©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
FOSTA SECȚIE A DOUA
HOTĂRÂREA
din 23 iunie 2015
În Cauza Sidabras și alții împotriva Lituaniei
(Cererile nr. 50421/08 şi 56213/08)
Strasbourg
Definitivă
23/09/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Sidabras şi alţii împotriva Lituaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Guido Raimondi, preşedinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, Lech Garlicki, judecător ad-hoc, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 mai 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 50421/08 şi 56213/08) îndreptate împotriva Republicii Lituania, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, domnul Juozas Sidabras („primul reclamant”) şi domnul Kêstutis Džiautas („al doilea reclamant”), au sesizat Curtea la 14 octombrie 2008, şi domnul Raimundas Rainys („al treilea reclamant”) la 15 noiembrie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Primul şi al doilea reclamant au fost reprezentaţi de domnul V. Barkauskas, avocat în Vilnius. Al treilea reclamant a fost reprezentat de domnul A. Paškauskas, avocat în Vilnius. Guvernul lituanian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna E. Baltutytë.
3. Doamna Danutë Joèienë, judecătorul ales să reprezinte Lituania, nu a putut participa la judecarea cauzei (articolul 28). În consecinţă, Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Garlicki, judecătorul ales să reprezinte Polonia, pentru a participa la judecată în locul acesteia (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 din Regulament).
4. Reclamanţii au pretins că au fost discriminaţi din cauza faptului că, în trecut, au fost angajaţi ca agenţi KGB, fiind încălcate art. 8 şi art. 14 din Convenţie. De asemenea, aceştia s-au plâns că, cu încălcarea art. 46 din Convenţie, statul nu le-a respectat drepturile, chiar şi după ce Curtea a pronunţat o hotărâre în favoarea lor. În cele din urmă, aceştia au făcut referire la art. 13 în cadrul plângerilor formulate.
5. La 17 martie 2009, cererile au fost comunicate Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Primul reclamant
6. Primul reclamant, domnul Juozas Sidabras, s-a născut în 1951 şi locuieşte în Kaunas.
7. Acesta a absolvit Institutul de Educaţie Fizică din Lituania (în prezent, Universitatea de Sport din Lituania), obţinând calificarea de instructor sportiv.
8. Din 1975 până în 1986, a fost angajat în filiala din Lituania a Comitetului Securităţii Statului al URSS (KGB). După declararea independenţei Lituaniei în 1990, acesta a găsit un loc de muncă în calitate de inspector fiscal.
9. La 31 mai 1999, autorităţile lituaniene au concluzionat că primul reclamant făcea obiectul restricţiilor prevăzute de art. 2 din Legea privind activitatea KGB (a se vedea infra, pct. pct. 64). Drept urmare, la 2 iunie 1999, acesta a fost concediat de autorităţile fiscale.
10. Primul reclamant a introdus o acţiune administrativă împotriva serviciului de informaţii şi securitate, susţinând că atât concedierea sa în temeiul Legii privind activitatea KGB, precum şi imposibilitatea subsecventă de a găsi un loc de muncă erau nelegale. Instanţele interne au respins cererile acestuia (a se vedea Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 14-16, CEDO 2004‑VIII).
11. La 29 noiembrie 1999, primul reclamant a înaintat Curţii o cerere, susţinând că îşi pierduse locul de muncă şi că perspectivele sale de angajare au fost limitate, ca urmare a aplicării Legii privind activitatea KGB, fiind încălcate art. 8 şi art. 14 din Convenţie.
12. Printr-o hotărâre din 27 iulie 2004, pronunţată în cauza Sidabras şi Džiautas (citată anterior), Curtea a constatat încălcarea art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 8. Aceasta a concluzionat că interdicţia impusă primului reclamant de a căuta un loc de muncă în diverse ramuri ale sectorului privat, în temeiul art. 2 din Legea privind activitatea KGB, constituia o măsură disproporţionată, în ciuda legitimităţii scopurilor urmărite (a se vedea pct. 61 din hotărâre). Curtea a dispus ca statul să îi plătească reclamantului suma de 7 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi prejudiciul moral suferit şi cheltuielile de judecată.
13. Printr-o scrisoare din 2 noiembrie 2004, Curtea a informat Guvernul Lituaniei că, având în vedere că nu a fost formulată nicio cerere în temeiul art. 43 din Convenţie pentru trimiterea cauzelor menţionate anterior în faţa Marii Camere, hotărârea din 27 iulie 2004 a rămas definitivă la 27 octombrie 2004, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie.
14. În 2005, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a discutat despre stadiul executării hotărârilor Curţii în cauzele Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei (citată anterior) şi Rainys şi Gasparavièius împotriva Lituaniei (nr. 70665/01 şi 74345/01, 7 aprilie 2005). În ceea ce priveşte măsurile individuale, Guvernul a informat Comitetul de Miniştri că suma acordată primului reclamant fusese plătită. În ceea ce priveşte măsurile generale, Parlamentul Lituaniei pregătea o serie de amendamente la Legea privind activitatea KGB, care urmau să fie adoptate în viitorul apropiat. În plus, pentru a preveni încălcări similare ale Convenţiei, instanţele şi alte instituţii lituaniene au fost informate cu privire la hotărârea Curţii şi li s-a furnizat o traducere a acesteia (a se vedea şi infra, pct. 61-63).
15. La 8 decembrie 2006, primul reclamant a iniţiat o procedură judiciară internă împotriva statului lituanian, solicitând 257 154 de litas lituanieni (LTL) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, sumă care, în opinia acestuia, reprezenta salariul său de inspector fiscal pentru o perioadă de zece ani, şi 500 000 LTL cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, pe care acesta pretindea că l-a suferit din cauza încălcării continue a dreptului acestuia la respectarea vieţii private, prevăzut la art. 8 şi art. 14 din Convenţie. Primul reclamant a subliniat că începând din 1999 este şomer şi este înregistrat la Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai (Šiauliø darbo birža), o instituţie de stat care oferă asistenţă persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Acesta a argumentat că, deşi nu mai lucrase pentru KGB de peste douăzeci de ani, din cauza restricţiilor impuse de Legea privind activitatea KGB, din 1999 nu a putut să îşi găsească un loc de muncă în unele domenii ale sectorului privat.
16. Primul reclamant a susţinut, de asemenea, că Republica Lituania nu şi-a respectat obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor internaţionale şi al Convenţiei. Fără să facă trimitere la anumite hotărâri ale Curţii, acesta a apreciat că principiile comune dezvoltate de Curte impuneau ca Lituania să execute fără întârzieri nejustificate hotărârea pronunţată de Curte în cauza acestuia. În opinia acestuia, hotărârea pronunţată de Curte în cauza lui a obligat Lituania să modifice Legea privind activitatea KGB. Cu toate acestea, Parlamentul Lituaniei nu a ţinut seama de hotărârea Curţii şi a amânat orice modificare a Legii privind activitatea KGB, cu privire la care Curtea a constatat că este incompatibilă cu Convenţia. Acesta a concluzionat că, din 27 octombrie 2004, dată la care hotărârea Curţii în cauza lui a rămas definitivă, Republica Lituania a continuat să îi încalce drepturile de muncă.
17. La 21 februarie 2007, la solicitarea primului reclamant, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai i-a emis un document din care să reiasă că a fost înregistrat din 14 iunie 1999 ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă şi că, în perioada august 2004 – aprilie 2006, a fost respins de câteva ori în ceea ce priveşte locurile de muncă propuse acestuia de oficiu, „din motive justificate”. Astfel cum rezultă din alte documente prezentate Curţii, aceste motive justificate includeau: lipsa calificării sau a experienţei profesionale pentru posturile de director comercial al unei fabrici producătoare de televizoare şi alte posturi în cadrul unor companii locale; alegerea altui candidat pentru postul de supervizor în cadrul unei instalaţii de gestionare a deşeurilor; şi lipsa competenţelor de limbă engleză necesare pentru postul de administrator de hotel.
Fără explicaţii suplimentare, în documentul din 21 februarie 2007 se menţiona pe scurt faptul că primul reclamant „nu a fost angajat din cauza restricţiilor aplicabile (acesta nu putea să ocupe funcţii care impuneau gestionarea de personal, locuri de muncă în domeniul educaţiei sau în sectorul securităţii) (bedarbis neádarbintas dël taikomø apribojimø: negali dirbti vadovaujantá, pedagoginá darbà, apsaugoje)”.
18. La 13 martie 2007, Curtea Administrativă Regională din Vilnius a respins ca nefondate capetele de cerere formulate de primul reclamant. Instanţa a observat că, pentru prejudiciile material şi moral suferite de acesta înainte de adoptarea hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, Curtea de la Strasbourg îi acordase despăgubiri. Instanţa de prim grad a revenit apoi la cererea primului reclamant referitoare la discriminarea continuă împotriva acestuia după ce Curtea a pronunţat hotărârea sa. În această privinţă, a observat că documentul emis la 21 februarie 2007 de Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai stipula că acesta „nu a fost angajat din cauza restricţiilor aplicate”. Fără a oferi explicații suplimentare asupra faptelor, Curtea Administrativă Regională din Vilnius s-a mărginit să observe că respectivul document şi alte materiale din dosarul cauzei nu dovedeau că dreptul primului reclamant de a alege un anumit loc de muncă din sectorul privat a fost încălcat deoarece articolul 2 din Legea privind activitatea KGB nu fusese modificat ulterior hotărârii Curţii. În consecinţă, cererea sa pentru acordarea de despăgubiri pentru perioada ulterioară hotărârii Curţii a fost respinsă.
19. La 23 martie 2007, primul reclamant a introdus recurs în faţa Curţii Administrative Supreme. În afara argumentelor anterioare, acesta a susţinut, de asemenea, că, după restabilirea independenţei Lituaniei, acesta cooperase pe deplin cu autorităţile lituaniene şi ajutase la dezvăluirea identităţii foştilor ofiţeri KGB înainte de infiltrarea lor în cadrul autorităţilor lituaniene. Totuşi, fără să se ţină seama de loialitatea lui faţă de Lituania independentă şi de hotărârea pronunţată de Curte în favoarea sa, acestuia i s-a interzis să ocupe locuri de muncă în domeniul juridic, al educaţiei sau alte domenii deoarece Legea privind activitatea KGB rămăsese în vigoare. Acesta era şomer din iunie 1999 şi, astfel, nu putea să aibă grijă de familia sa.
Astfel cum reiese din recursul său, primul reclamant nu a menţionat o anumită situație în care nu i s-a permis să ocupe un loc de muncă din cauza statutului său. Cu toate acestea, a reiterat punctul său de vedere potrivit căruia principiile Curţii impuneau statului să execute hotărârile Curţii fără întârzieri nejustificate şi în cel mai scurt timp posibil.
20. La 14 aprilie 2008, Curtea Administrativă Supremă a confirmat decizia instanţei inferioare. Aceasta a observat că persoanele particulare puteau să invoce direct dispoziţiile Convenției în faţa instanţelor naţionale întrucât aceasta făcea parte integrantă din sistemul juridic lituanian. În plus, în eventualitatea unui conflict între dispozițiile Convenţiei şi legislaţia naţională, trebuia să se acorde prioritate Convenţiei. Curtea Administrativă Supremă a fost de acord cu raţionamentul instanţei inferioare potrivit căruia cererea primului reclamant de despăgubire pentru prejudiciile material şi moral suferite înainte de 27 iulie 2004 (dată la care Curtea de la Strasbourg a pronunţat hotărârea în cauza sa) trebuia să fie respinsă, deoarece Curtea acordase deja o sumă cu acest titlu şi reclamantul primise suma de 7 000 EUR.
21. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la prejudiciul pe care l-ar fi suferit după acea dată, pe baza hotărârii pronunţate de Curte în Cauza Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [(MC) nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000‑VIII], Curtea Administrativă Supremă a subliniat că statele s-au angajat să adopte, în ordinea lor juridică internă, măsuri generale şi, după caz, măsuri individuale pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte şi pentru a remedia, pe cât posibil, efectele acestora. Statele aveau libertatea de a alege modalitatea de remediere a încălcării drepturilor individuale ale reclamanţilor, prevăzute de Convenţie, cu condiţia ca mijloacele alese să fie compatibile cu concluziile menţionate în hotărârea Curţii. Restitutio in integrum constituia un aspect important al remedierii încălcării.
22. Astfel, deşi legiuitorul avea obligaţia de a asigura securitatea juridică şi de a reconcilia legislaţia națională cu dispozițiile Convenţiei, modificarea legislativă nu constituia singura modalitate de a pune în aplicare o hotărâre a Curţii. Faptul că Legea privind activitatea KGB nu a fost modificată nu a constituit în sine o încălcare a drepturilor primului reclamant. Drepturile unei persoane pot fi garantate şi prin intermediul unor decizii administrative şi al unor practici ale instanţelor interne. Atât Legea privind activitatea KGB, cât şi hotărârea Curţii de la Strasbourg erau în vigoare în Lituania. În opinia Curţii Administrative Supreme, în eventualitatea unui conflict între acestea, trebuia să se acorde prioritate hotărârii Curţii. În consecinţă, deşi Legea privind activitatea KGB era încă în vigoare, refuzarea angajării în sectorul privat a primului reclamant, pe baza restricţiilor prevăzute de Legea privind activitatea KGB, ar fi nelegală. În consecinţă, protecţia drepturilor unei persoane prin aplicarea directă a hotărârii Curţii şi înainte de adoptarea oricăror modificări legislative trebuia să fie considerată o executare adecvată a hotărârii Curţii.
23. În ceea ce priveşte faptele cauzei, Curtea Administrativă Supremă a subliniat că primul reclamant încercase să obţină un loc de muncă în sectorul privat. A observat că, la 21 februarie 2007, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai i-a eliberat un document care atesta faptul că, începând din 14 iunie 1999, acesta fusese înregistrat ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă şi nu fusese angajat din cauza restricţiilor care i se aplicau (a se vedea supra, pct. 17). Instanţa de apel a subliniat că, în replică la cererea acesteia de a explica mai detaliat motivele pentru care primul reclamant era şomer, la 28 decembrie 2007, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai a furnizat instanţei de apel alt document care stipula că, la 14 iunie 1999, a fost elaborat un plan individual pentru găsirea unui loc de muncă pentru primul reclamant, în vederea angajării acestuia în calitate de jurist (jurist intern, in-house lawyer [în limba engleză]; juriskonsultas), având în vedere că acesta avea o experienţă de peste zece ani în diverse companii şi instituţii din oraşul Šiauliai. În perioada 1999-2004, au fost înfiinţate peste 20 de posturi de jurist intern în Šiauliai, pentru care era necesară deţinerea unei diplome universitare în drept, iar salariul oferit era puţin mai mare decât salariul minim. Anunțurile de angajare pentru posturile respective i-au fost arătate primului reclamant, dar acesta nu a obţinut niciunul din aceste locuri de muncă din cauza faptului că angajatorii considerau că nu avea calificările relevante. Prin urmare, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai nu îi mai putea oferi primului reclamant alte posturi de jurist intern. Pentru a spori şansele acestuia de a găsi un loc de muncă, la sfârşitul anului 2003, primul reclamant a urmat cursuri pentru dobândirea de competențe informatice şi de pregătire profesională în domeniul activităţilor administrative. În 2004, a fost elaborat, împreună cu primul reclamant, un nou plan individual astfel încât să poată obţine, aşa cum îşi dorea, un post de director comercial (komercijos vadybininkas). Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai a nominalizat şase companii care au refuzat să îl angajeze pe primul reclamant în funcţiile de director comercial, administrator şi director de vânzări, deoarece au fost aleşi alţi candidaţi sau din cauza faptului că acesta nu avea cunoştinţe de limba engleză.
24. Curtea Administrativă Supremă a observat că aceste două documente erau contradictorii. Instanţa a considerat că este adecvat să se bazeze pe raportul din 28 decembrie 2007, deoarece acesta era mai recent şi, în opinia sa, mai cuprinzător şi mai explicativ. A concluzionat că restricţiile impuse de Legea privind activitatea KGB în ceea ce priveşte posibilitatea unei persoane de a găsi un loc de muncă în anumite domenii ale sectorului privat nu au fost aplicate în cazul primului reclamant. Existenţa Legii privind activitatea KBG ca atare nu a încălcat drepturile acestuia şi nu îi confereau dreptul la despăgubiri. Curtea Administrativă Supremă a stabilit că nu exista nicio dovadă că, după pronunţarea hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, primul reclamant a fost împiedicat să obţină un post în sectorul privat din cauza restricţiilor legate de Legea privind activitatea KGB. În plus, acesta nu a furnizat nicio informaţie specifică referitoare la angajatorii care refuzaseră să îl angajeze, în temeiul acestor restricţii, şi referitoare la momentul la care se întâmplase acest lucru. Rezulta că primul reclamant nu a reuşit să obţină un loc de muncă din cauza situaţiei pieţei muncii locale. De asemenea, nu existau informaţii care să indice că acesta încercase să găsească în alt mod un loc de muncă, adică independent de asistenţa oferită de Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai, dar că fusese refuzat din cauza restricţiilor legislative. Pentru a da naştere unei încălcări a Convenţiei, era necesar ca încălcarea drepturilor unei persoane să fie reală, nu ipotetică. Având în vedere că nu exista nicio dovadă că, ulterior hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, primul reclamant nu a putut obţine un loc de muncă din cauza faptului că Legea privind activitatea KBG rămăsese nemodificată, şi ţinând seama de concluzia potrivit căreia dreptul acestuia la obţinerea unui loc de muncă în sectorul privat nu mai putea fi restricţionat datorită aplicabilităţii directe a Convenţiei, cererea pentru acordarea de despăgubiri introdusă de primul reclamant trebuia să fie respinsă.
25. La 18 aprilie 2008, după patru zile de la hotărârea definitivă pronunţată de Curtea Administrativă Supremă în cauza sa, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai a sugerat ca primul reclamant să contacteze două întreprinderi private, pentru un post de director comercial. La 6 mai 2008, primul reclamant s-a întors la Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai şi a declarat că nu acceptase postul de director comercial în cadrul uneia din întreprinderi deoarece nu îi plăceau condiţiile oferite. Acesta intenţiona să participe la interviul pentru postul de director comercial în cadrul celeilalte întreprinderi.
Mai târziu, în cursul anului 2008, primului reclamant i s-a refuzat de câteva ori angajarea în funcţiile de director comercial, consultant de asigurări şi alte posturi, deoarece nu avea cunoştinţe de limbi străine, calificările necesare sau experienţa profesională relevantă. Astfel cum reiese din documentele de care dispune Curtea, acesta a refuzat alte locuri de muncă pur şi simplu pentru că a considerat că salariul oferit era prea mic sau că locul de muncă era prea departe.
La 23 decembrie 2008, primul reclamant a fost desemnat ca îngrijitor pentru mama acestuia (paskirtas motinos rûpintoju). Prin urmare, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai a încetat acordarea asistenței.
B. Al doilea reclamant
26. Al doilea reclamant, domnul Kêstutis Džiautas, s-a născut în 1962 şi locuieşte în Vilnius.
27. La o dată nespecificată în 1980, acesta a absolvit Universitatea din Vilnius, având specializarea avocat. Din 11 februarie 1991, acesta și-a desfășurat activitatea ca procuror.
28. La 26 mai 1999, autorităţile lituaniene au concluzionat că, din 1985 până în 1991, al doilea reclamant a fost angajat al filialei din Lituania a KGB-ului şi că, prin urmare, acesta făcea obiectul restricţiilor prevăzute la articolul 2 din Legea privind activitatea KGB. Drept urmare, la 31 mai 1999, acesta a fost eliberat din funcţia de procuror.
29. Al doilea reclamant a introdus o acţiune administrativă împotriva autorităţilor, susţinând că eliberarea sa din funcție în temeiul Legii privind activitatea KGB, care l-a împiedicat să își găsească un loc de muncă, era nelegală. Instanţele naționale au respins cererile acestuia (a se vedea Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 20-23).
30. La 5 iulie 2000, al doilea reclamant a introdus o cerere în faţa Curţii. La fel ca şi primul reclamant, acesta a susţinut că au fost încălcate art. 14 şi art. 8 din Convenţie.
31. Prin hotărârea din 27 iulie 2004, pronunţată în Cauza Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei (citată anterior), Curtea a constatat o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţie, şi i-a acordat celui de-al doilea reclamant suma de 7 000 EUR, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile material şi moral şi pentru cheltuielile de judecată.
32. La 5 ianuarie 2005, cel de al doilea reclamant le-a scris Preşedintelui Comitetului pentru Drepturile Omului din cadrul Parlamentului Lituaniei, prim-ministrului şi ministrului Justiţiei, pentru a întreba dacă statul intenţiona să modifice Legea privind activitatea KGB şi în caz afirmativ, când urmau să fie efectuate modificările. În acelaşi timp, a admis că autorităţile lituaniene i-au plătit deja suma acordată acestuia de Curte.
33. La 11 ianuarie 2005, agentul guvernamental pentru Curtea Europeană l-a informat pe cel de al doilea reclamant că Ministerul Justiţiei lucra la modificările care urmau să fie aduse Legii privind activitatea KGB.
La 26 februarie 2005, Preşedintele Comitetului pentru Drepturile Omului din cadrul Seimas (Parlamentul Lituaniei) l-a informat pe cel de al doilea reclamant că Seimas instituise un grup de lucru, care se ocupa şi de elaborarea modificărilor legislative.
34. Potrivit Guvernului, începând din 29 martie 2006, al doilea reclamant a fost înscris pe lista avocaţilor stagiari (advokato padëjëjas), care constituie o condiţie prealabilă pentru a deveni avocat. Guvernul a subliniat, de asemenea, că al doilea reclamant a înaintat raportul său de stagiu la 14 mai 2009, urmând să susţină examenul de admitere în Barou.
35. La 20 octombrie 2006, al doilea reclamant a chemat în judecată Republica Lituania, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral. Acesta a pretins că a pierdut 100 000 LTL, ca urmare a faptului că, din 27 iulie 2004 (data pronunţării de către Curte a hotărârii în cauza sa), statul nu modificase Legea privind activitatea KGB. Acest lucru îi limitase perspectivele de a găsi un loc de muncă în anumite domenii ale sectorului privat. A susţinut că principiile comune care reglementau executarea hotărârilor Curţii impuneau statului să execute hotărârea în cauză fără întârzieri nejustificate.
36. La 12 februarie 2007, Curtea Administrativă Regională din Vilnius a respins cererea formulată de cel de al doilea reclamant. Aceasta a subliniat că hotărârea pronunţată în cauza Sidabras şi Džiautas nu obliga statul să modifice Legea privind activitatea KGB într-un anumit interval de timp şi că Seimas se afla în proces de discutare a modificărilor legislative relevante. În cursul şedinţei de judecată, al doilea reclamant a susţinut că a contactat o societate de asigurări şi o bancă comercială, pentru a verifica reacţia potenţialilor angajatori. Acesta a susținut că respectivii angajatori i-au răspuns că nu îl vor putea angaja deoarece ar încălca Legea privind activitatea KGB. Instanţa de prim grad a subliniat totuşi că al doilea reclamant nu a furnizat nicio probă care să ateste că într-adevăr solicitase obţinerea unui anumit loc de muncă din sectorul privat şi fusese refuzat. În consecinţă, nu exista niciun temei pentru ca instanța să considere că al doilea reclamant îi contactase într-adevăr pe cei doi angajatori şi că aceştia refuzaseră să îl angajeze.
37. Al doilea reclamant a formulat recurs. Acesta a evidenţiat în special că nu încercase să obţină un loc de muncă în sectorul privat pentru a nu prejudicia angajatorii, care, dacă l-ar fi angajat, ar fi fost expuși răspunderii administrative. Acesta era motivul pentru care nu avea nicio dovadă că încercase într-adevăr să obţină un loc de muncă la care accesul îi era interzis prin Legea privind activitatea KGB.
38. La 18 aprilie 2008, Curtea Administrativă Supremă a respins recursul celui de al doilea reclamant. Raţionamentul acesteia a fost similar celui din decizia sa din 14 aprilie 2008, pronunţată în cauza primului reclamant (a se vedea supra, pct. 20-22). Aceasta a observat că al doilea reclamant şi-a întemeiat cererile pentru acordarea de despăgubiri pe pretinsa neexecutare a hotărârii Curţii din 27 iulie 2004. Cu toate acestea, făcând trimitere la hotărârile pronunţate în Cauzele Scozzari şi Giunta (citată anterior, pct. 249) şi Vermeire împotriva Belgiei (29 noiembrie 1991, pct. 26, seria A nr. 214-C), a observat că, în temeiul art. 46 din Convenţie, statele contractante aveau libertatea de a alege măsurile individule şi generale adecvate pentru a-şi îndeplini obligaţia legală de executare a deciziilor Curţii, chiar dacă aceasta este monitorizată de Comitetul de Miniştri. În plus, având în vedere natura abstractă a dispozițiilor Convenţiei, instanţele naționale ar trebui să analizeze jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg pentru a înţelege mai bine conţinutul acesteia.
39. În ceea ce priveşte faptele cauzei celui de al doilea reclamant, Curtea Administrativă Supremă a observat că, având în vedere că hotărârea Curţii în cauza Sidabras şi Džiautas prevala asupra Legii privind activitatea KGB, restricţiile privind ocuparea unui loc de muncă în anumite domenii ale sectorului privat nu se mai impuneau celui de-al doilea reclamant. Astfel, deşi Legea privind activitatea KGB nu fusese modificată, refuzarea angajării acestuia, în temeiul restricţiilor prevăzute de Legea privind activitatea KGB, ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor Convenţiei şi, în consecinţă, ar fi nelegală. De asemenea, instanţa a considerat că protejarea drepturilor unei persoane mai degrabă prin aplicarea directă a hotărârilor Curţii decât prin modificări legislative era o modalitate adecvată de executare a hotărârilor în cauză. Rezulta că, datorită aplicabilităţii directe a Convenţiei şi a hotărârilor Curţii, statul nu a omis să acţioneze, acest lucru reprezentând o condiţie prealabilă pentru angajarea răspunderii civile a statului.
40. În ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant, acesta nu a demonstrat că, ulterior pronunțării hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, a încercat să se angajeze în sectorul privat şi a fost refuzat din cauza restricţiilor impuse de Legea privind activitatea KGB. Curtea Administrativă Supremă a subliniat că „simpla existenţă a unor contradicţii şi ambiguităţi în sistemul juridic nu constituia, în sine, un motiv pentru a constata încălcarea drepturilor unei persoane şi nu prejudicia persoana în cauză”. În mod similar, o simplă încălcare ipotetică şi impresia unei persoane că drepturile sale au fost încălcate, fără prezentarea unor fapte concrete, nu erau suficiente. Prin urmare, Curtea Administrativă Supremă a respins cererea celui de al doilea reclamant de despăgubire pentru prejudiciul moral.
C. Al treilea reclamant
41. Al doilea reclamant, domnul Raimundas Rainys, s-a născut în 1949 şi locuieşte în Vilnius.
42. Din 1975 până în octombrie 1991, acesta a fost angajat în filiala din Lituania a KGB-ului. Ulterior, și-a desfășurat activitatea ca avocat într-o companie privată de telecomunicaţii, Omnitel.
43. La 17 februarie 2000, Departamentul Securităţii Statului a informat Omnitel că al treilea reclamant a fost ofiţer al KGB şi că, prin urmare, acesta făcea obiectul restricţiilor prevăzute la articolul 2 din Legea privind activitatea KGB. Drept urmare, la 23 februarie 2000, Omnitel l-a concediat pe cel de al treilea reclamant.
44. După ce acţiunea introdusă de acesta în faţa instanţelor lituaniene pentru a fi reîncadrat pe post şi pentru a obţine salariul neplătit (a se vedea Rainys şi Gasparavièius, citată anterior, pct. 11-13) a fost respinsă, al treilea reclamant a introdus o cerere în faţa Curţii, susţinând că îşi pierduse locul de muncă şi că perspectivele sale de angajare au fost limitate ca urmare a aplicării Legii privind activitatea KGB, fiind încălcate art. 8 şi art. 14 din Convenţie.
45. În hotărârea pronunţată în cauza Rainys şi Gasparavièius (citată anterior, pct. 36), Curtea a hotărât că imposibilitatea celui de al treilea reclamant de a-şi continua profesia anterioară de avocat într-o companie privată de telecomunicaţii şi imposibilitatea continuă a acestuia de a găsi un loc de muncă în sectorul privat din cauza statutului său de „fost angajat permanent al KGB”, prevăzut de Legea privind activitatea KGB, a constituit o măsură disproporţionată şi discriminatorie, în ciuda legitimităţii scopurilor urmărite. Curtea a hotărât că a existat o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţie.
46. Printr-o scrisoare din 15 iulie 2005, Curtea a informat Guvernul Lituaniei că, având în vedere că nu a fost formulată nicio cerere în temeiul art. 43 din Convenţie pentru trimiterea cauzelor menţionate anterior în faţa Marii Camere, hotărârea din 7 aprilie 2005 a rămas definitivă la 7 iulie 2005, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie.
47. La 25 iulie 2005, al treilea reclamant a solicitat Curţii Administrative Supreme redeschiderea procedurii în cauza anterioară a acestuia, pentru constatarea unor acţiuni nelegale şi reîncadrarea lui în funcție în cadrul companiei Omnitel, în temeiul art. 153 alin. (2) paragr. (1) din Legea privind procedura instanțelor administrative (a se vedea infra, pct. 65 ).
48. La 23 februarie 2006, Curtea Administrativă Supremă a observat că procedura în faţa instanţelor interne era legată de concedierea celui de al treilea reclamant din funcția sa de avocat în cadrul unei companii de telecomunicaţii. Aceasta a observat că hotărârea Curţii oferea motive pentru a pune la îndoială legalitatea respectivelor decizii ale instanţelor interne. Prin urmare, aceasta a decis să redeschidă procedura pe care cel de al treilea reclamant o instituise împotriva Departamentului Securităţii Statului şi a fostului său angajator, compania privată de telecomunicaţii, Omnitel.
Din motive legate de competență, cauza a fost trimisă ulterior spre reexaminare Tribunalului Regional din Vilnius, o instanţă cu competenţe generale.
49. La 10 iulie 2007, Tribunalul Regional din Vilnius a admis că al treilea reclamant fusese concediat în mod nelegal din funcția pe care o ocupase anterior în cadrul companiei Omnitel. În ceea ce priveşte problema reîncadrării acestuia în funcție, instanţa a invocat art. 297 alin. (4) din Codul Muncii (a se vedea infra, pct. 67) şi a observat că trecuseră mai mult de şapte ani de la concedierea celui de al treilea reclamant de către compania de telecomunicaţii. În cursul acestei perioade, al treilea reclamant lucrase în companii specializate în alte domenii, precum cel feroviar şi televiziune. În plus, compania de telecomunicaţii îşi dezvoltase activităţile. În opinia instanţei, din cauza faptului că nu avea calificările necesare şi cunoştinţe de limbi străine, după atâta vreme, al treilea reclamant nu ar mai avea competenţa de a lucra ca avocat în această companie. Instanţa a subliniat, de asemenea, că, la acel moment, al treilea reclamant lucra în altă companie, fără să precizeze despre ce companie era vorba, şi aşadar avea o sursă de venit. Instanţa regională a observat, în plus, că exista în continuare un conflict între al treilea reclamant şi companie, ceea ce ar constitui alt motiv pentru ca acesta să nu fie reîncadrat în funcţia deţinută anterior în compania Omnitel. În cele din urmă, instanţa a remarcat că Legea privind activitatea KGB era încă în vigoare. Aceasta a considerat că, în cazul reîncadrării în funcţie a celui de al treilea reclamant, ar putea să apară de novo problema concedierii acestuia sau angajatorul acestuia ar risca să primească sancţiuni administrative. În lumina acestor circumstanţe, instanţa a respins cererea reclamantului de reîncadrare în funcţie.
50. În continuare, instanţa a revenit la problema despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat în perioada 23 februarie 2000 – 23 martie 2007, astfel cum a arătat al treilea reclamant, pentru care solicita suma de 136 464 LTL. Cu toate acestea, trebuia evidenţiat că, deja, Curtea îi acordase acestuia peste 120 000 LTL, atât pentru prejudiciul material actual, cât şi pentru cel viitor. În plus, după concedierea din Omnitel, reclamantul a avut diverse locuri de muncă şi a primit un salariu de peste 90 000 LTL. În temeiul dreptului lituanian, unui angajat i se putea acorda salariul neplătit pentru o perioadă de maxim trei ani. În cazul celui de-al treilea reclamant, salariul de la Omnitel ar ajunge la suma de 145 440 LTL (4 040 LTL pe lună timp de 36 de luni). În consecinţă, cele două sume pe care le primise deja (120 000 LTL şi 90 000 LTL) reprezentau mai mult decât suma solicitată. În cele din urmă, al treilea reclamant a recunoscut că, de la concedierea lui din cadrul Omnitel, acesta a continuat să primească o pensie din alt stat, pentru munca lui în cadrul KGB, variind între 500 şi 800 LTL pe lună. Rezulta că cererea acestuia de despăgubire pentru prejudiciul material trebuia să fie respinsă.
51. Atât cel de al treilea reclamant, cât şi Omnitel au introdus apel. În cadrul ședinței, al treilea reclamant a solicitat suma de 167 534 LTL pentru beneficiul nerealizat, cu titlu de despăgubire pentru faptul că încă nu fusese reîncadrat în funcţia pe care o deţinuse în cadrul companiei Omnitel.
52. La 11 februarie 2008, curtea de apel a respins ambele cereri de apel. Aceasta a menținut concluzia instanţei inferioare potrivit căreia al treilea reclamant fusese concediat în mod nelegal din funcția pe care o ocupase anterior. În plus, circumstanţele menţionate la art. 297 alin. (4) din Codul Muncii existau. În consecinţă, al treilea reclamant nu a putut fi reîncadrat în funcţia deţinută anterior în compania Omnitel. Curtea a adăugat că „legile care prevăd interdicţia unui fost angajat al KGB [URSS] de a lucra în sectorul telecomunicaţiilor este încă în vigoare, astfel încât, dacă [cel de al treilea reclamant] ar fi reîncadrat în funcţia deţinută anterior, ar putea apărea anumite probleme”. În plus, reclamantul lucra la altă companie şi primea o pensie pentru activitatea desfăşurată anterior în cadrul KGB. Aşadar, acesta avea o sursă de venit. Curtea de apel a subscris poziției instanţei inferioare potrivit căreia al treilea reclamant fusese despăgubit de Curtea de la Strasbourg pentru prejudiciul material pe care îl suferise din cauza concedierii sale nelegale. Suma pe care o solicita acesta – 167 534 LTL – era mai mică decât sumele acordate, 90 000 LTL şi 120 000 LTL, pe care le primise deja.
53. Al treilea reclamant a introdus recurs, reiterând solicitarea de reîncadrare în funcție şi de despăgubire pentru beneficiul nerealizat. Acesta a argumentat că art. 42 alin. (1) din Legea privind contractul de muncă era o normă legală imperativă, ceea ce însemna că, odată ce instanţa constata că un angajat a fost concediat în mod nelegal, angajatul respectiv urma să fie reîncadrat în funcția pe care o deţinuse anterior. Rezulta că argumentul curţii de apel, potrivit căruia „dacă [cel de al treilea reclamant] ar fi reîncadrat în funcţia deţinută anterior, ar putea apărea anumite probleme”, era arbitrar.
54. Omnitel a argumentat că, în anul 2000, l-a concediat pe reclamant pur şi simplu în aplicarea prevederilor Legii privind activitatea KGB. Articolul 1876 din Codul privind încălcările dreptului administrativ prevedea că un angajator putea fi sancționat cu o amendă cuprinsă între 3 000 şi 5 000 LTL, dacă nu respecta Legea privind activitatea KGB. Acest lucru era cu atât mai posibil să se întâmple, cu cât Curtea Constituţională recunoscuse constituționalitatea art. 2 din Legea privind activitatea KGB prin decizia sa din 4 martie 1999, adică înainte de concedierea celui de al treilea reclamant. Deşi Curtea constatase o încălcare în cauza celui de al treilea reclamant, Legea privind activitatea KGB era încă în vigoare şi, prin urmare, reîncadrarea în funcție a reclamantului era interzisă. În plus, în hotărârea din 17 martie 2005, Curtea nu a dispus ca Lituania să modifice Legea privind activitatea KGB. Şi nici nu a obligat instanţele lituaniene să dispună reîncadrarea celui de-al treilea reclamant în funcţia pe care o deţinuse anterior. În răspunsul său scris la acest ultim argument, al treilea reclamant a observat că prin neintroducerea unui apel în faţa Marii Camere împotriva hotărârii Curţii, Republica Lituania arăta că aceasta era de acord cu interpretarea şi aplicarea Convenţiei în hotărârea în cauza Rainys şi Gasparavičius. Prin urmare, a insistat că hotărârea Curţii constituia un temei legal suficient pentru ca acesta să fie reîncadrat în funcţia deţinută anterior în cadrul companiei private de telecomunicaţii Omnitel, în pofida faptului că art. 2 din Legea privind activitatea KGB nu fusese modificat.
55. În cele din urmă, Omnitel a susţinut că instanţele inferioare au făcut referire în mod corect la circumstanţele care împiedicau reîncadrarea în funcţie a celui de al treilea reclamant în temeiul art. 297 alin. (4) din Legea privind contractul de muncă, şi anume considerente economice, tehnologice şi organizatorice, şi din cauza faptului că astfel puteau lua naștere condiţii nefavorabile acestuia (a se vedea supra, pct. 49).
56. La 20 iunie 2008, Curtea Supremă a hotărât astfel:
„Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un acord internaţional, ratificat de Seimas. Prin urmare, este parte integrantă a sistemului juridic al Republicii Lituania... Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înfiinţată pentru a asigura respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentate garantate de Convenţie. Prin ratificarea Convenţiei, Republica Lituania şi-a asumat angajamentul de a executa hotărârile definitive ale Curţii în fiecare cauză în care este parte. Dispozițiile Convenţiei trebuie să fie puse în aplicare efectiv (Konvencijos normos turi bûti realiai ágyvendinamos). Statul este cel care stabileşte modalitatea în care va asigura punerea în aplicare a dispozițiilor Convenţiei. O astfel de metodă este redeschiderea procedurii, prevăzută la art. 366 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Şi anume, o cauză care s-a finalizat cu o hotărâre judecătoreacă definitivă poate fi redeschisă atunci când Curtea constată că deciziile instanţelor lituaniene sunt în conflict (prieštarauja) cu Convenţia sau cu protocoalele la aceasta, la care Lituania este parte.”
57. În ceea ce priveşte faptele cauzei, Curtea Supremă a observat că al treilea reclamant a lucrat ca avocat în cadrul companiei Omnitel şi, la 23 februarie 2000, a fost concediat din cauza restricţiilor prevăzute la art. 2 din Legea privind activitatea KGB. Astfel cum hotărâse Curtea Constituţională, la 4 martie 1999, aceste restricţii erau compatibile cu Constituţia.
58. Cu toate acestea, Curtea Supremă a observat că, la 7 aprilie 2005, Curtea a constatat că al treilea reclamant îşi pierduse locul de muncă ca avocat în cadrul companiei private de telecomunicaţii ca urmare a aplicării Legii privind activitatea KGB, pe care Curtea o considerase discriminatorie, încălcând astfel art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţie. De asemenea, Curtea a reținut că imposibilitatea celui de al treilea reclamant de a-şi exercita profesia anterioară şi imposibilitatea continuă de a găsi un loc de muncă în sectorul privat din cauza statutului său de „fost ofiţer al KGB” în temeiul legii în cauză, constituia o măsură disproporţionată şi, aşadar, discriminatorie, chiar ţinând seama de legitimitatea scopurilor urmărite (pct. 36 şi 45 din hotărârea Curţii). Curtea Supremă a reținut în continuare:
„În consecinţă, deşi Legea privind activitatea KGB, care a constituit temeiul concedierii celui de al treilea reclamant, este în vigoare şi deşi s-a admis că este conformă Constituţiei Lituaniei, prin hotărârea Curţii s-a recunoscut că, în esenţă, concedierea acestuia în temeiul legii respective era nelegală, adică reprezenta o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţie. Această circumstanță nu trebuie pusă la îndoială atunci când se soluţionează litigiul de către instanţele interne. În pofida faptului că acţiunile [Departamentului Securităţii Statului sau ale Omnitel] nu au fost greşite, având în vedere că acestea au executat obligaţiile care decurgeau din Legea privind activitatea KGB, demersul de a pune în aplicare dispoziţiile Convenţiei constituia un temei legal pentru ca instanţele de prim grad şi cele de apel să concluzioneze că respectiva concediere a reclamantului era nelegală. Trebuie subliniat că această decizie este motivată de dispoziţiile Convenţiei şi de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu de Legea privind contractul de muncă sau de Codul Muncii, care reglementează problema reîncadrării în funcţie. În acelaşi timp, trebuie evidenţiat că, deşi Legea privind activitatea KGB, a cărei compatibilitate cu Constituţia a fost deja verificată (kurio konstitucingumas jau buvo patikrintas), este încă în vigoare, problema reîncadrării în funcţie a celui de al treilea reclamant nu poate fi soluţionată favorabil. În circumstanţele acestei cauze, recunoaşterea faptului că a fost concediat nelegal constituie o reparaţie suficientă pentru acesta (atleidimo ið darbo pripaţinimas neteisëtu ðios bylos aplinkybiø kontekste yra ieðkovui pakankama satisfakcija).”
59. Curtea Supremă a subliniat că, celui de al treilea reclamant, Curtea îi acordase despăgubiri pentru prejudiciile materiale actual şi viitor. Având în vedere că i se acordase suma de 35 000 EUR [aproximativ 120 000 LTL], al treilea reclamant fusese deja despăgubit pe deplin pentru măsura disproporţionată şi discriminatorie – concedierea din funcția deţinută în cadrul companiei Omnitel. În opinia curții de casaţie, „nu exista niciun temei juridic pentru acordarea repetată de despăgubiri pentru încălcarea în privinţa căreia Curtea constatase că nu avea caracter continuu (pakartotinai priteisti žalos atlygimà uţ paţeidimà, kurio tæstinumo Europos Ţmogaus Teisiø Teismas savo sprendime nekonstatavo, nëra teisinio pagrindo)”.
60. Prin urmare, Curtea Supremă a menţinut integral deciziile instanţelor inferioare. De asemenea, a observat că „în contextul cauzei [celui de-al treilea reclamant], alte argumente ale părţilor în recurs nu aveau relevanţă juridică pentru legalitatea deciziilor instanţelor inferioare”.
D. Executarea hotărârilor Curţii din 27 iulie 2004 şi 7 aprilie 2005
61. La 9 februarie 2005, a fost înfiinţat un grup de lucru în cadrul Seimas în vederea elaborării modificărilor unor legi, inclusiv art. 2 din Legea privind activitatea KGB. Potrivit documentelor prezentate Curţii de către Guvern, începând din ianuarie 2005, Guvernul Lituaniei a înaintat o serie de rapoarte Departamentului pentru Executarea Hotărârilor din cadrul Consiliului Europei, explicând măsurile individuale şi generale privind executarea hotărârilor pronunţate de Curte în cauzele reclamanţilor. Acesta a subliniat, în primul rând, că despăgubirile acordate de Curte au fost plătite reclamanţilor. Guvernul a subliniat, de asemenea, că hotărârile Curţii şi traducerea lor în lituaniană a fost diseminată instanţelor lituaniene.
62. Guvernul a considerat că executarea corespunzătoare a hotărârilor Curţii impunea instituirea unor reglementări juridice, care să ofere acces foştilor angajaţi ai KGB la locurile de muncă din sectorul privat, ceea ce era în conformitate cu cerinţele Convenţiei. În acest sens, a precizat că modificările aduse art. 2 din Legea privind activitatea KGB au fost consemnate în Seimas şi prezentate în şedinţa sa plenară din 14 iunie 2005. Acesta preconiza că legea urma să fie modificată la începutul sesiunii de toamnă din 2005 a Seimas. Guvernul considera, de asemenea, că proiectul de lege care modifica art. 2 din Legea privind activitatea KGB urma să garanteze echilibrul dintre scopurile urmărite şi ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private. Modificările legislative urmau să prevadă, de asemenea, garanţiile corespunzătoare pentru evitarea discriminării, precum şi un control jurisdicţional adecvat în privinţa restricţiilor la încadrarea în muncă impuse de Legea privind activitatea KGB.
În februarie 2007, Guvernul a informat Departamentul pentru Executarea Hotărârilor că modificările aduse Legii privind activitatea KGB au fost prezentate Seimas la 16 ianuarie 2007. Totuşi, aceasta nu a fost votată în Parlament, deoarece nu a fost întrunit cvorumul necesar. Guvernul a reiterat declaraţia sa anterioară privind importanţa modificării Legii privind activitatea KGB şi a preconizat că modificările relevante urmau să fie adoptate în primăvara anului 2008. În octombrie 2007, Guvernul a informat Departamentul pentru Executarea Hotărârilor că un nou proiect de lege, care modifica integral Legea privind activitatea KGB (nu doar articolul 2), a fost inclus în programul de lucru al Seimas pentru sesiunea de toamnă.
În septembrie 2008, Guvernul a informat Departamentul pentru Executarea Hotărârilor că Legea privind activitatea KGB încă nu fusese modificată, exprimându-şi regretul că, cel mai probabil, aceasta nu va fi modificată până la alegerile parlamentare din octombrie 2008. Cu toate acestea, au fost modificate unele legi specifice, de exemplu cele care reglementează profesiile de avocat, executor şi notar, astfel încât acestea nu mai interziceau foştilor angajaţi ai KGB să exercite aceste profesii. Guvernul a sugerat, de asemenea, că hotărârile Curţii erau direct aplicabile în sistemul juridic lituanian. Prin urmare, faptul că Legea privind activitatea KGB nu a fost rectificată nu avea consecinţe juridice pentru foştii angajaţi ai KGB în ceea ce priveşte posibilităţile acestora de a se angaja în sectorul privat.
Printr-o scrisoare din 22 ianuarie 2009, Guvernul a informat Departamentul pentru Executarea Hotărârilor că, începând din 1 ianuarie 2009, chiar şi restricţiile formale consacrate în Legea privind activitatea KGB au încetat să mai fie valabile.
63. Legea privind activitatea KGB nu a fost niciodată modificată şi este încă în vigoare.
II. Dreptul şi practica interne relevante
64. Legea privind evaluarea Comitetului Securităţii Statului al URSS (NKVD, NKGB, MGB, KGB) şi activităţile actuale ale foştilor angajaţi permanenţi ai Organizaţiei [Ástatymas dël SSRS valstybës saugumo komiteto (NKVD, NKGB, MGB, KGB) vertinimo ir šios organizacijos kadriniø darbuotojø dabartinës veiklos – („Legea privind activitatea KGB”)] a fost adoptată la 16 iulie 1998 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Art. 2 din Legea privind activitatea KGB prevedea interdicția de angajare în anumite domenii ale sectorului privat pentru foştii angajaţi ai KGB pentru o perioadă de zece ani de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, acestora nu li se permitea să lucreze ca avocaţi (advokatai) sau notari, angajaţi ai băncilor şi altor instituţii de credit, în cadrul proiectelor economice strategice, în societăţi (structuri) de securitate, în alte companii (structuri) care furnizează servicii de investigaţii, în cadrul sistemelor de comunicaţii sau în sistemul de învăţământ, în calitate de profesori, educatori sau directori de instituţii, şi nici să ocupe o funcţie care necesită purtarea unei arme (pentru textul Legii privind activitatea KGB şi legislaţia internă aferentă, a se vedea hotărârea pronunțată în Cauza Sidabras and Džiautas, citată anterior, pct. 24-29).
65. Art. 15 alin. (1) din Legea privind procedura instanțelor administrative stipulează că instanţele administrative au competență în cauzele în care statul sau o instituţie publică este una dintre părţi. Art. 153 alin. (2) paragr. (1) din această lege permite redeschiderea procedurii la nivel național în cauzele de natură administrativă, atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că decizia instanţei naţionale contravine Convenţiei sau protocoalelor acesteia. Art. 366 alin. (1) paragr. (1) din Codul de procedură civilă prevede o normă similară pentru cauzele de natură civilă. Art. 4 din cod prevede că, atunci când aplică legea, instanţele inferioare iau în considerare jurisprudenţa Curţii Supreme referitoare la modul de interpretare a unei anumite probleme juridice.
66. Art. 26 alin. (1) paragr. (14) din Legea privind contractul de muncă prevede că un contract de muncă încetează dacă nu respectă cerinţele impuse de lege. În temeiul art. 42 alin. (1) şi (2), un angajat care consideră nelegală concedierea sa poate să introducă acțiune în faţa unei instanţe. Dacă instanţa constată că angajatul în cauză a fost concediat nelegal, dispune reîncadrarea în funcție a angajatului, iar şi angajatorul trebuie să îi plătească angajatului despăgubiri pentru beneficiul nerealizat. Al treilea paragraf al acestui articol prevede că atunci când un angajat concediat nelegal declară că, în cazul în care ar fi reîncadrat, condiţiile de muncă nu ar fi rezonabile, instanţa poate, la cererea angajatului să nu dispună reîncadrarea acestuia în funcție şi, în schimb, să acorde despăgubiri pecuniare.
67. Art. 297 alin. (3) şi (4) din Codul muncii, care reglementează litigiile cu privire la contracte de muncă, prevede că, în cazul în care un angajat a fost concediat în absența unui temei juridic corespunzător, instanţa îl va reîncadra în funcţie şi va dispune să i se plătească salariul de la momentul concedierii nelegale şi până la executarea deciziei instanţei. Cu toate acestea, dacă instanţa stabileşte că angajatul nu poate fi reîncadrat în funcţie din motive economice, tehnologice, organizatorice sau similare, sau pentru că l-ar putea expune unor condiţii nefavorabile, instanţa va declara concedierea nelegală şi va acorda plăţi compensatorii. Aceste plăţi depind de vechimea în muncă a angajatului, precum şi de salariul mediu primit în perioada de la concediere şi până la intrarea în vigoare a deciziei.
68. Art. 418 din Codul de procedură civilă stipulează că, dacă un angajat a formulat una din cererile prevăzute de lege, instanţa de prim grad poate, din proprie iniţiativă, după ce stabileşte că nu există motive pentru admiterea cererii, să aplice o măsură alternativă pentru a proteja interesele angajatului, dacă există un motiv pentru a proceda astfel.
69. Articolul 1876 din Codul privind abaterile administrative stipulează că un angajator care nu a respectat cerinţa prevăzută de Legea privind activitatea KGB, de a concedia un „fost angajat permanent al KGB”, este pasibil a fi sancționat cu o amendă între 3 000 LTL şi 5 000 LTL.
III. Documente internaţionale relevante
70. Normele adoptate de Comitetul de Miniştri la 10 ianuarie 2001, în cadrul celei de-a 736-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor, pentru aplicarea art. 46 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care sunt relevante, se citesc după cum urmează:
Norma 3
„Informarea Comitetului de Miniştri cu privire la măsurile adoptate în vederea respectării hotărârii.
a. Atunci când, în cadrul unei hotărâri transmise Comitetului de Miniştri în conformitate cu art. 46 § 2 din Convenţie, Curtea a decis că a fost încălcată Convenţia sau protocoalele acesteia şi/sau a acordat părţii vătămate o reparaţie echitabilă în temeiul art. 41 din Convenţie, Comitetul solicită statului în cauză să îl informeze cu privire la măsurile adoptate de statul în cauză ca urmare a hotărârii, ţinând seama de obligaţia acestuia de a o respecta în temeiul art. 46 § 1 din Convenţie.
b. Atunci când supraveghează executarea unei hotărâri de către statul pârât, în temeiul art. 46 § 2 din Convenţie, Comitetul de Miniştri examinează dacă:
- a fost plătită orice reparaţie echitabilă acordată de Curte, inclusiv dobânzile moratorii, după caz;
şi, dacă este necesar şi ţinând seama de marja de apreciere de care beneficiază statul în cauză în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor necesare pentru a respecta hotărârea, dacă
- au fost adoptate măsuri individuale pentru a garanta că încălcarea a încetat şi că partea vătămată a fost plasată, pe cât posibil, în aceeaşi situaţie în care se afla aceasta înainte de încălcarea Convenţiei;
- au fost adoptate măsuri generale care să împiedice noi încălcări similare celei sau celor constatate sau care să pună capăt unor încălcări continue.”
71. În rândul exemplelor de măsuri individuale, normele menţionează scoaterea din evidența cazierului judiciar a unei condamnări penale nejustificate, acordarea unui permis de şedere sau redeschiderea unei proceduri interne contestate [în privinţa acestui ultim aspect, a se vedea şi Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la reexaminarea şi redeschiderea anumitor cauze la nivel intern, în urma unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la 19 ianuarie 2000 în cadrul celei de-a 694-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor].
Normele menţionează ca exemple de măsuri generale modificările legislative sau de reglementare, modificările jurisprudenţiale sau din cadrul practicii administrative sau publicarea hotărârii Curţii în limba statului pârât şi distribuirea acesteia în rândul autorităţilor competente.
72. Părţile relevante ale Recomandării Rec(2004)6 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 12 mai 2004, se citesc după cum urmează:
Convenţia ca parte integrantă a ordinii juridice interne
„7. O condiţie esenţială pentru ca o cale de atac să existe o reprezintă garantarea în cadrul sistemului juridic naţional a drepturilor prevăzute de Convenţie. În acest context, faptul că, în prezent, Convenţia a devenit o parte integrantă a ordinii juridice interne a tuturor statelor părţi este o evoluţie binevenită. Această evoluţie a determinat îmbunătăţirea disponibilităţii căilor de atac efective. Aceasta este coroborată de faptul că instanţele şi autorităţile executive respectă din ce în ce mai mult jurisprudenţa Curţii în aplicarea dreptului intern şi sunt conştiente de obligaţia lor de a se conforma hotărârilor Curţii în cauze care privesc direct statul lor (a se vedea art. 46 din Convenţie). Această tendinţă a fost sprijinită de îmbunătăţirea, în conformitate cu Recomandarea Rec(2000)2, a posibilităţilor de a obţine reexaminarea sau redeschiderea de către instanţele interne competente a anumitor proceduri care s-au aflat la baza încălcărilor stabilite de Curte.
8. Îmbunătăţirea recursurilor interne impune, de asemenea, demersuri suplimentare astfel încât, la aplicarea legislaţiei naţionale, autorităţile naţionale să poată lua în considerare cerinţele Convenţiei, în special pe cele care rezultă din hotărârile Curţii referitoare la statul lor. Acest lucru presupune în special îmbunătăţirea publicării şi diseminării jurisprudenţei Curţii [atunci când este necesar, prin traducerea acesteia în limba (limbile) naţională(e) a (ale) statului în cauză] şi instruirea judecătorilor şi a altor funcţionari ai statului cu privire la aceste cerinţe. Astfel, prezenta recomandare este strâns legată şi de celelalte două recomandări adoptate de Comitetul de Miniştri în aceste domenii.”
73. Articolul 26 şi paragraful al treilea din preambulul Convenţiei de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor, ratificată de Lituania la 15 ianuarie 1992, prevăd principiul pacta sunt servanda:
„Orice tratat în vigoare leagă părţile sale şi trebuie să fie executat de ele cu bună-credinţă.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi art. 14, coroborate cu art. 46 din Convenţie
74. În temeiul art. 46 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns că neadoptarea de către Lituania a măsurilor de abrogare a dispoziţiilor legislative care le interziceau foştilor angajaţi ai KGB să lucreze în anumite domenii ale sectorului privat, în pofida hotărârilor Curţii din 27 iulie 2004 şi 7 aprilie 2005, nu era conformă cu constatarea de către Curte a încălcării art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţie. Reclamanţii au făcut referire, de asemenea, la art. 13 din Convenţie; totuşi, Curtea consideră că acest capăt de cerere este înglobat în cererea principală. Art. 8, art. 14 şi art. 46 din Convenţie se citesc astfel:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private [...]
2. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [prezenta] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe [...] sau orice altă situaţie.”
Art. 46
„1. Înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți.
2. Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia.
[...]
4. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o înaltă parte contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive pronunţate într-un litigiu în care este parte, acesta poate, după ce a pus în întârziere înalta parte contractantă, să sesizeze Curtea cu privire la problema respectării de către aceasta a obligaţiei prevăzute la alin. 1, printr-o decizie luată cu votul majorităţii de două treimi din numărul reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.
5. În cazul în care Curtea constată o încălcare a prevederilor alin. 1, trimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile care se impun. În cazul în care Curtea constată că nu s-a produs o încălcare a prevederilor alin. 1, va transmite cauza Comitetului de Miniştri, care va decide încetarea supravegherii executării.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
75. În opinia Guvernului, prezentele cauze erau fundamental diferite de Cauza Mehemi împotriva Franţei (nr. 2) (nr. 53470/99, pct. 43 in fine, CEDO 2003‑IV), în măsura în care acestea nu prezentau nicio problemă nouă care nu fusese soluţionată de Curte în hotărârile pronunţate de aceasta în Cauzele Sidabras şi Džiautas şi Rainys şi Gasparavièius (ambele citate anterior). Astfel, Guvernul era ferm încredinţat că respectivele cauze priveau pur şi simplu aspecte legate de executarea hotărârilor Curţii în sensul art. 46 din Convenţie şi, prin urmare, era necesar ca acestea să fie declarate incompatibile ratione materiae în sensul art. 35 § 3.
76. Guvernul a observat că atât măsurile individuale, cât şi cele generale, referitoare la executarea hotărârilor menţionate anterior au fost puse în aplicare. În ceea ce priveşte măsurile individuale, Guvernul plătise la timp sumele acordate de Curte reclamanţilor cu titlu de reparaţie echitabilă. În ceea ce priveşte măsurile generale, fuseseră modificate o serie de legi specifice, fiind eliminate restricţiile privind angajarea, care erau aplicabile anterior în sectorul privat. În plus, hotărârile Curţii erau direct aplicabile în Lituania şi restricţiile privind posibilităţile de încadrare în muncă în sectorul privat erau astfel considerate nelegale. Mai mult, începând cu 1 ianuarie 2009, restricţiile prevăzute de Legea privind activitatea KGB în ceea ce priveşte angajarea foştilor agenţi KGB nu mai erau în vigoare, inclusiv în sectorul public. De asemenea, Comitetului de Miniştri i s-a atras atenţia asupra faptului că ambele hotărâri ale Curţii fuseseră traduse, publicate şi diseminate.
77. Având în vedere aspectele menţionate anterior, Guvernul considera că CEDO nu avea jurisdicţie asupra supravegherii realizate de Comitetul de Miniştri a executării hotărârilor sale atunci când nu a apărut niciun element nou în aceeaşi cauză, după pronunţarea unei hotărâri [Guvernul a făcut referire la Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, CEDO 2009]. Guvernul a afirmat că reclamanţii în prezentele cauze au făcut referire la aceleaşi circumstanţe de fapt şi temeiuri juridice, pe baza cărora Curtea constatase o încălcare în hotărârile sale din 27 iulie 2004 şi 7 aprilie 2005 şi acordase o reparaţie. Astfel, Guvernul considera că, în contextul prezentelor cereri, simpla refuzare a angajării reclamanţilor în acele domenii ale sectorului privat la care li s-a interzis accesul în mod formal prin Legea privind activitatea KGB şi faptul că, ulterior, instanţele interne nu le-au apărat drepturile puteau fi considerate drept o „nouă problemă”. În absenţa unor astfel de informaţii întemeiate pe probe relevante, Curtea nu avea competenţă asupra acestor aspecte, care făceau obiectul comunicării dintre Guvernul Lituaniei şi Comitetul de Miniştri.
78. În opinia Guvernului, trebuia să se considere că hotărârile în cauză au fost executate în mod corespunzător, chiar şi fără adoptarea unei măsuri legislative formale, în temeiul aplicabilităţii directe şi a supremaţiei Convenţiei şi a hotărârilor Curţii asupra dispoziţiilor contrare din legislaţia naţională. În ceea ce îi priveşte pe primul şi pe al doilea reclamant, această opinie a fost confirmată expressis verbis de Curtea Administrativă Supremă, în deciziile acesteia din 14 şi 18 aprilie 2008, în care a hotărât că refuzarea angajării din aceleaşi motive discriminatorii precum cele condamnate în hotărârea Curţii din 27 iulie 2004 ar echivala cu o nouă încălcare a Convenţiei şi, astfel, ar fi ilegal. Necesitatea de a pune în aplicare în mod eficient dispoziţiile Convenţiei şi de a executa hotărârile Curţii a fost confirmată şi de Curtea Supremă atunci când aceasta a examinat cauza celui de al treilea reclamant.
79. Astfel, Guvernul a susţinut că, ţinând seama de traducerea, publicarea şi diseminarea hotărârilor Curţii, aplicabilitatea directă şi supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii constituiau o măsura generală suficientă pentru a împiedica încălcări similare în viitor. Au fost luate măsuri pentru modificarea Legii privind activitatea KGB, „fără întârzieri nejustificate”. Cu toate acestea, având în vedere că era vorba despre măsuri legislative, adoptarea lor de către autorităţile de stat competente dura mai mult timp decât adoptarea altor măsuri.
(b) Reclamanţii
80. Primul şi al doilea reclamant nu au contestat faptul că Lituania le plătise sumele acordate de Curte cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Cu toate acestea, considerau că despăgubirile pecuniare constituiau doar una din măsurile pe care le implica executarea hotărârii Curţii şi că în urma constatării încălcării art. 8 şi a art. 14 se impunea acordarea unei restitutio in integrum.
81. După rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de Curte în cauza lor, Republica Lituania avea obligaţia să adopte toate măsurile necesare, inclusiv să facă modificări legislative, pentru a elimina din legislaţia internă toate dispoziţiile care erau contrare Convenţiei. În acest sens, cei doi reclamanţi au subliniat că, deşi Curtea adoptase hotărârea la 27 iulie 2004, restricţiile prevăzute de Legea privind activitatea KGB rămăseseră în vigoare până la data expirării acestora – 1 ianuarie 2009. Aceştia au susţinut că, atunci când statul a dat dovadă de bunăvoinţă, a putut să adopte legi noi sau să le modifice pe cele vechi în câteva săptămâni. Totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul lor. În plus, sugestia Guvernului, conform căreia capetele lor de cerere erau inadmisibile ratione materiae din cauza faptului că procedura de executare se desfăşurase încă de la pronunţarea hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, contravenea principiului ex iniuria ius non oritur, deoarece acest lucru însemna că statul putea să nu îndrepte încălcarea constatată timp de mai mulţi ani şi totuşi să se considere în continuare că a acţionat legal sau, cel puţin, să nu rişte nimic.
82. În ceea ce priveşte executarea hotărârilor Curţii prin intermediul practicii judiciare, primul reclamant a subliniat că, în conformitate cu art. 15 § 1 din Legea privind procedura instanțelor administrative, instanţele administrative se pronunţau în cauze în care una din părţi era statul sau o instituţie publică. Din acest motiv, primul reclamant a depus cereri la instanţe administrative în anul 2000, solicitând reîncadrarea sa în funcţia publică. În mod similar, în 2006, după pronunţarea hotărârii Curţii în favoarea lui, acesta a introdus din nou o acţiune în justiţie împotriva statului, pentru a obţine despăgubiri. Prin opoziţie, dacă un angajator din sectorul privat ar refuza să angajeze o persoană, aceasta ar trebui să sesizeze instanţele de drept comun, începând cu o instanţă districtuală şi, dacă este necesar, să ajungă până la Curtea Supremă, în calitate de curte de casaţie. Cu toate acestea, poziţia Curţii Supreme, în ceea ce priveşte drepturile foştilor angajaţi ai KGB în temeiul art. 8 şi al art. 14 din Convenţie, după pronunţarea hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, era clară: deşi Legea privind activitatea KGB era încă în vigoare, chestiunea reîncadrării în funcţie a celui de al treilea reclamant nu putea fi soluţionată favorabil (a se vedea supra, pct. 58). Primul reclamant nu avea cunoştinţă de vreo jurisprudenţă în sens contrar a Curţii Supreme. În această situaţie şi ţinând seama de faptul că instanţele inferioare de drept comun aveau obligaţia de a urma jurisprudenţa şi orientările Curţii Supreme, dreptul primului reclamant la respectarea vieţii sale private nu ar fi apărat în instanţă.
83. Al treilea reclamant a susţinut că Legea privind activitatea KGB nu fusese modificată din motive politice.
2. Motivarea Curţii
84. În Cauza Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (nr. 2) (citată anterior), Marea Cameră a rezumat după cum urmează criteriile care trebuie să fie luate în considerare în cauze de acest tip:
„61. Curtea reiterează că, în esenţă, constatările unei încălcări prin hotărârile sale au caracter declarativ [a se vedea Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, pct. 58, seria A nr. 31; Lyons şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 15227/03, CEDO 2003‑IX; şi Krèmáø şi alţii împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 69190/01, 30 martie 2004] şi că, în temeiul art. 46 din Convenţie, înaltele părţi contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în orice cauză la care sunt părţi, executarea lor fiind supravegheată de Comitetul de Miniştri [a se vedea mutatis mutandis, Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50) 31 octombrie 1995, pct. 34, seria A nr. 330-B].
62. Rolul Comitetului de Miniştri în acest domeniu nu presupune totuşi că măsurile adoptate de un stat pârât cu scopul de a remedia încălcarea constatată de Curte nu pot ridica o nouă problemă, nesoluţionată în hotărâre [a se vedea Mehemi împotriva Franţei (nr. 2), nr. 53470/99, pct. 43, CEDO 2003-IV, Pailot împotriva Franţei, 22 aprilie 1998, pct. 57, Culegere 1998-II; Leterme împotriva Franţei, 29 aprilie 1998, Culegere 1998-III; şi Rando împotriva Italiei, nr. 38498/97, pct. 17, 15 februarie 2000] şi, ca atare, să facă obiectul unei noi cereri care poate fi soluţionată de Curte. Cu alte cuvinte, Curtea poate să soluţioneze o plângere potrivit căreia o rejudecare la nivel naţional, prin punerea în aplicare a uneia din hotărârile sale, a condus la o nouă încălcare a Convenţiei [a se vedea Lyons şi alţii, citată anterior, şi Hertel împotriva Elveţiei (dec.), nr. 3440/99, CEDO 2002‑I].
63. Ar trebui să se facă referire, în acest context, la criteriile stabilite în jurisprudenţa referitoare la art. 35 § 2 lit. b), în funcţie de care o cerere trebuie să fie declarată inadmisibilă dacă „este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte .....şi dacă nu conţine fapte noi”. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă cele două cereri cu care a fost sesizată de asociaţia reclamantă se referă în esenţă la aceeaşi persoană, aceleaşi fapte şi aceleaşi capete de cerere [a se vedea, mutatis mutandis, Pauger împotriva Austriei, nr. 24872/94, Decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995, DR 80-A, şi Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (dec.), nr. 15472/02, 14 februarie 2006]”.
85. În prezenta cauză, Guvernul a argumentat că respectiva cerere formulată de reclamanţi în ceea ce priveşte discriminarea continuă care îi viza, în temeiul Legii privind activitatea KGB care nu fusese modificată, avea legătură în principal cu aspecte care au fost deja examinate de Curte şi, astfel, era o chestiune de competenţa Comitetului de Miniştri, în conformitate cu art. 46 § 2 din Convenţie. Curtea nu împărtăşeşte această opinie şi observă, în acest sens, că, în temeiul art. 32 § 2 „[î]n caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte”. Astfel cum s-a constatat anterior, nu se aduce atingere competenţelor atribuite Comitetului de Miniştri la art. 46 în cazul în care Curtea trebuie să examineze noi informaţii relevante, în contextul unei noi cereri [a se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (nr. 2), citată anterior, pct. 66 şi 67; a se vedea, de asemenea, mai recent, Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22251/08, pct. 33 şi 34, 5 februarie 2015].
86. Pentru a stabili dacă acestea constituie cereri noi, care, în esenţă, pot fi diferenţiate de cererile iniţiale adresate Curţii de reclamanţi, în sensul jurisprudenţei citate anterior, este necesar să se facă referire la procedurile care au urmat ulterior hotărârilor din 27 iulie 2004 şi 7 aprilie 2005. După pronunţarea acestor hotărâri, primul şi al doilea reclamant au depus cereri la instanţele administrative, solicitând despăgubiri pentru discriminare arbitrară. În urma acestor proceduri în contencios administrativ, Curtea Administrativă Supremă a recunoscut fără echivoc că jurisprudenţa Curţii şi Convenţia puteau să fie invocate direct pentru apărarea drepturilor omului la nivel intern şi că, în ierarhia normelor legale, Convenţia avea prioritate asupra legilor naţionale.
87. Al treilea reclamant a iniţiat, de asemenea, o nouă procedură judiciară, solicitând reîncadrarea în funcţia deţinută anterior de acesta în cadrul companiei de telecomunicaţii Omnitel. Asemenea Curţii Administrative Supreme, şi Curtea Supremă a recunoscut că al treilea reclamant a fost concediat nelegal în raport cu Convenţia. Astfel, a observat cu certitudine că, deoarece art. 2 din Legea privind activitatea KGB era încă în vigoare, chestiunea reîncadrării în funcţie a celui de al treilea reclamant nu putea fi soluţionată favorabil (a se vedea supra, pct. 58). În opinia Curţii, acest aspect constituie un element nou relevant, pe care primul reclamant l-a considerat ca fiind în mod evident contrar hotărârilor pronunţate anterior de Curte în cauzele celor trei reclamanţi.
88. Prin urmare, Curtea consideră că, în lumina existenţei continue a Legii privind activitatea KGB şi ţinând seama de elementele la care s-a făcut referire anterior şi de concluziile contradictorii ale instanţelor superioare administrative şi de drept comun, existau, în sensul art. 35 § 2 lit. b) din Convenţie, „noi informaţii relevante” care implicau drepturile foştilor angajaţi ai KGB, precum cei trei reclamanţi, prevăzute de Convenţie, care puteau să conducă la o nouă încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8.
89. În continuare, aceasta observă că, deşi Comitetul de Miniştri a început să monitorizeze executarea hotărârilor Curţii în cauzele reclamanţilor, nu a fost adoptată încă o rezoluţie finală în aceste cauze [a se vedea Emre împotriva Elveţiei (nr. 2), nr. 5056/10, pct. 42, 11 octombrie 2011].
90. În consecinţă, Curtea constată că cererile formulate de cei trei reclamanţi sunt compatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi protocoalele la aceasta.
91. De asemenea, Curtea consideră că cererile celor trei reclamanţi nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamanţii
92. Primul reclamant a admis că s-a înregistrat la Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai, care a întreprins o serie de demersuri pentru a-l ajuta să găsească un loc de muncă. Chiar şi aşa, acestuia i s-au oferit numai locuri de muncă, precum cel de director, care nu îi erau interzise în temeiul Legii privind activitatea KGB. Cu alte cuvinte, nu i s-au oferit locuri de muncă din sectorul privat care îi fuseseră interzise înainte de hotărârea Curţii, deoarece interdicţia de a lucra în anumite sectoare, prevăzută la art. 2 din Legea privind activitate KGB, rămăsese în vigoare. În consecinţă, instituţiile lituaniene şi în special Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai nu au încercat să aplice drepturile garantate primului reclamant de art. 8 şi art. 14 din Convenţie. În plus, acţiunile acestora nu l-au ajutat să remedieze încălcarea constatată de Curte. În cele din urmă, acesta a subliniat că absolvise Universitatea de Educaţie Fizică din Lituania şi că era instructor sportiv calificat, ceea ce îi permitea să lucreze ca antrenor în şcoli. Cu toate acestea, astfel de locuri de muncă în cadrul instituţiilor de învăţământ nu i s-au oferit şi nu au putut să îi fie oferite până în ultima zi, atâta vreme cât restricţiile Legii privind activitatea KGB au rămas în vigoare.
93. Al doilea reclamant a admis că fusese înscris pe lista avocaţilor stagiari începând din 29 martie 2006. Totuşi, aceasta era numai una dintre profesiile din sectorul privat pe care ar fi putut să o exercite în conformitate cu educația şi calificările sale, dar la care accesul îi era interzis în continuare, din cauza faptului că Legea privind activitatea KGB nu fusese modificată.
94. Al treilea reclamant a susţinut că refuzul Curţii Supreme a Lituaniei de a dispune reîncadrarea lui în funcția deţinută în cadrul companiei Omnitel ilustra foarte bine faptul că restricţiile prevăzute de Legea privind activitatea KGB i se aplicau chiar şi după ce a fost pronunţată hotărârea Curţii în favoarea lui şi, astfel, se continua discriminarea sa. Acesta a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia dispoziţiile legislaţiei lituaniene privind ocuparea forţei de muncă erau nefavorabile reîncadrării sale în funcţie. Deşi a recunoscut că statul avea libertatea de a alege modalitatea de executare a hotărârilor Curţii, cel de-al treilea reclamant a considerat important să evidenţieze că această libertate nu îi permitea statului să suspende aplicarea Convenţiei în aşteptarea finalizării reformei relevante (acesta a făcut referire la Vermeire, citată anterior, pct. 26). Deşi nu existau motive obiective pentru ca Legea privind activitatea KGB să nu fie modificată, amendamentul nu fusese adoptat din cauza unei lipse a voinţei politice. Astfel, al treilea reclamant a susţinut că speţa sa era similară altei cauze sensibile din punct de vedere politic, L. împotriva Lituaniei (nr. 27527/03, pct. 74, CEDO 2007‑IV), în măsura în care statul a ales să plătească despăgubiri în loc să modifice legislaţia care încălca Convenţia. Neexecutarea hotărârilor Curţii devenise astfel sistematică în Lituania.
b) Guvernul
95. În ceea ce priveşte situaţia personală a primului reclamant, Guvernul a susţinut că nu exista nicio dovadă că nemodificarea în timp util de către stat a Legii privind activitatea KGB constituia o încălcare continuă a drepturilor sale. Curtea Administrativă Supremă a constatat că primul reclamant nu furnizase nicio informaţie specifică pentru a explica cine refuzase să îl angajeze din cauza restricţiilor prevăzute în mod formal de Legea privind activitatea KGB şi când anume se întâmplase acest lucru. Şi nici nu prezentase vreo probă care să demonstreze că, din cauza trecutului în cadrul KGB, acesta urma să nu primească oferte în sectorul privat. În primul rând, acest reclamant nu a contestat în faţa instanţelor interne niciun pretins refuz, dacă exista vreunul, argumentând că i s-a interzis să candideze pentru o anumită funcție. Guvernul a considerat, de asemenea, că societăţile private care au refuzat să îi ofere primului reclamant un loc de muncă nu îşi desfăşurau activitatea în acele domenii ale sectorului privat care erau menţionate la art. 2 din Legea privind activitatea KGB. În privinţa acestui ultim aspect, Guvernul a sugerat, de asemenea, că primul reclamant a făcut pur şi simplu speculaţii pe baza nemodificării Legii privind activitatea KGB. În realitate, el însuşi refuzase diverse oferte de locuri de muncă. În cele din urmă, acesta a încetat căutarea unui loc de muncă prin intermediul Oficiului pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai cu câteva zile înainte de încetarea valabilităţii restricţiilor formale. Astfel, se putea presupune că încercase să îşi păstreze statutul de şomer, în loc să caute într-adevăr un loc de muncă.
96. În ceea ce priveşte situaţia individuală a celui de al doilea reclamant, acesta nu furnizase nicio probă care să arate că fusese discriminat din cauza trecutului său ca angajat al KGB. Acest lucru a fost confirmat de Curtea Administrativă Supremă. În plus, conform Guvernului, începând cu 29 martie 2006, cel de al doilea reclamant a fost înscris pe lista avocaţilor stagiari, ceea ce constituia o condiţie prealabilă pentru a deveni avocat, şi nu s-a confruntat cu restricţii din partea Uniunii Avocaţilor din Lituania. Guvernul a susţinut că, la 14 mai 2009, al doilea reclamant a înaintat raportul necesar privind stagiul de doi ani, fapt confirmat de Uniunea Avocaţilor. Acesta a fost inclus în lista persoanelor care urmau să susţină examenul de admitere în Barou. În plus, conform informaţiilor de care dispune Guvernul, în cursul perioadei relevante, acesta a primit venituri de la mai multe companii private.
97. Guvernul a apreciat, de asemenea, că refuzul Curţii Supreme de a dispune reîncadrarea celui de al treilea reclamant în funcţia deţinută anterior în cadrul companiei de telecomunicaţii Omnitel, după ce a fost pronunţată hotărârea Curţii, nu constituia o nouă încălcare a drepturilor acestuia. O concluzie diferită ar avea efectul de a priva statul pârât de marja de apreciere la care are dreptul în cadrul executării hotărârilor Curţii, deoarece ar constitui o cerinţă directă de a adopta anumite măsuri, care nu rezultau din hotărârea pronunţată de Curte în cauza Rainys şi Gasparavièius (citată anterior). Redeschiderea procedurilor interne reprezenta astfel o modalitate adecvată de executare a hotărârii Curţii.
98. În plus, Guvernul a considerat că este important să sublinieze că, atunci când s-a pronunţat asupra cauzei celui de al treilea reclamant, Curtea Supremă evidenţiase necesitatea de a pune în aplicare în mod eficient dispoziţiile Convenţiei, observând totodată că Lituania beneficia de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte mijloacele de a asigura punerea lor în aplicare în mod corespunzător. În opinia Curţii Supreme, redeschiderea procedurii civile, prevăzută la art. 366 alin. (1) din Codul civil, constituia o astfel de metodă. Înainte de toate, atunci când a modificat raţionamentul instanţelor inferioare, Curtea Supremă s-a bazat direct pe hotărârea Curţii din 7 aprilie 2005 şi a recunoscut că fusese nelegală în temeiul Convenţiei (supra, pct. 58) concedierea celui de al treilea reclamant din cauza statului său de fost angajat al KGB.
99. În opinia Guvernului, recunoaşterea caracterului nelegal al concedierii, întemeiată direct pe hotărârea Curţii, cumulată cu plata unei reparaţii echitabile de către stat, constituia o punere în aplicare adecvată a hotărârii Curţii în ceea ce priveşte situaţia individuală a celui de al treilea reclamant. Guvernul a subliniat, de asemenea, că hotărârea Curţii nu implica, în niciun fel, obligaţia de reîncadrare a celui de al treilea reclamant în funcția deţinută de acesta anterior în compania privată de telecomunicaţii. Dimpotrivă, Curtea îi acordase celui de al treilea reclamant o reparaţie echitabilă nu numai pentru concedierea nelegală, ci şi pentru prejudiciul material viitor. În plus, în temeiul dreptului intern, existau două mijloace alternative de remediere a concedierii nelegale. Dacă, în urma concedierii nelegale, nu era posibilă reîncadrarea, art. 297 din Codul muncii prevedea acordarea de despăgubiri. Ambele alternative erau considerate egale şi se putea apela la ele atunci când erau apărate drepturile în domeniul muncii ale unui angajat concediat nelegal. În acest scop, atunci când se opta pentru una din alternative, instanţele sesizate cu soluționarea cauzei nu erau ținute de cererile părţilor în cauză. În temeiul art. 418 din Codul de procedură civilă, instanţele aveau competenţa de a alege, din proprie iniţiativă, să aplice mijloacele alternative pentru apărarea drepturilor angajaţilor şi, în schimb, să plătească despăgubiri (a se vedea supra, pct. 68). Curtea Supremă chiar a abordat problema acordării de despăgubiri pentru încălcarea Convenţiei, dar, având în vedere că statul plătise deja despăgubiri ca urmare a hotărârii Curţii, nu exista niciun temei pentru a acorda a doua oară despăgubiri din aceleaşi motive.
100. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că, astfel cum a stabilit instanţa de prim grad, la momentul celui de al doilea set de proceduri, al treilea reclamant nu mai deținea calificările necesare funcției de avocat (a se vedea supra, pct. 49).
2. Motivarea Curţii
(a) Cu privire la capătul de cerere formulat de cei trei reclamanţi în temeiul art. 46 din Convenţie
101. Curtea reaminteşte că cei trei reclamanţi au pretins că statul nu le-a respectat drepturile, deşi Curtea pronunţase o hotărâre în favoarea lor, încălcând astfel şi art. 46 din Convenţie.
102. În ceea ce priveşte trimiterea făcută de reclamanţi la art. 46 din Convenţie, Curtea observă că, în hotărârile sale pronunţate anterior în cauzele Sidabras şi Džiautas şi Rainys şi Gasparavièius (citate anterior), Curtea nu a dispus, în dispozitiv sau în raţionament, adoptarea niciunei măsuri individuale sau generale de către Guvern. În plus, Curtea a hotărât anterior, atât în raţionament, cât şi în dispozitiv, că existase o încălcare a unei dispoziţii materiale a Convenţiei – în acel caz art. 8 – coroborată cu art. 46, într-o situație de monitorizare a executării unei hotărâri, după ce Curtea constatase deja o încălcare în cauza aceluiaşi reclamant [a se vedea Emre împotriva Elveţiei (nr. 2), citată anterior]. La fel ca în prezenta cauză, soluţia adoptată în cauza Emre (nr. 2) era conformă cu hotărârea Marii Camere a Curţii în cauza Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (citată anterior), în măsura în care Curtea a constatat că avea competenţa de a examina dacă o decizie pronunţată de o instanţă internă, ca urmare a constatării unei încălcări de către instanța de la Strasbourg, îndeplinea cerinţele art. 46. Cu toate acestea, instanța de la Strasbourg a mers mai departe, întrucât în cauza Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT), Marea Cameră nu a constatat în mod formal o încălcare a art. 46. Constatările Curţii în cauza Emre (nr. 2) au fost făcute în contextul unei noi proceduri la nivel intern, în care instanţele naţionale s-au confruntat direct cu interpretarea şi aplicarea hotărârii anterioare a Curţii în cauza reclamantului. Curtea a considerat astfel că „executarea firească a hotărârii sale, şi cea care corespunde cel mai bine principiului restitutio in integrum, ar fi fost pur şi simplu anularea cu efect imediat a ordinului de expulzare a reclamantului” [a se vedea Emre (nr. 2), citată anterior, pct. 75].
103. Curtea subliniază că, în hotărârea sa pronunțată în cauza Uniunea Organizaţiilor Macedonene Ilinden – PIRIN şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 2) (nr. 41561/07 şi 20972/08, pct. 66, 18 octombrie 2011), Curtea a observat că este discutabil dacă se poate considera că art. 46 § 1 conferă unui reclamant un drept care poate fi invocat în cadrul unor proceduri care au la origine o cerere individuală. Deşi Curtea poate să examineze dacă măsurile adoptate de un stat pârât, în cadrul executării unei hotărâri a acesteia, sunt compatibile cu prevederile materiale ale Convenţiei [a se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (nr. 2), citată anterior, pct. 61‑68 şi 78‑98], aceasta a afirmat în mod constant că nu are competenţa de a verifica, în raport cu art. 46 § 1, dacă o parte contractantă şi-a îndeplinit obligaţiile care i-au fost impuse printr-o hotărâre a Curţii [a se vedea Akdivar şi alţii împotriva Turciei (art. 50), 1 aprilie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑II; Mehemi (nr. 2), citată anterior, pct. 43; Haase şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 34499/04, 7 februarie 2008; Wasserman împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 21071/05, pct. 31 in fine, 10 aprilie 2008; Burdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04, pct. 121, CEDO 2009; şi Kafkaris împotriva Ciprului (dec.), nr. 9644/09, pct. 74, 21 iunie 2011]. Aceeași a fost poziția fostei Comisii [a se vedea Times Newspapers Ltd. şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 10243/83, decizia Comisiei din 6 martie 1985, Decizii şi Rapoarte (DR) 41, p. 123; Ruiz‑Mateos şi alţii împotriva Spaniei, nr. 24469/94, decizia Comisiei din 2 decembrie 1994, DR 79‑B, p. 141; şi Oberschlick împotria Austriei, nr. 19255/92 şi 21655/93, decizia Comisiei din 16 mai 1995, DR 81‑A, p. 5]. Noile alineate 4 şi 5, adăugate la art. 46 prin art. 16 din Protocolul nr. 14 la Convenţie par să confirme, de asemenea, acest lucru.
104. Ţinând seama de faptele din prezenta cauză, Curtea consideră că abordarea menţionată anterior, adoptată în cauza Uniunea Organizaţiilor Macedonene Ilinden – Pirin şi alţii (nr. 2), este deosebit de relevantă în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamanţi în temeiul art. 46. Curtea observă că această speţă este diferită din punct de vedere material de cauza Emre împotriva Elveţiei (nr. 2), (citată anterior), pentru două motive principale. În primul rând, spre deosebire de situaţia din cauza Emre (no. 2), în prezenta cauză, este clar că Guvernul a executat hotărârile anterioare ale Curţii din 2005, în ceea ce îi priveşte pe cei trei reclamanţi, în măsura în care era vorba despre plata despăgubirilor pentru prejudiciile material şi moral, acordate de Curte în temeiul art. 41. În al doilea rând, deşi abrogarea Legii din 1999 privind activitatea KGB constituia cu siguranţă cea mai adecvată măsură generală pentru ca Guvernul să remedieze situaţia juridică internă care a stat la baza hotărârilor pronunţate de Curte în 2004 şi 2005, Comitetul de Miniştri este cel care are competenţa, în temeiul art. 46, de a supraveghea executarea unor astfel de măsuri generale.
105. În lumina acestor considerente şi subliniind că, în orice caz, problemele care pot fi ridicate în temeiul art. 46 § 1 din Convenţie sunt strâns interconectate cu cele care iau naștere în temeiul art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie, Curtea va examina capătul de cerere doar din perspectiva acestor ultime dispoziţii [a se vedea mutatis mutandis, Uniunea Organizaţiilor Macedonene Ilinden – Pirin şi alţii (nr. 2), citată anterior, pct. 67].
(b) Principiul juridic astfel cum a fost stabilit în cauza anterioară
106. La punctele 36–38 din hotărârea pronunţată în 2005 în cauza celui de al treilea reclamant (a se vedea Rainys şi Gasparavièius, citată anterior), Curtea a declarat următoarele:
„36. În ceea ce priveşte justificarea acestei distincţii, principala linie de argumentație a Guvernului a fost aceea că aplicarea legii era echilibrată, ţinând seama de interesul legitim de a proteja securitatea naţională a statului, restricţiile la încadrarea în muncă incriminate fiind impuse persoanelor precum reclamanţii ca urmare a lipsei lor de loialitate faţă de stat. Cu toate acestea, Curtea evidenţiază că restricţiile impuse de stat în ceea ce priveşte posibilitatea unei persoane de a-şi găsi un loc de muncă în cadrul unei companii private, din motive ce țin de lipsa loialității faţă de stat, nu pot fi justificate din perspectiva Convenţiei, la fel ca şi restricţiile privind accesul la un loc de muncă în administrația publică (a se vedea Sidabras şi Džiautas, pct. 57-58). În plus, însuşi caracterul tardiv al Legii [privind activitatea KGB], care le impune reclamanţilor restricţiile incriminate în ceea ce priveşte obţinerea unui loc de muncă la un deceniu de la restabilirea independenţei Lituaniei şi de la încetarea activităţii desfăşurate de reclamanţi în cadrul KGB, înclină balanţa considerabil în favoarea unei constatări conform căreia aplicarea acestei legi în cazul reclamanţilor a constituit o măsură discriminatorie (loc. cit., pct. 60). Astfel, Guvernul pârât nu a reuşit să facă dovada contrară că imposibilitatea reclamanţilor de a urma profesiile anterioare de avocat într-o companie privată de telecomunicaţii şi, respectiv, procuror, şi imposibilitatea continuă a acestora de a găsi un loc de muncă în sectorul privat din cauza statutului lor de „fost ofiţer KGB”, prevăzut de legea în cauză, constituie o măsură disproporţionată şi discriminatorie, în pofida legitimităţii scopurilor urmărite (a se vedea, mutatis mutandis, Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 51-62).
37. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie.
38. Curtea consideră că, având în vedere că a fost constatată o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie, nu mai este necesar să se examineze dacă a existat o încălcare a art. 8 considerat separat (ibid., pct. 63).”
(c) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) Cu privire la primul şi al doilea reclamant
107. Curtea subliniază că, astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în cauza celui de al treilea reclamant, citată anterior (a se vedea Rainys şi Gasparavièius, citată anterior, pct. 36), în primul rând reclamanţilor care susţin că Legea privind activitatea KGB a fost aplicată în mod discriminatoriu le revine obligaţia de a demonstra în mod credibil producerea unui act discriminatoriu, fie sub forma unei concedieri dintr-o funcţie deţinută anterior de aceştia, fie prin împiedicarea lor de a obţine un loc de muncă ca urmare a refuzării angajării acestora de către un potenţial angajator din sectorul privat. Dacă reclamanţii reuşesc să demonstreze în mod credibil consecinţele directe pe care le-a avut asupra lor legea în cauză, atunci Guvernul are obligaţia „să facă dovada contrară că imposibilitatea reclamanţilor de a urma profesiile anterioare [...] şi imposibilitatea continuă a acestora de a găsi un loc de muncă în sectorul privat din cauza statutului lor de «fost ofiţer KGB», prevăzut de legea în cauză, constituie o măsură disproporţionată şi discriminatorie, în ciuda legitimităţii scopurilor urmărite” (a se vedea, ibid, pct. 36).
108. Pe această bază, în continuare Curtea va stabili dacă primul şi al doilea reclamant au demonstrat în mod credibil că Legea privind activitatea KGB a avut din nou consecinţe directe asupra lor, împiedicându-i să obţină un loc de muncă în sectorul privat, astfel încât să inverseze sarcina probei şi să îi solicite Guvernului să infirme existenţa unei măsuri discriminatorii, cu încălcarea art. 14 coroborat cu art. 8.
109. Revenind la faptele cauzei primului reclamant, Curtea reaminteşte că, începând din 1999, acesta a primit asistenţă din partea Oficiului pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai pentru a se recalifica şi a căuta un loc de muncă. Curtea nu poate ignora faptul că primul document emis de Oficiul pentru Ocuparea forţei de Muncă din Šiauliai menţiona că primul reclamant „nu a fost angajat din cauza restricţiilor aplicabile” (a se vedea supra, pct. 17). Astfel, motivele pentru care acesta era şomer au fost explicate mai detaliat în răspunsul scris din 28 decembrie 2007 al Oficiului pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Šiauliai, adresat Curţii Administrative Supreme. Pe baza acestor informaţii, Curtea Administrativă Supremă a concluzionat că nu exista nicio dovadă că, după pronunţarea hotărârii Curţii din 27 iulie 2004, primul reclamant a fost în fapt împiedicat să obţină un loc de muncă în sectorul privat din cauza restricţiilor prevăzute de Legea privind activitatea KGB. În plus, acesta nu a furnizat nicio informaţie specifică cu privire la angajatorul care refuzase să îl angajeze, în baza acestor restricţii, şi cu privire la momentul refuzului (a se vedea supra, pct. 23 şi 24). Ţinând seama de documentele de care dispune, Curtea nu identifică niciun element care contrazice concluziile instanţei interne în sensul că, după luna august 2004, adică după ce a fost pronunţată hotărârea Curţii în cauza acestuia, primul reclamant a rămas în continuare şomer din motive justificate, în special pentru că acesta nu dispunea de calificările necesare (a se vedea supra, pct. 17 şi 23). Cu această ocazie, este important, de asemenea, să se sublinieze că însuşi reclamantul a refuzat o serie de oferte de locuri de muncă, complicându-şi situaţia şi mai mult (a se vedea supra, pct. 25).
110. În ceea ce îl priveşte pe cel de al doilea reclamant, acesta a recunoscut că era avocat stagiar începând din 2006. Prin urmare, Curtea consideră că cel de al doilea reclamant nu a reuşit să îşi motiveze cererea conform căreia, după hotărârea pronunţată la 27 iulie 2004 în cauza Sidabras şi Džiautas, acesta a continuat să fie discriminat din cauza statutului său. În plus, el însuşi a recunoscut că nu a încercat niciodată să obţină alte locuri de muncă în sectorul privat (a se vedea supra, pct. 37).
111. În lumina considerentelor anterioare, Curtea constată că primul şi al doilea reclamant nu au demonstrat în mod credibil în faţa Curţii că au fost discriminaţi după ce au fost pronunţate hotărârile Curţii în cauzele lor.
112. În consecinţă, nu a existat o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti doi reclamanţi.
(ii) Cu privire la al treilea reclamant
113. Revenind la hotărârea Curţii Supreme din 20 iunie 2008 pronunțată în cauza celui de al treilea reclamant, Curtea subliniază că instanţa de casaţie a recunoscut că al treilea reclamant fusese concediat nelegal, în temeiul Convenţiei (a se vedea supra, pct. 58). Al treilea reclamant considera că executarea firească a hotărârii Curţii în cauza sa, şi cea care corespunde cel mai bine principiului restitutio in integrum, ar fi fost pur şi simplu reîncadrarea acestuia în funcția deţinută anterior în cadrul companiei Omnitel.
114. Curtea observă că nu este de competența sa să hotărască dacă dispoziţiile Legii privind contractul de muncă şi cele ale Codului muncii erau aplicabile în cazul celui de al treilea reclamant şi dacă, prin urmare, instanţele lituaniene au comis o eroare atunci când s-au pronunțat că acesta nu trebuia reîncadrat în funcția deţinută anterior în compania Omnitel. Cu toate acestea, Curtea nu ignoră faptul că Curtea Supremă şi-a limitat analiza sa la chestiunea privind locul pe care îl ocupă Convenţia şi hotărârile Curţii în dreptul lituanian. Deşi Guvernul şi Omnitel au insistat că motivele pentru care al treilea reclamant nu a fost reîncadrat în funcția deţinută anterior în compania de telecomunicaţii au fost unele economice, tehnologice şi organizatorice (a se vedea supra, pct. 55 şi 99), Curtea Supremă nu numai că nu a examinat aceste alte motive, ci chiar a declarat că celelalte argumente prezentate de părţi în cadrul recursului lor erau irelevante din punct de vedere juridic (a se vedea supra, pct. 60). În plus, Curtea Supremă a declarat în mod explicit că „deşi Legea privind activitatea KGB ... era încă în vigoare, chestiunea reîncadrării în funcţie a celui de al treilea reclamant nu putea fi soluţionată favorabil” (a se vedea supra, pct. 58).
115. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea reiterează constatările sale din cauza anterioară a reclamantului, şi anume că aplicarea art. 2 din Legea privind activitatea KGB în situaţia acestuia, care l-a împiedicat să caute un loc de muncă în sectorul privat, din cauza statutului său de „fost ofiţer KGB”, constituia o măsură disproporţionată, fiind astfel încălcat art. 14, coroborat cu art. 8 (a se vedea pct. 36 şi 37).
116. În lumina declaraţiei menţionate anterior făcută de Curtea Supremă în cadrul noii proceduri interne, examinată în prezenta cauză, Curtea constată că Guvernul nu a demonstrat în mod convingător că trimiterea făcută de Curtea Supremă la Legea privind activitatea KGB nu a reprezentat factorul decisiv care a constituit temeiul juridic pe baza căruia a fost respinsă cererea de reîncadrare în funcţie a celui de al treilea reclamant. În consecinţă, în această cauză, a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
117. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
118. Al treilea reclamant a solicitat 194 854 de litas lituanieni [LTL, aproximativ 56 479 de euro (EUR)] pentru prejudiciul material suferit ca urmare a faptului că nu a primit salariul său. Această sumă a fost calculată pe baza numărului de luni care au trecut de la concedierea acestuia la 23 februarie 2000 şi până la 23 octombrie 2008, 104 luni în total. Acesta a prezentat o scrisoare de la Omnitel, în care se preciza că, la data încetării contractului său, salariul său era 4 040 LTL. Al treilea reclamant a solicitat, de asemenea, suma de 50 000 LTL (aproximativ 14 493 EUR) pentru prejudiciul moral pe care acesta l-a suferit ca urmare a faptului că instanţele lituaniene nu au dispus reîncadrarea sa în funcția deţinută în cadrul companiei Omnitel.
119. Guvernul a contestat această pretenţie. Acesta a afirmat că, în hotărârea Curţii din 7 aprilie 2005, celui de al treilea reclamant i se acordase o reparaţie echitabilă care a acoperit totodată prejudiciul viitor. De asemenea, a subliniat că al treilea reclamant era angajat şi avusese venituri în cursul perioadei relevante. În consecinţă, pretenţiile sale privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material erau neîntemeiate.
În cele din urmă, Guvernul a arătat că nu exista nicio legătură între prejudiciul moral pretins şi încălcarea drepturilor celui de al treilea reclamant prevăzute de Convenţie.
120. Curtea reiterează că a constatat o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie. Prin urmare, există o legătură de cauzalitate clară între prejudiciul material pretins şi încălcarea Convenţiei constatată. Cu toate acestea, având în vedere punctul 47 din hotărârea pronunţată în cauza Rainys şi Gasparavièius, Curtea observă că i-a acordat deja celui de al doilea reclamant o reparaţie echitabilă atât pentru prejudiciul material suferit, cât şi pentru cel viitor. În această situaţie, Curtea respinge pretenţiile celui de al treilea reclamant în această privinţă. Totuşi, al treilea reclamant are dreptul să pretindă că a suferit, din nou, un prejudiciu moral în cadrul noii procedurii privind reîncadrarea sa în funcție. În consecinţă, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei, pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă celui de al treilea reclamant suma de 6 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
121. Al treilea reclamant a solicitat 17 000 LTL (aproximativ 4 900 EUR) pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii.
122. Guvernul a argumentat că suma solicitată era excesivă.
123. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2 000 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
124. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. declară în unanimitate admisibil capătul de cerere formulat de cei trei reclamanţi privind imposibilitatea lor de a obţine un loc de muncă în sectorul privat;
2. hotărăşte, cu patru voturi la trei, că nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie din cauza imposibilităţii primului şi a celui de al doilea reclamant de a obţine un loc de muncă în sectorul privat;
3. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie, din cauza imposibilităţii celui de al treilea reclamant de a obţine un loc de muncă în sectorul privat;
4. hotărăşte în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească celui de al treilea reclamant, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 6 000 EUR (şase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de al treilea reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
5. respinge, în unanimitate, cererea celui de al treilea reclamant de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
Stanley NaismithGuido Raimondi
GrefierPREȘEDINTE
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
(a) opinia concordantă a judecătorului Keller;
(b) opinia concordantă comună a judecătorilor Spano şi Kjølbro;
(c) opinia separată comună a judecătorilor Sajó, Vuèiniæ şi Garlicki.
G.R.A.
S.H.N.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI KELLER
1. Asemenea colegilor mei (care au formulat opinia concordantă comună), judecătorii Spano and Kjølbro, consider că prezenta cauză ridică o problemă importantă în ceea ce priveşte art. 46 din Convenţie. De asemenea, le împărtăşesc preocuparea potrivit căreia tentativa de reconciliere a jurisprudenţei divergente realizată prin hotărâre, prin efectuarea unei distincţii între prezenta cauză şi Emre împotriva Elveţiei (nr. 2) (nr. 5056/10, 11 octombrie 2011), nu este pe deplin convingătoare şi că, parţial, Curtea nu a reuşit să abordeze unele aspecte importante în ceea ce priveşte art. 46 din Convenţie. Cu toate acestea, deşi colegii mei susţin că obiectul şi scopul art. 46 din Convenţie justifică o abatere de la abordarea Curţii din hotărârea în cauza Emre (nr. 2), voi explora o interpretare alternativă a Convenţiei, care încearcă să ia în considerare perspectiva mai largă a rolului evolutiv al Curţii în ceea ce priveşte executarea hotărârilor sale.
2. Potrivit jurisprudenţei consacrate a Curţii, o plângere formulată de o persoană care invocă neexecutarea sau nerespectarea de către stat a unei hotărâri prin care s-a constatat o încălcare va fi declarată incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei [printre multe exemple, a se vedea Günes împotriva Turciei (dec.), nr. 17210/09, 2 iulie 2013]. În acelaşi timp, totuşi, este incontestabil faptul că rolul Comitetului de Miniştri în domeniul executării hotărârilor Curţii nu împiedică examinarea de către Curte a unei noi cereri privind măsurile adoptate de un stat pârât în executarea unei hotărâri, dacă cererea în cauză conţine noi informaţii relevante referitoare la aspecte care nu au fost soluţionate în hotărârea iniţială [se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 61-63, CEDO 2009].
3. Astfel cum se subliniază în opinia concordantă a colegilor mei, jurisprudenţa actuală în materie este divergentă într-o anumită măsură. În vreme ce în cauza Emre (nr. 2), o cameră a Secţiei a doua a constatat o încălcare a art. 46, coroborat cu art. 8 din Convenţie, în cauza Uniunea Organizaţiilor Macedonene Ilinden – PIRIN şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 2) (nr. 41561/07 şi 20972/08, 18 octombrie 2011), o cameră a Secţiei a patra a evaluat plângerea reclamanţilor doar din perspectiva art. 11, afirmând totodată că este „foarte discutabil dacă se poate considera că art. 46 § 1 îi conferă unui reclamant un drept care poate fi invocat în cadrul unor proceduri care au la origine o cerere individuală” (pct. 66).
4. Rezultă că aspectul crucial aflat la baza prezentei cauze este măsura în care Curtea poate să evalueze cererile de monitorizare a executării admisibile nu doar în temeiul unui drept material (în raport cu care se pretinde existența unei noi încălcări sau a unei încălcări continue), ci şi în temeiul art. 46. În această privinţă, colegii mei argumentează, în opinia lor concordantă, că, în general, nu ar trebui să i se permită Curţii să aprecieze dacă o hotărâre a fost executată în mod corespunzător, deoarece aceasta este o sarcină pentru care Comitetului de Miniştri este exclusiv responsabil şi deoarece art. 46 nu le conferă justiţiabililor drepturi determinabile, care pot fi invocate în faţa Curţii.
5. Sunt de acord că art. 46 din Convenţie nu le conferă justiţiabililor un drept de sine stătător, care poate fi invocat separat în faţa Curţii. Fără îndoială că o astfel de interpretare nu numai că ar contraveni jurisprudenţei consacrate la care s-a făcut referire anterior (a se vedea pct. 2), dar, în plus, ar schimba fundamental separarea puterilor între Curte şi Comitetul de Miniştri (art. 46 § 2 din Convenţie).
6. Totuşi, în opinia mea, acest lucru nu împiedică examinarea de către Curte a unei cereri de monitorizare a executării admisibile şi în temeiul art. 46, precum în cauza Emre (nr. 2). În fapt, Marea Cameră s-a pronunțat deja în hotărârea în Cauza VgT (nr. 2) că, întotdeauna, Convenţia trebuie să fie interpretată în ansamblu şi că examinarea existenţei unei noi încălcări a unui articol trebuie să ţină seama de importanţa pe care o are în sistemul Convenţiei executarea eficientă a hotărârilor Curţii în conformitate cu art. 46 din Convenţie [a se vedea VgT (nr. 2), pct. 83]. În aceeaşi hotărâre, Marea Cameră a făcut referire, de asemenea, la art. 32 § 1 din Convenţie, potrivit căruia competenţa Curţii acoperă „toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art. 33, 34 şi 47”. În plus, art. 19 din Convenţie prevede că sarcina Curţii este „să asigure respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante” la Convenţie, printre care se pare că se numără şi obligaţia de a respecta hotărârile Curţii (art. 46 § 1 din Convenţie). Având în vedere hotărârea în cauza VgT (nr. 2) şi dispoziţiile Convenţiei citate anterior, nu sunt convins că competenţa Curţii de a examina şi în temeiul art. 46 din Convenţie o cerere de monitorizare a executării admisibilă depinde în mod necesar de recunoaşterea în prealabil a unui drept individual în temeiul articolului respectiv. Spre deosebire de ceea ce sugerează colegii mei (care au formulat opinia concordantă comună), introducerea procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, prevăzută la art. 46 § 4 din Convenţie, pare, de fapt, să confirme că este posibilă examinarea de către Curte a executării unei hotărâri în temeiul art. 46, în ciuda pofida că nu există un drept individual în această privinţă.
7. Bineînţeles că rămâne de rezolvat o problemă dificilă, şi anume stabilirea situaţiilor în care Curtea poate să examineze o cerere de monitorizare a executării în temeiul art. 46 şi să facă o constatare în această privinţă, fără ca astfel să aducă atingere competenţelor Comitetului de Miniştri. Probabil că am fi putut analiza mai detaliat această chestiune în cadrul hotărârii. Deşi concluzionăm că acel capăt de cerere formulat de reclamanţi în temeiul art. 46 din Convenţie este strâns legat de capătul de cerere formulat în temeiul art. 14, coroborat cu art. 8 (a se vedea pct. 105 din hotărâre), făcând distincţie între acesta şi cauza Emre (nr. 2), am decis să examinăm acest capăt de cerere doar din perspectiva ultimelor dispoziţii menţionate. Se poate pune problema dacă distincţia pe care o facem între prezenta cerere şi Emre (nr. 2) este pe deplin convingătoare (a se vedea pct. 104 din prezenta hotărâre). De exemplu, afirmaţia potrivit căreia Legea din 1999 privind activitate KGB constituie o măsură generală şi prin urmare, trebuie să fie supravegheată de Comitetul de Miniştri pare să sugereze că Curtea poate să examineze măsurile individuale numai din perspectiva art. 46. În opinia mea, o astfel de diferenţiere ar fi justificat un raţionament mai atent.
8. În cauze precum prezenta speţă, consider că există două criterii posibile pentru stabilirea competenţei Curţii în temeiul art. 46 din Convenţie. În primul rând, poate fi invocată legătura materială dintre noua aplicare şi chestiunea neexecutării. În acest caz, argumentul este acela că ori de câte ori o nouă încălcare sau o încălcare continuă a Convenţiei este rezultatul (direct) al nerespectării de către stat a unei hotărâri anterioare a Curţii, devine artificială – dacă este posibilă – delimitarea unei noi încălcări sau a unei încălcări continue de aspectele legate de punerea în aplicare. Prin urmare, Curtea ar trebui să fie în măsură nu doar să examineze drepturile materiale prevăzute de Convenţie, ci şi să facă o constatare în subsidiar în temeiul art. 46 din Convenţie cu privire la executarea unei hotărâri. Totuşi, o astfel de abordare ar sugera că hotărârea în cauza anterioară Emre (nr. 2) a fost aplicată până acum într-o manieră excesiv de restrictivă [a se vedea, în special, Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2), nr. 22251/08 (MC), pct. 33–39, 5 februarie 2015]. O a doua abordare ar fi să se facă legătura între competenţa Curţii în cererile de verificare şi practica acesteia în temeiul art. 46 (a se compara cu punctul 9 de mai jos). S-ar putea argumenta, de exemplu, că Curtea poate să facă o constatare în temeiul art. 46, coroborat cu o dispoziţie materială doar în acele cauze în care a precizat efectiv ce măsuri specifice (individuale sau generale) trebuie să fie adoptate în temeiul art. 46, în cadrul unei hotărâri anterioare. Competenţa Curţii de a examina în subsidiar executarea unei hotărâri pronunţate de aceasta ar putea astfel să fie justificată în măsura în care, în astfel de cauze, marja de apreciere a Comitetului de Miniştri în exercitarea funcţiilor sale de supraveghere a fost redusă deja considerabil din cauza identificării de către Curte a anumitor măsuri necesare pentru executarea primei hotărâri. Totuşi, problema acestei a doua abordări este că însăşi cauza Emre (nr. 2) a fost, în fapt, o cauză în care Curtea nu a dat, în cadrul primei sale hotărâri, indicaţii referitoare la modul în care aceasta trebuia să fie executată.
9. În cele din urmă, prezenta cauză ar trebui să fie apreciată ţinându-se cont în mod corespunzător de contextul mai larg al rolului jucat de Curte în punerea în executare a hotărârilor sale. În sistemul actual al Convenţiei, asigurarea respectării unei hotărâri este percepută tot mai mult ca fiind răspunderea comună a unei multitudini de actori, inclusiv Curtea.[1] Jurisprudenţa Curţii în temeiul art. 46 a evoluat în permanenţă, în anumite situaţii având tendinţa de a indica statului pârât măsurile individuale sau generale specifice care sunt necesare pentru punerea în aplicare a unei hotărâri (a se vedea, de exemplu, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21722/11, 9 ianuarie 2013, pct. 193 şi următoarele). O formulare interesantă în această privinţă a fost aleasă de Curte foarte recent în cauza Mukhitdinov împotriva Rusiei (nr. 20999/14, 21 mai 2015, care nu este încă definitivă). La punctul 109 din această hotărâre, „fiind preocupată să asigure forţa obligatorie şi executarea prezentei hotărâri”, Curtea a considerat că este „obligată să examineze anumite aspecte ale prezentei cauze în temeiul art. 46 din Convenţie.” Problema cu care ne confruntăm în prezenta cauză şi rolul Curţii în etapa ulterioară pronunţării hotărârii trebuie să fie interpretate în contextul acesta evolutiv, în care rolul complementar al Curţii în cursul executării propriilor hotărâri a fost treptat recunoscut.[2]
10. Pentru a rezuma, nu s-a stabilit că art. 46 din Convenţie le conferă justiţiabililor un drept de sine stătător, determinabil, care poate fi invocat separat în faţa Curţii. Cu toate acestea, în cazul în care un capăt de cerere admisibil, referitor la o nouă încălcare sau la o încălcare continuă a unei dispoziţii materiale a Convenţiei, este strâns legat de nerespectarea unei hotărâri anterioare a Curţii, există motive întemeiate pentru care Curtea ar trebuie să fie în măsură să evalueze capetele de cerere ale reclamanţilor de asemenea în temeiul art. 46 şi să facă o constatare în subsidiar în această privinţă. Deşi este posibil ca o astfel de abordare să nu corespundă tradiţionalei „înţelepciuni a Convenţiei” şi nici interpretării oferite de colegii mei (care au formulat opinia concordantă comună), aceasta este conformă cu evoluţia rolului Curţii în temeiul art. 46 din Convenţie şi cu tendinţa actuală de interpretare a punerii în executare ca fiind o responsabilitate comună. Aşadar, în opinia mea, prezenta cauză ar fi fost o ocazie potrivită pentru a confirma într-o manieră mai explicită hotărârea pronunţată în cauza Emre (nr. 2) şi de a clarifica mai detaliat sfera de aplicare a acestui precedent neobişnuit.
OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR SPANO ŞI KJØLBRO
1. Prezenta cauză ridică o problemă importantă în ceea ce priveşte art. 46 din Convenţie, în contextul unei cereri individuale depuse la Curte, care constituie o monitorizare a executării unei hotărâri anterioare în care s-a constatat existenţa unei încălcări a Convenţiei.
2. Reclamanţii s-au plâns că, prin neabrogarea dispoziţiilor relevante din Legea privind activitatea KGB, Lituania nu a respectat hotărârile pronunţate de Curte la 27 iulie 2004 (nr. 55480/00 şi 59330/00) şi 7 aprilie 2005 (nr. 70665/01) şi astfel a încălcat drepturile acestora prevăzute la art. 46. Astfel, cererea ridică problema dacă art. 46 din Convenţie le conferă justiţiabililor drepturi determinabile şi care pot fi invocate în faţa Curţii în cadrul unei cereri individuale.
3. În hotărâre, Curtea nu oferă un răspuns clar la această întrebare. În schimb, concluzionează că acel capăt de cerere formulat în temeiul art. 46 din Convenţie este strâns legat de capătul de cerere formulat în temeiul art. 14, coroborat cu art. 8, şi decide aşadar „[să examineze] capătul de cerere doar din perspectiva acestor ultime dispoziţii” (a se vedea pct. 105).
4. Hotărârea încearcă să reconcilieze jurisprudenţa divergentă a Curţii în acest domeniu, în special Emre împotriva Elveţiei (nr. 2), nr. 5056/10, 11 octombrie 2011, şi Uniunea Organizaţiilor Macedonene Ilinden – PIRIN şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 2) (nr. 41561/07 şi 20972/08, 18 octombrie 2011. În ambele cauze, reclamanţii au invocat art. 46, dar Curtea a adoptat abordări diferite atunci când a examinat problema aplicării acestui articol în raport cu faptele. În hotărârea în Cauza Emre, în raţionament şi în dispozitiv, Curtea a constatat o încălcare a art. 8, „coroborat cu art. 46 din Convenţie” (pct. 77 şi pct. 2 din dispozitiv). Cu toate acestea, în hotărârea în Cauza Ilinden, Curtea a afirmat că „este discutabil dacă se poate considera că art. 46 § 1 îi conferă unui reclamant un drept care poate fi invocat în cadrul unor proceduri care au la origine o cerere individuală” (pct. 66). Astfel, a continuat să examineze capătul de cerere pe baza dispoziţiilor materiale invocate de reclamanţi (pct. 67).
5. În hotărârea pronunţată în prezenta cauză, Curtea soluţionează problema jurisprudenţei divergente stabilind o distincţie între prezenta cauză şi Cauza Emre şi preluând abordarea adoptată în Cauza Ilinden. Cu toate acestea, în opinia noastră, Curtea ar fi trebuit mai degrabă să stabilească clar că art. 46 nu conferă justiţiabililor drepturi determinabile şi care pot fi invocate în faţa Curţii în cadrul unei cereri individuale. Pentru motivele explicate mai jos, considerăm că un astfel de raţionament ar fi fost mai apropiat de formularea şi scopul art. 46 din Convenţie şi de jurisprudenţa Curţii.
6. Înaltele părți contractante şi-au asumat obligaţia de a se conforma hotărârilor Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți (art. 46 § 1 din Convenţie). Acest lucru implică obligaţia legală a statului pârât nu doar de a plăti sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, dar şi de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este necesar, individuale care trebuie adoptate în cadrul ordinii sale juridice interne pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a acorda toate reparaţiile posibile pentru consecinţele acesteia, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 487, CEDO 2004‑VII].
7. Este de competenţa Comitetului de Miniştri să supravegheze executarea unei hotărâri definitive a Curţii (art. 46 § 2 din Convenţie). Prin urmare, Curtea nu poate soluţiona o plângere formulată de o persoană cu privire la neexecutarea de către stat a unei hotărâri a Curţii sau să repare o încălcare constatată deja de Curte. Potrivit jurisprudenţei Curţii, o astfel de plângere va fi declarată incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei [a se vedea, de exemplu, Öcalan împotriva Turciei (dec.), nr. 5980/07, 6 iulie 2010; Steck-Risch şi alţii împotriva Liechtensteinului (dec.) nr. 29061/08, 11 mai 2010; Günes împotriva Turciei (dec.), nr. 17210/09, 2 iulie 2013; şi Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22251/08, pct. 35, CEDO 2015].
8. Cu toate acestea, rolul Comitetului de Miniştri în domeniul executării hotărârilor Curţii nu împiedică examinarea de către Curte a unei noi cereri privind măsurile adoptate de un stat pârât în executarea unei hotărâri, dacă cererea în cauză conţine noi informaţii relevante referitoare la aspecte care nu au fost soluţionate în hotărârea iniţială (se vedea Bochan, citată anterior, pct. 33). Astfel, Curtea poate, de exemplu, să examineze un capăt de cerere privind o rejudecare la nivel intern, prin punerea în executare a uneia din hotărârile sale, care a condus la o nouă încălcare a Convenţiei [a se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct 62, CEDO 2009].
9. Faptul că, în contextul unei noi cereri, este posibilă examinarea de către Curte a unor noi informaţii relevante, adică informaţii care pot da naştere unei noi încălcări a Convenţiei, nu schimbă faptul că aceasta nu poate, astfel cum s-a menţionat deja, să examineze o plângere în care se pretinde că nu a fost executată una din hotărârile sale sau să remedieze o încălcare constatată deja de aceasta.
10. Această interpretare a competenţei Curţii în ceea ce priveşte cererile individuale este susţinută şi de art. 46 § 4 din Convenţie, adoptat prin Protocolul nr. 14, care prevede că, în anumite condiţii, Comitetul de Miniştri poate institui în faţa Curţii procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, împotriva unui stat care, în opinia Comitetului de Miniştri, refuză să respecte o hotărâre definitivă într-o cauză în care acesta este parte. În astfel de cauze, este obligaţia Curţii să hotărască dacă statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile care rezultă din hotărârea în care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. Astfel cum a afirmat Curtea în Cauza Bochan (citată anterior, pct. 33), “[p]roblema respectării de către înaltele părţi contractante a hotărârilor Curţii nu este de competenţa sa, dacă aceasta nu este ridicată în contextul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, prevăzută la art. 46 § 4 şi § 5 din Convenţie”.
11. În hotărârile iniţiale din 27 iulie 2004 şi 7 aprilie 2005, la care au făcut referire reclamanţii în prezenta cauză, Curtea a constatat că interdicţia impusă reclamanţilor în ceea ce priveşte căutarea unui loc de muncă în diverse domenii ale sectorului privat, în temeiul articolului 2 din Legea privind activitatea KGB, constituia o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8, şi a dispus ca statul să le plătească despăgubiri.
12. Este de competenţa Comitetului de Miniştri să aprecieze dacă Lituania nu şi-a îndeplinit obligaţiile care rezultau din hotărârile din 27 iulie 2004 şi 7 April 2005, din cauza neabrogării dispoziţiilor relevante din Legea privind activitatea KGB. Totuşi, acest lucru nu împiedică Curtea să aprecieze dacă, în cazul reclamanţilor, consecinţele Legii privind activitatea KGB au constituit o nouă încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8, astfel cum, de altfel, a procedat Curtea în prezenta cauză.
13. Prin urmare, pentru a concluziona, în opinia noastră, Curtea ar fi trebuit să afirme clar că art. 46 din Convenţie nu conferă justiţiabililor drepturi determinabile şi care pot fi invocate în faţa Curţii în cadrul unei cereri individuale. Admitem că acest lucru ar determina o abatere de la hotărârea în Cauza Emre, dar, în opinia noastră, ar fi în concordanţă cu formularea şi scopul art. 46 din Convenţie şi jurisprudenţa Curţii.
OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A
JUDECĂTORILOR SAJÓ, VUÈINIÆ ŞI GARLICKI
1. Regretăm că nu putem fi de acord cu constatarea majorităţii potrivit căreia nu a fost încălcat art. 14, coroborat cu art. 8, din cauza imposibilităţii primului şi a celui de al doilea reclamant de a obţine un loc de muncă în sectorul privat.
În opinia noastră, această cauză ridică cel puţin două probleme serioase de interpretare a Convenţiei, dar niciuna din ele nu a fost soluţionată în mod satisfăcător.
2. Poziţia majorităţii se bazează pe constatarea conform căreia nici primul şi nici al doilea reclamant „nu a demonstra[t] în mod credibil că a avut loc un act discriminatoriu” (pct. 107). Sarcina probei va fi transferată Guvernului abia după ce pretinsa victimă a reuşit să facă o astfel de „demonstraţie credibilă”. Majoritatea face referire la punctul 36 din hotărârea în Cauza Rainys şi Gasparavicius împotriva Lituaniei (nr. 70665/01 şi 74345/01, 7 aprilie 2005), dar ar trebui să se sublinieze că sintagma „s-a demonstrat în mod plauzibil” lipseşte din acel punct.
Nu suntem convinşi că cerinţa referitoare la „demonstraţia credibilă” poate fi aplicată în prezenta cauză. Ambii reclamanţi în cauză au susţinut că sunt victime ale continuării existenţei Legii privind activitatea KGB. Astfel cum a declarat în mai multe rânduri (începând cu hotărârile în Cauzele Klaas[3], Marckx[4] şi Dudgeon[5] ), simpla existenţă a legislaţiei care permite ingerinţa în exercitarea unui drept prevăzut de Convenţie poate fi suficientă pentru a confirma calitatea procesuală a persoanelor care sunt afectate de ea. Prin urmare, o încercare practică de a eluda o astfel de legislaţie nu este neapărat necesară. Aceasta ar fi deosebit de problematică în situaţii în care o astfel de încercare ar expune reclamantul (sau orice persoane implicate) unei sancţiuni penale sau administrative În astfel de situaţii, reclamanţilor li se poate cere doar să demonstreze că fac obiectul legislaţiei contestate.
3. Fără îndoială că, la vremea respectivă, reclamanţii, în calitate de foşti agenţi KGB, intrau sub incidenţa Legii privind activitatea KGB. Acest lucru a fost confirmat, de asemenea, de Curte în hotărârile sale din 2004 şi 2005.
În opinia noastră, situaţia reclamanţilor nu s-a schimbat cu nimic în urma hotărârilor pronunţate, cel puţin până la expirarea Legii privind activitatea KGB. Deşi Guvernul a informat Comitetul de Miniştri cu privire la intenţia sa de a modifica Legea, nu a fost efectuată nicio modificare. Este adevărat că Curtea Administrativă Supremă şi-a exprimat opinia conform căreia hotărârile Curţii prevalau asupra Legii privind activitatea KGB, fiind astfel eliminată interdicţia de angajare impusă de legea respectivă. Cu toate acestea, o încercare efectivă din partea celui de al treilea reclamant a eşuat, având în vedere că Curtea Supremă a hotărât că refuzul de reîncadrare în funcţie era nelegal, dar totuşi valid („deşi Legea privind activitatea KGB ... era încă în vigoare, chestiunea reîncadrării în funcţie ... nu putea fi soluţionată favorabil” –a se vedea pct. 58 din hotărâre). Se poate presupune în mod rezonabil că, dacă primul şi al doilea reclamant ar fi încercat să obţină unul din „locurile de muncă interzise”, ar fi fost aplicată aceeaşi concluzie şi în cazul lor. Se pare că reclamanţii nu aveau la dispoziţie nicio cale de atac efectivă şi că, prin urmare, nu se putea aştepta ca aceştia să introducă proceduri judiciare care nu aveau şanse de reuşită.
De asemenea, ar trebui să se sublinieze că, având în vedere că, în temeiul Legii privind activitatea KGB, un potenţial angajator din sectorul privat risca să primească o sancţiune administrativă, perspectivele reclamanţilor de a fi angajaţi erau, în cel mai bun caz, iluzorii.
Ar trebui să se considere că această situaţie a dreptului şi jurisprudenţei interne constituie o demonstraţie suficientă a faptului că primul şi al doilea reclamant erau în continuare afectaţi de interdicţia privind angajarea. Acest lucru transferă Guvernului responsabilitatea şi pare evident că Guvernul nu a putut să demonstreze în mod plauzibil că nu a avut loc nicio discriminare în cauzele acestor reclamanţi.
4. Lipsa oricărei încercări practice de a testa aplicabilitatea în continuare a Legii privind activitatea KGB nu îi privează pe primul şi pe al doilea reclamant de calitatea de victime.
5. În consecinţă, în prezenta cauză, ar fi trebuit să fie constatată o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8. În opinia noastră, greşeala majorităţii a fost aplicarea cerinţei privind „demonstraţia credibilă” într-o cauză în care legislaţia continua să constituie sursa directă a ingerinţei. Această greşeală se datorează, cel puţin parţial, lipsei unor criterii stabilite clar în ceea ce priveşte „calitatea de victimă” şi „încercările efective” în astfel de cauze. Având în vedere că prezenta hotărâre poate contribui la sporirea confuziei, ar fi timpul ca Marea Cameră să clarifice acest aspect.
6. Nici chestiunea privind posibilitatea existenţei unei încălcări separate a art. 46 nu este clară. Există abordări contradictorii în cadrul jurisprudenţei şi ar putea fi un moment oportun pentru ca Marea Cameră să intervină în controversa Emre[6]‑Ilinden[7] , astfel cum s-a observat şi în opinia separată a judecătorului Keller. Prezenta cauză ar oferi ocazia perfectă pentru o astfel de intervenţie. Hotărârile iniţiale nu au fost puse în aplicare, Comitetul de Miniştri nu a putut să asigure respectarea acestora şi situaţia a condus la o continuă (sau o nouă) încălcare. 7. Pe scurt, considerăm nu doar că prezenta cauză a fost soluţionată eronat. Suntem convinşi, de asemenea, că ambele probleme menţionate anterior ar fi trebuit să fie considerate chestiuni grave, care afectează interpretarea şi aplicarea Convenţiei în sensul art. 43 § 2 din Convenţie şi, prin urmare, ar trebui să stârnească interesul Marii Camere.
[1] Documentul de bază elaborat de Comitetul de organizare a seminarului de deschidere a anului judiciar al CEDO, 31 ianuarie 2014, punerea în aplicare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului: O responsabilitate judiciară comună? (disponibil la ).
[2] Linos-Alexander Sicilianos, „Implicarea Curţii Europene a Drepturilor Omului în punerea în aplicare a hotărârilor sale: Evoluţii recente în temeiul art. 46 din CEDO”, 32 Netherlands Quarterly Of Human Rights (Buletinul trimestrial al Ţărilor de Jos privind drepturile omului) 3 (2014), 234–262.
[3] Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, seria A nr. 269.
[4] Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, seria A nr. 31.
[5] Dudgeon împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1981, seria A nr. 45
[6] Emre împotriva Elveţiei (nr. 2), nr. 5056/10, 11 octombrie 2011.
[7] Uniunea Organizaţiilor Macedonene Ilinden – PIRIN şi alţii Bulgariei (nr. 2), nr. 41561/07 şi 20972/08, 18 octombrie 2011.
Full & Egal Universal Law Academy