea pedeapsei cu închisoarea.
77. În aceste condiţii, sistemul britanic ce interzice exercitarea dreptului de vot unui grup de persoane, şi anume deţinuţii condamnaţi, ar răspunde marjei de apreciere acordată statelor membre în materie. Prin urmare, interdicţia respectivă nu ar putea fi calificată drept vădit arbitrară.
78. În consecinţă, concluziile la care Curtea a ajuns în hotărârea Hirst (nr. 2) [(MC), citată anterior] ar fi greşite şi aceasta ar trebui să revină la această jurisprudenţă.
79. În această privinţă, ar trebui semnalat că problema compatibilităţii legislaţiei Regatului Unit cu liniile directoare stabilite în această cauză a fost discutată la 10 februarie 2011 în Camera Inferioară a Parlamentului (House of Commons). Cu 234 voturi la 22, aceasta s-ar fi opus restrângerii domeniului de aplicare al art. 3 din Legea din 1983 (Representation of the People Act 1983).
80. În cele din urmă, art. 3 din Protocolul nr. 1 nu ar cere ca interdicţia dreptului de vot să fie impusă în fiecare caz printr-o hotărâre judecătorească. În hotărârea Frodl împotriva Austriei (nr. 20201/04, 8 aprilie 2010), Curtea nu ar fi arătat niciodată că vrea să extindă sensul sau domeniul de aplicare al hotărârii Hirst (nr. 2), astfel cum ar reieşi în special din pct. 28, care ar indica în mod expres că măsura de interdicţie ar trebui „de preferinţă” să fie aplicată nu pe baza singurei legi, ci în urma unei hotărâri a instanţei în cadrul unei proceduri judecătoreşti. Acest lucru ar fi confirmat şi de hotărârea Greens şi M.T. (citată anetrior, pct. 113).
C. Motivarea Curţii
1. Principii generale
81. Curtea reaminteşte că art. 3 din Protocolul nr. 1 garantează drepturi subiective, din care dreptul de vot şi cel de a fi candidat la alegeri (Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, pct. 46-51, seria A nr. 113).
82. Curtea arată de asemenea că drepturile apărate la acest articol sunt cruciale pentru stabilirea şi menţinerea bazelor unei democraţii adevărate guvernate de statul de drept [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 58]. De asemenea, dreptul de vot nu constituie un privilegiu. În secolul XXI, într-un stat democratic, prezumţia ar trebui să fie în favoarea acordării acestui drept în număr cât mai mare şi votul universal este de acum înainte principiul de referinţă [Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată anterior, pct. 51 şi Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 59]. Curtea observă că drepturile respective se regăsesc şi la art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (supra, pct. 40).
83. Totuşi, drepturile consacrate la art. 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute: există loc pentru limitări implicite, iar statelor contractante trebuie să li se acorde o marjă de apreciere în domeniu. Curtea a afirmat de nenumărate ori că marja de apreciere în acest domeniu este largă [Mathieu-Mohin, citată anterior, pct. 52; Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24833/94, pct. 63, CEDO 1999-I; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 201, CEDO 2000‑IV; şi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46726/99, pct. 33, CEDO 2002-I]. Există numeroase moduri de a organiza şi face să funcţioneze sistemele electorale şi o multitudine de diferenţe în cadrul Europei, în special în ceea ce priveşte evoluţia istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică pe care fiecare stat contractant trebuie să le incorporeze propriei viziuni despre democraţie [Hirst (nr. 2) (MC), citată anterior, pct. 61].
84. Totuşi, Curtea trebuie să se pronunţe în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor art. 3 din Protocolul nr. 1; aceasta trebuie să se asigure că limitările nu reduc drepturile în cauză până la punctul de a le afecta însăşi esenţa şi de a le priva de eficienţă, că urmăresc un scop legitim şi că mijloacele folosite nu se dovedesc disproporţionate (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată anterior, pct. 52). În special, niciuna dintre condiţiile impuse după caz nu trebuie să încalce libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ - altfel spus, acestea trebuie să reflecte, sau să nu contracareze, dorinţa de a menţine integritatea şi eficienţa unei proceduri electorale care urmăreşte să determine voinţa poporului prin vot universal. De asemenea, orice derogare de la principiul votului universal riscă să submineze valabilitatea democratică a corpului legislativ astfel ales şi a legilor promulgate de acestea. Excluderea unor oarecare grupuri sau categorii ale populaţiei trebuie să fie, prin urmare, conformă principiilor care stau la baza art. 3 din Protocolul nr. 1 [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 62].
85. Curtea a examinat problema restricţiilor privind dreptul de vot al deţinuţilor condamnaţi în cauza Hirst (nr. 2). Curtea a estimat că, într-un domeniu în care statele contractante au adoptat un anumit număr de metode diferite pentru rezolvarea acestei probleme, trebuia să se limiteze la „a stabili dacă restricţia aplicabilă tuturor deţinuţilor condamnaţi care îşi ispăşesc pedeapsa trecea peste o marjă de apreciere acceptabilă şi lăsa legislatorul să aleagă mijloacele de garantare a drepturilor enunţate la art. 3 din Protocolul nr. 1” [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 84; a se vedea, de asemenea, Greens şi M.T. citată anterior, pct. 113 şi 114].
86. După examinarea circumstanţelor cauzei Hirst (nr. 2), Curtea a considerat că legislaţia Regatului Unit ce privează orice deţinut condamnat de dreptul de vot în timpul detenţiei sale (art. 3 din Legea din 1983) era „un instrument nenuanţat, care priva de dreptul de vot, garantat de convenţie, un număr mare de persoane, şi asta în mod nediferenţiat”. Curtea a estimat că această dispoziţie „impune(a) o restricţie globală asupra tuturor deţinuţilor condamnaţi care îşi ispăşeau pedeapsa şi se aplică (aplica) automat acestora, indiferent de durata pedepsei lor şi de natura sau gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor persoană”. Curtea a concluzionat că „o asemenea restricţie generală, automată şi nediferenţiată a unui drept consacrat de convenţie şi care era de o importanţă crucială trecea peste o marjă de apreciere acceptabilă, aşa de mare era, şi era incompatibilă cu art. 3 din Procotolul nr. 1” [Hirst (nr. 2) (MC), citată anterior, pct. 82]. De asemenea, Curtea a observat că „[interdicţia dreptului de vot] privea (...) o mare parte din persoanele încarcerate şi toate tipurile de pedepse cu închisoarea, de la o zi până la detenţiune pe viaţă, şi de infracţiuni, de la acte relativ minore la actele cele mai grave” [Hirst (nr. 2) (MC), citată anterior, pct. 77].
87. Curtea reaminteşte în cele din urmă că a fost sesizată ulterior, în cauza Frodl, pentru a judeca compatibilitatea cu art. 3 din Protocolul nr. 1 a interdicţiei dreptului de vot a unui deţinut condamnat în Austria. Cu această ocazie, Curtea a considerat că faptul că decizia privind interdicţia dreptului de vot a fost luată de instanţă şi că a fost motivată constituia un „element esenţial” pentru aprecierea proporţionalităţii unei asemenea măsuri (Frodl, citată anterior, pct. 34-35).
2. Aplicarea acestor principii în speţă
88. În speţă, Curtea trebuie să verifice dacă interdicţia dreptului de vot al cărei obiect a fost dl Scoppola este compatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să se stabilească mai întâi dacă a existat o ingerinţă în drepturile garantate reclamantului de această dispoziţie. În caz afirmativ, Curtea va trebui să examineze dacă această ingerinţă urmărea unul sau mai multe scopuri legitime şi dacă mijloacele folosite pentru a le atinge erau proporţionate.
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe
89. Curtea constată că, după ce a fost condamnat la pedeapsa accesorie, reclamantul a fost privat de posibilitatea de a vota la alegerile legislative. Părţile nu contestă faptul că a rezultat o ingerinţă în dreptul de vot al celui în cauză astfel cum a fost garantat la art. 3 din Protocolul nr. 1. Rămâne de stabilit dacă această ingerinţă urmărea un scop legitim şi era proporţională în conformitate cu jurisprudenţa Curţii.
b) Cu privire la legitimitatea scopului urmărit
90. Curtea reaminteşte că a recunoscut faptul că se putea considera că interdicţia dreptului de vot impusă unei persoane condamnate la o pedeapsă cu închisoarea viza scopurile legitime precum prevenirea criminalităţii, întărirea simţului civic şi respectarea statului de drept [Hirst (nr. 2) (MC), citată anterior, pct. 74 şi 75, şi Frodl citată anterior, pct. 30].
91. De asemenea, Curtea a constatat, că în dreptul italian decăderea din dreptul de vot impus unei persoane condamnate la pedeapsa accesorie de interzicere a exercitării funcţiilor publice urmărea obiectivul legitim al bunei funcţionări şi al menţinerii democraţiei (M.D.U., decizia citată anterior).
92. Curtea nu observă în speţă niciun motiv pentru se îndepărta de la aceste constatări şi admite aşadar că interdicţia dreptului de vot al cărei obiect a fost reclamantul urmărea obiectivele legitime precum întărirea simţului civic şi respectarea statului de drept, precum şi buna funcţionare şi menţinerea democraţiei.
c) Cu privire la proporţionalitatea ingerinţei
i. Cu privire la întrebarea dacă este necesară confirmarea principiilor afirmate în hotărârea Hirst
93. În aceste observaţii, terţul intervenient susţine că, în cauza Hirst (nr. 2) concluziile Marii Camere sunt greşite şi cere Curţii să revină asupra acestui caz. Susţine în special că interdicţia dreptului de vot aplicabilă unui grup de persoane, cum sunt deţinuţii condamnaţi, este compatibilă cu marja de apreciere acordată statelor membre în domeniu. Interdicţia respectivă fiind impusă numai autorilor infracţiunilor a căror gravitate este de natură să atragă o pedeapsă cu închisoarea, nu ar putea fi calificată ca vădit arbitrară. În această privinţă, se cuvine să semnalăm că problema compatibilităţii legislaţiei Regatului Unit cu liniile directoare stabilite de Curte ar fi făcut de curând obiectul unei dezbateri în cadrul Parlamentului (supra, pct. 75-80).
94. Curtea reaminteşte că, fără să fie obligată oficial să respecte hotărârile anterioare, „este în interesul securităţii juridice, a previzibilităţii şi egalităţii în faţa legii să nu se abată fără motiv serios de la propriile sale precedente. Totuşi, Convenţia fiind înainte de toate un mecanism de protecţie a drepturilor omului, Curtea trebuie să ţină seama de evoluţia situaţiei în statul pârât şi în statele contractante în general şi să reacţioneze, de exemplu, la un consens ce poate să apară cu privire la standardele ce trebuie atinse” [a se vedea, printre multe altele, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 74, CEDO 2002‑VI; şi Bayatyan împotriva Armeniei (MC), nr. 23459/03, pct. 98, CEDO 2011-..., precum şi jurisprudenţa citată].
95. Or, nu rezultă că, de la pronunţarea hotărârii în cauza Hirst (nr. 2), s-ar fi produs, la nivel european şi în sistemul convenţiei, vreun eveniment sau vreo schimbare care să acrediteze teza conform căreia principiile afirmate în această cauză trebuiau reexaminate. Dimpotrivă, analiza instrumentelor internaţionale şi europene relevante (supra, pct. 40-44) şi a elementelor de drept comparat (supra, pct. 45-60) arată, cel mult, o evoluţie în sens opus, altfel spus către o micşorare a limitelor dreptului de vot al deţinuţilor condamnaţi.
96. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea reafirmă principiile degajate de Marea Cameră în hotărârea Hirst (supra, pct. 85-86), în special faptul că nu sunt conforme art. 3 din Protocolul nr. 1 privind interdicţiile generale ale dreptului de vot impuse automat unui grup nediferenţiat de persoane, în baza detenţiei lor şi indiferent de durata pedepsei lor, de natura sau gravitatea infracţiunii comise şi de situaţia lor personală (ibid., pct. 82).
ii. Cu privire la întrebarea dacă interdicţia dreptului de vot impusă persoanelor condamnate trebuie pronunţată de instanţă
97. Curtea constată că, în hotărârea pronunţată în prezenta cauză, Camera a constatat o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 subliniind lipsa „oricărei examinări de către instanţă a naturii şi gravităţii [infracţiunii comise]” (supra, pct. 62). În această privinţă, ea s-a bazat în special pe concluziile la care Curtea a ajuns în hotărârea Frodl, citată anterior.
98. În această ultimă hotărâre, Curtea, definind criteriile ce trebuie luate în seamă pentru aprecierea proporţionalităţii unei măsuri de interdicţie în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1, a declarat că trebuia avut în vedere automatismul şi generalitatea unei asemenea măsuri şi că era esenţial să cerceteze dacă „decizia cu privire la interdicţie [...] [a fost] luată de o instanţă”. De asemenea, Curtea a considerat că o asemenea decizie trebuia motivată în mod corespunzător, precizând că aceasta „[trebuia] să explice motivele pentru care, având în vedere circumstanţele fiecărei cauze, interdicţia respectivă er[a] necesară” (Frodl, citată anterior, pct. 34-35).
99. Acest raţionament reflectă o concepţie largă a principiilor stabilite în hotărârea Hirst, pe care Marea Cameră nu o împărtăşeşte în întregime. Într-adevăr, hotărârea Hirst nu menţionează în mod explicit intervenţia unei instanţe printre elementele esenţiale ce determină proporţionalitatea unei măsuri de interdicţie a dreptului de vot. Acestea se limitează la generalitatea, automatismul şi aplicarea nediferenţiată a măsurii respective, în sensul indicat de Curte (supra, pct. 85, 86 şi 96). Dacă este clar că intervenţia unei instanţe este în principiu de natură să asigure proporţionalitatea unei restricţii a dreptului de vot al unui deţinut, o asemenea restricţie nu este neapărat automată, generală şi nediferenţiată numai pentru că nu a fost dispusă de un judecător. Circumstanţele în care interdicţia dreptului de vot este pronunţată pot fi indicate în cele din urmă în lege, care poate modula aplicarea măsurii în funcţie de unele elemente ca natura sau gravitatea infracţiunii comise.
100. Desigur, în răspunsul său dat unor argumente ale Guvernului britanic, Curtea a arătat că „atunci când pronunţă condamnarea, instanţele penale din Anglia şi din Ţara Galilor nu menţionează numai privarea de dreptul de vot” şi „că nu se pare, dincolo de faptul că o instanţă a considerat adecvată pronunţarea unei pedepse privative de libertate, că există o legătură directă între actele comise de un individ şi retragerea dreptului de vot impusă acestuia” [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior pct. 77 in fine]. Este vorba totuşi de unele considerente de ordin general care nu priveau numai situaţia reclamantului şi care, contrar argumentelor rezultate din generalitatea, automatismul şi aplicarea nediferenţiată a interdicţiei dreptului de vot, nu sunt reluate la pct. 82 din hotărârea Hirst unde sunt enunţate criteriile ce permit aprecierea proporţionalităţii măsurii respective.
101. De altfel, reiese din elementele de drept comparat de care Curtea dispune (supra, pct. 45-48) că în privinţa limitărilor dreptului de vot al persoanelor condamnate, sistemele juridice naţionale sunt foarte eterogene, în special în ceea ce priveşte posibilitatea ca aceste limitări să facă obiectul unei hotărâri judecătoreşti. Numai nouăsprezece state care au făcut obiectul unui studiu de drept comparat menţionat anterior (adică mai puţin de jumătate) nu aduc nicio restricţie dreptului de vot al deţinuţilor condamnaţi. Unsprezece din cele douăzeci şi patru de state în care acest drept cunoaşte restricţii mai mult sau mai puţin severe impun o hotărâre luată de instanţa penală în fiecare caz (în plus, cu excepţii privind cele mai grave pedepse, ca în Grecia şi Luxemburg).
102. Aceste elemente susţin principiul conform căruia fiecare stat rămâne liber să îşi adopte legislaţia în domeniu în funcţie de „evoluţia istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică pe care trebuie să le cuprindă în propria viziune a democraţiei” [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 61]. În special, pentru garantarea drepturilor enunţate la art. 3 din Protocolul nr. 1 [Hirst (nr. 2) (MC) citată anterior, pct. 84, şi Greens şi M.T. citată anterior, pct. 113], statele contractante pot decide să încredinţeze instanţei grija de a aprecia proporţionalitatea unei măsuri restrictive a dreptului de vot al deţinuţilor condamnaţi sau de a introduce în lege dispoziţii care să definească circumstanţele în care o asemenea măsură să se aplice. În a doua ipoteză, legislatorul este cel care echilibrează interesele concurente pentru a evita orice interdicţie generală, automată şi de aplicare nediferenţiată. Apoi va fi obligaţia Curţii să evalueze dacă, într-un anumit caz, acest rezultat a fost atins şi dacă modul de redactare a legii sau decizia instanţei a respectat art. 3 din Protocolul nr. 1.
iii. Cu privire la respectarea în speţă a dreptului garantat la art. 3 din Protocolul nr. 1
103. În speţă, Curtea observă mai întâi că interdicţia definitivă a dreptului de vot impusă reclamantului nu a fost supusă aprecierii instanţei de fond. Într-adevăr, interdicţia respectivă nu a fost menţionată în hotărârile de condamnare a celui în cauză (supra, pct. 22). De altfel, aceasta a rezultat din interdicţia exercitării funcţiilor publice, pedeapsă accesorie prevăzută la art. 29 CP şi aplicabilă oricărei persoane condamnate la detenţiune pe viaţă – asemeni reclamantului – sau la o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin cinci ani (supra, pct. 21 şi 36).
104. Totuşi, astfel cum Curtea a subliniat (supra, pct. 97-102), aplicarea unei interdicţii a dreptului de vot în lipsa unei hotărâri judecătoreşti ad hoc nu atrage numai încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1. În plus, pe lângă modalităţile de aplicare şi în cadrul juridic în care se înscrie, măsura respectivă trebuie să se dovedească disproporţionată în raport cu scopurile legitime urmărite, şi anume întărirea simţului civic şi respectarea statului de drept, precum şi buna funcţionare şi menţinerea democraţiei (supra, pct. 92).
105. În ceea ce priveşte cadrul juridic în care se înscrie măsura incriminată, trebuie notat că, în sistemul italian, aceasta se aplică persoanelor condamnate pentru anumite infracţiuni bine determinate (de exemplu, infracţiunile ce ating interesele administraţiei publice – a se vedea, supra, pct. 33) – indiferent de durata pedepsei aplicare – sau unei pedepse privative de libertate a cărei durată este mai mare de pragul stabilit de lege. În această ultimă ipoteză, interdicţia are un caracter temporar şi se aplică pentru o durată de cinci ani dacă pedeapsa impusă de instanţa de fond nu este mai mică de trei ani închisoare. Este, în schimb, definitivă dacă pedeapsa nu este mai mică de cinci ani şi în caz de detenţiune pe viaţă (supra, pct. 34 şi 36).
106. În opinia Curţii, dispoziţiile legii italiene care definesc condiţiile de aplicare a interdicţiei dreptului de vot arată că legislatorul a avut grijă să moduleze utilizarea acestei măsuri în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, având în vedere în special gravitatea infracţiunii comise şi conduita condamnatului. Într-adevăr, măsura respectivă nu se aplică decât unor infracţiuni împotriva administraţiei publice şi a administrării justiţiei şi infracţiunilor pe care instanţa a considerat că trebuie să le pedepsească cu o pedeapsă foarte severă după ce a ţinut seama de criteriile precizate la art. 132 şi 133 CP (supra, pct. 37) – printre care este situaţia personală a condamnatului – precum şi circumstanţele atenuante şi agravante. Rezultă că interdicţia nu se aplică oricărei persoane condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, ci numai celor a căror pedeapsă are durata cel puţin egală cu trei ani. Legislatorul italian a modulat şi durata măsurii de interdicţie în funcţie de pedeapsa impusă şi deci, indirect, de gravitatea infracţiunii. Într-adevăr, interdicţia durează cinci ani pentru pedepsele cu durata cuprinse între trei ani şi mai puţin de cinci ani şi este definitivă în cazul pedepsei cu o durată egală sau mai mare de cinci ani.
107. În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru omor, tentativă de omor, rele tratamente aplicate membrilor familiei sale şi port de armă fără drept (supra, pct. 13-14). Era vorba de infracţiuni grave, care au făcut Curtea de Apel Roma să pronunţe o condamnare la detenţiune pe viaţă (supra, pct. 19), pedeapsă care a ajuns apoi la treizeci de ani închisoare (supra, pct. 32).
108. În aceste circumstanţe, Curtea nu putea concluziona că interdicţia dreptului de vot, astfel cum este prevăzută de dreptul italian, prezintă caracterele de generalitate, automatism şi aplicare nediferenţiată care, în cauza Hirst (nr. 2), au făcut-o să constate încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, interdicţia dreptului de vot nu se aplică în Italia nici infracţiunilor minore, nici infracţiunilor de o anumită gravitate dar care nu merită, din cauza modurilor lor concrete în care au fost comise şi a situaţiei personale a vinovatului, impunerea unei pedepse cu închisoarea cu o durată cel puţin egală cu trei ani. Curtea de casaţie a subliniat acest lucru în mod întemeiat (supra, pct. 28). Rezultă că sunt numeroşi deţinuţii condamnaţi care şi-au păstrat posibilitatea de a vota la alegerile legislative.
109. De asemenea, Curtea nu ar putea minimiza posibilitatea oferită de sistemul juridic italian condamnatului căruia i s-a impus o interdicţie definitivă a dreptului de vot de a obţine restabilirea acestuia. După trei ani de la ispăşirea în întregime a pedepsei, cel în cauză poate în sfârşit să-şi obţină reabilitarea cu condiţia să fi făcut dovada unei bune conduite efective şi constante, ceea ce pune capăt oricărei pedepse accesorii pronunţată împotriva sa (art. 178 şi 179 CP – supra, pct. 38). De asemenea, durata efectivă a unei pedepse cu închisoarea poate fi redusă ca urmare a liberării anticipate prevăzută la art. 54 § 1 din Legea nr. 354 din 1975, în temeiul căruia se acordă o reducere a pedepsei de patruzeci şi cinci de zile pentru fiecare semestru de pedeapsă ispăşit deţinuţilor ce participă la proiectul de readaptare (supra, pct. 39). Această dispoziţie permite condamnatului să introducă o cerere de reabilitare în termene mai scurte şi, dacă este cazul, să recupereze mai repede dreptul de vot. Având în vedere acest dispozitiv, Curtea consideră că sistemul italian nu suferă de o rigiditate excesivă.
3. Concluzie
110. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că, în circumstanţele acestei cauze, restricţiile aduse dreptului de vot al reclamantului sunt compatibile cu grija de a nu împiedica „libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ” şi de a menţine „integritatea şi eficienţa unei proceduri electorale care să vizeze determinarea voinţei poporului prin intermediul votului universal” [Hirst (nr. 2) (MC), citată anterior, pct. 62]. Marja de apreciere recunoscută Guvernului pârât în acest domeniu nu a fost, aşadar, depăşită.
Prin urmare, nu a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1.
Pentru aceste motive, Curtea
Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 la convenţie.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 22 mai 2012.
Erik FriberghNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Björgvinsson.
N.B.
E.F.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DAVID THOR BJÖRGVINSSON
(Traducere)
Aprob constatarea încălcării de către cameră în hotărârea din 18 ianuarie 2011 care, în opinia mea, constituie o consecinţă prudentă şi logică a hotărârii pronunţate de Marea Cameră în cauza Hirst. Astfel am votat împotriva constatării încălcării din speţă.
Ţin să fac următoarele observaţii în susţinerea opiniei mele.
În contextul acestei cauze, art. 3 din Protocolul nr. 1 are două componente importante. Una priveşte organizarea sistemului electoral într-o anumită ţară, adică votul, decupajul electoral, numărul reprezentanţilor pentru fiecare circumscripţie etc. Cealaltă priveşte dreptul fiecăruia de a participa la alegerile legislative. În ceea ce priveşte prima componentă, statele contractante se bucură, aşa cum trebuie, de o putere discreţionară – sau de o marjă de apreciere – extinsă în alegerea votului şi amenajarea sistemului electoral în general. Totuşi, în ceea ce priveşte a doua componentă, care atinge direct dreptul fiecăruia de a participa la procesul electoral, marja statului este chiar mai strânsă. Astfel, necesitatea oricărei restricţii a dreptului cetăţenilor unei societăţi democratice de a vota pentru a alege legislatorul trebuie supusă controlului strict al Curţii.
La pct. 90 din hotărâre menţionat anterior este indicat că interdicţia dreptului de vot impusă unei persoane condamnate ce ispăşeşte o pedeapsă cu închisoarea poate viza scopurile legitime care sunt prevenirea criminalităţii şi întărirea simţului civic, precum şi respectarea statului de drept. În plus, se precizează la punctul următor că o asemenea interdicţie urmăreşte obiectivul legitim al bunei funcţionări şi menţineri a democraţiei.
În privinţa primului dintre aceste scopuri, interzicerea dreptului de vot a unui condamnat se poate justifica într-un anumit sens ca şi măsură penală concomitentă unor infracţiuni precise şi, în principiu, la fel ca orice altă pedeapsă, poate avea o finalitate preventivă. Putem considera acesta un scop legitim. Cu toate acestea, dacă interdicţia trebuie înţeleasă ca fiind o formă de pedeapsă, trebuie respectate anumite condiţii privind soliditatea şi claritatea temeiului juridic pe care se întemeiază măsura şi pe care instanţa o pronunţă în fiecare caz, ca atunci când aplică orice altă formă de pedeapsă penală. Sub acest unghi penal, trebuie evitat orice tip de interdicţie automată a dreptului de vot din cauza unei condamnări penale fără nici cea mai mică examinare a cazului individual.
Al doilea scop evocat, şi anume faptul că restricţiile pot contribui la buna funcţionare şi la menţinerea democraţiei, este mult mai problematic în opinia mea. Desigur, acest scop este în sine legitim. Dar nu cred că privarea de dreptul de vot a unei porţiuni din întreaga populaţiei – ceea ce este consecinţa manifestă a legislaţiei italiene respective – contribuie la buna funcţionare şi la menţinerea democraţiei. În opinia mea, este la fel de probabil că legislaţia respectivă are exact efectul opus. Dacă recunosc că buna funcţionare şi menţinerea democraţiei este în mod clar un scop legitim, nu văd cum această legislaţie poate contribui. În schimb, prin lăsarea deţinuţilor să voteze şi acceptarea dreptului lor de vot se poate realiza mult mai probabil acest scop important.
Motivul principal pentru care mă îndepărtez de majoritatea este pur şi simplu că, în ochii mei, poziţia adoptată în această hotărâre este incompatibilă cu concluziile Curţii din hotărârea Hirst.
Aş sublinia mai întâi că situaţia concretă a reclamanţilor în cauza Hirst şi în speţă este exact aceeaşi: amândoi ispăşesc pedepse foarte lungi cu închisoarea, unul pentru omucidere, celălalt pentru omor. Deşi textele legale în baza cărora au fost privaţi de dreptul de vot diferă în anumite privinţe, efectele pentru fiecare dintre ei sunt aceleaşi, prin aceea că prin condamnarea lor la detenţiune pe viaţă au pierdut automat acest drept. Din acest motiv, unele argumente deosebit de solide trebuie avansate pentru a explica de ce unul a fost considerat victima unei încălcări a art. 3 din Protocolul nr. 1 din cauza unei asemenea privări dar nu şi celălalt .
Iată principalele elementele pe care se întemeiază constatarea încălcării în hotărârea Hirst:
- Atunci când au condamnat reclamantul, instanţele penale din Anglia şi din Ţara Galilor nu au menţionat deloc privarea de dreptul de vot şi nu părea, dincolo de faptul că o instanţă a considerat adecvată pronunţarea unei pedepse privative de libertate, să existe o legătură directă între actele comise de un individ şi retragerea dreptului de vot impusă acestuia (Hirst, pct. 77).
- S-a considerat că legislaţia britanică relevantă era un instrument nenuanţat, care priva de dreptul de vot, garantat de convenţie, un număr mare de persoane, şi asta în mod nediferenţiat, că această legislaţie impunea o restricţie globală tuturor deţinuţilor condamnaţi care îşi ispăşeau pedeapsa şi se aplica automat acestora, indiferent de durata pedepsei lor, de natura sau gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală (Hirst, pct. 82).
- Nimic nu arăta că Parlamentul britanic ar fi căutat vreodată să cântărească diversele interese sau să aprecieze proporţionalitatea unei interdicţii totale de a vota care să vizeze deţinuţii condamnaţi (Hirst, pct. 79). Instanţa nu a mai încercat să aprecieze proporţionalitatea măsurii ca atare (Hirst, pct. 80).
Toate aceste elemente, cu câteva mici rezerve explicate în continuare, sunt la fel de valabile în speţă şi ar trebui să conducă la aceeaşi constatare a încălcării.
În ceea ce priveşte primul element, pct. 100 din această hotărâre îl prevede văzând în el un considerent de ordine generală care nu priveşte situaţia deosebită a reclamantului şi precizează, pentru a susţine această concluzie, că acest element nu a fost reluat la pct. 82 din hotărârea Hirst, unde sunt recapitulate criteriile principale.
Iată un raţionament foarte puţin convingător şi satisfăcător deoarece celelalte elemente determinante enumerate anterior pe care se întemeiază constatarea încălcării din hotărârea Hirst nu se mai referă la situaţia reclamantului, ci ţin mai degrabă de generalitatea legislaţiei şi de efectul automat global asupra unui număr mare de persoane, printre care şi reclamantul din această cauză, decât de efectul său concret asupra acestuia din urmă. Faptul că, în recapitulativul argumentelor, la pct. 82 din hotărârea Hirst Curtea nu reia acest element nu aduce atingere, în opinia mea, relevanţei şi importanţei sale în ceea ce priveşte constatarea unei încălcări. Se cuvine să se noteze în această privinţă că, atunci când au condamnat reclamantul în cazul de faţă, instanţele italiene nu au evocat nicăieri în mod expres interdicţia acestuia de a vota şi nu pare, dincolo de faptul că o instanţă a considerat adecvată pronunţarea unei pedepse cu închisoarea, că exista o legătură directă între faptele acestei cauze şi retragerea dreptului de vot al autorului lor.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea element, legislaţia italiană, asemeni legislaţiei Regatului Unit, este un instrument nenuanţat, care lipseşte de dreptul de vot, garantat de convenţie, un număr mare de persoane, şi asta în mod nediferenţiat şi, într-o largă măsură, indiferent de infracţiunea pe care au comis-o, de durata pedepsei lor şi de situaţia lor personală. În această privinţă, trebuie să recapitulăm diferenţele care opun legislaţia celor două state. Art. 3 din legea britanică din 1983 privind reprezentarea poporului prevede că orice persoană condamnată este, în timpul încarcerării sale într-un penitenciar, incapabilă din punct de vedere legal să voteze la orice alegere parlamentară sau locală. Nu pot fi private de dreptul lor de vot persoanele încarcerate din cauza subminării autorităţii justiţiei [art. 3 § 2 lit. a)], nici cele doar încarcerate deoarece, de exemplu, nu au plătit o amendă [art. 3 § 2 lit. c)] (Hirst, pct. 21 şi 23). De asemenea, în temeiul acestui text, interdicţia este ridicată imediat ce deţinutul este eliberat (Hirst, pct. 51). În Italia, art. 2 din Decretul nr. 223 din 1967 privează de dreptul de vot orice persoană condamnată la o pedeapsă de interzicere a exercitării funcţiilor publice. În consecinţă, persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea mai mică de trei ani continuă să se bucure de acest drept, cele condamnate la pedepse cuprinse între trei şi cinci ani de închisoare îl pierd pentru o durată de cinci ani şi, în sfârşit, cele condamnate la o pedeapsă cu o durată mai mare îl pierd definitiv. Astfel, în sistemul italian, pierderea dreptului de vot este concomitentă cu interdicţia exercitării funcţiilor publice.
Diferenţa principală între cele două legislaţii este că cea a Italiei nu privează de dreptul de vot decât persoanele condamnate la cel puţin trei ani de închisoare, în vreme ce legislaţia Regatului Unit privează orice persoană condamnată la o pedeapsă cu închisoarea pe perioada şederii sale în închisoare. Dacă, din acest motiv, poate părea mai indulgentă decât legislaţia britanică, legislaţia italiană este mai strictă pentru că privează deţinuţii de dreptul de vot şi după terminarea ispăşirii pedepsei cu închisoarea şi, pentru nu număr mare de deţinuţi, chiar pentru totdeauna. Iată de ce consider, spre deosebire de majoritatea, că aceste diferenţe nu sunt suficiente pentru a justifica o concluzie diferită. În realitate, legislaţia italiană este la fel de puţin nuanţată ca şi legislaţia britanică, indiferent de motivele oarecum diferite. Posibilitatea ca un fost deţinut, oferită la art. 178 şi 179 din Codul penal italian, să ceară reabilitarea la trei ani de la data la care pedeapsa principală a fost executată nu schimbă nimic. Mai mult, este irelevant, în opinia mea, faptul că, în dreptul italian, privarea de dreptul de vot apare ulterior interdicţiei de exercitare a unei funcţii publice. Rezultatul rămâne acelaşi: pierderea automată a dreptului de vot din cauza unei condamnări la o pedeapsă cu închisoarea. De altfel, nu există neapărat o legătură între dreptul unei persoane de a exercita o funcţie publică şi dreptul său de vot la alegerile legislative.
Cât despre al treilea element, este la fel de valabil în speţă. Nici legislatorul, nici instanţa nu au realizat în speţă o examinare suficientă, sub unghiul proporţionalităţii, al justificării privării de dreptul de vot pentru toţi deţinuţii din Italia după perioada ispăşirii pedepsei lor cu închisoarea, definitiv pentru un număr mare dintre ei, în urma unei interdicţii de exercitare a funcţiilor publice.
În concluzie, consider că distincţia făcută în această hotărâre între aceste două cauze pentru justificarea concluziilor diferite nu este satisfăcătoare. Hotărârea face o interpretare foarte restrictivă a hotărârii Hirst şi, în realitate, se îndepărtează de raţionamentul principal al acesteia. Din nefericire, hotărârea din prezenta cauză a retras hotărârii Hirst gradul său de cuprindere ca şi jurisprudenţă care apără în principiu dreptul de vot al deţinuţilor din Europa.
Full & Egal Universal Law Academy