©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
SECŢIUNEA I
CAUZA SCORDINO CONTRA STATUL ITALIAN (nr. 2)
(Cererea nr. 36815/97)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iulie 2004
DEFINITIVĂ
La data de 15.10.2004
Această hotărâre devine definitivă în condiţiile definite
la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suferi retuşuri de formă
În cauza Scordino contra Statul Italian (Nr. 2),
Curtea europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea I), având camera compusă din:
Dl. C. L. Rozakis, preşedinte
P. Lorenzen,
G. Bonello,
A. Kovler,
Dna Steiner,
Dl. K. Hajiyev, judecători
Dna M. Del Tufo, judecător numit ad hoc,
Şi Dl. S. Quesada, grefier adjunct de secţie,
După ce au deliberat în Camera de consiliu din data de 24 iunie 2004,
Dau prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o plângere (nr. 36815/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene de 4 cetăţeni ai acestui Stat, respectiv Dl. M. Giovanni, Elena, Maria şi Giuliano Scordino („reclamanţi”), care au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la data de 13 iulie 1993, în virtutea vechiului articol 25 din Convenţia privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Ea a fost atribuită primei secţiuni a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament).
3. Desemnaţi mai întâi prin iniţialele G. S. şi celelalte, persoanele respective a consimţit mai apoi la divulgarea identităţii lor. Ei sunt reprezentaţi în faţa Curţii de către Dl. N. Paoletti, avocat din Roma. Guvernul italian („Guvernul”) este reprezentat prin agentul său, I. M. Braguglia şi prin co-agentul său, F. Crisafulli.
4. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea instanţei (secţiunilor) (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secţiuni, astfel remaniată. În plenul acesteia, Camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament. În urma recuzării Dlui V. Zagrebelski, judecătorul ales în numele Italiei, (art. 28), Guvernul a desemnat-o pe Dna M. Del Tuffo pentru a dezbate în calitate de judecător numit ad hoc (art. 27 § 2 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
5. Reclamanţii au invocat în special violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, pe motivul limitărilor impuse în domeniile obiectului plângerii.
6. Printr-o decizie din 12 decembrie 2002, Camera a declarat plângerea admisă în măsura în care ea se referea la lipsa dreptului la respectarea bunurilor, invocat de către reclamanţi, cu referire la un teren al căror proprietari sunt ei (paragrafele 10 - 11 de mai jos). Ea a declarat cererea inadmisibilă pentru celelalte motive.
7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au depus observaţii scrise pe fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
8. În 1992, reclamanţii au moştenit de la A. Scordino, terenuri situate în Reggio Calabria, figurând în cadastru la fila 111, parcelele 105, 107, 109 şi 662.
9. O parte din parcelele 107 şi 109 au fost incluse într-un plan de urbanism de zonă, aprobat de Regiunea Calabria la data de 20 iunie 1979. Aceste terenuri nu fac obiectul prezentei cereri.
10. În conformitate cu decizia asupra admisibilităţii din 12 decembrie 2002, plângerea se referă la terenul asupra căruia reclamanţii sunt şi în prezent proprietari şi care nu a fost inclus în planul urbanistic de zonă menţionat mai sus (denumit de acum încolo „terenul”).
11. Terenul în cauză are o suprafaţă de 3 685 metri pătraţi.
A. Prima interdicţie impusă prin actul administrativ
12. La data de 25 martie 1970, municipalitatea din Reggio Calabria a adoptat un plan general de urbanism (Piano regolatore generale - infra PRG) şi a impus limitări care vizau exproprierea terenului reclamanţilor.
13. La data de 17 martie 1975, regiunea Calabria a aprobat PRG - ul pentru Reggio Calabria. Acesta afecta viabilitatea terenului reclamanţilor prin realizarea infrastructurilor şcolare şi, în consecinţă, îl lovea printr-o interdicţie absolută de a se construi în vederea exproprierii sale.
14. În conformitate cu art. 2 din legea nr. 1187 din 1968, permisiunea de expropriere de mai sus devenea caducă în martie 1980, nici un plan urbanistic de detaliu nefiind aprobat într-un termen de 5 ani.
B. Perioada cuprinsă între 1980 - 1985
15. Cu toate că permisiunea de a expropria a expirat, nu s-a ridicat constrângerea aplicată asupra terenului reclamanţilor.
16. Într-adevăr, în aşteptarea deciziei municipalităţii din Reggio Calabria în ceea ce priveşte noua destinaţie a terenului în litigiu, acesta a fost supus regimului prevăzut la art. 4 din legea nr. 10 din 1977, dispoziţie considerată de jurisprudenţă ca fiind aplicabilă acestui tip de situaţie (paragrafele 37 - 38 de mai jos).
17. În consecinţă, terenul reclamanţilor a fost lovit de limitările la dreptul de a construi decurgând din aplicarea acestor legi.
18. Prin decizia din 16 februarie 1982, Tribunalul administrativ din Calabria (TAR), sesizat printr-un recurs introdus de un terţ, a anulat planul urbanistic general.
C. A doua interdicţie impusă printr-un act administrativ
19. La data de 6 mai 1985, un plan urbanistic general, cvasi identic cu planul anulat şi care reimpunea limitările asupra terenului reclamanţilor a fost aprobat de Regiune.
20. Printr-un act notificat la data de 15 octombrie 1985, A. Scordino a citat municipalitatea din Reggio Calabria în faţa TAR, pentru a cere anularea noului PRG, în măsura în care acesta a reiterat limitările care afectau terenul în cauză. În urma decesului lui A. Scordino, în noiembrie 1992, reclamanţii i s-au substituit în proces.
Printr-o hotărâre din 16 mai 2001, TAR a declarat recursul inadmisibil, pe motiv că este tardiv.
21. Între timp, în conformitate cu art. 2 din legea nr. 1187 din 1968, permisiunea de a fi expropriat a devenit caducă în mai 1990, nici un plan urbanistic de detaliu nefiind adoptat într-un termen de 5 ani.
De acum încolo, terenul a fost supus limitărilor la dreptul de construire care decurgea din aplicarea art. 4 din legea nr. 10 din 1977.
D. A treia interdicţie printr-un act administrativ
22. La data de 4 iunie 1990, preşedintele Regiunii Calabria a aprobat o variantă a PRG, prin care municipalitatea Reggio Calabria avea, să modifice, la data de 5 ianuarie 1990, destinaţia terenului, prin afectarea acestuia de construirea unui centru social.
Terenul era lovit de acum înainte de un nou permis de expropriere, însoţit de interdicţia de construire.
E. Perioada de după iunie 1995
23. În conformitate cu art. 2 din legea nr. 1187 din 1968, permisiunea de expropriere de mai sus a devenit caducă în iunie 1995.
24. De atunci, terenul a fost supus limitărilor dreptului de a construi care decurgea din aplicarea art. 4 din legea nr. 10 din 1977.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Noţiuni generale în materie de urbanism
25. În termenii art. 42 § § 2 şi 3 din Constituţia italiană, „proprietatea privată este garantată şi recunoscută prin lege, care determină modurile de achiziţie şi de folosinţă, ca şi limitele, în scopul asigurării funcţiunii sale sociale şi de o face accesibilă tuturor. Proprietatea privată poate fi expropriată, în cazurile prevăzute de lege, fără acordarea de despăgubiri, pentru „motive de interes general.
26. Legea referitoare la urbanism (legea nr. 1150 din 1942 cu modificările ulterioare) reglementează dezvoltarea urbanistică a teritoriului.
27. Planul urbanistic general (piano regolatore generale - infra PRG) este un act cu durată nedeterminată. Procedura de adoptare a unui PRG începe printr-o decizie a municipalităţii (delibera di adozione), care este urmată de o perioadă de timp pe durata căreia orice decizie asupra autorizării construcţiilor, care se poate lovi de realizarea PRG, este suspendată (Legea nr. 1902 din 1952 cu modificările ulterioare). Aprobarea PRG revine competenţei regiunilor (art. 1 din Decretul Prezidenţial - DPR - nr. 8 din 1972 şi art. 79 - 80 din DPR nr. 616 din 1977), în timp ce înainte, ea se făcea prin Decret al Preşedintelui Republicii. Odată PRG - ul aprobat, el este publicat în Gazetta Ufficiale (buletinul legilor) şi este depus la Primărie.
28. Atunci când el reglementează de o manieră precisă organizarea teritoriului, PRG - ul poate fi executat de plano; foarte frecvent, PRG - ul are nevoie, pentru aplicarea sa de un act complementar, mai ales de un plan urbanistic de detaliu (piano particolareggiato), care are însă o durată determinată. În fapt, odată planul de detaliu adoptat, (plan care echivalează o declaraţie de utilitate publică), administraţia dispune de un termen de rigoare (care nu poate depăşi 10 ani, în sensul art. 16 din legea asupra urbanismului) pentru a expropria şi în orice caz pentru a fi executat, sub sancţiunea decăderii planului. Atunci când PRG - ul are nevoie de un plan urbanistic de detaliu pentru a putea fi aplicat, revine municipalităţii adoptarea unuia. Totuşi, nici un termen de rigoare nu este prevăzut pentru adoptarea unui plan de detaliu.
B. Impunerea şi durata unei interdicţii de a construi: principiile fixate de către Curtea constituţională
29. Limitările dreptului de a dispune de proprietate, aşa cum este şi interdicţia de a construi, sunt impuse cu ocazia adoptării unui plan de urbanism. O asemenea interdicţie poate viza o expropriere (vincolo preordinato all’esproprio), atunci când terenul în cauză este destinat folosinţei publice sau realizării unor construcţii sau a unor infrastructuri publice (art. 7, nr. 3 şi nr. 4 din legea urbanismului).
30. Legea urbanismului, în textul original, dispunea că limitările dreptului de proprietate al persoanelor particulare, prevăzute printr-un plan urbanistic general, mai ales interdicţia de a construi, aveau o durată echivalentă cu cea a planului urbanistic general, spre ştiinţă, aveau o durată nedeterminată; în acelaşi timp, nu era prevăzută nici un fel de despăgubire pentru proprietari (art. 40).
31. Curtea constituţională a fost sesizată despre problema de a şti dacă o interdicţie aducând gravă atingere dreptului de proprietate - de exemplu un permis de expropriere (vincolo espropriativo) sau o interdicţie de a construi (vincolo di inedificabilità) - care putea fi prelungit sine die fără nici o formă de despăgubire era compatibilă cu dreptul de proprietate.
32. Prin hotărârile date între 1966 şi 1968 (vezi mai ales hotărârile nr. 6 din 1966 şi nr. 55 din 29 mai 1968), Curtea constituţională a ajuns la o concluzie negativă, şi a declarat legea asupra urbanismului ca fiind neconstituţională, în măsura în care aceasta permitea să se impună, pentru o durată nedeterminată, limitări care aduceau o gravă atingere dreptului de proprietate, de exemplu interdicţia de a construi sau permisiunea exproprierii, în absenţa oricărui fel de despăgubire.
Curtea constituţională a precizat că legea poate limita dreptul de proprietate al persoanelor particulare, cu condiţia să nu golească acest drept de substanţa sa. În plus, dreptul de a construi trebuie să fie considerat ca fiind o posibilitate inerentă dreptului de proprietate, care nu poate fi limitat decât pentru motive de utilitate publică precise şi actuale. În cazul exproprierii, sau a limitărilor pe durată nedeterminată, care aduc atingere chiar substanţei dreptului în chestiune, proprietarul trebuie să primească o compensaţie financiară. În schimb, nici o despăgubire nu este datorată atunci când o interdicţie de a construi este prevăzută pe o durată determinată.
33. În lumina acestor hotărâri ale Curţii constituţionale, aplicabile în cazul limitărilor grave ale dreptului de proprietate, legiuitorul avea două opţiuni: interdicţii pe durată determinată fără despăgubiri, sau interdicţii pe durată nedeterminată, cu despăgubirea imediată.
34. Legiuitorul italian a dat curs acestor hotărâri, alegând prima opţiune şi adoptând, la data de 19 noiembrie 1968, legea nr. 1187 din 1968, referitoare la modificarea legii urbanismului. În termenii art. 2 § 1 din această lege, cu ocazia adoptării unui plan urbanistic general, autorităţile locale pot impune persoanelor particulare interdicţii în vederea exproprierii unui teren, ca şi interdicţii de a construi. Totuşi, aceste limitări devin caduce dacă exproprierea nu a avut loc într-un termen de 5 ani, sau dacă nici un plan urbanistic de execuţie, mai ales un plan urbanistic de detaliu nu a fost adoptat într-un termen de 5 ani.
35. Art. 2, mai sus menţionat, prevedea de asemenea, în paragraful 2, o prorogare ex lege, pentru o perioadă de 5 ani, termenele fixate prin planurile urbanistice aprobate având data intrării sale în vigoare. Legile nr. 756 din 1973, 696 din 1975 şi 6 din 1977 au prorogat aceste termene, până la intrarea în vigoare a legii nr. 10 din 1977 (dispoziţii în materie de construcţii la sol).
36. Prin hotărârea nr. 92 din 12 mai 1982, Curtea constituţională a precizat puterea legii nr. 10 din 1977, afirmând că chiar după intrarea sa în vigoare, dreptul de a construi rămânea ca o posibilitate inerentă a dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte interdicţiile de a construi, Curtea a precizat că acestea se vor supune legii nr. 1187 din 1968, spre ştiinţă, durata lor nu poate depăşi 5 ani, în lipsa unui plan urbanistic de detaliu.
C. Situaţia după expirarea unei interdicţii de a construi care vizează exproprierea
37. Conform jurisprudenţei, în cazul în care interdicţia de a construi expiră, în virtutea art. 2 § 1 din legea nr. 1187 din 1968, la sfârşitul termenului de 5 ani, terenurile la care se face referire nu îşi recuperează automat destinaţia originală şi nu sunt automat rezervate destinaţiei pe care o au, de exemplu, terenurile învecinate. Determinarea noii destinaţii a unui teren cere un act pozitiv (o aprobare) din partea administraţiei, şi, de asemenea, un plan urbanistic de detaliu.
38. În aşteptarea unui asemenea act, terenurile la care se face referire sunt considerate, în conformitate cu jurisprudenţa, ca fiind supuse regimului prevăzut la art. 4 din legea 10 din 1977, referitoare la terenurile din municipalităţile care nu au adoptat planuri generale de urbanism (jurisprudenţa Consiliului de Stat, vezi mai ales hotărârile luate în plenul Camerei nr. 7 şi 10 din 1984).
Conform art. 4 din această lege, un permis de a construi poate fi acordat pentru un volum foarte redus şi numai dacă terenul este situat în afara unui sector urbanizat (sistematizat), doar atunci când sunt întrunite anumite condiţii. Dacă terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat (sistematizat), orice construcţie nouă este interzisă.
D. Inerţia administraţiei
39. După expirarea unei interdicţii de a construi, incumbă municipalităţii de a determina cu rapiditate noua destinaţie a terenului la care se face referire; totuşi nici un termen nu este prevăzut în acest sens.
40. Inerţia administraţiei poate fi atacată de către cei interesaţi în faţa jurisdicţiilor administrative (hotărârea Consiliului de Stat, secţiunea IV, 20.05.96, nr. 664). Aceste jurisdicţii administrative pot ordona municipalităţii să determine noua destinaţie a imobilelor la care se face referire, fără a putea totuşi să se substituie autorităţilor cărora le revine sarcina să aleagă această destinaţie. În hotărârea nr. 67 din 1990, care se referă la un caz de expropriere unde era vorba despre inerţia administraţiei, Curtea constituţională a afirmat că recursul care să permită atacarea inerţiei administraţiei în faţa unui Tribunal administrativ este inoperant şi, din această cauză, puţin eficient („defatigante e non conclusivo con conseguente scarsa efficacia”).
41. Curtea constituţională a fost sesizată referitor la problema de a şti dacă supunerea unui teren regimului prevăzut la art. 4 din legea nr. 10/1977 este compatibilă cu Constituţia, dat fiind faptul că acest regim antrenează o interdicţie de a construi sine die - din cauza inerţiei administraţiei în determinarea unei noi destinaţii a terenului la care se face referire (mai ales în adoptarea unui plan de urbanism) - şi nu este prevăzută nici o despăgubire. În hotărârea nr. 185 din 1993, Curtea constituţională a declarat problema ca fiind inadmisibilă, pentru că se relevă competenţa exclusivă a legiuitorului de a interveni rapid şi într-o manieră potrivită pentru a remedia situaţia.
E. Reînnoirea unei interdicţii de a construi, printr-un act administrativ
42. Printr-o hotărâre din 1989 (nr. 575), Curtea constituţională a indicat că la expirarea termenului de 5 ani prevăzut la art. 2 din legea nr. 1187 din 1968 şi cu ocazia elaborării unui nou plan de amenajare teritorială, autorităţile locale pot să reînnoiască interdicţia de construire din motive de utilitate publică. Această hotărâre a recunoscut puterea administraţiei de a reînnoi o interdicţie după expirarea ei.
Totuşi, puterea administraţiei de a reînnoi interdicţia absolută de a construi nu se poate traduce printr-o interdicţie sine die, în absenţa oricărei forme de despăgubire. Într-adevăr, atunci când interdicţia de a construi goleşte de orice substanţă dreptul de proprietate, din cauza incertitudinii considerabile produsă prin prorogarea sa pentru o durată nedeterminată sau prin reînnoirea sa, proprietarul ar trebui să fie despăgubit (vezi de asemenea hotărârea Curţii constituţionale nr. 305 din 1996 şi hotărârea Consiliului de Stat nr. 159 din 1994).
F. Lipsa despăgubirii
43. Curtea de Casaţie a indicat că în cazul limitărilor dreptului de proprietate în vederea exproprierii, şi în acelaşi timp lipsa oricărei despăgubiri, proprietarul pe care îl priveşte acest caz este titularul unui simplu interes legitim (interesse legittimo), adică a unei poziţii individuale protejate într-o manieră indirectă şi subordonată respectării interesului public, şi nu a unui drept deplin şi absolut (diritto soggettivo) la obţinerea unei compensaţii financiare (vezi hotărârile luate în plenul Camerei Curţii de casaţie nr. 11308 din 28 octombrie 1995, 11257 din 15 octombrie 1992 şi 3987 din 10 iunie 1983).
Din acest moment, în faţa deciziei autorităţilor municipale care îi impun o interdicţie de a construi, proprietarul poate sesiza jurisdicţiile administrative în scopul de a se face constatarea dacă, în exercitarea puterii sale discreţionare, administraţia a respectat regulile fixate prin lege şi nu a depăşit marja de apreciere de care ea dispune în evaluarea echilibrului între interesul public şi cel al persoanelor particulare. Totuşi, chiar dacă jurisdicţiile administrative anulează interdicţia de a construi, nici o compensaţie financiară nu este datorată atunci când interdicţia de a construi a fost ordonată pentru o durată determinată, mai ales dacă ea este supusă termenului de 5 ani prevăzut la art. 2 din legea nr. 1187 din 1968.
44. În hotărârea sa nr. 179 din 12 - 20 mai 1999, Curtea constituţională, amintind principiile fixate în jurisprudenţa sa anterioară (vezi hotărârile citate la § 32 şi la § 36, ca şi hotărârile nr. 82 din 1982, nr. 575 din 1989, nr. 344 din 1995), a declarat incompatibilă cu Constituţia absenţa unei dispoziţii legale care să prevadă o formă de despăgubire în cazul în care administraţia ar reînnoi un permis de expropriere sau o interdicţie de construire, în aşa fel încât dreptul de proprietate s-ar afla în situaţia de a i se aduce o gravă atingere. Limitările dreptului de proprietate erau problematice atunci când o interdicţie era impusă sau prorogată sine die sau atunci când erau reînnoite sau atunci când ele erau reînnoite de mai multe ori, pentru o perioadă determinată.
Lăsând totuşi intactă posibilitatea administraţiei de a reînnoi interdicţiile de construire, Curtea a afirmat că este necesar ca legiuitorul să intervină şi să prevadă o formă de despăgubire, precizând totodată criteriile şi modalităţile în care se poate face aceasta.
Curtea constituţională nu a exclus faptul că un judecător sesizat despre o cerere de despăgubire înainte de intervenţia legiuitorului, să poată căuta în sistemul juridic criterii care să îi permită acordarea, acolo unde este cazul, a unei despăgubiri.
În sfârşit, ea precizează că obligaţia de a despăgubi nu se referă decât la perioada de după primii 5 ani de interdicţie (perioada de franciză).
G. Lista (repertoriul) dispoziţiilor asupra exproprierii
45. Decretul Preşedintelui Republicii nr. 327 din 2001, modificat succesiv prin decretul legislativ nr. 302 din 2002, şi intrat în vigoare la data de 30 iunie 2003, a codificat dispoziţiile existente în materie de exproprieri şi principiile elaborate de către jurisprudenţa în materie.
În termenii art. 39 din Listă (repertoriu), „în aşteptarea unei reorganizări în materie, în cazul re-impunerii unei permisiuni de expropriere sau a unei limitări care are, în substanţă, un efect expropriator, proprietarul terenului are dreptul la o despăgubire, în raport cu prejudiciul efectiv.” Nici o dispoziţie nu prevede modalităţile de obţinere şi de determinare a acestei despăgubiri.
ÎN DREPT
I. DESPRE EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
A. Despre prima excepţie
46. Guvernul ridică o excepţie care provine din epuizarea căilor de recurs interne, pe motivul că recursul care vizează anularea planului general de urbanism din 1985 a fost respins de un Tribunal administrativ ca fiind tardiv.
47. Solicitanţii cer respingerea excepţiei.
48. Curtea notează fără nici o greutate că decizia Tribunalului administrativ a fost pronunţată la data de 16 mai 2001, şi că Guvernul nu a făcut această menţiune decât după decizia Curţii asupra admisibilităţii cererii.
În orice stare a cauzei, Guvernul a ridicat deja o excepţie extrasă din ne-epuizarea, referitoare la recurs, în faţa tribunalului administrativ, în stadiul examinării iniţiale a admisibilităţii, şi că această excepţie a fost deja respinsă. Curtea relevă faptul că Guvernul îşi întemeiază excepţia pe argumente care nu sunt de natură a repune în cauză decizia sa.
49. În consecinţă, Curtea nu vede motive pentru a se îndepărta de la aceste concluzii.
B. Despre a doua excepţie
50. Guvernul susţine că, după hotărârea Curţii constituţionale nr. 179 din 1999, solicitanţii aveau posibilitatea de a cere o despăgubire în faţa jurisdicţiilor naţionale, ceea ce ei nu mai pot face în prezent.
51. Conform Guvernului, acesta pune, în primul rând, o problemă de ne-epuizare a căilor de recurs interne.
52. În al doilea rând, Guvernul susţine că acest element trebuie luat în considerare pentru o rezolvare echitabilă, în cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia violării art. 1 din Protocolul nr. 1. Conform acestuia, dacă Curtea ar acorda o sumă cu titlul de satisfacţie echitabilă, reclamanţii ar putea să fie despăgubiţi de două ori. În plus, judecătorul naţional ar fi mai bine plasat pentru a determina despăgubirea, în raport cu Curtea, care nu ar putea, în speţă, decât să procedeze la o „evaluare sumară şi aproximativă”.
53. Reclamanţii se opun tezei Guvernului.
54. Ei fac observaţia că excepţia ridicată de ne-epuizare a căilor de recurs interne este tardivă, dat fiind faptul că Guvernul nu a ridicat-o înainte de decizia de admisibilitate. Apoi, recunoscând că hotărârea nr. 179 din 1999 a Curţii constituţionale a fixat principiul conform căruia situaţiile de genul celei din cazul în speţă ar trebui despăgubite, reclamanţii fac observaţia că cererea a fost introdusă cu mult înainte de această hotărâre.
55. În ceea ce priveşte repercusiunile acestei jurisprudenţe din 1999 asupra unei eventuale satisfaceri echitabile, reclamanţii susţin că riscul unei duble despăgubiri este inexistent, pentru că jurisdicţiile naţionale ar ţine cont, cu siguranţă, de faptul că Curtea le-a acordat o sumă cu titlul de satisfacere echitabilă.
56. În măsura în care Guvernul ridică o excepţie motivată de ne -epuizarea căilor de recurs interne, Curtea aminteşte că în cadrul art. 35 § 1 din Convenţie, un reclamant trebuie să se prevaleze de recursurile în mod normal disponibile şi suficiente pentru a-i permite să obţină repararea violărilor pe care le invocă (Aksoy contra Statului Turc, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 - VI, pag. 2276, § 52). Totuşi, dispoziţiile art. 35 din Convenţie nu prescriu epuizarea decât a recursurilor care se referă în acelaşi timp la violările incriminate, disponibile şi adecvate. Trebuie să existe un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care le lipseşte efectivitatea şi accesibilitatea dorite. (Akdivar şi alţii contra Statului Turc, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996 - IV, § 66). În plus, conform „principiilor de drept internaţional general recunoscute”, anumite circumstanţe speciale pot să dispenseze reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de recurs interne care i se oferă (Selmouni contra Statului Francez [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999 - V, § 75). În plus, statul este cel care invocă excepţia ne-epuizării, deşi lui îi aparţine sarcina să stabilească existenţa unui recurs accesibil şi suficient (Akdivar contra..., citat mai sus, § 68).
57. În speţă, Cutea consideră că guvernul acuzat nu a demonstrat că reclamanţii dispuneau, începând cu 1999, de un recurs accesibil şi eficient pentru a cere o despăgubire pentru limitările impuse pentru terenul lor.
58. Curtea relevă, în această privinţă, faptul că în hotărârea nr. 179 din 1999, Curtea constituţională a sancţionat absenţa dispoziţiei legale în dreptul italian, care să prevadă o formă de despăgubire în cazurile în care administraţia ar reînnoi un permis de expropriere sau o interdicţie de construire, în aşa fel încât dreptul de proprietate să sufere o gravă atingere. Curtea constituţională nu a exclus faptul ca un judecător sesizat pentru o cerere de despăgubire înainte de intervenţia legiuitorului, să poată căuta în sistemul juridic criterii care să-i permită să acorde, dacă este cazul, o despăgubire (paragraful 44 de mai sus).
59. În plus, Curtea notează că Lista de dispoziţii în materie de exproprieri, în vigoare din iunie 2003, a codificat principiul - afirmat de către Curtea constituţională - că în cazurile cum ar fi cel în speţă, proprietarul terenului are dreptul la o despăgubire, în raport cu prejudiciul suferit efectiv. Totuşi, Lista nu a prevăzut nici condiţiile de obţinere şi nici modalităţile de plată a unei asemenea despăgubiri, „în aşteptarea unei reorganizări în materie” (paragraful 45 de mai sus).
60. Curtea constată că Guvernul nu a produs nici o hotărâre naţională care să arate aplicarea acestei jurisprudenţe şi a Listei (Repertoriului).
61. În aceste condiţii, Curtea nu este convinsă de teza Guvernului că, din 1999, există o formă de despăgubire la nivel naţional.
62. Totuşi, chiar şi dacă presupunem că există posibilitatea de a cere o despăgubire jurisdicţiilor naţionale, Curtea judecă ca fiind improbabil ca reclamanţii să primească o dublă despăgubire, dat fiind faptul că jurisdicţiile naţionale, în aprecierea faptelor cauzei care le este supusă, ar ţine cont, inevitabil, de orice fel de sumă pe care Curtea le-ar fi acordat-o. În orice stadiu al cauzei, ţinând cont de durata şi de gravitatea ingerinţei litigioase, Curtea consideră că ar fi absolut nerezonabil ca să se aştepte ca reclamanţii care angajează o procedură naţională şi îi suportă costurile (Serghides şi Christophoru contra Statului Cipriot (satisfacţie echitabilă), hotărârea din 10 iunie 2003, nr. 44730/98).
63. În concluzie, excepţia ridicată de Guvern trebuie respinsă.
II. DESPRE VIOLAREA INVOCATĂ LA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
64. Reclamanţii invocă faptul că limitările impuse pentru terenul lor pentru o lungă perioadă de timp şi în absenţa unei despăgubiri, aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, aşa cum este el garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1, care este redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele, de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.”
A. Despre existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamanţilor
65. Curtea ia notă că părţile sunt de acord asupra afirmaţiei că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
66. Rămâne a fi examinat faptul dacă zisa ingerinţă a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Despre justificarea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor
1. Regula aplicabilă
67. Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte (Iatridis contra Statului Grec, [GC], nr. 31107/96, § 55, CEDO 1999 - II).
68. Reclamanţii invocă faptul că au fost victimele unei grave atingeri aduse respectării bunurilor lor, decurgând din efectul combinat al interdicţiilor de a construi în vederea exproprierii terenului, care au redus la zero valoarea acestuia şi posibilităţile de a dispune de acesta.
69. Guvernul susţine că situaţia litigioasă rezultă din reglementarea utilizării bunurilor.
70. Curtea ia notă că terenul reclamanţilor a făcut obiectul interdicţiilor de a construi în vederea unei exproprieri. Ori, aceste măsuri nu au antrenat o privare formală de proprietate, în sensul celei de a doua fraze din primul alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că dreptul de proprietate al reclamanţilor rămâne, din punct de vedere juridic, intact.
În lipsa unui transfer de proprietate, Curtea trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. În această privinţă, este important de a cerceta dacă această situaţie nu ar echivala cu o expropriere de fapt, aşa cum pretind persoanele pe care le vizează (a se vedea, mutatis mutandis, Airey contra Irlanda, hotărârea din 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, pag. 14, § 25).
71. Curtea relevă faptul că efectele denunţate de către reclamanţi decurg toate din diminuarea disponibilităţii bunului în cauză. Rezultă de aici limitări aduse dreptului de proprietate, şi de asemenea consecinţele acestora asupra valorii imobilului.
Totuşi, cu toate că a pierdut din substanţă, dreptul în cauză nu a dispărut. Efectele măsurilor în chestiune nu sunt de natură a le putea asimila cu o privare de proprietate. Curtea ia notă în ceea ce priveşte acest subiect, că reclamanţii nu au pierdut nici accesul la teren, nici stăpânirea acestuia şi că în principiu, posibilitatea de a vinde terenul, chiar dacă este mai mică, a existat în continuare.
(hotărârile Loizidou contra Turcia, 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996 - VI, pag. 2237, § 63 şi Sporrong şi Lonroth contra Suedia, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, pag. 24 - 25, § 63). În aceste condiţii, Curtea consideră că nu a avut loc o expropriere de fapt, odată ce a doua frază din alineatul 1 nu poate fi aplicat în speţă.
72. Curtea este de părere că măsurile litigioase nu rezultă nici din reglementările utilizării bunurilor, în sensul alineatului 2 din art. 1 din Protocolului nr. 1. Într-adevăr, dacă este adevărat că este vorba despre interdicţii de a construi care reglementează un teritoriu (hotărârea Sporrong şi Lonnroth, citat mai sus, pag. 25, § 64), nu este mai puţin adevărat că măsurile vizau în acelaşi timp exproprierea terenului (paragrafele 13, 19, 22 de mai sus).
73. De aici, Curtea consideră că situaţia denunţată de către reclamanţi rezultă din prima frază din art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârile Sporrong şi Lonnroth, citate, pag. 25, § 65, Erkner şi Hofauer contra Austria, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, pag. 65 - 66, § 74 şi Poiss contra Austria, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, pag. 108, § 64, Elia Srl contra Italia, nr. 37710/97, CEDO 2001 - X, § 57).
2. Respectarea normei enunţate în prima frază din primul alineat
74. Ca o consecinţă a ultimei fraze a primului alineat, Curtea trebuie să cerceteze dacă a fost menţinut un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii, şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (hotărârile Sporrong şi Lonroth, citat mai sus, pag. 26, § 69 şi Phocas contra Franţa, 23 aprilie 1996, Culegere 1996 - II, pag. 542, § 53).
a) Teza apărată de reclamanţi
75. Reclamanţii susţin că situaţia denunţată nu este conformă cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
76. Ei fac observaţia că ingerinţa în dreptul lor la respectarea bunurilor durează de mai mult de 34 de ani, dat fiind faptul că, deja înainte de intrarea în vigoare a planului general de urbanism din 1975 şi de prima interdicţie impusă de acesta, terenul lor se afla în pericol datorită măsurilor de protecţie, începând cu decizia luată de către municipalitate în 1970.
77. Reclamanţii fac observaţia că după expirarea interdicţiei de construire impusă prin planul general urbanistic din 1975, terenul a fost supus regimului legii nr. 10 din 1977, ceea ce echivala cu o nouă interdicţie de construire, care a durat până la intrarea în vigoare a noului plan general urbanistic; că acesta a lovit terenul printr-o nouă interdicţie de a construi în vederea exproprierii acestuia; că în 1990, o nouă interdicţie care viza exproprierea a fost impusă şi că nici până azi terenul nu a fost expropriat.
78. Reclamanţii fac observaţia că nu s-a ţinut cont de principiile fixate de către Curtea constituţională în jurisprudenţa Consiliului de Stat şi a Curţii de Casaţie. În consecinţă, terenul lor a putut fi supus unei interdicţii de construire pe termen nelimitat, fără posibilitatea unei despăgubiri.
79. Reclamanţii afirmă că, prin efectul combinat al interdicţiilor de a construi în vederea exproprierii terenului, dreptul lor de proprietate a fost „îngheţat” în timpul întregii perioade menţionate; ei au pierdut deplina posesiune asupra terenului iar valoarea acestuia a fost redusă la zero.
80. În ceea ce priveşte posibilitatea de a folosi terenul sub ameninţarea loviturilor litigioase, reclamanţii invocă faptul că ei nu au putut folosi terenul nici măcar pentru lucrări agricole.
81. În ceea ce priveşte posibilitatea de a vinde terenul, reclamanţii susţin că situaţia litigioasă a eliminat orice posibilitate concretă de a găsi un cumpărător.
82. Ţinând cont de gravitatea atingerii dreptului lor de proprietate, reclamanţii susţin că lipsa despăgubirii este incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că a avut loc o rupere a justului echilibru.
b) Teza apărată de Guvern
83. Guvernul susţine că situaţia denunţată de reclamanţi este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
84. Mai întâi, Guvernul face observaţia că situaţia denunţată nu poate fi considerată o privare de proprietate şi nu poate fi asimilată cu aceasta. În fapt, greşeala gravă a reclamanţilor priveşte interdicţia de a construi care dăunează terenului lor, măsură care nu însemna imposibilitatea de a utiliza terenul.
85. Guvernul observă apoi că limitările care afectează terenul în litigiu sunt prevăzute prin lege şi răspund interesului public, pentru că este vorba despre construirea nor şcoli sau centre sociale, sau chiar de a crea parcuri publice.
86. În plus, reclamanţii au avut întotdeauna posibilitatea de a vinde terenul, cu toate că exista riscul exproprierii. În fapt, în cazul exproprierii, o despăgubire ar fi fost vărsată de administraţie.
87. În sfârşit, Guvernul face observaţia că reclamanţii nu au făcut proba că o utilizare alternativă a terenului ar fi fost imposibilă.
88. Având în vedere toate aceste consideraţii, Guvernul afirmă că nu a existat o rupere a justului echilibru în speţă, pentru că interdicţiile de a construi relevă marja de apreciere lăsată Statului, care este în mod special foarte largă în acest domeniu.
89. În concluzie, Guvernul cere Curţii să tragă concluzia că nu a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
c) Aprecierea Curţii
90. Curtea constată că terenul reclamanţilor a fost supus unei interdicţii de a construi, în vederea exproprierii lui, în baza unui plan general de urbanism. După expirarea acestuia, interdicţia a fost menţinută prin aplicarea regimului prevăzut prin legea nr. 10 din 1977. Ca urmare, două interdicţii da a construi, în vederea exproprierii au fost succesiv impuse prin planul general de urbanism. După expirarea ultimei interdicţii, terenul a fost din nou supus unor limitări ale dreptului de a construi, prevăzute prin legea nr. 10 din 1977 (paragrafele 12 - 24 de mai sus).
91. Rezultă de aici că ingerinţa litigioasă durează de 29 de ani, dacă se ia ca punct de plecare aprobarea planului urbanistic general pentru regiune, din 1975 (paragraful 13 de mai sus) şi de 34 de ani, dacă se ia ca punct de plecare decizia municipalităţii, în vederea adoptării planului urbanistic general (paragraful 12 de mai sus).
92. Curtea consideră ca fiind natural ca, într-un domeniu atât de complex şi dificil, cum este amenajarea teritoriului, Statele contractante să se bucure de o largă marjă de apreciere pentru a-şi putea duce politica urbanistică (hotărârea Sporrong şi Lonnroth, citată mai sus, pag. 26, § 69).
Ea ţine să precizeze faptul că ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, răspundea exigenţelor interesului general. Ea nu trebuie să renunţe din cauza aceasta la puterea ei de control.
93. Îi aparţine sarcina de a verifica dacă echilibrul dorit a fost păstrat de o manieră compatibilă cu dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, în sensul primei fraze din articolul 1 din Protocolul nr. 1.
94. Curtea consideră că în timpul acestei perioade la care se face referire, reclamanţii au rămas într-o incertitudine totală în ceea ce priveşte soarta proprietăţii lor: la început, pentru că terenul făcea obiectul unei interdicţii impuse printr-un plan general de urbanism, în vederea exproprierii, şi el ar fi putut fi expropriat cu condiţia ca un plan urbanistic de detaliu să fie adoptat, ceea ce nu a fost cazul (paragraful 14 de mai sus); după 1980, terenul putea, în orice moment să fie din nou lovit de o altă interdicţie în vederea exproprierii sale, ceea ce s-a produs 5 ani mai târziu, în mai 1985, prin aprobarea unui nou plan urbanistic (paragraful 19 de mai sus) şi apoi, încă odată în 1990, printr-o decizie care modifica planul general de urbanism (paragraful 22 de mai sus). În prezent, terenul poate fi, în orice moment, în pericol să fie lovit de o nouă interdicţie în vederea exproprierii sale (paragraful 24 de mai sus).
95. Curtea ia notă că dreptul intern nu permitea să fie remediată incertitudinea care apăsa pe cei interesaţi între 1980 şi 1985, şi din nou, începând cu anul 1995 (paragrafele 16 - 17, 24, 39 - 40 de mai sus).
96. Ea consideră, în plus, că existenţa, în timpul perioadelor la care se face referire, a interdicţiilor de construire, a împiedicat dreptul de folosinţă deplină a proprietăţii reclamanţilor şi a accentuat repercusiunile păgubitoare asupra situaţiei acestora, micşorând considerabil, şansele de vânzare a terenului. Curtea ia notă că Guvernul s-a mărginit să conteste alegaţia reclamanţilor precum că terenul nu putea fi exploatat altfel, fără ca totuşi să furnizeze indicaţia unui mod de folosinţă alternativ posibil al acestuia.
97. În sfârşit, ea constată că reclamanţii nu au primit nici un fel de despăgubire.
98. Circumstanţele cauzei, mai ales incertitudinea şi inexistenţa oricărei posibilităţi interne de recurs, efectiv susceptibil de a remedia situaţia în litigiu, combinate cu împiedicarea dreptului de proprietate şi absenţa despăgubirilor, au determinat Curtea să considere că reclamanţii au avut de suportat o sarcină specială şi exorbitantă, care a rupt justul echilibru trebuind să se împartă, pe de o parte între interesele generale şi, pe da altă parte, salvarea dreptului la respectarea bunurilor (hotărârea Sporrong şi Lonnroth, menţionată mai sus, paragrafele 28, 73 - 74; Erkner şi Hofauer, menţionată, paragrafele 66 - 67, 78 - 79; Elia, menţionat, § 83).
99. În concluzie, a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. DESPRE APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
100. În termenii art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea decide că a existat o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Dauna materială
a) Argumentele reclamanţilor
101. Reclamanţii solicită, cu titlul de daună materială o sumă forfetară care să poată repara privarea de dreptul deplin asupra terenului, pe o perioadă de mai mult de 30 de ani, şi imposibilitatea de a obţine un beneficiu exploatând acest teren.
102. Reclamanţii se referă la hotărârea Loizidou (Loizidou contra Turcia, art. 50, Culegere 1998 - IV şi fac afirmaţia că satisfacerea echitabilă trebuie să repare prejudiciul suportat. În absenţa altor elemente, prejudiciul care decurge din privarea de dreptul deplin asupra terenului, este conceput ca un fel de rentă, care ar trebui să corespundă unei valori de 4 % din valoarea terenului, acordate anual, plus dobânda şi indicele de inflaţie.
103. Pentru a evalua pretenţiile lor, reclamanţii au recurs la un expert, care a depus raportul său în martie 2003.
104. Conform acestuia, terenul reclamanţilor nu mai avea valoare de piaţă şi nu oferea alte utilizări alternative.
105. Expertul a determinat valoarea în bani a terenului în 1970, moment care, conform reclamanţilor, coincide cu debutul perioadei care este luată în considerare (paragraful 12 de mai sus); el a mai determinat, de asemenea, valoarea în bani a terenului, în 1975, an în care a fost aprobat planul general de urbanism, care impunea primul permis de expropriere (paragraful 13 de mai sus).
106. Pentru a lucra astfel, expertul a utilizat metoda comparativă, care se bazează pe compararea terenului, cu terenurile învecinate care au fost construite. Expertul s-a bazat pe expertizele judiciare care se refereau la aceste terenuri, pe actele de vânzare şi pe buletinul regional care indică despăgubirile acordate în cazul exproprierii.
107. Valoarea terenului în litigiu, în 1970, era de 52.189 €.
108. Valoarea terenului în litigiu, în 1975, era de 87.602 €.
109. Odată valoarea terenului determinată, expertul a calculat renta, conform criteriilor indicate mai sus (paragraful 102). Această valoare totală se ridică la 1.130.521,80 €, pentru terenul în cauză.
110. În plus, pentru terenul care face obiectul cererii, expertiza a luat în considerare prejudiciul suferit de reclamanţi în raport cu alte terenuri, care au fost supuse unor permise de expropriere (paragraful 10 de mai sus). Acest prejudiciu se ridică la 4.235.848,26 €.
b) Argumentele Guvernului
111. Guvernul susţine că expertiza depusă de reclamanţi nu poate fi considerată ca fiind un document obiectiv, pentru că ea a fost realizată la cererea acestora.
112. Conform Guvernului, expertiza nu este motivată într-o manieră adecvată, în măsura în care expertul nu a precizat motivele pentru care terenul nu ar fi vandabil şi ar fi neutilizabil în alt fel.
113. Guvernul observă apoi că sumele reclamate sunt excesive, şi nu sunt într-un raport direct cu violarea invocată şi nu se bazează pe un raţionament convingător.
Conform Guvernului, suma acordată cu acest titlu nu ar trebui în nici un caz să depăşească valoarea de piaţă (de vânzare) a terenului, altfel persoanele interesate ar avea un beneficiu din violarea constatată.
c) Aprecierea Curţii
114. Curtea aminteşte, de la început, că obiectul contenciosului se află delimitat prin decizia asupra admisibilităţii, atât pentru examinarea sa pe fond, cât şi, a fortiori, pentru ceea ce înseamnă o satisfacere echitabilă (mutatis mutandi, Rieme contra Suedia, hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A, nr. 226 - B, § 51).
115. Curtea nu poate, în consecinţă, să ia în considerare decât pretenţiile referitoare la terenul pentru care ea constată violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 6, 10, 99 de mai sus).
116. Curtea aminteşte că o hotărâre care constată o violare, antrenează pentru Statul pârât obligaţia juridică de a pronunţa un termen de violare şi de a şterge consecinţele acestuia, în aşa fel încât să restabilească situaţia anterioară acesteia, pe cât posibil (Iatridis contra Grecia (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000 - XI). Dacă natura violării permite o restitutio in integrum, incumbă Statului acuzat să o realizeze, Curtea neavând nici competenţa, nici posibilitatea practică de a îndeplini acest lucru ea însăşi. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau nu permite decât într-un mod imperfect să se şteargă consecinţele violării, art. 41 abilitează Curtea să acorde, dacă este cazul, părţii vătămate, satisfacţia care i se pare potrivită (Brumărescu contra Statului Român (satisfacere echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I).
117. Curtea afirmă că ingerinţa litigioasă răspundea exigenţelor de interes general (paragraful 92 de mai sus), ceea ce înseamnă că nici un act ilegal sau arbitrar nu a fost constatat.
118. În ceea ce priveşte despăgubirea care trebuie fixată, în speţă, aceasta nu trebuie să reflecte ideea unei ştergeri totale a consecinţelor ingerinţei litigioase (Papamichalopoulos şi alţii contra Grecia (art. 50) din 31 octombrie 1995, seria A, nr. 330-B, pag 59, §§ 36 şi 39; Ex regele Greciei, citat mai sus, § 78), în lipsa constatării unei ilegalităţi (paragraful 98 de mai sus). Curtea consideră, în plus, că reclamanţii nu se află într-o situaţie similară cu afacerea Loizidou (citată mai sus), pentru că ei nu au suferit nici un moment o pierdere totală a posesiei terenului lor şi au avut acces liber la acesta (paragraful 71 de mai sus).
119. Curtea consideră apoi că circumstanţele cauzei nu se pretează la o evaluare precisă a daunei materiale. Tipul de prejudiciu despre care este vorba prezintă un caracter intrinsec aleatoriu, ceea ce face imposibil un calcul precis al sumelor necesare reparării (Lallement contra Franţa, nr. 46044/99, § 16; Sporrong şi Lonnroth contra Suedia (art. 50), hotărârea din 18 decembrie 1984, seria A, nr. 88, § 32).
120. În viziunea Curţii, este cazul acordării unei sume care să ţină cont de indisponibilitatea terenului începând cu anul 1975, spre ştiinţă din momentul aprobării planului urbanistic general, care a afectat terenul reclamanţilor printr-un permis de expropriere (paragraful 13 de mai sus).
121. Curtea consideră apoi că punctul de plecare al raţionamentului trebuie să fie valoarea probabilă a terenului de la acea epocă, şi îndepărtează pretenţiile reclamanţilor în măsura în care acestea se bazează pe valoarea actuală sau actualizată a terenului.
122. Pentru a aprecia valoarea terenului din 1975, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că constatarea violării art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se referă la permisul de expropriere şi la interdicţiile de construire propriu-zise (paragrafele 91 şi 92 de mai sus).
În plus, Curtea nu pierde din vedere concluziile expertizei depuse de reclamanţi (paragraful 108 de mai sus), ale cărui elemente nu au fost contestate de Guvern, în privinţa aprecierii terenului (paragrafele 110 - 112 de mai sus).
123. Odată determinată valoarea terenului din 1975, Curtea consideră că, în lipsa altor elemente, este cazul de a considera că prejudiciul care decurge din indisponibilitatea terenului pe timpul perioadei luate în considerare, poate fi compensat prin vărsarea unei sume care să corespundă unei despăgubiri legale pe timpul întregii perioade, aplicată la contra-valoarea terenului determinată astfel.
124. În lumina acestor considerente, şi hotărând cu echitate, aşa cum este specificat la art. 41 al Convenţiei, Curtea acordă suma de 160.000 €.
B. Dauna morală
125. Cu titlul de prejudiciu moral, reclamanţii cer o despăgubire de 60.000 €, şi doresc să fie despăgubiţi pentru starea de incertitudine în care administraţia i-a ţinut din anul 1970.
126. Guvernul are încredere în înţelepciunea Curţii, subliniind în acelaşi timp, că suma este excesivă, şi îşi exprimă dubiile în ceea ce priveşte gravitatea violării, ţinând cont de faptul că aici este vorba despre o atingere a dreptului de respectare a bunurilor.
127. Ţinând cont de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că violarea Convenţiei a adus reclamanţilor un chin moral, rezultat din incertitudinea situaţiei litigioase.
128. Curtea alocă fiecărui reclamant, suma de 500 € pentru acest motiv, sau 2000 € per total.
C. Costuri şi cheltuieli
129. Reclamanţii prezintă un proiect de notă de onorariu, redactată pe baza unui barem naţional şi solicită rambursarea sumei de 23.700.000 € plus 2.474,84 € pentru cheltuieli.
În plus, reclamanţii cer rambursarea cheltuielilor de expertiză, la concurenţa sumei de 4.899,37 €.
130. Conform Guvernului, nu este cazul rambursării cheltuielile de expertizare. În ceea ce priveşte cheltuielile şi onorariul avocatului, Guvernul aminteşte că acestea pot fi rambursate numai dacă sunt necesare şi probate.
131. Curtea nu se îndoieşte de necesitatea costurilor reclamate, nici de faptul că ele au fost efectiv angajate cu acest titlu. Ea le găseşte totuşi sumele revendicate ca fiind excesive. Curtea consideră din acest moment că nu este cazul să se ramburseze aceste cheltuieli decât în parte.
Ţinând cont de circumstanţele cauzei, şi hotărând cu echitate, aşa cum menţionează art. 41 din Convenţie, Curtea judecă ca fiind rezonabil să aloce reclamanţilor suma de 4.000 €.
D. Interesele moratorii
132. Curtea consideră ca fiind potrivit să bazeze suma intereselor moratorii pe plafonul dobânzii facilităţii de plafon maxim a Băncii centrale europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge excepţiile preliminare ale Guvernului;
2. Consideră că a existat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte:
a) Că Statul pârât trebuie să verse reclamanţilor, în termen de 3 luni începând de la data în care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare:
i. 160.000 € (o sută şaizeci de mii de euro) pentru daune materiale;
ii. 2.000 € (două mii de euro) pentru daune morale;
iii. 4.000 € (patru mii de euro) pentru costuri şi cheltuieli;
iv. Orice sumă care este datorată cu titlul de impozit pentru sumele menţionate mai sus;
b) Ca începând de la expirarea termenului precizat şi până la vărsare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă având valoarea facilităţii preţului marginal al Băncii centrale europene aplicabile pe timpul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru tot ceea ce este cerut în plus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 15 iulie 2004, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Christos Rozakis
Grefier adjunct de Preşedinte
HOTĂRÂREA SCORDINO CONTRA STATUL ITALIAN (Nr. 2)
HOTĂRÂREA SCORDINO CONTRA STATUL ITALIAN (Nr. 2)
~~**~~
Subsemnata BEATRICE NITA - ERDELY certific exactitatea acestei traduceri cu textul înscrisului prezentat mie, din limba franceză în limba română. TRADUCĂTOR, autorizaţia nr. 9308/2003.
Full & Egal Universal Law Academy