©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba engleză
SECŢIA I
CAUZA SCORDINO vs. ITALIA (Nr. 1)
(Cererea nr. 36813/97)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 iulie 2004
PREZENTA CAUZĂ A FOST DEDUSĂ JUDECĂŢII MARII CAMERE,
CARE A PRONUNŢAT HOTĂRÂREA ASUPRA CAUZEI LA
Prezenta hotărâre va rămâne definitivă în împrejurările prevăzute la Articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea se poate supune revizuirii pe parcursul redactării.
În cauza Scordino vs. Italia (nr. 1),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia I), judecând în calitate de Cameră compusă din:
Dl. C.L. ROZAKIS, Preşedinte,
Dl. P. LORENZEN,
Dl. G. BONELLO,
D-na. N. VAJIĆ,
D-na. S. BOTOUCHAROVA,
D-na. E. STEINER, judecători,
D-na M. DEL TUFO, judecătoare ad hoc,
şi Dl. S. NIELSEN, Grefierul Secţiei,
În urma deliberării în particular din data de 8 iulie 2004,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza îşi are originea într-o cerere (nr. 36813/97) împotriva Republicii Italia, depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") în baza fostului Articol 25 al Convenţiei asupra Apărării Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia") de către patru cetăţeni italieni, Dl. Giovanni, D-na. Elena, D-na. Maria şi D-na. Giuliana Scordino („solicitanţii”), la data de 21 iulie 1993.
2. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (Articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
3. Fiind desemnaţi prin iniţialele G.S. şi alţii, solicitanţii au fost de acord ulterior cu dezvăluirea numelor lor. Ei au fost reprezentaţi de către Dl. N. Paoletti, avocat practician la Roma. Guvernul Italiei („Guvernul") a fost reprezentat de către Reprezentantul său, Dl. I.M. Braguglia, şi de către un co-reprezentant, Dl. F. Crisafulli.
4. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa Secţiilor sale (Regula 25 § 1 din cadrul Regulilor Curţii). Această cauză a fost repartizată nou formatei Secţii I. În cadrul acestei Secţii, Camera care urma să judece cauza (Articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform prevederilor Regulii 26 § 1 din Reguli. Dl. V. Zagregelsky, judecătorul ales în ceea ce priveşte Italia, s-a retras din judecarea cauzei (Regula 28). În mod corespunzător, Guvernul a numit-o pe D-na. del Tufo în calitate de judecătoare ad hoc (Articolul 27 § 2 din Convenţie şi Regula 29 § 1).
5. Cauza se referă la acţiunea intentată în urma exproprierii terenului solicitanţilor. În baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi a Articolului 6 din Convenţie, solicitanţii s-au plâns de încălcarea drepturilor lor la folosinţa paşnică a bunurilor lor şi la un proces echitabil.
6. Şedinţa publică ce s-a ocupat atât de chestiunile privind admisibilitatea cât şi de fondul cauzei a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data de 27 martie 2003 (Regula 54 § 3).
S-au prezentat în faţa Curţii:
(a) din partea Guvernului
Dl. Francesco CRISAFULLI, Co-reprezentant,
(b) pentru solicitanţi
Dl. Nicolò PAOLETTI, Avocat,
D-na. Alessandra MART, Consilier.
7. Cererea a fost declarată admisibilă de către Cameră prin decizia din 27 martie 2003.
8. Solicitanţii, şi nu Guvernul, au depus observaţii scrise privind fondul cauzei, (Regula 59 § 1). La 4 februarie 2004 Guvernul a solicitat ca cererea să fie declarată inadmisibilă în lumina unei hotărâri pronunţate de către Curtea de Casaţie italiană la 26 ianuarie 2004.
FAPTELE
I. ÎMPREJURĂRILE CAUZEI
9. Solicitanţii au moştenit de la Dl. A. Scordino mai multe parcele de teren în Reggio di Calabria, înscrise în cartea funciară ca folio 111, parcelele 105, 107, 109 şi 662. La 25 martie 1970, Consiliul Districtual din Reggio di Calabria a adoptat un plan de dezvoltare generală aprobat de către Consiliul Regional din Calabria la 17 martie 1975.
10. Terenul vizat în speţă, cu suprafaţa de 1,786 m.p., desemnat ca parcela 109, a făcut obiectul unui permis de expropriere bazat pe planul de dezvoltare generală, în vederea construirii de locuinţe. Terenul a fost apoi inclus în planul de dezvoltare zonală aprobat de către regiunea Calabria la 20 iunie 1979.
A. Exproprierea terenului
11. În 1980, Consiliul Districtual din Reggio di Calabria a decis ca o societate cooperativă, Edilizia Aquila, să execute lucrările de construcţii pe terenul respectiv. Într-o decizie din 13 martie 1981, autorităţile administrative au acordat cooperativei permisiunea de a ocupa terenul.
12. La 30 martie 1982, conform Legii nr. 385/1980, Consiliul Districtual din Reggio di Calabria a oferit un avans din compensaţia ce trebuia plătită pentru expropriere, conform Legii nr. 865/1971. Suma oferită, 606,560 de lire italiene (ITL), a fost calculată conform regulilor în vigoare pentru terenul agricol, folosind o valoare de bază de 340 ITL pe metru pătrat, cu condiţia ca suma finală a compensaţiei să fie stabilită după adoptarea unei legi care să conţină noi criterii de acordare a compensaţiei pentru terenul de construcţii.
13. Oferta a fost refuzată de către Dl. A. Scordino.
14. La 21 martie 1983, Consiliul Regional a emis un ordin de expropriere cu privire la terenul respectiv.
15. La 13 iunie 1983, Consiliul Districtual a făcut o a doua ofertă de plată a unui avans, de această dată în valoare de 785,000 ITL. Oferta nu a fost acceptată.
16. În hotărârea nr. 223, pronunţată la 15 iulie 1983, Curtea Constituţională a declarat Legea nr. 385/1980 ca fiind neconstituţională pe motivul că plasa acordarea compensaţiei sub rezerva adoptării unei legi viitoare.
17. Ca urmare a acestei hotărâri, a intrat din nou în vigoare Legea nr. 2359/1865, care prevedea că compensaţia pentru expropriere trebuie să corespundă valorii terenului respectiv pe piaţa liberă.
18. La 10 august 1984, Dl. A. Scordino a comunicat o notificare formală Consiliului Districtual în vederea stabilirii sumei finale a compensaţiei conform Legii nr. 2359/1865. La 16 noiembrie 1989, el a aflat că Consiliul Districtual din Reggio di Calabria evaluase suma finală la 88,414,940 ITL (50,000 ITL pe metru pătrat) printr-un ordin din 6 octombrie 1989.
B. Procesul de acordare a compensaţiei pentru expropriere
19. La 25 mai 1990, contestând suma compensaţiei acordate, Dl. A. Scordino a dat în judecată Consiliul Districtual şi cooperativa la Curtea de Apel din Reggio di Calabria.
20. El a motivat că suma stabilită de către Consiliul Districtual era derizorie faţă de valoarea terenului pe piaţa liberă şi a solicitat, printre altele, calcularea compensaţiei conform Legii nr. 2359/1865. De asemenea, el a solicitat compensaţie pentru perioada în care terenul a fost ocupat înainte de emiterea ordinului de expropriere, şi pentru partea de teren (1,500 m.p.) care a devenit inutilizabilă în urma lucrărilor de construcţie.
21. Pregătirea cauzei pentru judecată a început la 7 ianuarie 1991.
22. Cooperativa a notificat intenţia sa de a se apăra şi a ridicat o obiecţie, susţinând că nu putea fi considerată parte la proces.
23. La 4 februarie 1991, deoarece Consiliul Districtual tot nu îşi anunţase intenţia de a se apăra, Curtea de Apel din Reggio di Calabria a declarat judecata în lipsă şi a dispus efectuarea unei expertize asupra valorii terenului. Prin ordinul din 13 februarie 1991 a fost numit un expert căruia i s-au acordat trei luni pentru a-şi depune raportul.
24. La 6 mai 1991, Consiliul Districtual a depus intenţia de apărare şi a ridicat obiecţie pe motivul că nu putea fi considerat parte la proces. Expertul a fost de acord cu termenul stabilit şi a depus jurământul.
25. La 4 decembrie 1991 s-a depus raportul de expertiză.
26. La 8 august 1992 a intrat în vigoare Legea nr. 359/1992. Secţiunea 5 bis din Lege prevedea criteriile pentru calcularea compensaţiei pentru exproprierea terenurilor de construcţii. Legea era expres aplicabilă procedurilor în curs.
27. În urma decesului D-lui A. Scordino la 30 noiembrie 1992, solicitanţii s-au alăturat procesului la 18 septembrie 1993.
28. La 4 octombrie 1993, Curtea de Apel din Reggio di Calabria a numit un alt expert şi i-a cerut să stabilească valoarea compensaţiei pentru expropriere conform noilor criterii prevăzute la secţiunea 5 bis din Legea nr. 359/1992.
29. Raportul de expertiză a fost depus la 24 martie 1994, şi prevedea că valoarea terenului pe piaţa liberă la data exproprierii fusese de 165,755 ITL pe metru pătrat. În conformitate cu noile criterii prevăzute de secţiunea 5 bis din Legea nr. 359/1992, compensaţia datorată era de 82,890 ITL pe metru pătrat.
30. În şedinţa din 11 aprilie 1994, părţile au solicitat mai mult timp pentru a depune comentarii asupra raportului de expertiză. Avocatul solicitanţilor a prezentat o expertiză separată şi a observat că expertul numit de către instanţă omisese să calculeze compensaţia pentru cei 1,500 m.p. de teren care nu fuseseră incluşi în ordinul de expropriere însă deveniseră inutilizabili în urma lucrărilor de construcţii.
31. În şedinţa din 6 iunie 1994 au fost depuse răspunsuri. Următoarea şedinţă, programată pentru 4 iulie 1994, a fost amânată de către instanţă din proprie iniţiativă până la 3 octombrie 1994 şi apoi până la 10 noiembrie 1994.
32. Prin ordinul din 29 decembrie 1994, instanţa a dispus efectuarea unei noi expertize şi a amânat judecata până la 6 martie 1995. Totuşi, judecata a fost amânată apoi de mai multe ori, deoarece judecătorul de instrucţie nu era disponibil. La cererea solicitanţilor, judecătorul de instrucţie a fost înlocuit la 29 februarie 1996, iar părţile şi-au depus comentariile în cadrul şedinţei din 20 martie 1996.
33. În hotărârea din 17 iulie 1996, Curtea de Apel din Reggio di Calabria a decis că solicitanţii aveau dreptul la compensaţie calculată conform secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992, atât pentru terenul expropriat formal cât şi pentru cel care devenise inutilizabil ca urmare a lucrărilor de construcţii. Ea a mai decis şi că compensaţia astfel stabilită nu ar trebui să se supună deducerii legale de 40% aplicabilă dacă proprietarul terenului expropriat nu semnase un consimţământ de transfer (cessione volontaria), deoarece în speţă terenul era deja expropriat la intrarea în vigoare a legii.
34. În concluzie, Curtea de Apel a ordonat Consiliului Districtual şi cooperativei să plătească solicitanţilor:
(a) 148,041,540 ITL (82,890 ITL pe metru pătrat pentru 1,786 m.p. de teren) cu titlu de compensaţie pentru expropriere;
(b) 91,774,043 ITL (75,012.50 ITL pe metru pătrat pentru 1,223.45 m.p. de teren) cu titlu de compensaţie pentru partea de teren care devenise inutilizabilă şi trebuia considerată drept expropriată de facto; şi
(c) compensaţie pentru perioada în care terenul a fost ocupat înainte de expropriere.
35. Aceste sume urmau să fie indexate, iar dobânda la acestea era datorată până la data plăţii.
36. La 20 decembrie 1996, cooperativa a iniţiat recurs, pe motivul că nu putea fi considerată parte la proces. La 20 şi respectiv 31 ianuarie 1997 solicitanţii şi Consiliul Districtual au iniţiat recurs.
La 30 iunie 1997 cooperativa a solicitat suspendarea executării hotărârii Curţii de Apel. Această solicitare a fost respinsă la 8 august 1997.
37. În hotărârea din 3 august 1998, depusă la registratură la 7 decembrie 1998, Curtea de Casaţie a admis recursul cooperativei, a recunoscut că aceasta nu putea fi parte la proces deoarece nu fusese formal parte la expropriere, deşi beneficiase din aceasta. Curtea de Casaţie a menţinut restul hotărârii Curţii de Apel din Reggio di Calabria.
38. Între timp, la 18 iunie 1997, suma acordată de către Curtea de Apel fusese depusă la banca naţională. La 30 septembrie 1997 compensaţia a fost impozitată la rata de 20% conform Legii nr. 413/1991.
39. Nu este cunoscută data la care solicitanţii au primit compensaţia.
C. Legea Pinto
40. La 18 aprilie 2002, solicitanţii au depus cerere la Curtea de Apel din Reggio di Calabria, solicitând compensaţie conform Legii Pinto pentru durata procesului. Ei au cerut reparaţie pentru pagube non-băneşti şi băneşti.
41. În decizia din 1 iulie 2002, Curtea de Apel din Reggio di Calabria a acordat solicitanţilor suma totală de 2,450 Euro (EUR) numai pentru pagubele non-băneşti şi a dispus ca părţile să îşi suporte propriile cheltuieli de judecată.
42. Solicitanţii nu au iniţiat recurs. Hotărârea Curţii de Apel a rămas definitivă la 26 octombrie 2003.
II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA NAŢIONALE PERTINENTE
A. În ceea ce priveşte plângerea privind durata procesului
43. Legislaţia şi practica naţionale pertinente sunt descrise în decizia de admisibilitate (Scordino vs. Italia, nr. 36813/97, CEDO 2003-IV).
44. Ulterior, într-un apel iniţiat împotriva deciziei curţii de apel în procesul „Pinto", Curtea de Casaţie, în calitate de instanţă plină, a instituit în hotărârea sa nr. 1340 din 26 ianuarie 2004 principiul că „stabilirea pagubei non-băneşti de către curţile de apel conform secţiunii 2 din Legea nr. 89/2001, deşi inerent efectuată pe o bază echitabilă, trebuie să se situeze în limitele unui context legal definit, dat fiind că trebuie avute în vedere sumele acordate în cauze similare de către Curtea de la Strasbourg."
B. În ceea ce priveşte exproprierea
45. Secţiunea 39 din Legea nr. 2359/1865 prevedea că, în cazul exproprierii unui teren, compensaţia plătită trebuie să corespundă valorii terenului pe piaţa liberă la momentul exproprierii.
46. Articolul 42 din Constituţie, în interpretarea dată de Curtea Constituţională (vezi, printre alte autorităţi, hotărârea nr. 138 din 6 decembrie 1977), garantează plata compensaţiei pentru expropriere, într-o sumă mai mică decât valoarea terenului pe piaţa liberă.
47. Legea nr. 865/1971 a prevăzut noi criterii: compensaţia pentru orice teren, agricol sau de construcţii, ar trebui plătită ca şi când ar fi vorba despre teren agricol.
48. În hotărârea nr. 5/1980, Curtea Constituţională a declarat Legea nr. 865/1971 ca neconstituţională pe motiv că acorda acelaşi regim pentru două situaţii diferite prin faptul că prevedea aceeaşi formă de compensare pentru terenul de construcţii şi cel agricol.
49. Pentru a corecta situaţia, Parlamentul a adoptat Legea nr. 385 din 29 iulie 1980, care reafirma, însă de data aceasta provizoriu, criteriile care fuseseră declarate neconstituţionale. Legea prevedea plata compensaţiei sub forma avansului, care urma să fie suplimentat printr-o plată calculată în baza unei legi ulterioare care urma să prevadă criterii speciale de compensare pentru terenul de construcţii.
50. În hotărârea nr. 223 din 15 iulie 1983, Curtea Constituţională a declarat Legea nr. 385/1980 neconstituţională pe motivul că supunea acordarea compensaţiei pentru exproprierea terenului agricol, adoptării unei legi viitoare.
51. În urma acestei hotărâri, a intrat iarăşi în vigoare Legea nr. 2359/1865. Aşadar, compensaţia plătibilă pentru terenul de construcţii trebuia să corespundă valorii terenului pe piaţa liberă (vezi de exemplu hotărârile nr. 13479 din 13 decembrie 1991 a Secţiei I şi nr. 2180 din 22 februarie 1992 a Secţiei II, ale Curţii de Casaţie).
52. Decretul Legislativ nr. 333 din 11 iulie 1992, care a devenit Legea nr. 359 din 8 august 1992, a introdus (în secţiunea 5 bis) o măsură „temporară, excepţională şi urgentă" menită să stabilizeze finanţele publice, şi care urma să rămână în vigoare până la adoptarea unor măsuri structurale. Această prevedere se aplica tuturor proceselor în curs.
53. Secţiunea 5 bis prevede că compensaţia plătibilă pentru exproprierea terenului de construcţii trebuie calculată conform formulei următoare: valoarea terenului pe piaţa liberă plus totalul rentei funciare anuale pe ultimii zece ani, împărţită la doi, minus o deducere de 40%.
54. În asemenea cazuri, compensaţia corespunde unui procent de 30% din valoarea pe piaţa liberă. Această sumă este impozabilă la sursă la rata de 20% (conform secţiunii 11 din Legea nr. 413/1991).
55. Deducerea de 40% poate fi evitată dacă baza exproprierii nu este ordinul de expropriere ci un „consimţământ" pentru transferul terenului sau, cum este cazul în speţă, dacă exproprierea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a secţiunii 5 bis (vezi hotărârea nr. 283 din 16 iunie 1993 a Curţii Constituţionale). În asemenea cazuri, compensaţia este de 50% din valoarea pe piaţa liberă. Iarăşi, această sumă este impozabilă la rata de 20% (vezi alineatul 54 de mai sus).
56. Curtea Constituţională a considerat că secţiunea 5 bis din Legea nr. 359/1992 şi aplicarea sa retroactivă este constituţională (hotărârea nr. 283 din 16 iunie 1993, şi hotărârea nr. 442 din 16 decembrie 1993) dată fiind natura urgentă şi temporară a Legii.
57. Codul Exproprierii (Decretul Prezidenţial nr. 327 din 2001, cu modificările ulterioare aduse prin Decretul Legislativ nr. 302 din 2002), care a intrat în vigoare la 30 iunie 2003, a codificat prevederile existente în ceea ce priveşte exproprierea şi principiile stabilite de jurisprudenţa pertinentă.
58. Articolul 37 din Cod reiterează principalele criterii pentru calcularea compensaţiei pentru expropriere, prevăzute la secţiunea 5 bis din Legea nr. 359/1992.
ÎN DREPT
I. OBIECŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
59. În privinţa plângerii referitoare la durata excesivă a procesului, Guvernul a ridicat din nou obiecţia pe motiv că nu au fost epuizate toate căile de recurs naţionale, obiecţie iniţiată şi înainte de examinarea admisibilităţii cererii.
Guvernul s-a referit la o hotărâre din 26 ianuarie 2004 a Curţii de Casaţie (vezi alineatul 44 de mai sus) pentru a-şi sprijini afirmaţia că recursul la Curtea de Casaţie era o cale de recurs ce trebuia folosită în cadrul procesului „Pinto”. De asemenea, Guvernul a criticat neiniţierea de către solicitanţi a recursului la Curtea de Casaţie împotriva deciziei din 1 iulie 2002 a Curţii de Apel din Reggio di Calabria.
60. Solicitanţii au cerut respingerea obiecţiei.
61. Curtea ia notă de faptul că obiecţia Guvernului a fost deja respinsă în decizia sa privind admisibilitatea, din 27 martie 2003. Ea mai subliniază că hotărârea Curţii de Casaţie, la care se referă Guvernul, este datată 26 ianuarie 2004, în vreme ce decizia Curţii de Apel din Reggio di Calabria a rămas definitivă la 26 octombrie 2003 (vezi alineatul 42 de mai sus).
62. Curtea constată că obiecţia Guvernului se bazează pe argumente care nu sunt de natură să pună în discuţie decizia sa privind admisibilitatea. Aşadar, obiecţia trebuie respinsă.
II. ACUZAŢIA DE ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
63. Solicitanţii au susţinut că s-a comis o dublă încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie, a cărui parte pertinentă în speţă prevede următoarele:
„I. Pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale civile..., orice persoană are dreptul la un proces echitabil ...... de către o instanţă ..."
64. Mai precis, solicitanţii s-au plâns că adoptarea şi aplicarea secţiunii 5 bis din Legea nr. 359 din 1992 a reprezentat o imixtiune legislativă incompatibilă cu dreptul lor la un proces echitabil. De asemenea, ei s-au plâns de durata excesivă a procesului iniţiat în vederea obţinerii compensaţiei pentru expropriere.
A. Durata procesului
65. Solicitanţii au susţinut că procesul iniţiat în vederea obţinerii compensaţiei pentru expropriere nu a respectat principiul „duratei rezonabile" prevăzut de Articolul 6 § 1 din Convenţie.
66. Guvernul a contestat această afirmaţie, făcând referire la dificultăţile obiective care au apărut în cadrul procesului, cum ar fi noua lege privind compensaţia pentru expropriere, decesul D-lui A Scordino şi numărul insuficient de judecători. Guvernul a menţionat în această privinţă că în cauză au fost numiţi, succesiv, trei judecători de instrucţie.
67. Curtea reiterează că, în decizia sa asupra admisibilităţii, din 27 martie 2003, a considerat că prin acordarea sumei de 2,450 EUR cu titlu de despăgubiri pentru pagube non-băneşti conform Legii Pinto, Curtea de Apel din Reggio di Calabria nu a compensat în mod corect şi adecvat încălcarea de care s-au plâns solicitanţii.
68. Curtea menţionează că perioada ce trebuie luată în considerare a început la 25 mai 1990 şi s-a încheiat la 7 decembrie 1998. Este vorba aşadar despre aproximativ opt ani şi jumătate pentru două niveluri de competenţă.
69. Curtea îşi reiterează constatarea din patru hotărâri din 28 iulie 1999 (vezi, de exemplu, Bottazzi vs. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V), că în Italia există o practică incompatibilă cu Convenţia şi care decurge dintr-o acumulare de încălcări a cerinţei „duratei rezonabile". Atunci când Curtea constată o asemenea încălcare, această acumulare constituie circumstanţă agravantă a încălcării Articolului 6 § 1.
70. După examinarea faptelor în cauză în lumina argumentelor părţilor, şi luând în considerare jurisprudenţa sa pertinentă, Curtea consideră că durata procesului în discuţie nu îndeplineşte cerinţa „duratei rezonabile" şi că aceasta este încă un exemplu de practică de tipul menţionat mai sus.
Aşadar, se constată încălcarea Articolului 6 § 1.
B. Echitabilitatea procesului
71. Solicitanţii s-au plâns de amestecul puterii legislative în procesul judiciar, prin adoptarea şi aplicarea în cauza lor a secţiunii 5 bis din Legea. 359/1992. Ei s-au plâns că nu au beneficiat de o judecată echitabilă la stabilirea compensaţiei pentru expropriere, deoarece chestiunea dedusă judecăţii instanţelor naţionale a fost soluţionată de către puterea legislativă şi nu de către justiţie.
72. În această privinţă, solicitanţii au menţionat că prevederea respectivă introdusese criterii pentru calcularea compensaţiei pentru expropriere care le-au redus cu cel puţin 50% suma la care avuseseră dreptul conform Legii care fusese în vigoare la momentul iniţierii acţiunii pentru obţinerea compensaţiei la Curtea de Apel din Reggio di Calabria.
73. Solicitanţii au susţinut că Legea respectivă nu a servit un interes public vital şi a fost concepută numai cu scopul de a soluţiona procesele în curs într-o manieră avantajoasă pentru autorităţile reclamate.
74. Solicitanţii au arătat că secţiunea 5 bis din Lege fusese declarată constituţională de către Curtea Constituţională deoarece era o măsură temporară menită să rezolve o anumită situaţie. Totuşi, prevederea era încă în vigoare.
75. Guvernul a susţinut că aplicarea secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992 în speţă nu a ridicat nici o problemă în legătură cu Convenţia.
76. Guvernul a recunoscut că prevederea respectivă, secţiunea 5 bis, a fost rezultatul consideraţiilor bugetare. Totuşi, Guvernul a remarcat că, dat fiind caracterul său temporar, prevederea a fost declarată constituţională de către Curtea Constituţională.
77. Guvernul a subliniat că, potrivit jurisprudenţei instituţiilor Convenţiei şi conform dreptului italian, principiul conform căruia legile nu trebuie să aibă efect retroactiv nu este unul absolut. Mai mult, Legea respectivă poate fi explicată prin necesitatea umplerii unei lacune legislative create de hotărârile Curţii Constituţionale, care abrogase legile parlamentului italian revizuind criteriul valorii pe piaţa liberă pentru calcularea compensaţiei pentru expropriere care fusese prevăzut în Legea nr. 2359/1865.
78. Curtea reafirmă faptul că, deşi în principiu nu îi este interzis puterii legislative să adopte noi prevederi retroactive în materie civilă pentru reglementarea drepturilor ce reies din legile existente, principiul primatului legii şi noţiunea procesului echitabil consacrată prin Articolul 6 interzic orice amestec din partea puterii legislative - altul decât cel cerut de interesul general – în administrarea justiţiei, amestec menit să influenţeze soluţionarea judiciară a unui conflict (vezi Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii vs. Franţa [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 - 34173/96, § 57, CEDO 1999-VII; Stran Greek Refineries şi Stratis Andreadis vs. Grecia, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B; şi Papageorgiou vs. Grecia, hotărârea din 22 octombrie 1997, Rapoartele privind Hotărârile şi Deciziile 1997-VI).
79. În speţă, Curtea consideră că, deşi procesul nu a fost lăsat deoparte conform Legii nr. 359/1992, Legea respectivă a influenţat soluţionarea judiciară a cauzei Anagnostopoulos şi alţii vs. Grecia, nr. 39374/98, § 20-21, CEDO 2000-XI), la care statul era parte. Secţiunea 5 bis include în mod expres în sfera sa de aplicare procesele în curs şi fixează definitiv - retroactiv –termenele pentru acţiunile ce pot fi depuse la instanţele ordinare (vezi alineatul 52 de mai sus). Curtea ia notă de faptul că, într-adevăr, Curtea de Apel din Reggio di Calabria şi Curtea de Casaţie şi-au bazat deciziile pe prevederile Legii în discuţie. Prin aceasta, ele au modificat – în detrimentul solicitanţilor şi retroactiv – suma compensaţiei pe care solicitanţii se aşteptau în mod legitim să o primească conform Legii nr. 2359/1865 (vezi alineatele 17-18 de mai sus), care era în vigoare la momentul când au iniţiat acţiunea compensatorie. Secţiunea 5 bis a avut ca efect lipsirea solicitanţilor de o porţiune substanţială din compensaţia pe care puteau să o solicite (vezi alineatele 29, 33 şi 34 de mai sus).
80. În opinia Curţii, faptul că instanţele naţionale s-au bazat pe prevederea atacată, în luarea deciziei asupra compensaţiei pentru expropriere, constituie imixtiune a legislativului în procesul judiciar cu scopul de a influenţa soluţia conflictului.
Aşadar, se constată încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. ACUZAŢIA DE ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. I
81. Solicitanţii au susţinut că s-a comis o dublă încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”
Solicitanţii au pretins că a trebuit să suporte o sarcină disproporţionat de mare din pricina sumei necorespunzătoare a compensaţiei pentru expropriere.
83. De asemenea, ei s-au plâns că secţiunea 5 bis din Legea nr. 359/1992 a fost aplicată retroactiv.
84. Este indiscutabil că solicitanţii au fost lipsiţi de bunul lor în conformitate cu legea şi că exproprierea a avut un scop legitim în interesul public. Aşadar, cea de-a doua propoziţie din primul alineat al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în speţă (vezi Mellacher şi alţii vs. Austria, hotărârea din 19 decembrie 1989, Seria A nr. 169, § 42).
A. Valoarea compensaţiei acordate solicitanţilor
85. Solicitanţii au arătat că compensaţia primită a reprezentat 40% din valoarea bunului lor. Conform solicitanţilor, compensaţia astfel primită nu poate fi considerată drept rezonabilă faţă de valoarea bunului.
86. În această privinţă, solicitanţii au observat că compensaţia pe care au primit-o pentru expropriere era echivalentul unei jumătăţi din valoarea terenului pe piaţa liberă şi că suma a fost apoi redusă cu 20% prin impozitarea la sursă conform Legii nr. 413/1991.
87. Solicitanţii au mai arătat şi că deducerea suplimentară de 40% prevăzută la secţiunea 5 bis pentru persoanele care nu au acceptat o ofertă de compensare nu a fost aplicată în cazul lor.
88. Solicitanţii au susţinut că în cauza de faţă nu a existat nici un motiv de interes public care să justifice plata compensaţiei echivalente cu mai puţin de jumătate din valoarea terenului pe piaţă. În acest context, ei au afirmat că terenul lor a fost expropriat cu scopul de a permite unei cooperative să construiască acolo locuinţe pentru persoane particulare, care, în conformitate cu dreptul naţional (secţiunea 20 din Legea nr. 179/1992), ar fi liberi să îşi vândă casele la preţul pieţei cinci ani mai târziu. Exproprierea terenului solicitanţilor a fost deci în avantajul unor persoane particulare.
89. În sfârşit, solicitanţii au observat că s-a scurs o perioadă lungă de timp între exproprierea terenului şi stabilirea definitivă a compensaţiei. Ei au arătat că Consiliul Districtual din Reggio di Calabria nu le-a făcut nici o ofertă de compensare până în anul 1989, şase ani după emiterea ordinului de expropriere, şi că posibilitatea depunerii unei contestaţii la Curtea de Apel nu a existat pentru ei decât după această dată.
90. În lumina acestor argumente, solicitanţii au considerat că suportaseră o sarcină excesivă şi au cerut Curţii să constate încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
91. Guvernul a susţinut că situaţia reclamată este compatibilă cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1. El a observat că, la calcularea compensaţiei pentru expropriere, trebuia găsit un echilibru între interesele particulare şi interesul general. Aşadar, valoarea compensaţiei considerate drept adecvată ar putea fi mai mică decât valoarea pe piaţă a terenului respectiv, aşa cum a recunoscut, în fapt, şi Curtea Constituţională (hotărârile nr. 283 din 16 iunie 1993, 80 din 7 martie 1996, şi 148 din 30 aprilie 1999).
92. Bazându-se pe hotărârile Curţii din cauzele Sfintele Mănăstiri vs. Grecia (hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-A), Lithgow şi alţii vs. Marea Britanie (hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 102), şi James şi alţii vs. Marea Britanie (hotărârea din 21 februarie 1986, Seria A nr. 98), Guvernul a afirmat că cauza de faţă ar trebui examinată în lumina principiului conform căruia motivul interesului public (cum ar fi reforma economică sau politicile menite să promoveze dreptatea socială) ar putea susţine acordarea compensaţiei sub valoarea pe piaţă. În opinia exprimată de Guvern, acest lucru a reflectat voinţa politică de a stabili un sistem care să meargă dincolo de liberalismul tradiţional de secol XIX. Chestiunea fundamentală este dacă distanţa dintre valoarea pe piaţă şi compensaţia plătită a fost rezonabilă şi justificată.
93. Guvernul a susţinut că începând cu anul 1993 compensaţia primită de către solicitanţi ar fi putut fi cu 40% mai mare dacă ei ar fi acceptat oferta făcută de autorităţi. El a observat că valoarea terenului pe piaţă nu a fost exclusă din calculul efectuat de instanţele naţionale conform secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992, însă a fost modificată conform unui alt criteriu, şi anume renta funciară calculată la valoarea înscrisă în cartea funciară.
94. Guvernul a conchis din cele de mai sus că sistemul aplicat în speţă pentru calcularea compensaţiei pentru expropriere a fost rezonabil şi nu a prejudiciat echilibrul just necesar.
95. Cât despre timpul scurs între expropriere şi plata compensaţiei, Guvernul a menţionat că procesul de la Curtea de Apel din Reggio di Calabria a fost iniţiat abia în 1990 şi a argumentat că solicitanţii ar fi trebuit să iniţieze acţiune civilă începând cu 1983. Aceasta înseamnă că ei înşişi au contribuit la întârzierea plăţii compensaţiei. În plus, Guvernul a menţionat că prejudiciul cauzat de trecerea timpului a fost reparat prin plata dobânzii.
96. În concluzie, Guvernul a cerut Curţii să constate că nu a avut loc nici o încălcare a prevederii.
97. Curtea reiterează faptul că prejudicierea dreptului la respectul pentru bunuri trebuie să găsească un „echilibru just" între cerinţele interesului general şi cerinţele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei (vezi Sporrong şi Lonnroth vs. Suedia, hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, § 69). Condiţiile acordării compensaţiei conform legislaţiei pertinente ţin de evaluarea împrejurării dacă măsura contestată respectă cerinţa echilibrului just şi, în special, dacă nu impune o sarcină prea mare solicitanţilor. În această ordine de idei, preluarea unui bun fără plata unei sume care să fie acceptabilă faţă de valoarea acestuia constituie în mod firesc un prejudiciu prea mare, iar lipsa totală a compensaţiei poate fi considerată drept justificată conform Articolului 1 numai în împrejurări excepţionale. Totuşi, Articolul 1 nu garantează dreptul la compensaţie integrală în toate împrejurările, dat fiind că obiective legitime de „interes public" pot reclama acordarea unei compensaţii sub valoarea pe piaţă (vezi Sfintele Mănăstiri vs. Grecia, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-A, §§ 70-71).
98. Curtea ia notă de faptul că solicitanţii au primit cea mai mare sumă ce putea fi acordată cu titlu de compensaţie conform secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992. Deducerea suplimentară de 40% nu a fost, în fapt, aplicată în această cauză (vezi alineatele 33 şi 37 de mai sus).
99. Curtea mai ia notă şi de faptul că valoarea finală a compensaţie a fost fixată la 82,890 ITL pe metru pătrat, în vreme ce valoarea estimată a terenului pe piaţa liberă era de 165,755 ITL pe metru pătrat (vezi alineatele 29, 33, 34 şi 37 de mai sus).
100. În plus, această sumă a fost impozitată ulterior la rata de 20% (vezi alineatul 38 de mai sus).
101. În sfârşit, Curtea nu trece cu vederea perioada de timp scursă între expropriere şi evaluarea definitivă a compensaţiei (vezi alineatele 14 şi 37 de mai sus).
102. Având în vedere marja de apreciere lăsată de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 autorităţilor naţionale, Curtea consideră că preţul plătit solicitanţilor nu este rezonabil faţă de valoarea bunului expropriat (vezi Papachelas vs. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 49, CEDO 1999-II, şi Platakou vs. Grecia, nr. 38460/97, § 54, CEDO 2001-I). Prin urmare, echilibrul just a fost prejudiciat.
103. Aşadar, se constată încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
B. Aplicarea secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992
104. Solicitanţii s-au mai plâns şi de aplicarea în cauza lor a secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992, care a fost adoptată la mult timp după exproprierea terenului. În consecinţă, compensaţia la care ar fi putut să se aştepte în mod legitim conform Legii nr. 2359/1865 a fost înjumătăţită.
105. Guvernul a susţinut că aplicarea retroactivă a prevederii respective nu a provocat o problemă faţă de prevederile Articolului 1 din Protocolul nr. 1. El a reiterat argumentele depuse la alineatele 75-77 de mai sus.
106. Curtea ia notă de faptul că plângerile solicitanţilor în această privinţă se suprapun cu cele formulate în baza Articolului 6 § 1 din Convenţie privind echitabilitatea procesului. Având în vedere concluzia prevăzută la alineatul 80, nu considerăm necesară examinarea lor separat în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
107. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Pagubele băneşti
108. Solicitanţii au cerut o sumă care să corespundă diferenţei dintre compensaţia pe care ar fi primit-o conform Legii nr. 2359/1865 şi compensaţia acordată conform secţiunii 5 bis din Legea nr. 359/1992. Această sumă echivala cu 123,815.56 EUR în 1983, anul exproprierii bunului. Aceeaşi sumă, plus dobânda legală până în 2003, echivalează cu suma de 405,891.89 EUR. După indexarea capitalului şi adăugarea dobânzii legale, s-a ajuns la suma de 585,717.09 EUR.
109. Solicitanţii au mai cerut şi o reducere a impozitului de 20% perceput la sursă din compensaţie şi au cerut indexarea sumei şi plata dobânzii acumulate. S-a ajuns la suma de 125,191.83 EUR.
110. Guvernul nu a exprimat nici o opinie în această privinţă.
111. Curtea a constatat că exproprierea bunului solicitanţilor a îndeplinit condiţia legalităţii şi nu a fost arbitrară (vezi alineatul 84 de mai sus). Fapta Guvernului italian pe care Curtea a considerat-o drept contrară Convenţiei este exproprierea care ar fi fost legitimă dacă s-ar fi plătit o compensaţie rezonabilă (vezi alineatul 102 de mai sus). Curtea nu a conchis că impozitul de 20% perceput a fost nelegal în sine (vezi alineatul 100 de mai sus), ci a luat acest factor în considerare când a evaluat cauza. În sfârşit, Curtea constată că dreptul solicitanţilor la un proces echitabil a fost încălcat prin aplicarea secţiunii 5 bis în cauza lor.
112. Având în vedere aceşti factori, şi efectuând evaluarea pe o bază echitabilă, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde solicitanţilor suma de 410,000 EUR.
B. Pagubele non-băneşti
113. Solicitanţii au estimat la 6,000 EUR compensaţia pentru pagubele non-băneşti suferite de către fiecare dintre ei din pricina duratei procesului şi la 6,500 EUR compensaţia pentru paguba non-bănească rezultată din inechitabilitatea procesului şi din încălcarea dreptului lor la respectul pentru bunuri. În total, solicitanţii au cerut aşadar 50,000 EUR pentru pagubele non-băneşti.
114. Guvernul nu a exprimat nici o opinie în această privinţă.
115. Date fiind împrejurările cauzei, Curtea nu consideră că are suficiente informaţii despre criteriile aplicabile pentru evaluarea pagubelor non-băneşti suferite de solicitanţi. Aşadar, consideră că chestiunea aplicării Articolului 41 nu este gata pentru luarea unei decizii. Aşadar, ea va fi rezervată şi se va fixa o soluţionare ulterioară, având în vedere orice acord care ar putea fi încheiat între statul reclamat şi solicitanţi (Regula 75 § 1).
C. Costuri şi cheltuieli
116. Solicitanţii au cerut 17,905.99 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în cadrul proceselor în instanţele naţionale, din care 3,060 EUR pentru procesul iniţiat în baza Legii „Pinto". Ei au depus chitanţe justificative pentru pretenţiile formulate.
În ceea ce priveşte costurile suportate în cadrul procesului la această Curte, solicitanţii au depus o listă a taxelor, onorariilor şi costurilor întocmită în baza ratelor naţionale aplicabile şi au solicitat restituirea a 46,207.58 EUR, din care 2,207.58 EUR pentru costuri, plus taxa pe valoarea adăugată (TVA).
117. Guvernul nu şi-a exprimat nici o opinie.
118. Curtea consideră necesară rezervarea acestei chestiuni şi fixarea unei soluţionări ulterioare.
D. Costuri şi cheltuieli
119. Curtea consideră adecvat ca dobânzile cominatorii să se bazeze pe rata marginală de acordare a creditului la Banca Centrală Europeană, la care ar trebui adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge în unanimitate obiecţia preliminară a Guvernului;
2. Constată în unanimitate încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie prin durata procesului;
3. Constată în unanimitate încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie prin caracterul inechitabil al procesului;
4. Constată în unanimitate încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1;
5. Constată în unanimitate:
(a) că statul trebuie să plătească solicitanţilor, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, conform Articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
(i) 410,000 EUR (patru sute zece mii de euro) pentru pagubele băneşti;
(ii) orice impozit perceput pentru suma de mai sus;
(b) că de la expirarea termenului de trei luni de mai sus şi până la data plăţii, se va percepe dobândă simplă pentru sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de acordare a creditului de către Banca Centrală Europeană pe perioada neplăţii plus trei procente;
6. Constată, cu 6 voturi la 1, că chestiunea Articolului 41 nu este gata pentru luarea unei decizii asupra pagubelor non-băneşti pentru încălcările constatate şi pentru costurile şi cheltuielile suportate la instanţele naţionale în vederea solicitării reparaţiei pentru încălcările respective şi pentru costurile suportate în cadrul procesului la această Curte.
7. Respinge în unanimitate restul cererii solicitanţilor pentru obţinerea satisfacţiei juste.
Întocmită în limba franceză, şi comunicată în scris la 29 iulie 2004, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulile Curţii.
Santiago QUESADA Christos ROZAKIS Grefier Adjunct de Secţie Preşedinte
HOTĂRÂREA SCORDINO vs. ITALIA (nr. 1)
Subsemnata Bălănescu Monica, traducător autorizat cu autorizaţia nr. 6112/2005, certific exactitatea prezentei traduceri din limba engleză.
Traducător,
Full & Egal Universal Law Academy